ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 06.02.2019 reclamantul statul român reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a chemat în judecată pe pârâta A. pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată aceasta să fie obligată la plata sumei de 313.305,20 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat prin activitatea infracțională desfășurată, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârșirii faptei și până la achitarea efectivă a debitului datorat.

Prin sentința civilă nr. 3389 din 23.04.2019, Judecătoria Ploiești a declinat competența de soluționare a acțiunii în pretenții formulată de reclamantul statul român în favoarea Tribunalului Prahova.

De asemenea, prin cererea formulată la data de 06.02.2019 reclamantul statul român reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, a chemat în judecată pe pârâta B. pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să fie obligată pârâta la plata sumei de 313.305,20 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat prin activitatea infracțională desfășurată, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data săvârșirii faptei și până la achitarea efectivă a debitului datorat.

Judecătoria Ploiești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova care a reținut spre soluționare cele două acțiuni civile formulate de statul român împotriva pârâtelor A. și B.. Prin încheierea de ședință din 09.07.2019, Tribunalul Prahova a conexat dosarul nr. x/2019 la dosarul x/2019

Prin sentința civilă nr. 2582 din 23.11.2019, Tribunalul Prahova, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A..

A admis acțiunea principală și conexă, a obligat pe pârâtele A. și B., în solidar, la plata sumei de 313.305,20 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate conform art. 173 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Prin decizia nr. 301 din 27 februarie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2582 din 23.11.2019 a Tribunalului Prahova.

Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul Prahova au declarat recurs pârâtele A. și B., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică, pârâtele au arătat că au fost încălcate dreptul la apărare și principiul contradictorialității în procesul civil, deoarece nu a fost admisă proba cu expertiza tehnică solicitată, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel. Pentru a susține acest motiv de recurs, pârâtele, prin apărător au formulat mai multe argumente, așa cum vor fi expuse în continuare.

Astfel, expertiza în materia fiscalitate-contabilitate era esențială pentru stabilirea prejudiciului în cauza civilă, cu mențiunea că nesoluționarea laturii civile în procesul penal a lăsat deschisă posibilitatea cuantificării creanței datorate de pârâte printr-un probatoriu adecvat, apt să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil. Această concluzie se impune, deoarece pronunțarea unei soluții de condamnare în procesul penal ca urmare a recunoașterii săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală de către inculpate nu echivalează cu recunoașterea existenței prejudiciului.

S-a invocat în combaterea acțiunii faptul că procesul-verbal încheiat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova cu ocazia efectuării controlului la societatea C. nu face dovada existenței creanței și nici a cuantumului acesteia, documentul respectiv neavând valoarea unei probe împotriva pârâtelor, așa cum reiese din considerentele deciziei pronunțate de Curtea Constituțională la data de 29 ianuarie 2019.

S-a arătat, în susținerea aceleiași critici, că a fost declanșată procedura insolvenței, iar reclamantul statul român nu s-a înscris la masa credală, deoarece nu avea o creanță stabilită, ceea ce demonstrează că trebuia efectuat un probatoriu complet pentru a evalua dacă în sarcina pârâtelor există o creanță care trebuia recuperată și care este cuantumul acesteia.

Mai mult, din dosarul penal rezultă că au fost trei inculpați, iar reclamantul prin ANAF Prahova solicită, în solidar, aceeași sumă de bani de la fiecare dintre cei trimiși în judecată, fără a se stabili care este contribuția fiecăruia la producerea prejudiciului, ceea ce ar permite defalcarea în cadrul procesului civil a sumelor datorate de fiecare persoană.

S-a mai invocat faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și ale art. 6, art. 8, art. 22, art. 255, art. 256, art. 330, art. 424 și ale art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Totodată, au fost menționate în susținerea aceleiași critici o serie de hotărâri pronunțate de Curte Europeană de la Strasbourg, după cum urmează: Bonish contra Austriei, Brandsetter contra Austriei, G.B. contra Franței și Mantovanelli contra Franței, cauze care reliefează rolul expertizei de specialitate în realizarea apărării în procesul civil.

În fine, un alt argument vizează nemotivarea corespunzătoare a respingerii cererii de administrare a probei cu expertiză, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și, totodată a dreptului la apărare. A fost menționată decizia ICCJ nr. 1635 din 16 iunie 2015 prin care a fost admis recursul, a fost casată decizia civilă nr. 1635/2015 a Curții de Apel Galați, reținându-se că nu a fost motivată cererea de respingere a probatoriilor solicitate de părți.

