ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5956/2020

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată la data de 04.03.2016 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. Schnell B. S.A. a chemat în judecată pârâta DGRFP Ploiești-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova-Inspecție Fiscală, solicitând anularea Deciziei de Impunere nr. x/5222/31.08.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala persoanelor juridice, a Dispoziției nr. 32-31/5222/31.08.2015 privind masurile stabilite de organele de inspecție fiscala, a Raportului de Inspecție Fiscala nr. x din 31.08.2015, a Procesului-verbal nr. x/31.08.2015, a Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/03.09.2015, a Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/03.09.2015, a Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/03.09.2015, a Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/03.09.2015, a Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/03.09.2015, acte comunicate la data de 04.09.2015 de către AJFP Prahova - Inspecție Fiscala anexat adresei nr. x

A mai solicitat și anularea Deciziei nr. 13/07.10.2015 privind soluționarea contestației fiscale prealabile înregistrate sub nr. x/23.09.2015 și, pe cale de consecință, exonerarea sa de la plata obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum total de 1.587.835 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 214 din 5 decembrie 2017, Curtea a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/31.08.2015 și Decizia nr. 966/19.04.2016 privind soluționarea contestației, în privința sumei de 276.226 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar la plată, precum și în privința penalităților/dobânzi (accesoriilor de plată) aferente.

A respins capetele de cerere privind anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.08.2015 și Procesului-verbal nr. x/31.08.2015 emise de pârâtă, ca inadmisibile.

A respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind anularea Dispoziției 32-31/5222/31.08.2015 și a Deciziei nr. 13/7.10.2015 emise de pârâtă.

A admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 12.525 RON cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 8 ianuarie 2018, Curtea a admis sesizarea din oficiu privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței nr. 214 din 5 decembrie 2017 și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitiv, privind acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 1.250 RON (1.200 RON onorariu de expert și 50 RON taxă judiciară de timbru) și nu la suma de 12.525 RON, cum greșit s-a menționat, restul dispozițiilor sentinței rămânând neschimbate.

Prin cererea înregistrată la 23.01.2018, reclamanta S.C. Schnell B. S.A. a formulat cerere de completare și de îndreptare eroare materială a sentinței nr. 214 din 5 decembrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 57 din 19 martie 2018, Curtea de Apel Ploiești a respins cererile de completare și îndreptare eroare materială formulate de reclamantă, ca neîntemeiate.

Administrația Finanțelor Publice Prahova a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 214/05.12.2017 și a încheierii din 08.01.2018, solicitând admiterea recursului și, pe cale de consecință, menținerea actelor atacate ca temeinice și legale.

În motivarea căii de atac recurenta pârâtă nu a dezvoltat critici concrete la adresa sentinței civile și a încheierii atacate, reluând, practic, în cuprinsul memoriului de recurs, conținutul raportului de inspecție fiscală.

Astfel, recurenta pârâtă a redat starea de fapt reținută de inspecția fiscală și normele de drept aplicate în considerarea acestei stări de fapt, fără a face referire la motivele concrete pentru care prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei și nici la argumentele de natură a demonstra nelegalitatea hotărârilor atacate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta pârâtă consideră că în mod eronat a reținut instanța fondului obligația pârâtei de a achita cheltuielile de judecată, întrucât reclamanta avea obligația să coopereze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime conform realității și prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute.

În același context, recurenta susține că reclamanta avea posibilitatea să lămurească situația sa fiscală și să soluționeze astfel inadvertențele apărute în dosarul fiscal fără a mai apela la solicitarea pe cale judiciară.

Recurenta pârâtă nu a precizat care este motivul de casare pe care își întemeiază cererea de recurs.

O primă critică a recurentei reclamante este grefată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., și, în dezvoltarea acesteia, se arată că deși instanța fondului a anulat decizia de impunere nr. x/5222/31.08.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 966/19.04.2016 în ceea ce privește suma de 276.226 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, nu a precizat motivele pentru care nu a anulat actele administrative și în privința sumei de 186.827,68 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar precum și accesoriile aferente.

Astfel, recurenta reclamantă arată că suma stabilită cu titlu de impozit pe profit suplimentar se compune din suma de 177.104 RON, aferentă raporturilor cu furnizorii de servicii C. S.R.L., Enstel Construct S.R.L. și D. S.R.L. și respectiv suma de 9.723,68 RON, aferentă raporturilor comerciale cu agenții economici E. S.R.L., F. S.R.L., I.I. G. și H. S.R.L..

Referitor la suma de 177.104 RON, arată recurenta reclamantă că, în privința raporturilor comerciale cu cei trei furnizori, organul fiscal a refuzat dreptul de deducere a cheltuielilor cu prestările de servicii în cuantum de 1.106.900 RON și astfel a fost refuzat reclamantei dreptul de deducere TVA în sumă de 265.656 RON, fiind majorat, totodată, impozitul pe profit cu suma de 177.104 RON.

Deși instanța fondului a stabilit că este nelegală decizia de impunere în privința TVA suplimentar stabilită, în sumă de 265.656 RON, nu a procedat și la reconsiderarea impozitului pe profit suplimentar stabilit, premisa nelegalității deciziei de impunere fiind aceeași și în privința TVA și a impozitului pe profit.

