ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 809/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 23.12.2020, sub nr. x/281/2020, reclamanta A S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 285.664,10 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în legătură cu procesele civile inițiate împotriva măsurilor de executare silită nelegal efectuate în dosarul execuțional nr. CMx al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, cu cheltuieli de judecată.

La data de 10.03.2021, reclamanta a depus precizare la acțiune (fila 20 vol. al II-lea dosar fond), arătând că solicită, în plus față de pretențiile inițiale, și pretenții constând în cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/281/2019.

Prin sentința civilă nr. 3241/16.04.2021, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, către Tribunalul Prahova.

Primindu-se dosarul pe rolul Tribunalului Prahova – Secția I civilă, cauza a fost înregistrată sub același număr unic de dosar, la data de 29.06.2021.

Prin sentința civilă nr. 312 din data de 08.02.2022, Tribunalul Prahova – Secția I civilă a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 70.843 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în cauzele privind executarea silită din dosarul execuțional nr. CMx al DGRFP Ploiești, precum și 2.521,86 lei cheltuieli de judecată în prezenta cauză.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtele.

Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă, prin decizia civilă nr. 2675 din 19 octombrie 2022, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă și de pârâte.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs A S.R.L., ce a formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susține, în esență, că instanța de apel a făcut aplicarea eronată a dispozițiilor de drept substanțial, în sensul restrângerii nejustificate a efectelor dispozițiilor art. 1349 și ale art. 1385 alin. (1) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală și repararea în integralitate a prejudiciului.

Arată că fundamentul juridic al obligării părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală, astfel că instanța de judecată trebuie să aibă în vedere atât dispozițiile art. 451 și art. 453 C. proc. civ., cât și dispozițiile din Codul Civil privind condițiile atragerii răspunderii civile delictuale și cele privind repararea integrală a prejudiciului.

Consideră că efectul generator al tuturor cheltuielilor de judecată solicitate prin prezenta cauză este dat de acțiunile nelegale și de rea-credință ale ANAF - DGRFP Ploiești. După cum a arătat, reclamanta a comunicat ANAF încă de la bun început toate elementele de nelegalitate, atât în cadrul întâlnirilor avute, cât și prin adresele transmise. Cu toate acestea, deși au cunoscut și au recunoscut în cadrul întâlnirilor caracterul ilegal al executărilor, au continuat executarea împotriva reclamantei pentru sume considerabile.

Intimatele puteau evita toate aceste costuri, însă au ales cu bună știință să execute reclamanta în mod nelegal, obligând-o astfel să aloce resurse considerabile (de timp, bani, oameni etc.) pentru a contracara executarea nelegală și a obține restituirea sumelor executate.

Susține că, pe tărâmul cheltuielilor de judecată efectuate de parte în cadrul unui proces, principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1385 C. civ., se transpune prin faptul că partea care câștigă procesul are dreptul de a i se restitui în totalitate cheltuielile suportate din cauza părții care a pierdut procesul (partea aflată în culpă), în măsura în care acestea sunt reale, necesare și proporționale cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat (criterii îndeplinite în cauză).

Or, prin hotărârea recurată, instanța de apel a aplicat și interpretat eronat atât dispozițiile legale privind răspunderea delictuală, cât și principiul reparării integrale a prejudiciului, apreciind în mod nejustificat că reaua-credință a intimatelor în emiterea actelor de executare silită nu ar fi relevantă pentru soluționarea cauzei, deoarece în materia răspunderii civile delictuale, forma vinovăției autorului faptei ilicite nu are consecințe asupra întinderii obligației de reparare a prejudiciului, art. 1357 alin. (2) C. civ. stabilind că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Raționamentul instanței este unul eronat, gradul de vinovăție fiind un element esențial la momentul stabilirii cuantumului daunelor acordate persoanei prejudiciate. Aspectul că fapta ilicită poate fi săvârșită din culpă nu conduce în niciun caz la ignorarea gradului de vinovăție, în special în cazul în care a existat o intenție manifestă (directă) de a prejudicia persoana vătămată.

În cazul de față, ANAF - DGRFP Ploiești a acționat cu rea-credință și a instituit trei popriri succesive asupra conturilor A în valoare totală de 1.380.931 lei, deși a fost înștiințată cu privire la nelegalitatea unor astfel de acțiuni. Acest aspect nu poate fi ignorat de instanța de judecată, fiind esențial în stabilirea întinderii reparației cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă.