Pârâtele au mai formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează greșita aplicare a dispozițiilor de drept material cu privire la mai multe aspecte referitoare la prescripția dreptului la acțiune, dar și cu privire la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de C. civ. pentru răspunderea civilă delictuală, respectiv inexistența prejudiciului, lipsa caracterului cert al acestuia, stabilirea contribuției fiecărui pârât la producerea prejudiciului,

S-a arătat, în esență, că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă cu privire la cele două pârâte, având în vedere că faptele care au produs prejudiciul au avut loc în perioada 2008 - 2010, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă în cursul anului 2019. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat greșit normele ce reglementează prescripția extinctivă, astfel încât, chiar dacă s-ar fi considerat că ANAF are o creanță împotriva pârâtelor, aceasta este prescrisă în termenul de drept comun de trei ani de la producerea pagubei.

Instanța de apel a statuat în mod greșit cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtelor, deoarece aceasta ar fi trebuit apreciată prin raportare, atât la persoanele fizice, cât și la persoana juridică C.. Or, de vreme ce nu s-a stabilit că persoana juridică nu a săvârșit o faptă ilicită, nu s-ar putea reține în sarcina pârâtelor obligația de plată, numai ca urmare a faptelor recunoscute în procesul penal.

De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1357-1371 C. civ., deoarece în speță nu s-a constatat existența unor fapte ilicite săvârșite de pârâte, a prejudiciului în patrimoniul reclamantului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției făptuitorilor.

S-a arătat că prejudiciul nu este cert, deoarece nu a fost stabilit printr-o expertiză de specialitate, iar din cea existentă în dosarul penal, realizată în cursul urmăririi penale nu reiese existența vreunui prejudiciu. Pentru susținerea acestei critici au fost formulate argumente privind evaluarea probatoriului administrat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de fond și a instanței de apel.

Astfel, s-a arătat că în cursul urmăririi penale, pârâtele din prezenta cauză au solicitat organului de cercetare penală să efectueze o expertiză contabilă având un număr de șase obiective, teza probatorie fiind aceea a stabilirii existenței unui prejudiciu ca urmare a faptelor reținute în sarcina inculpatelor prin raportare, atât la înregistrările contabile, cât și la legislația fiscală incidentă în cauză.

Din lucrarea întocmită de expertul judiciar rezultă că acesta nu a fost în măsura să răspundă primului obiectiv al expertizei, aceeași fiind situația pentru obiectivele cu numărul cinci și șase dintre cele indicate de pârâte.

Pentru cel de-al doilea obiectiv s-a constatat că situațiile de lucrări sunt confirmate de clienți, la obiectivul nr. 3 rezultă că art. 11

4

din Codul de procedură fiscală nu era aplicabil anumitor facturi, deoarece a fost introdus prin O.U.G. nr. 125/2011.

A mai fost adus și argumentul că în conformitate cu dispozițiile art. 479 din C. proc. pen., obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl reprezintă recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, nicidecum recunoașterea prejudiciului. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat pentru instanța civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, deci per a contrario nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului și la vinovăția celui care a săvârșit fapta.

De asemenea, s-a invocat și argumentul că pentru orice cerere de încuviințare a unei probe, instanța trebuia să se pronunțe motivat, indiferent că admite sau respinge proba. Utilitatea probei presupune, în esență, aptitudinea ei de a dovedi teza probatorie indicată de reclamant sau de a combate pretențiile acestuia de către pârâte.

Or, în speță, teza probatorie era dovedirea existenței prejudiciului penal și a întinderii acestuia, cauzat de inculpate prin fapta de evaziune fiscală, faptă ce constă în sustragerea de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat prin acțiuni/omisiuni ce nu evidențiază operațiuni comerciale sau evidențiază operațiuni fictive în scopul diminuării obligațiilor fiscale datorate statului român. Verificarea evidențelor contabile care influențează rezultatul fiscal urmărea să stabilească dacă au fost efectuate operațiuni fictive, dacă au fost sau nu evidențiate în contabilitate, conform practicii judiciare constante în materia evaziunii fiscale, se realizează printr-o expertiză financiar contabilă.

Cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, însă o mare parte din aceasta cuprinde reproducerea textuală a normelor de drept, a motivelor de apel și a unor elemente de doctrină, criticile formulate de pârâte fiind deja expuse anterior.