Astfel, recurenta reclamantă arată că dacă instanța fondului a considerat că reclamanta are dreptul de deducere al TVA aferent serviciilor achiziționate de la cele trei societăți, atunci aceste cheltuieli sunt, în egală măsură, deductibile la calculul impozitului pe profit.

Aceeași este situația și în ceea ce privește suma de 9.723,68 RON, arătând recurenta reclamantă că, deși instanța fondului stabilește că TVA aferent tranzacțiilor în cuantum total de 60.773 RON cu agenții economici E. S.R.L., F. S.R.L., I.I. G. și H. S.R.L. este deductibil, se omite considerarea cheltuielilor aferente facturilor emise pentru aceleași relații contractuale ca fiind deductibile la calculul impozitului pe profit.

O a doua critică a recurentei reclamante vizează considerentele instanței de fond cu privire la tratamentul fiscal al raporturilor reclamantei cu furnizorii inactivi I. S.R.L. și J. S.R.L..

În concret, recurenta reclamantă arată că instanța fondului a reținut că sunt nedeductibile cheltuielile aferente raporturilor cu contribuabilii inactivi, considerente contrare jurisprudenței CEJ, în opinia recurentei.

În acest sens, recurenta reclamantă face trimitere la hotărârea pronunțată în cauza C-101/16 Paper Consult, hotărâre prin care instanța europeană a stabilit că reglementarea națională conținută în prezent de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal este incompatibilă cu Directiva TVA.

În consecință, recurenta reclamantă consideră că este eronat stabilit TVA suplimentar în valoare de 10315 RON și impozit pe profit suplimentar în cuantum de 6877 RON.

O a treia critică a recurentei reclamante vizează reținerile instanței de fond cu privire la amortizarea apartamentelor din București, str. x și b-dul x, hotărârea fiind afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, judecătorul fondului a reținut faptul că reclamanta nu justifică dreptul de deducere TVA în condițiile în care nu face dovada cu documente în privința utilizării acestor imobile pentru operațiuni taxabile, încălcând astfel prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, cu completările și modificările ulterioare.

În combaterea concluziei instanței fondului, recurenta reclamantă arată că în mod constant și-a asigurat fluxurile de lichidități prin accesarea de credite bancare și alte asemenea linii de facilități, finanțări ce au fost garantate de bănci cu imobilele aflate în patrimoniul societății. Or, dacă imobilele în discuție nu ar fi fost sechestrate de ANAF ca urmare a deciziei de impunere contestate în cauza de față, imobilele ar fi adus societății beneficii economice directe, fiind valorificabile oricând pentru obținerea de numerar sau prin ipotecare, în scopul angajării unor linii de creditare.

A patra critică a recurentei reclamante vizează soluția dispusă de prima instanță pe marginea amortizării mașinilor, apartamentelor și altor bunuri evidențiate în contabilitate și stabilite de pârâtă ca fiind nedeductibile fiscal.

Astfel, recurenta reclamantă arată că în anul 2013 s-a dedus amortizare pentru imobile în valoare totală de 13160,28 RON.

Pentru autovehicule s-a dedus amortizare contabilă de 67.684,28 RON, însă, susține recurenta reclamantă că este eronat calculul amortizării total nedeductibile, întrucât adunând suma de 13.160,28 RON cu suma de 22.401,2 RON și cu suma de 12.463,08 RON rezultă un total de 48.024,56 RON și nu 50.432 RON, așa cum greșit a calculat ANAF. Prin urmare, în mod nelegal instanța de fond a menținut și nu a cenzurat în niciun fel această greșeală de calcul făcută de intimata pârâtă în actele fiscale contestate.

Și pentru anul 2014 este sesizabilă aceeași eroare, susține recurenta reclamantă, arătând că adunarea sumei de 22.797,48 RON cu suma de 26.881,44 RON și respectiv 12.463,08 RON conduce la rezultatul de 62.142 RON și nu 66.727 RON, cum greșit a reținut ANAF.

În plus, recurenta reclamantă susține că reținerile instanței de fond referitoare la cheltuielile privind amortizarea mijloacelor de transport M1 ce exced valorii de 1500 RON pe mijloc de transport sunt eronate și din perspectiva faptului că autoturismele asupra cărora poartă discuția îndeplinesc condițiile pentru a nu fi considerate ca vehicule de categoria M1.

A cincea critică a recurentei reclamante vizează considerentele instanței de fond referitoare la obligațiile fiscale suplimentare, stabilite de ANAF pentru cheltuielile de achiziție ale imobilelor din Mun. Ploiești, strada x nr. 30 și respectiv București, strada x.

Contrar celor reținute de instanța fondului, aceste bunuri reprezintă active corporale fixe și bunuri de capital, destinate patrimoniului societății, generatoare de beneficii economice imediate sau viitoare, astfel că TVA aferentă achizițiilor acestor imobile este deductibilă și ar fi trebuit să diminueze obligațiile fiscale calculate prin raportul de inspecție fiscală.

În al șaselea rând, recurenta reclamantă critică reținerile instanței de fond referitoare la obligațiile suplimentare de plată stabilite de organele de control în raport de cheltuielile de achiziție cu bunurile și serviciile din Anexa nr. 5, susținând recurenta că toate aceste bunuri mobile au fost folosite exclusiv pentru dotarea și modernizarea imobilelor proprietatea Schnell B. S.A. cât și pentru construirea și darea în folosință a imobilului din Ploiești, strada x 30, imobil ce a devenit sediul social al firmei.