Tot astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, se impune a fi luată în considerare și împrejurarea că ANAF - DGRFP Ploiești nu a recunoscut caracterul ilicit al faptelor sale și nici nu a restituit de bunăvoie sumele executate nelegal, în condițiile în care A obținuse hotărâri definitive împotriva acesteia. Dimpotrivă, intimata a continuat să genereze noi costuri în sarcina A prin refuzul său de a achita benevol sumele, reclamanta fiind nevoită să demareze mai mult executări silite pentru recuperarea sumelor (de exemplu, dosarul de executare nr. x/2019 al SCPEJ B, înregistrat ca urmare refuzului ANAF de a se conforma hotărârii obținute în dosarul nr. x/236/2018).

Mai mult, pe lângă faptul că a refuzat să achite sumele datorate conform titlurilor executorii, ANAF a contestat executările silite demarate în mod legal de A, generând alte costuri în sarcina reclamantei (a se vedea contestația la executare formulată de AJFP Giurgiu ce face obiectul dosarului nr. x/281/2019, care are la bază dosarul execuțional nr. x/2019 al SCPEJ B).

Nu în ultimul rând, se impune a se avea în vedere faptul că valoarea substanțială a sumelor executate de către ANAF- DGFRP Ploiești și nivelul ridicat de expunere generat de executările nelegale au pus în pericol lichiditatea și capacitatea financiară a A de a-și desfășura activitatea, cheltuielile de judecată solicitate în prezenta cauză nefiind decât o parte din costurile generate de litigiile purtate cu ANAF - DGFRP Ploiești.

În mod firesc, prin raportare la principiul restitutio in integrum, ar trebui avute în vedere și toate resursele implicate în gestionarea dosarelor de la nivelul A - resurse de oameni (contabili, manager etc.), de timp, financiare -, care au fost necesare pentru a pregăti toate litigiile. În plus, ANAF - DGFRP Ploiești ar trebui să achite și dobânda legală atât pentru lipsa de folosință a sumelor executate cu rea-credință, știind că încalcă dispozițiile legale, cât și pentru cheltuielile de judecată solicitate, sume actualizate cu indicele de inflație.

Prin urmare, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit, se impune acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată solicitate de A, cheltuielile fiind reale, necesare și proporționale cu valoarea și complexitatea cauzelor, precum și cu munca desfășurată de avocați.

Sub acest ultim aspect, precizează că proporționalitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor solicitate rezultă fără putință de tăgadă atât din valoarea litigiilor derulate cu ANAF - DGFRP Ploiești, cât și din complexitatea cauzelor și volumul de activitate al avocaților.

Astfel, deși în analiza apelului reclamantei, instanța susține că „litigiile în care au fost efectuate cheltuielile de judecată nu ar fi prezentat o dificultate ridicată”, aceeași instanță, în analiza apelului intimatelor, reține că: „nu se poate reține că instanțele aveau o jurisprudență clară și previzibilă asupra problemei de drept deduse judecății, situație în care s-ar fi putut aprecia că gradul de dificultate al litigiilor a fost unul scăzut”.

Cu alte cuvinte, se recunoaște caracterul complex și dificil al cauzelor în legătură cu care au fost efectuate cheltuielile de judecată de către A, cheltuieli solicitate prin prezenta acțiune.

Tot astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, aprecierea gradului de dificultate al unei pricini nu se poate rezuma strict la existența sau nu a elementelor de noutate. Dacă ar fi să admitem această teză, ar exista extrem de puține procese cu caracter de noutate pe rolul instanțelor de judecată, ceea ce ar însemna ca instanțele să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată în (cvasi) totalitatea cauzelor. În realitate, fiecare cauză are specificul și particularitățile sale, rezultate din situația de fapt concretă, respectiv din susținerile/ apărările ce se impun a fi formulate pentru a convinge judecătorul în privința celor solicitate de parte. De altfel, în același sens sunt și dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că toate criteriile se analizează „ținând seama și de circumstanțele cauzei”.

În cazul de față, chiar dacă cele trei contestații la executare (x/236/2018, y/236/2018 și z/236/2018) au avut un obiect similar, fiecare dosar a avut propriile particularități – de exemplu, prima contestație a avut ca motiv de anulare și lipsa de informare prealabilă a A (pe lângă celelalte motive de nelegalitate), sumele au fost diferite în fiecare cauză și executate într-un alt context -, fiind necesar ca în fiecare cauză în parte să se depună un volum de muncă considerabil pentru a formula apărări și a forma convingerea judecătorului (un alt complet în fiecare dosar) privind nelegalitatea executărilor silite demarate de ANAF și necesitatea admiterii contestațiilor la executare (atât în fond, cât și în apel).

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei către instanța de apel în vederea rejudecării apelului formulat de A.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administrația Finanțelor Publice Giurgiu, în nume propriu și pentru intimata-pârâtă DGRFP Ploiești, au fost invocate excepțiile tardivității și nulității recursului.

