ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2110/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 311.900 RON, reprezentând contravaloarea celor 311.900 acțiuni emise la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, primite în mod nelegal, în baza Titlului de conversie în acțiuni nr. 815/30.06.2010, precum și a dobânzii legale aferente sumei menționate, cumulată cu actualizarea acesteia, pe perioada 30.06.2010 - până la data plății efective, în temeiul art. 1341 și urm. din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., coroborat cu O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Prin sentința civilă nr. 700 din data de 28.05.2019, Tribunalul Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a secției a II-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Prahova și a declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect "pretenții", formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta A., în favoarea secției I civile a Tribunalului Prahova. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile a Tribunalului Prahova la data de 06.06.2019, sub nr. x/2019.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2320 din data de 07.10.2019, Tribunalul Prahova – secția I civilă a respins cererea având ca obiect "pretenții", formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant al Statului Român, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 2224 din 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 2320 din 7 octombrie 2020 pronunțate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. și, în consecință, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii. S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 311.900 RON reprezentând c/valoarea celor 311.900 acțiuni emise la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, primite în baza Titlului de conversie în acțiuni nr. 815/30.06.2010, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei, cumulate cu actualizarea acesteia pe perioada 30.06.2010 - până la data plătii efective. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A..

Hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 1438 din 22 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă a fost admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 2224 din data de 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă și s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată în apel în rejudecare Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin decizia nr. 3272 din 22 iunie 2021, a admis apelul declarat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român, împotriva sentinței civile nr. 2320 din 7 octombrie 2020 pronunțate de Tribunalul Prahova și, în consecință: A anulat sentința apelată și rejudecând cauza: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă. A respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 13.062 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în faza procesuală a recursului, reprezentând taxa judiciară de timbru (3462 RON) și onorariu avocațial în cuantum de 9600 RON (4870lei+4730lei). În esență, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește momentul de la care reclamantul a luat cunoștință atât de paguba produsă cât și de persoana răspunzătoare, că Statul, prin reprezentanții săi, a avut cunoștință de emiterea eronată a titlului de conversie încă din data de 27.03.2014, când prin nota internă nr. 1581/2014 emisă de Direcția Economică și Plăți s-a constatat că Titlul de conversie în acțiuni nr. 815/30.06.2010 în cuantum de 311900 RON a fost emis în mod eronat. 4. Recursul formulat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 3272 din 22 iunie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a formulat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova. Sub un prim aspect, recurentul a reclamat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material. În acest sens, în esență, a arătat că în speță, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile legale cu privire la termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, în sensul că termenul nu a început să curgă la data de 27.03.2014 și s-a împlinit la data de 27.03.2017, ci termenul de prescripție a început să curgă de la data de 15.03.2016, când prin adresa nr. x/2016 i-au fost aduse la cunoștință Ministerului Finanțelor de către A.N.R.P., plata nedatorată în suma de 311.900 RON și faptul că pe numele pârâtei A. a fost emis titlul de conversie nr. 739/18.06.2010 și un nou titlu de conversie la data de 30.06.2010 din eroare. Pentru titlul de conversie emis din eroare la data de 30.06.2010, pârâta nu are dreptul la suma respectivă, aceasta trebuie să o returneze, altfel este considerată îmbogățire fără justă cauza. Așa cum reiese din analizarea actelor de la dosarul cauzei, ANRP a formulat o notificare către pârâtă pentru a returna suma de 311.900 RON. Așa cum reiese și din considerentele deciziei recurate, instanța de apel constată că numai în urma litigiilor dintre ANRP și pârâtă, Ministerul Finanțelor a fost înștiințat. În consecință, dreptul material la acțiune nu este prescris. Recurentul mai arată că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) este instituție de specialitate a administrației publice centrate, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului și în coordonarea primului-ministru, prin cancelaria acestuia. A.N.R.P. își desfășoară activitatea în baza Hotărârii de Guvern nr. 572/2013, modificată și completată prin Hotărârile de Guvern nr. 627/2017, nr. 776/2017 si nr. 308/2020. Prin urmare, A.N.R.P. nu se identifică cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, nu este subordonată direct Ministerului Finanțelor, așa cum reiese, în mod greșit, din considerentele deciziei atacate, în sensul că Ministerul Finanțelor avea cunoștință încă de la data de 27.03.2014 de împrejurările speței de față și nu la data de 15.03.2016, așa cum reiese din adresa nr. x/2016. În concluzie, dacă A.N.R.P. nu comunica adresa nr. x/2016, Ministerul Finanțelor nu avea de unde să cunoască împrejurările concrete privind emiterea titlurilor de conversie sau plata nedatorată a acestora. Luarea la cunoștință de către Ministerul Finanțelor se face numai prin adresă de comunicare a tuturor problemelor pe care le are A.N.R.P. către Ministerul Finanțelor. Un al doilea motiv de recurs vizează reducerea cheltuielilor de judecată acordate în apel, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., deoarece onorariul acordat este enorm și disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, precum și cu activitatea desfășurată de avocat. În acest sens, arată că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. consacră prerogativa instanței de a reduce un astfel de onorariu, prerogativă care este cu atât mai necesară cu cât, respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și nu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care a emis titlul de conversie și care a comis eroarea, în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect, creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 referitoare la excepția de neconstituționalitate a disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a Curții Constituționale, textul articolului din prezent reluând reglementarea anterioară, motiv pentru care considerentele expuse își mențin valabilitatea). Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în materia rambursării cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfășurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și a muncii depuse de avocat (cauza Nielsen si Johnsen contra Norvegiei, cauza Almeida, Garret și alții contra Portugaliei). Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, instanța de apel se putea raporta la criteriile prevăzute de art. 127 din H.G. nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, având în vedere complexitatea litigiului, probatoriul administrat în fața instanței, dând totodată eficiență cheltuielilor efectuate de parte prin angajarea unui apărător și la faptul că pârâta face pe deplin dovada relei-credințe, întrucât a beneficiat de despăgubiri necuvenite în cuantum de 311.900 RON, aferente Titlului de conversie nr. 815/30.06.2010, fiind chiar o îmbogățire fără justă cauză. 5. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 7 martie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 13 martie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripție, susținând, în esență, că A.N.R.P. nu se identifică cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nefiind instituție subordonată direct Ministerului Finanțelor și, prin urmare, dreptul material la acțiune nu este prescris, întrucât termenul nu a început să curgă la data de 27.03.2014, dată la care a fost emisă adresa nr. x de către Guvernul României – A.N.R.P. – Direcția Economică și Plăți – Serviciul Secretariat și Evidență Titluri către Direcția Juridică și de Contencios și s-a împlinit la data de 27.03.2017, ci termenul de prescripție a început să curgă de la data de 15.03.2016, când prin adresa nr. x/2016 i-au fost aduse la cunoștință Ministerului Finanțelor de către A.N.R.P., plata nedatorată în suma de 311.900 RON și faptul că pe numele pârâtei A. a fost emis titlul de conversie nr. 739/18.06.2010 și un nou titlu de conversie la data de 30.06.2010 din eroare. Critica este nefondată. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei plăți nedatorate de către pârâta ANRP, constând în aceea că în dosarul nr. x/7.06.2010 constituit în legătură cu măsurile reparatorii stabilite în favoarea pârâtei, au fost emise două titluri de conversie pentru suma de 311.900 RON și au fost inițiate procedurile pentru recuperarea creanțelor pretins a fi fost plătite necuvenit. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite din plata lucrului nedatorat), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 2528 alin. (1) și (2) C. civ., referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin plata nedatorată. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data de 27.03.2014, când prin nota internă nr. 1581/27.03.2014 emisă de Direcția Economică și Plăți din cadrul A.N.R.P. s-a constatat că Titlul de conversie în acțiuni nr. 815/30.06.2010 în cuantum de 311900 RON a fost emis în mod eronat. Potrivit dispozițiilor art. 2528 alin. (1) și (2) C. civ. "(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării adresei nr. x/15.03.2016 prin care i-au fost aduse la cunoștință de către A.N.R.P. împrejurările concrete ale speței), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective, deoarece nu cunoștea existența pagubei și a prejudiciului, întrucât dacă A.N.R.P. nu comunica adresa nr. x/2016, Ministerul Finanțelor nu avea de unde să cunoască împrejurările concrete privind emiterea titlurilor de conversie sau plata nedatorată a acestora, iar A.N.R.P. nu se identifică cu Statul Român. Astfel, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care A.N.R.P. – instituție subordonată reclamantului - l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către A.N.R.P. a adresei nr. x/15.03.2016), când i-au fost aduse la cunoștință de către A.N.R.P. împrejurările concrete ale speței. Or, partea recurentă ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv – identificat cu data emiterii notei interne din 27.03.2014, când A.N.R.P. a constatat că Titlul de conversie în acțiuni nr. 815/30.06.2010, în cuantum de 311.900 RON, a fost emis în mod eronat, – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data constatării faptului că a fost emis eronat un al doilea titlu de conversie acțiuni pe numele pârâtei. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele A.N.R.P. și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește A.N.R.P., aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și A.N.R.P. în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției A.N.R.P. față de reclamant, existentă la momentul constatării plății nedatorate – 27.03.2014, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul când Statul, prin reprezentanții săi, a avut cunoștință de emiterea eronată a titlului de conversie din data de 27.03.2014. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data constatării plății nedatorate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 15.03.2016, instituția subordonată reclamantului îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Prin urmare, susținerea recurentului privitoare la faptul că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, nu poate fi primită. Sub acest aspect, l-a care s-a făcut referire și mai sus, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de A.N.R.P., că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. În consecință, pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect că prezenta acțiune în repetițiune este formulată chiar de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al acestuia, iar conform art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "i) titlurile de conversie sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea". Așadar, cel care a emis titlul de conversie și care a fost presupus prejudiciat de încă o emitere pe numele pârâtei este tot Statul Român, prin instituțiile sale. Ca atare, în mod legal, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 27.03.2014, s-a împlinit la data de 27.03.2017 și, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 13.03.2019, cu mult după împlinirea termenului arătat, a fost respinsă acțiunea, ca prescrisă. În ceea ce privește criticile din recurs referitoare privind proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat cu complexitatea, valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de apărător, Înalta Curte reține că aceste critici reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. Astfel, în speță sunt pe deplin aplicabile cele statuate în Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, relevante fiind considerentele 34, 35 și 37 din această decizie, potrivit cărora stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În consecință, sub acest aspect, criticile nu vor putea fi analizate pe calea recursului. De altfel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, prin soluția adoptată în apel, instanța a făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., care prevăd că partea care este în culpă procesuală, ca urmare a pierderii procesului, este obligată să achite cheltuielile avansate de cealaltă parte. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat. Văzând prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, numai așa acordarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, într-un cuantum de 4.000 RON (reprezentând parte din onorariul de avocat plătit de intimată, conform dovezii de plată depuse la dosar) corespunde unui raport rezonabil de proporționalitate între cheltuielile efectuate de intimata-pârâtă și cele ce erau efectiv necesare judecății din recurs, raportat la durata judecății în recurs și la gradul de complexitate mediu al problemelor de nelegalitate ce au fost ridicate în cadrul acestei căi de atac și, corelativ, al apărărilor opuse acestor probleme.