A șaptea critică a recurentei reclamante vizează reținerile instanței de fond pe marginea comisionului plătit agenției imobiliare S.C. K. S.R.L. în baza contractului nr. x/10.04.2012 pentru serviciile de facilitare a cumpărării celor două apartamente din București, strada x x, apreciind recurenta că acest comision reprezintă, contrar celor reținute de instanța fondului, o cheltuială deductibilă integral.

A opta critică a recurentei vizează considerentele instanței fondului pe marginea relațiilor comerciale derulate cu societățile L. S.R.L., Bucharest Arena S.R.L. și M. S.R.L., arătând recurenta reclamantă că aceste raporturi au constat în servicii utilizate în activitatea de "team-building", promovarea activității societății și perfecționarea personalului salariat.

In urma acestei activități, societatea a încheiat mai multe parteneriate care au condus la optimizarea releațiilor de afaceri, cât și la loializarea salariaților societarii si la familiarizarea cu obiectivele societății pe termen scurt si mediu.

Evenimentul- team building a fost organizat in baza semnării contractului nr. x/16.12.2011 încheiat cu S.C. Bucarest Arena S.A., având ca obiect, și, prin urmare, cheltuielile s-au înregistrat corect in contul 628.

Conform deciziei nr. 1864/30.11.2011, evenimentul a urmărit perfecționarea echipei prin:

- discutii privind modul de circulație a informației in cadrul societății;

- identificarea factorilor ce pot duce la optimizarea cheltuielilor;

- mai buna valorificare a timpului de lucru;

- identificarea si dimensionarea necesarului de investiții in perioada următoare;

- discutii cu referire la activități de marketing si identificarea cailor ce pot duce la posibilitatea de obținere de contracte pe piața externa;

Totodată pentru promovarea activității societății s-au desfășurat discuții privind modul de circulație a informației cu colaboratorii si furnizorii de materiale și prestări servicii; s-a urmărit popularizarea imaginii de "bun platnic" prin difuzarea de mesaje publicitare si prezentarea activității societății; dezvoltarea unui mediu de afaceri atât intern cat si extern.

Consideră recurenta reclamantă ca astfel de activități sunt permise de legislația fiscală și sunt realizate strict în interesul dezvoltării firmei și a obținerii de venituri impozabile, iar cheltuielile cu acest eveniment sunt cheltuieli deductibile conform art. 21 alit 2.1it d si h din Codul fiscal.

Tot pentru buna desfășurare a team-building-ului din data de 07.09.2012 au fost încheiate si următoarele contracte:

- contractul nr. x/05.06.2012 încheiat cu M. S.R.L. care a asigurat trainingul, programul team building, difuzarea mesajelor publicitare, servicii de sunet, scena, ecrane proiectare prezentare digitala a activității societății reclamante si prezentarea celor mai importante lucrări executate, etc.

Din acest contract reiese locația evenimentuli-N. in data de 07.09.2012, cât si numărul de 180 de persoane participante la activitatea de team-building.

De asemenea, recurenta face referire și la contractul nr. x/20.03.2012, încheiat cu L. S.R.L., pentru asigurarea unui ambient corespunzător evenimentului intre orele 22:00-01:00 si 02.00-03.00.

In raport cu cele menționate mai sus argumentate pe normele legale incidente in cauza nesocotite de instanța de fond la pronunțarea sentinței nr. 214/05.12.2017, alături de concluziile din raportul de expertiza contabila administrat in cauza, recurenta considera cheltuielile cauzate de cele doua contracte ca fiind înregistrate corect in contul 628, deoarece sunt cheltuieli asociate cheltuielilor de reclama si publicitate, conform art. 21 alin. (2) lit. d) Codul fiscal.

În fine, recurenta reclamantă formulează o serie de critici și la adresa considerentelor instanței în legătură cu cheltuielile nedeductibile fiscal, după cum urmează:

- referitor la suma de 407.518 RON, reprezentând alte cheltuieli nedeductibile, evidențiate în contabilitate în contul 6588, considerate de inspecția fiscală la calculul impozitului pe profit ca nedeductibile fiscal, în baza prevederilor art. 21 alin. (1) din Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, recurenta arată că suma de 407.518 RON (fisa contului 6588.1) a fost considerata cheltuiala nedeductibila fiscal si a fost inclusă in rezultatul fiscal, impozitul pe profit calculându-se conform art. 19 alin. (1).

Rezultatul fiscal s-a calculat ca diferență între veniturile și cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, din care s-au scăzut veniturile neimpozabile și deducerile fiscale și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea rezultatului fiscal s-au luat în calcul și elemente similare veniturilor și cheltuielilor, potrivit normelor metodologice, precum și pierderile fiscale care se recuperează în conformitate cu prevederile art. 31. Rezultatul fiscal pozitiv este profit impozabil, iar rezultatul fiscal negativ este pierdere fiscală, fapt dovedit și prin reținerile expertulului contabil O. din raportul de expertiza administrat in cauza.