Reclamanta a depus răspuns prin care a solicitat respingerea acestora.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu privire la excepția tardivității recursului, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. În ce privește modalitatea de calcul al termenului, art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevede că, atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește. Conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.

Conform dovezii aflate la fila 74 din dosarul de apel, decizia recurată a fost comunicată reclamantei la 6 iulie 2023, iar cererea de recurs a fost depusă la oficiul poștal la 7 august 2023, conform ștampilei de pe plicul aflat la fila 11 din dosarul de recurs, fiind respectat termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile în care ultima zi a termenului se împlinea la 6 august 2023, într-o zi nelucrătoare, duminica, acesta se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează, respectiv 7 august 2023, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol.

În consecință, Înalta Curte reține că recursul a fost depus înăuntrul termenului legal.

Cu privire la excepția nulității recursului, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele motive:

Contrar celor susținute de către intimatele-pârâte prin întâmpinare, unele dintre criticile invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi despre act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., aceasta fiind, în realitate, aptă a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamantă, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererile de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce succedă:

În ceea ce privește criticile din de recurs, încadrate formal de recurentă în ipoteza prevăzută de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate atât pct. 8, cât și pct. 5 al articolului, punându-se în discuție atât încălcarea normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, cât și aplicarea greșită sau interpretarea eronată a unor norme de drept substanțial, urmând a analizate din această dublă perspectivă.

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată își are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părții care a câștigat procesul.

Contrar susținerii recurentei-reclamante, fundamentul acestei obligații nu este reprezentat de buna-credință reglementată de Codul de procedură civilă, care presupune exercitarea drepturilor procesuale potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege și pentru care s-a prevăzut sancționarea părții care își exercită abuziv drepturile procesuale, ci culpa procesuală ce decurge din inițierea fără succes a unui demers judiciar, care a generat efectuarea unor cheltuieli de către partea adversă (ex. taxe judiciare de timbru, onorarii ale avocaților, experților și specialiștilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuieli de transport, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului – art. 451 alin. 1 din același cod).

Înalta Curte apreciază că se impune a se reține statuările obligatorii ale instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, și Deciziei nr. 59/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părții, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Așadar, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine părții care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală.

În consecință, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul, și care reprezintă, de fapt, un caz particular de răspundere civilă, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Așa cum legal a reținut instanța de apel, emiterea actelor de executare silită cu rea-credință de către intimate nu are relevanță pentru soluționarea cauzei, deoarece în materia răspunderii civile delictuale forma vinovăției autorului faptei ilicite nu are consecințe asupra întinderii obligației de reparare a prejudiciului, art. 1357 alin. (2) C. civ. stabilind că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Tot astfel, nici împrejurarea că pârâtele nu au recunoscut caracterul ilicit al faptelor lor sau că nu au restituit de bunăvoie sumele executate nelegal nu poate fi avută în vedere pentru a aprecia asupra caracterului necesar și rezonabil al onorariului avocațial, în condițiile în care în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanțial din art. 1349 C. civ.

Sub aceste ultim aspect, anume nerecunoașterea caracterului ilicit al faptelor, nerestituirea de bunăvoie a sumelor executate nelegal sau consecințele acestor fapte asupra activității reclamantei, față de modalitatea în care recurenta a înțeles să argumenteze aceste critici, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalității în care instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reținută de către aceasta în cadrul deciziei recurate, și aceasta întrucât sarcina evaluării probelor în cauză și a stabilirii situației de fapt revine în exclusivitate instanțelor de fond, instanța de recurs efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunțate de instanța de apel.

Or, analiza argumentelor recurentei presupune reevaluarea situației de fapt în raport cu probele administrate în fața de instanțelor de fond, ca urmare a reevaluării acestor probe, ceea ce nu este admisibil în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalității deciziei atacate, nu și a temeiniciei hotărârii (art. 488 alin. 1 C. proc. civ.). Ca urmare, aceste critici nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs.

Contrar susținerilor recurentei, instanțele de fond nu au efectuat o eronată interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material invocate prin memoriul de recurs, ci, pe baza probatoriului administrat, au stabilit culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și au determinat întinderea prejudiciului cauzat reclamantei prin fapta ilicită invocată.

În ceea ce privește criticile privind proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților reclamantei cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Astfel, în cauză sunt pe deplin aplicabile cele statuate în decizia nr. 3/2020, pronunțată într-un recurs în interesul legii, relevante fiind considerentele 34, 35 și 37 din această decizie, potrivit cărora stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În consecință, sub acest aspect, criticile nu vor putea fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă Administrația Finanțelor Publice Giurgiu, în nume propriu și pentru intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2675 din 19 octombrie 2022 a Curții de Apel Ploiești, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2024.