Reclamantul statul român prin ANAF Prahova a depus întâmpinare și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanța de apel a răspuns susținerilor părților, respectând dispozițiile de procedură ce guvernează administrarea probelor, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtele A. și B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde motivelor de recurs, trebuie lămurit dacă în speță au fost aplicate corespunzător dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală prin stabilirea existenței prejudiciului, a faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre săvârșirea faptei ilicite și prejudiciu și vinovăția pârâtelor chemate în judecată. Distinct de criticile privind răspunderea civilă delictuală, recurentele au mai invocat greșita aplicare a instituției prescripției extinctive privind creanța statului român, dar și aspecte de procedură privind legalitatea administrării probatoriului.

i) Aspecte procesuale privind cauza dedusă judecății

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul statul român a arătat că pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a aflat dosarul penal nr. x/2017 privind pe inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. În rechizitoriu s-a reținut că inculpata, în calitate de administrator al societății C., în perioada 2008-2010 a înregistrat în evidențele contabile ale societății facturi ce nu au avut la bază operațiuni economice reale și nu a înregistrat toate veniturile realizate, astfel încât valoarea prejudiciului creat statului este de 313.405,20 RON. Astfel, A. în calitate de contabil al societății a înregistrat în actele contabile un număr de 24 de facturi și 20 de chitanțe pe care le-a completat în fals ca fiind emise de diverși furnizori, săvârșind astfel infracțiunea de evaziune fiscală.

Aceleași fapte au fost comise și de către pârâta B. în calitate de administrator al societății comerciale, iar Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei A. și prin sentința penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei B..

În vederea stabilirii prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului s-a procedat la efectuarea unei constatări tehnice fiscale de către inspectorii antifraudă, stabilindu-se un prejudiciu în valoare de 313.405,20 RON, din care 140.011,14 RON reprezintă impozit pe profit și 173.394,06 RON reprezintă TVA. Același prejudiciu a fost stabilit și prin expertiza judiciară financiar contabilă efectuată la solicitarea inculpaților din dosar, reținându-se în considerentele sentinței penale că nu a fost contestată concluzia exprimată de expertul contabil.

Inculpatele au recunoscut faptele comise și, în consecință, Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei A. și prin sentința penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei B., lăsând nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă.

Având în vedere aceste circumstanțe, statul român prin ANAF Prahova a formulat acțiune civilă pe cale separată pentru a recupera prejudiciul produs prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, acțiune ce face obiectul cauzei de față.

Probele administrate în procesul penal au fost utilizate, atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel pentru a soluționa acțiunea în pretenții formulată de reclamantul statul român împotriva pârâtelor A. și B. în temeiul răspunderii civile delictuale.

i) Regimul juridic al acțiunii în pretenții formulate de reclamantul statul român prin ANAF Prahova împotriva pârâtelor A. și B.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acțiunea în pretenții formulată de reclamantul statul român se întemeiază pe dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ., urmărindu-se valorificarea creanței ce s-a născut în patrimoniul reclamantului, ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni de către pârâtele A. și B..

Din hotărârile depuse la dosarul cauzei rezultă că Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei A. și prin sentința penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei B. rămânând nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă, statul român prin ANAF Prahova.

Înalta Curte constată că urmare a săvârșirii infracțiunii de către cele două pârâte, infracțiune stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a născut în patrimoniul statului român dreptul la recuperarea prejudiciului cauzat prin sustragerea de la plata taxelor sau impozitelor și, corelativ, a obligației inculpatelor de a plăti sumele respective calculate conform legislației fiscale.

Recuperarea prejudiciului material are loc în cadrul procesului penal atunci când cel care a suferit prejudiciul se constituie parte civilă, cu excepția situației în care procesul penal se soluționează, fără însă ca instanța să rezolve și latura civilă.

În acest context, statul român care a suferit prejudiciul cauzat de săvârșirea infracțiunii, se poate adresa instanței civile, formulând o acțiune civilă în pretenții împotriva pârâtelor A. și B., acțiune guvernată de dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie întemeiată pe art. 1357 -1358 C. civ.

În consecință, cele două pârâte au calitate procesuală pasivă și în mod corect a reținut instanța de apel că acestea pot fi obligate la plata sumelor de bani ce reprezintă prejudiciul suferit de statul român ca urmare a sustragerii de la plata taxelor și impozitelor datorate conform legislației fiscale, astfel încât critica formulată în recurs sub acest aspect este nefondată. De asemenea, este nefondată și susținerea că obligațiile fiscale s-au născut în sarcina societății și că, de vreme ce societatea a fost lichidată, obligațiile de plată s-au stins. Această apărare urmează să fie înlăturată, deoarece săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către cele două pârâte a determinat apariția unui raport juridic civil între statul român care a suferit un prejudiciu material și persoanele fizice care au săvârșit fapta penală, raport diferit de cel drept fiscal stabilit între S.C. C. și organele fiscale.