Referitor la suma de 9.091 RON, cheltuieli cu amenzi și penalități, evidențiate în contabilitate considerate de inspecția fiscală ca nedeductibile fiscal, în baza prevederilor art. 21 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, recurenta arată că în anul 2014 societatea a înregistrat pe cheltuieli amenzi și penalități în sumă de 9.091 RON, neinfluențând rezultatul fiscal al perioadei, contrar prevederilor legale.

Suma de 9091 reprezintă cheltuieli cu amenzi si penalități - fisa contului 6581 suma, este o cheltuială nedeductibilă fiscal, ce a fost inclusă in rezultatul fiscal. Impozitul pe profit calculându-se conform art. 19 alin. (1) Rezultatul fiscal se calculează ca diferență între veniturile și cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, din care se scad veniturile neimpozabile și deducerile fiscale și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea rezultatului fiscal se iau în calcul și elemente similare veniturilor și cheltuielilor, potrivit normelor metodologice, precum și pierderile fiscale care se recuperează în conformitate cu prevederile art. 31. Rezultatul fiscal pozitiv este profit impozabil, iar rezultatul fiscal negativ este pierdere fiscală.

Expertul contabil desemnat de instanța de fond, după verificarea evidentei noastre contabila coroborat cu probatoriul administrat in cauză, contrar reținerilor instanței de fond, retine ca:

"din verificarea modului de calcul al impozitului pe profit s-a constatat ca suma de 9.091 RON reprezentând cheltuieli cu amenzi si penalități nu a fost considerată cheltuială deductibilă la calculul impozitului pe profit ea fiind adăugata la diferența obținută intre veniturile si cheltuielile firmei, la fel ca și suma de 407.518 RON considerate cheltuieli nedeductibile si inregistrate in contul 6588 si impozitându-se."

Referitor la suma de 126.234 RON, reprezentând cheltuieli de protocol, peste limita admisă de lege, stabilite de inspecția fiscală ca nedeductibile fiscal, în baza prevederilor art. 21 alin. art. 21 alin. (3) lit. a) din Codul fiscal, se reține că, în anul 2014, societatea a achiziționat bunuri înregistrate în evidența contabilă și nu a determinat corect rezultatul fiscal al perioadei.

Suma de 126.234 RON, reprezentând cheltuieli de protocol - fisa contului 623, este o cheltuială deductibilă fiscal, ce a fost inclusă în rezultatul fiscal, impozitul pe profit calculându-se conform art. 19 alin. (1). Rezultatul fiscal se calculează ca diferență între veniturile și cheltuielile înregistrate conform reglementărilor rentabile aplicabile, din care se scad veniturile neimpozabile și deducerile fiscale și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea rezultatului fiscal se iau în calcul și elemente similare veniturilor și cheltuielilor, potrivit normelor metodologice, precum șl pierderile fiscale care se recuperează în conformitate cu prevederile art. 31. Rezultatul fiscal pozitiv este profit impozabil, iar rezultatul fiscal negativ este pierdere fiscală.

De asemenea, societatea nu a calculat TVA colectată în sumă de 11.441 RON pentru perioada ianuarie 2011 - decembrie 2013 aferentă depășirii limitei legale a cheltuielilor de protocol pentru care societatea a dedus TVA.

Suma de 11.441 RON TVA aferent cheltuielilor de protocol este eronat stabilită în cuantumul său de organul fiscal, deoarece din verificarea facturilor de achiziție aferente cheltuielilor de protocol, TVA aferent acestora din calcul matematic reiese ca este de 9.897.13 RON nu de 11.441 RON, fapt evidențiat și in fișa de contabilitate anexata prezentului recurs.

Mai mult, Schnell B. S.A. nu a dedus acest T.V.A., ba mai mult l-a inclus in cheltuieli nedeductibile fiscal in contul 6588.1 (fisa atașată unde se regăsește suma de 9.897.13 RON) incluzându-l la stabilirea rezultatului fiscal, dar cu toate acestea a fost impus la plata ca TVA suplimentar plus accesorii (dobânzi si penalități) si mai mult impunerea din cauza unei erori de calcul a organului fiscal s-a făcut pe o suma mai mare respectiv 11.441 RON in loc de 9.897.13 RON cat este TVA aferent cheltuielilor de protocol.

De asemenea, cu privire la cheltuielile de protocol in suma de 126.234 RON pe care organul de control le-a considerat peste limita legală, expertul contabil O. desemnat in cauza a reținut următoarele: "conform art. 25 alin. (3) lit. a) din Codul fiscal, cheltuielile de protocol sunt deductibile în limita unei cote de 2% aplicate asupra profitului contabil la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit și cheltuielile de protocol.

Baza de calcul al cheltuielilor de protocol se determină după următoarea formulă:

Bază de calcul = (Total venituri - Total cheltuieli) + Cheltuieli cu impozitul pe profit curent și amânat + Cheltuieli de protocol (inclusiv TVA colectată)

Conform Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1.802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, cu modificările și completările ulterioare, cheltuielile de protocol se reflectă în contabilitate prin intermediul contului 623 . Cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate". În debitul contului 623 se înregistrează sumele datorate sau achitate care privesc acțiunile de protocol, reclamă și publicitate (ct. 401, 408, 471, 512, 531, 542) și sumele clarificate, trecute pe cheltuieli (ct. 473). Creditul contului reprezintă sumele transferate asupra contului de profit și pierdere.

Analizând fisa de cont 623 s-a constatat că la băuturi alcoolice, țigări nu a fost dedus TVA iar la restul cheltuielilor a fost dedusa in limita impusa de lege."

Referitor la suma de 136.685 RON, cheltuieli cu deprecierea unor imobilizări, evidențiate în contabilitate și considerate de inspecția fiscală ca nedeductibile fiscal, în baza prevederilor art. 21 alin. (4) lit. ș) din Codul fiscal, în anul 2014 societatea a inclus pe cheltuială deprecierea unor imobilizări și nu a influențat rezultatul fiscal al anului cu aceste cheltuieli.

La data de 31.12.2017 S.C. B. S.A. a hotărât să efectueze reevaluarea clădirilor, întocmindu-se în acest sens rapoarte de evaluare de către evaluatori autorizați. In urma întocmirii acestor rapoarte de reevaluare s-a constatat o depreciere a valorilor unora dintre imobilizări, înregistrându-se astfel o descreștere a valorii acestor.

Astfel contrar reținerilor instanței de fond, ce sunt in dezacord cu normele legale in vigoare, recurenta consideră ca fiind corecte reținerile expertului contabil O. care menționa că "analizând documentele existente in contabilitatea societății s-a constatat ca si suma de 136.685 privind deprecierea aferenta imobilizarilor(cladiri) reevaluate a fost înregistrata corect ca si cheltuiala nedeductibila respectând normele fiscale" și, de aceea, dispozițiile din hotărârea recurata și in aceasta privință vin în contadictie cu normele de drept material incidente in cauză.

Analizând punctele a+b+c (cheltuieli nedeductibile) se constată că societatea a calculat corect totalul la cheltuielile nedeductibile și a diminuat rezultatul fiscal cu această sumă de 679.527.

Recurenta reiterează faptul că este greșit și calculul amortizării pentru autovehicule și imobile, considerente ce au fost arătate mai sus.

Astfel, desi instanța de fond motivează că acordă cheltuielile de judecată proporțional cu admiterea acțiunii, în urma verificării modului de calcul se poate consta că acest principiu nu este respectat în cauză.

În concret, recurenta arată că, referitor la cuantumul total al onorarilor experților contabili, instanța retine în mod eronat că suma aferentă cheltuielilor de judecată, respectiv onorariile experților contabili este in cuantum de 5.000 RON.

In fapt, potrivit documentelor de plată, aflate la dosarul cauzei, rezultă că firma Schnell B. S.A. a achitat la data de 27.06.2016 - suma de 5.000 RON - onorariu expert contabil desemnat in cauză; la data de 27.06.2016 - suma de 3.360 RON - onorariu expert contabil consilier încuviințat in cauză iar la data de 26.06.2017 - suma de 1.000 RON - onorariu expert contabil consilier încuviințat in cauză, așadar un total onorarii experți contabili de 9.360 RON.

Totalul cheltuielilor de judecată dovedite în cauza este de 9.410 RON și nu de 5.000 RON, cum greșit retine instanța de fond, neanalizând toate documentele justificative de plată.

Astfel, suma de 1.250 RON, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este eronat calculată, nefiind acordată de instanță, proporțional cu suma admisă aferentă deciziei de impunere anulate în parte și pentru că instanța de fond nu a motivat de ce nu a luat în calcul la admiterea in parte a acțiunii și diferența suplimentară la impozitul pe profit în sumă de 186.827,68 RON și la accesoriile aferente, sumă care influențează corespunzător proporția cheltuielilor de judecată acordate.

La acordarea cheltuielilor de judecată instanța se raportează doar la suma de 276.226 RON, stabilită ca reprezentând TVA suplimentar impus eronat de organele fiscale, nu și la dobânzile si penalitățile aferente de la momentul emiterii Deciziei de impunere nr. x/31.08.2015, sume care urmează soarta debitului principal considerat de instanța ca fiind greșit impus la plată.

Daca instanța de fond ar fi calculat corect proporția cheltuielilor de judecata in acord cu regula de trei simplă, cuantumul corect al cheltuielilor de judecată proporțional cu sumele considerate ca fiind impuse eronat la plata + accesoriile la acestea, ar fi trebuit sa fie de 4.059,44 RON din totalul de 9.410 RON si nu de 1.250 RON, așa cum greșit s-au acordat în cauză.

În motivarea recursului formulat împotriva acestei hotărâri, reclamanta arată că a solicitat instanței de fond să se pronunțe și cu privire la ajustarea bazei impozabile pentru calculul impozitului pe profit în legătură cu suma de 1.106.900 RON, aferentă tranzacțiilor cu agenții economici C. S.R.L., Enstel Construct S.R.L. și D. S.R.L. și respectiv E. S.R.L., F. S.R.L., I.I. G. și H. S.R.L..

Suma în discuție reprezintă costul serviciilor achiziționate de reclamantă de la acești furnizori, tranzacțiile nefiind luate în considerare de organul de inspecție fiscală, cu consecința declarării ca nedeductibil TVA aferentă acestor prestări de servicii și a majorării corespunzătoare a bazei de impozabile la calculul impozitului pe profit.

Cu toate că instanța fondului a considerat TVA aferent, în sumă totală de 276.226 RON, ca fiind deductibil, nu s-a pronunțat și în privința cererii de anulare a măsurii ajustării bazei impozabile.