Așadar, trebuie efectuată o distincție între raportul juridic de drept fiscal ce s-a născut între societatea comercială și statul român în cursul derulării activității economice pentru care se datorează taxe și impozite și raportul juridic de drept civil care a luat naștere ca urmare a săvârșirii unor fapte penale de către persoanele fizice care au activat în cadrul societății sub diverse forme: contabili, administratori etc.

Trebuie subliniat că analiza conținutului raportului juridic civil relevă, așa cum s-a precizat anterior, existența în patrimoniul statului român (persoană juridică păgubită prin infracțiune) a dreptului la recuperarea prejudiciului și, corelativ, a obligației inculpatelor de a plăti sumele respective calculate conform legislației fiscale.

Așadar, reclamantul statul român prin ANAF-AJFP Prahova este titularul unui drept de creanță ce urmează să fie valorificată pe cale separată în fața instanței civile printr-o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie guvernată de dispozițiile art. 1349 și următoarele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Pentru stabilirea regimului juridic al acțiunii civile formulate de statul român prin ANAF sunt relevante considerentele Deciziei nr. 7/2018 pronunțate de Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragrafele nr. 46 și 47 din hotărâre:

"46. Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din același cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Pronunțarea unei hotărâri definitive în materie penală, hotărâre prin care au fost condamnate cele două pârâte pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, are autoritate de lucru judecat pentru instanța civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, în temeiul dispozițiilor art. 28 C. proc. pen.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale în această cauză, întrucât există o faptă ilicită rezultată din neîndeplinirea unor obligații de evidențiere și declarare a unor venituri, precum și sustragerea de la plata taxelor și impozitelor, fapta a produs un prejudiciu care nu a fost recuperat, există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția, sub forma intenției, așa cum rezultă din hotărârea penală (vezi în același sens ÎCCJ, secția penală, decizia nr. 209/A din 13 iunie 2019).

ii) Cu privire la prescripția extinctivă

Este nefondată critica pârâtelor că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale ce guvernează prescripția extinctivă în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantul statul român.

În mod constant, în practica instanțelor de judecată s-a statuat că dreptul de a învesti instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor civile se naște în momentul în care partea civilă a luat cunoștință că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată (ÎCCJ, secția I civilă, decizia nr. 960 din 27 mai 2020).

Prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege.

În cauză trebuie aplicat principiul de drept potrivit căruia prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acționa (contra non valentem agere non currit praescriptio), reținându-se că, de vreme ce reclamantul se constituise parte civilă în procesul penal, nu putea promova separat și acțiune civilă în valorificarea acelorași pretenții.

Cu privire la aplicarea acestui principiu se impune precizarea că reclamantul se poate adresa instanței civile numai atunci când acesta este împiedicat să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, prin soluția de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluționată a laturii civile. Așa fiind, termenul de prescripție care este cel de drept comun de trei ani și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii penale, indiferent de data săvârșirii faptei penale.

Examinând actele și lucrările dosarului se constată că, în speță, Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei A. și prin sentința penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei B. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, lăsând nesoluționată latura civilă în ambele cauze.

Or, în speță, hotărârile penale au rămas definitive la data de 27.11.2018, respectiv la data de 29.11.2018, iar acțiunea în pretenții a fost formulată de reclamant la data de 6 februarie 2019, deci înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege.

iii) Cu privire la existența prejudiciului

Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile pârâtelor cu privire la inexistența prejudiciului sau că nu a fost demonstrată întinderea acestuia, instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale.

Așa cum s-a menționat anterior, Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 422 din 27.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei A. și prin sentința penală nr. 428 din 29.11.2018 a admis acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatei B. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

În conformitate cu dispozițiile art. 479 din C. proc. pen., obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl reprezintă recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală cu sublinierea că, într-adevăr, dispozitivul hotărârii penale nu conține mențiunea obligării inculpatelor la plata prejudiciului.

Din sentințele penale rezultă că pârâtele au recunoscut, nu numai săvârșirea faptelor penale, dar și existența și cuantumul prejudiciului, în sumă de 313.305,20 RON.