Referitor la cererea de îndreptare a erorii materiale, recurenta a reiterat criticile formulate împotriva încheierii din 08.01.2018, apreciind că instanța fondului a calculat greșit cuantumul cheltuielilor de judecată, pornind de la o eroare de determinare a întinderii pretențiilor admise și continuând cu neobservarea tuturor documentelor justificative ale cheltuielilor de judecată.

Față de aceste considerente, recurenta reclamantă solicită și casarea sentinței civile nr. 57/19.03.2018, în sensul celor arătate prin cererea de recurs.

Apărări formulate în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei reclamanta Schnell B. S.A. a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta pârâtă AJFP Prahova.

În motivarea acestei excepții, recurenta reclamantă arată că, prin cererea de recurs, AJFP Prahova nu a criticat, în concret, considerentele pentru care instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei.

Susține recurenta reclamantă că reproducerea, de către recurenta pârâtă, a stării de fapt și a temeiurilor de drept aplicate care au condus la emiterea actelor administrativ fiscale contestate în cauza de față, nu reprezintă o motivare a recursului, în înțelesul dispozițiilor art. 486 alin. (1) C. proc. civ., fiind, de observat, de altfel, că recurenta pârâtă nici nu indică, în cuprinsul memoriului de recurs, vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Astfel cum s-a arătat cu prilejul expunerii rezumative a cererilor de exercitare a căilor de atac, recurenta reclamantă a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtă, excepție ce se impune a fi rezolvată prealabil oricărei analize asupra substanței criticilor formulate de recurenta pârâtă.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488(art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

În opinia recurentei reclamante, recursului pârâtei îi sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că memoriul de recurs nu cuprinde nicio critică aptă a fi încadrată în motivele de casare formal invocate de recurenta pârâtă.

Înalta Curte constată întemeiată excepția invocată de recurenta reclamantă, fiind incidente în cauză dispozițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în privința recursului declarat de pârâtă.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În atare context, Înalta Curte constată, analizând cererea de exercitare a căii de atac, că recursul în analiză nu cuprinde nicio critică în concret la adresa considerentelor hotărârii atacate ci reia circumstanțele de fapt și temeiurile de drept avute în vedere de organul fiscal pentru emiterea deciziei de impunere contestate în cauza pendinte.

O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că excepția invocată de recurenta reclamantă este întemeiată, urmând a fi constatată nulitatea recursului declarat de pârâta AJFP Prahova împotriva sentinței civile nr. 214/05.12.2017.

Astfel cum s-a arătat mai sus, reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 214/05.12.2017, împotriva încheierii din 08.01.2018 și împotriva sentinței civile nr. 57/19.03.2018.

2.1. În ceea ce privește sentința civilă nr. 214/05.12.2017, Înalta Curte constată că reclamanta a criticat legalitatea acesteia din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la primul motiv de casare, reclamanta s-a prevalat de teza I a dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., și, sub acest aspect, a susținut că sentința civilă nr. 214/05.12.2017 nu răspunde în niciun fel la cererea de anulare a deciziei de impunere x/31.08.2015 pentru greșita impunere a sumei de 186.827,68 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar precum și accesoriile aferente.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că prima instanță a motivat soluția și în privința cererii de anulare a deciziei de impunere x/31.08.2015 pentru greșita impunere a sumei de 186.827,68 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar precum și accesoriile aferente.

În acest sens, judecătorul fondului arată, în cuprinsul pag. 18 par. 7 din sentință următoarele:

"Referitor la măsura diminuării pierderii fiscale la data de 31.12.2014 cu suma de 679.528 RON stabilită prin decizia nr. 966/19.04.2016 și care a condus în final la stabilirea impozitului pe profit suplimentar de plată și la accesoriile aferente, se reține că reclamanta nu a motivat organelor fiscale respectiva măsură, ceea ce a condus în final la respingerea contestației ca nemotivată, iar prin acțiune contribuabilul (reclamanta) are numai posibilitatea contestării motivelor care au fost deja cenzurate de organul fiscal, pe calea contestației formulate".

De altfel, trebuie subliniat faptul că reclamanta a formulat și o cerere de completare a sentinței civile nr. 214/05.12.2017, cererea fiind respinsă de instanța fondului prin sentința civilă nr. 57/19.03.2018 cu motivarea că instanța s-a pronunțat asupra celor învederate de reclamantă, când a motivat referitor la măsura diminuării pierderii fiscale la data de 31.12.2014 cu suma de 679.528 RON și care a condus în final la stabilirea impozitului pe profit suplimentar de plată și la accesoriile aferente.

Justețea raționamentului instanței cu privire la înlăturarea motivului de nelegalitate a deciziei de impunere pentru greșita impunere suplimentară a impozitului pe profit urmează a fi analizată în contextul dezlegării celui de al doilea motiv de casare invocat de reclamantă(art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Prin urmare, critica recurentei reclamante la adresa legalității sentinței civile nr. 214/05.12.2017 din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

Procedând la analiza celui de al doilea motiv de nelegalitate invocat la adresa sentinței civile nr. 214/05.12.2017, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă s-a prevalat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care sancționează hotărârea pronunțată cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta reclamantă a prezentat un număr de 10 argumente, de natură a reliefa încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept substanțial cu incidență în cauză, argumente ce vor fi abordate în ordinea expunerii lor de către reclamantă.

Un prim argument ce tinde la dovedirea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează tratamentul juridic al cheltuielilor cu prestările de servicii în cuantum de 1.106.900 RON, aferente relației contractuale cu furnizorii de servicii C. S.R.L., Enstel Construct S.R.L. și D. S.R.L. și respectiv E. S.R.L., F. S.R.L., I.I. G. și H. S.R.L..

În esență, recurenta reclamantă arată că, dacă aceste cheltuieli au fost considerate de prima instanță ca fiind de natură a justifica deducerea TVA, atunci și din perspectiva algoritmului de calcul al impozitului pe profit trebuie să fie considerate cheltuieli deductibile, cu consecința reducerii bazei de impozitare, or, instanța fondului nu a procedat în acest sens.

Înalta Curte constată că este lipsită de pertinență critica recurentei reclamante, întrucât prima instanță a respins acțiunea reclamantei sub acest aspect constatând că prin decizia de soluționare a contestației nr. 966/19.04.2016 a fost respinsă ca nemotivată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/31 august 2015, nefiind, așadar, abordat fondul raportului de drept fiscal de către prima instanță.

Pentru a se ajunge la dezlegarea fondului raportului de drept fiscal era necesar ca recurenta reclamantă să demonstreze nelegalitatea deciziei de soluționare a contestației și subsecvent a sentinței atacate, prin raportare la motivul concret al respingerii contestației și numai în atare context se poate trece la verificarea legalității stabilirii impozitului pe profit suplimentar, or, reclamanta nu a dezvoltat nicio critică la adresa soluției de respingere a contestației sale ca fiind nemotivată.

Al doilea argument invocat de reclamantă în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează tratamentul juridic al tranzacțiilor derulate de reclamantă cu societățile declarate inactive, constatând Înalta Curte că această critică a recurentei reclamante este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În concret, instanța fondului reține că, în privința achizițiilor înscrise în facturi fiscale în sumă de 42.978 RON emise de societățile comerciale inactive "I." S.R.L., "J." S.R.L., reclamanta a achiziționat în anii 2010, 2011 bunuri și servicii în bază de facturi fiscale care au fost evidențiate în contabilitate, acordând integral deductibilitatea cheltuielilor și a TVA aferent.

Facturile fiscale nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, iar societatea nu poate include pe cheltuială suma de 42.978 RON și nu poate beneficia de dreptul de deducere al TVA în sumă de 10.316 RON în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. r) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, întrucât S.C. I. S.R.L. a fost declarată inactivă conform OPANAF nr. 2499/21.09.2010, iar S.C. P. S.R.L. a fost declarată inactivă conform OPANAF nr. 073/13.05.2011.

Constată Înalta Curte că soluția primei instanțe este eronată din perspectiva celor statuate de Curte Europeană de Justiție în cauza C 101/2016.

În esență, prin hotărârea pronunțată în cauza C 101/2016, CEJ stabilește că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat prețul și taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administrația fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivității fiind publică și accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic și definitiv, nepermițând să se facă dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale.

Reglementarea națională, examinată de CEJ în cuprinsul hotărârii anterior menționate, este exact reglementarea avută în vedere de organul fiscal și de instanța fondului în cauza de față, respectiv dispozițiile prevăzute de art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. r) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin care legiuitorul național stabilește că beneficiarii care achiziționează bunuri și/sau servicii de la contribuabili persoane impozabile stabilite în România, după înscrierea acestora ca inactivi în Registrul contribuabililor inactivi/reactivați conform articolului 78 din Ordonanța nr. 92/2003, nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor și a TVA aferente achizițiilor respective.

Fiind indiscutabilă obligativitatea interpretării furnizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în materia tratamentului fiscal al deducerii TVA aferent unor tranzacții derulate cu contribuabili inactivi, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost respinsă acțiunea reclamantei sub acest aspect, TVA aferentă achizițiilor înscrise în facturile fiscale în sumă de 42.978 RON, emise de societățile comerciale inactive "I." S.R.L., "J." S.R.L., fiind deductibilă și, în mod corespunzător, aceste sume sunt cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit.

Al treilea argument invocat de reclamantă în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează considerentele instanței pe marginea amortizării imobilelor reprezentate de apartamentele achiziționate de reclamantă în mun. București, strada x și B/dul Barbu Delavrancea precum și în mun. Ploiești, strada x nr. 30, apreciind recurenta că în mod greșit a considerat prima instanță că aceste bunuri nu reprezintă active, în sensul OMF 3055/2009 iar cheltuielile aferente achiziției acestor bunuri nu ar fi deductibile nici din punct de vedere al TVA și nici la calculul impozitului pe profit.

Constată Înalta Curte că este nefondată critica recurentei reclamante la adresa sentinței civile nr. 214/05.12.2017 sub acest aspect, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecție fiscală prealabil deciziei de impunere contestate în cauză, în perioada iunie 2013- decembrie 2014 reclamanta a inclus pe cheltuieli suma totală de 39.926 RON, reprezentând amortizarea lunară a celor două apartamente din București, strada x precum și a imobilului din Ploiești, strada x nr. 30, apreciind organele fiscală că societatea nu face dovada utilizării acestor imobile în scopul realizării de venituri impozabile, respectiv de operațiuni taxabile.