Pentru a lămuri care este efectul hotărârii penale asupra acțiunii civile deduse judecății în prezentul litigiu se impune a fi avute în vedere aspectele reținute în considerentele Deciziei nr. 25/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"Și în cazul evidențierii, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive - art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare -, ceea ce interesează nu este, în mod obligatoriu, doar operațiunea neevidențiată, ci venitul realizat care nu este înregistrat, în tot sau în parte, disimulându-se realitatea, cu consecința eludării obligațiilor fiscale.

În ambele variante, modalitățile faptice de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală au același scop, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale."

Considerentele expuse sunt relevante, deoarece sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale face parte din latura obiectivă a infracțiunii, având drept consecință păgubirea statului cu suma de bani ce ar fi trebuit să fie plătită de subiectul de drept fiscal cu titlu de taxe și impozite, ceea ce înseamnă că producerea unui prejudiciu este urmarea imediată a infracțiunii. De existența prejudiciului și de cuantumul acestuia depinde încadrarea juridică a infracțiunii, întrucât evaziunea fiscală este o infracțiune de rezultat.

Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor art. 28 din C. proc. pen..:

"Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.".

Or, în materia evaziunii fiscale "fapta" include și prejudiciul cauzat statului prin neplata impozitelor sau taxelor, de vreme ce acest aspect face parte din latura obiectivă a infracțiunii, în lipsa căruia nu ar primi această încadrare juridică.

În speță nu este incidentă teza a doua reglementată de textul de lege menționat anterior, deoarece nu ne aflăm în prezența unei hotărâri de achitare sau de încetare a procesului penal. Pentru aceleași considerente nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1365 C. civ. potrivit cărora: "Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Mai trebuie arătat că nu sunt relevante pentru soluționarea cauzei susținerile pârâtelor că procesul-verbal încheiat de AJFP Prahova în cadrul procedurii de verificare fiscală nu are valoare probatorie pentru stabilirea prejudiciului potrivit deciziei pronunțate de Curtea Constituțională la data de 29.01.2019, deoarece existența prejudiciului rezultă dintr-un ansamblu de probe analizate de instanțele anterioare, respectiv expertiza contabilă și fiscală efectuată în cadrul procesului penal și recunoașterea inculpatelor privind existența și întinderea prejudiciului.

În concluzie, dacă prin hotărârea penală s-a constatat săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, consecința este aceea a existenței certe a prejudiciului, chestiune care nu mai poate fi contestată de către cele două pârâte în cadrul procesului civil.

Această constatare este de natură să înlăture susținerea recurentelor-pârâte că pentru dovedirea existenței prejudiciului este necesară administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate contabilă și fiscală. De altfel, teza probatorie invocată de pârâte privind necesitatea efectuării unei expertize, ca element component al dreptului la apărare tinde la încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive, ceea ce nu poate fi admis pentru că ar încălca ordinea de drept și principiul securității juridice.

Argumentul recurentului în sensul că, în cadrul litigiului pendinte, i s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că instanța civilă a dat eficiență constatărilor făcute în cadrul procedurii penale, nu pot fi privite ca fondate în contextul în care hotărârea penală avută în vedere a fost pronunțată în cadrul unei proceduri judiciare reglementată prin legea de procedură penală, și a rămas definitivă, iar efectele pe care le produce în fața instanței civile sunt stabilite de lege.

Invocând încălcarea dreptului la apărare și al dreptului la un proces echitabil, pârâtele susțin realizarea unei noi judecăți a acelorași chestiuni care deja au format obiect de judecată în procedura penală, iar o atare rejudecare nu poate fi făcută în raport de exigențele stabilite prin art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv de efectele autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea instanței penale.

Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite o reexaminare a cauzei sale după ce s-a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la aceeași pricină.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărârii judecătorești conferă acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate și incontestabilitate, semnificația acestor însușiri fiind că: un nou proces între aceleași părți, pentru același obiect și aceeași cauză nu mai este posibil; părțile sunt ținute să se respecte dezlegările făcute prin hotărârea definitivă; hotărârea definitivă nu mai poate fi pusă în discuție de părți sau de procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Criticile formulate de pârâte privind modalitatea de administrare a probelor și a constatărilor făcute de instanță pe parcursul procedurii penale nu au relevanță în cauza de față pentru că respectiva procedură s-a finalizat, în derularea ei fiind emise acte juridice specifice care au format obiect al controlului judecătoresc în condițiile legii. Astfel cum s-a reținut anterior, hotărârea penală se impune în speță cu autoritate de lucru judecat, în condițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., așa încât nu este posibil a se verifica și stabili în prezentul litigiu civil erori pe care pârâtele pretind că le-au făcut organele de cercetare penală ori instanța penală.

iv) Cu privire la întinderea prejudiciului

În ceea ce privește întinderea prejudiciului, trebuie menționat că din sentințele penale de condamnare a inculpatelor A. și B., rezultă că pârâtele au recunoscut, nu numai săvârșirea faptelor penale, dar și existența și cuantumul prejudiciului, în sumă de 313.305,20 RON.