Pentru perioada verificată (iunie 2013 - decembrie 2014), societatea nu avea declarate ca puncte de lucru sau sediu social la adresele unde existau imobilele, iar la adresa din Ploiești, str. x, jud. Prahova investiția era în curs de executare.

Astfel, la Oficiul Registrului Comerțului Prahova nu există certificate de înregistrare de mențiuni, reclamanta prezentând numai Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor nr. 1/3.06.2013, depunerea documentelor necesare pentru punctul de lucru și sediu social s-a făcut ulterior, respectiv la data de 27.08.2015.

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cheltuielile aferente achiziționării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătățirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol.

Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, prima din acestea fiind aceea ca activul în discuție să fie deținut și utilizat în producția, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terților sau în scopuri administrative.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, este evident că niciuna din destinațiile avute în vedere de legiuitor nu a fost dovedită, dincolo de orice echivoc, astfel că sentința atacată reflectă o corectă aplicare a prevederilor art. 24 din Legea nr. 571/2003.

Reclamanta a susținut că imobilele din București trebuie considerate ca fiind active, întrucât au fost achiziționate pentru a facilita obținerea unor fluxuri de numerar sau linii de creditare(valorificare sau ipotecare în scopul obținerii unor credite), apărare ce nu poate demonstra nelegalitatea tratamentului fiscal, cât timp esențial este ca achiziționarea să se realizeze în scopul operațiunilor taxabile și al afectării imobilelor pentru obținerea veniturilor impozabile.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte apreciază că aptitudinea unui bun de a fi valorificat sau ipotecat nu este relevantă pentru a considera acel bun ca fiind un activ al societății, cu consecința deducerii cheltuielilor cu achiziția și subsecvent, a amortizării sale, întrucât orice bun al unei societăți comerciale poate fi valorificat dar nu orice bun este achiziționat în scopul realizării obiectului de activitate al societății sau în scopuri administrative.

În aceeași ordine de idei, trebuie subliniat faptul că, deși recurenta reclamantă susține că imobilul din mun. Ploiești, strada x nr. 30 este sediul social, o atare împrejurare a devenit reală numai începând cu data de 27.08.2015, destinația inițială a imobilului fiind, potrivit autorizației de construire, locuință de serviciu și nu sediu social sau punct de lucru.

Al patrulea argument dezvoltat în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează erorile de calcul a amortizării totale pentru anul 2013 și 2014.

În acest context, recurenta reclamantă arată că este eronat calculul amortizării total nedeductibile, întrucât adunând suma de 13.160,28 RON cu suma de 22.401,2 RON și cu suma de 12.463,08 RON rezultă un total de 48.024,56 RON și nu 50.432 RON, așa cum greșit a calculat ANAF. Prin urmare, în mod nelegal instanța de fond a menținut și nu a cenzurat în niciun fel această greșeală de calcul făcută de intimata pârâtă în actele fiscale contestate.

Și pentru anul 2014 este sesizabilă aceeași eroare, susține recurenta reclamantă, arătând că adunarea sumei de 22.797,48 RON cu suma de 26.881,44 RON și respectiv 12.463,08 RON conduce la rezultatul de 62.142 RON și nu 66.727 RON, cum greșit a reținut ANAF.

În ceea ce privește această critică, Înalta Curte constată că reclamanta nu a invocat, ca motiv de nelegalitate în cererea de chemare în judecată, pretinsa eroare de calcul a amortizării totale și, prin urmare, omisiunea instanței fondului de a verifica o atare eroare este absolut justificată, cât timp nu a fost învestită în acest sens; corespunzător, nici instanța de recurs nu poate verifica legalitatea hotărârii din perspectiva unei astfel de critici, ce nu a făcut obiectul dezlegării în fond.

În fine, tot în contextul problematicii amortizării, recurenta reclamantă critică sentința civilă nr. 214/05.12.2017 întrucât judecătorul fondului a înlăturat greșit argumentele reclamantei, prin care aceasta a demonstrat că autovehiculele Q. și R. nu fac parte din categoria M1.

Constată instanța de control judiciar că tratamentul fiscal în privința amortizării celor două vehicule este în acord cu prevederile art. 24 alin. (11) indice 1 din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora, prin derogare de la prevederile art. 7 alin. (1) pct. 33 și 34, pentru mijloacele de transport de persoane care au cel mult 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului, din categoria M1, astfel cum sunt definite în Reglementările privind omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de tip a produselor utilizate la acestea - RNTR 2, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 211/2003, cu modificările și completările ulterioare, cheltuielile cu amortizarea sunt deductibile, pentru fiecare, în limita a 1.500 RON/lună.

Prin excepție, cheltuielile cu amortizarea sunt deductibile și peste această limită, când autovehiculul încadrat ca M1 este utilizat în scopurile expres și limitativ prevăzute de teza a doua a articolului anterior citat, niciuna din ipoteze nefiind invocată de reclamantă.

Apărările reclamantei, în sensul că autovehiculele în cauză pot fi încadrate în altă categorie decât M1 nu pot fi primite, în condițiile în care o atare încadrare se realizează de Registrul Auto Român și este menționată în cartea de identitate a vehiculului, urmare omologării CE de tip a vehiculului sau omologării naționale de tip a vehiculului. Altfel spus, organul fiscal va lua în considerare mențiunile cuprinse în cartea de ident