Mai mult, în cadrul procesului penal s-a dispus, la cererea inculpatelor A. și B., efectuarea unei expertize tehnice de specialitate contabilă și fiscală și s-a constatat că prejudiciul este în sumă de 313.305,20 RON din care 140.011,14 RON reprezintă impozit pe profit și 173.394,06 RON reprezintă TVA de plată.

Este adevărat că instanța civilă a utilizat probatoriul din dosarul penal, însă potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ.: "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui."

Or, în procesul penal nu a fost contestat raportul de expertiză întocmit la solicitarea inculpatelor, mai mult a fost recunoscut de acestea în cuantumul stabilit de expert care a coincis cu cel calculat de organul fiscal.

Așadar, întinderea prejudiciului nu a fost contestată în procesul penal, fiind confirmată prin expertiza întocmită în cauza penală, dar și prin recunoașterea inculpatelor, deci are valoarea probatorie a unui fapt necontestat.

În concluzie, întinderea prejudiciului rezultă din probele administrate în dosarul penal, necontestate de părți, astfel încât efectuarea unei alte expertize contabile în procesul civil nu ar fi fost pertinentă pentru soluționarea litigiului dedus judecății.

v) Cu privire la obligația solidară de plată a prejudiciului de către pârâte

Este nefondată critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor din C. civ. ce reglementează recuperarea prejudiciului în ceea ce privește obligarea solidară a pârâtelor la plata prejudiciului către reclamantul statul român.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1382 C. civ.: "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat." Repararea pagubei cauzate prin infracțiune se face potrivit legii civile, iar când fapta ilicită este imputabilă mai multor persoane, acestea sunt ținute solidar pentru despăgubire. În raport cu dispozițiile legale, constatând că sustragerea de la plata obligațiilor fiscale a fost cauzată ca urmare a culpei concurente a celor două pârâte, instanța în mod corect a obligat pârâtele, solidar, la plata integrală a despăgubirilor civile, iar nu obligarea la plata despăgubirilor stabilite cores­punzător culpei proprii fiecăruia.

C. civ. a instituit solidaritatea pasivă legală ce constituie o veritabilă garanție pentru realizarea creanței împotriva riscului insolvabilității, instituind obligația fiecărui debitor solidar de a repara întreg prejudiciul. Ulterior, debitorul are dreptul la o acțiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, prin care recuperează o parte din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia la producerea pagubei.

vi) Criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt nefondate criticile formulate de pârâte cu privire la nemotivarea respingerii cererii de administrare a probei cu expertiza tehnică de specialitate, dar și cu privire la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii pronunțate de instanța de apel, în sensul că nu a răspuns în mod adecvat criticilor formulate în calea de atac.

Înalta Curte reține că din cuprinsul hotărârii recurate rezultă aprecierea instanței cu privire la existența și întinderea prejudiciului care au fost dovedite în cadrul procesului penal, fiind necontestate de niciuna din părți. Așa fiind, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât măsura dispusă este legală și motivată corespunzător.

De asemenea, Înalta Curte reține că hotărârea recurată este motivată și cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ.. Instanța de apel a răspuns criticilor formulate în calea de atac, analizând argumentele pârâtelor pe toate aspectele invocate: elementele răspunderii civile delictuale, prescripția, solidaritatea debitorilor, existența și întinderea prejudiciului etc.

În esență, deși se susține că hotărârea nu este motivată corespunzător, este evident că pârâtele nu sunt de acord cu raționamentul jurisdicțional expus în considerente, deci nemulțumirea vizează argumentele reținute de instanță prin motivare. De altfel, se observă din modul de redactare a motivelor de recurs că se critică modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale, deci criticile sunt de nelegalitate și pot fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâtele au invocat în motivele de recurs și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă argumentele sunt de nelegalitate și au fost analizate de instanța de recurs din această perspectivă.

vii) Temeiul legal al soluției pronunțate de Înalta Curte

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele A. și B. împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele A. și B. împotriva deciziei nr. 301 din 27 februarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.