Decizia nr. 2472/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 30 martie 2015 pe rolul Tribunalului Prahova – secția I civilă, sub nr. x/2015, reclamanții Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și A. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, B., C., D. și E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prejudiciu material cauzat ca urmare a măsurilor luate, în mod abuziv, cu ocazia controalelor efectuate; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 50.100 euro, reprezentând daune morale ca urmare a atingerii aduse imaginii societății și persoanei fizice A., cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanții au depus, pe parcursul procesului, mai multe precizări ale cererii de chemare în judecată, prin ultima cerere, formulată la 18 ianuarie 2018, arătând că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții este de 183.053 RON, rezultat ca urmare a lipsei lichidităților necesare achiziției de marfă - societatea a înregistrat pierderi în 2012-2014 și nu a putut contracta credite în vederea finanțării activității urmare a înscrierii în evidența clienților rău platnici, care a fost generată de întârzierile la plată a ratelor aferente contractului de credit nr. x/2010, încheiat cu F. S.A., înregistrate în anul 2012, conform concluziilor expertului G.; imposibilității de a onora contractele ce erau în curs de desfășurare, ceea ce a dus la pierderea clienților - facturile neachitate la 31 decembrie 2014 fiind de 2.318,25 RON; întreruperii activității economice și încetării raporturilor de muncă cu salariații; pierderii cotei de piață; pierderii contractelor ce erau în curs de negociere; scăderii cifrei de afaceri; imposibilității participării la licitațiile organizate de instituțiile statului în vederea achiziționării de contracte; imposibilității de plată a creditorilor, urmare a blocării conturilor. S-a precizat, totodată, că prejudiciul moral solicitat este de 30.000 euro. Prejudiciul material solicitat de reclamantul A. este, conform ultimei precizări, de 2.042,16 euro, reprezentând costurile suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu H., și 5.376,12 RON, reprezentând costuri suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu F., iar prejudiciul moral solicitat este de 20.100 euro.

Sentința pronunțată în primă instanță de Tribunalul Prahova Prin sentința civilă nr. 611 din 16 februarie 2018, Tribunalul Prahova – secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C., D. și E., invocată de aceștia prin întâmpinare și a respins acțiunea față de ei ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, acțiunea precizată și a obligat Ministerul Finanțelor Publice – A.N.R.P.-D.G.R.F.P. să achite Întreprinderii Individuale A. Lucrări de Construcții suma de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material. A respins, în rest, acțiunea precizată, ca neîntemeiată, și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice – A.N.R.P.-D.G.R.F.P., subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova, să plătească reclamantei Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții suma de 7.766,06 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert. A luat act că Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, pe cale separată, a obligat reclamanții să plătească pârâților B., C., D. și E. cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova și reclamanții Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și A..

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 537 din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova și de reclamanții Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și A.. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 2723 din 15 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Decizia pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia civilă nr. 1028 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă a admis apelurile declarate de apelanții reclamanți Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și A. și de apelantul intimat Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P. să achite Întreprinderii Individuale A. Lucrări de construcții suma de 5.376,12 RON, reprezentând prejudiciu material, și reclamantului A. suma de 2.042,16 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, și a respins, în rest, acțiunea precizată, ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P., subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova, să plătească reclamanților suma de 3.979 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert. A menținut restul dispozițiilor sentinței cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C., D. și E., invocată de aceștia prin întâmpinare, și la obligarea reclamanților să plătească pârâților B., C., D. și E., cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON. A fost obligat apelantul Ministerul Finanțelor Publice – A.N.R.P.-D.G.R.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 489 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru din apel și 4.000 RON onorariu avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1028 din 27 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă au declarat recursuri reclamanții Întreprinderea Individuală "A." - Lucrări de Construcții, A., precum și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești. a. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții A. și Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții au susținut, în esență, următoarele critici: a.1. Un prim motiv de recurs privește neacordarea sumei de 183.053 RON, ca reprezentând prejudiciu material, reclamantei Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții, întrucât instanța de apel a stabilit, în mod greșit, data instituirii măsurilor asigurătorii. Apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, la 29 noiembrie 2012, a fost emisă decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, calculând, astfel, în mod eronat, prejudiciul reclamantei, întrucât data corectă la care au fost instituite aceste măsuri și la care Curtea trebuia să se raporteze este 29 noiembrie 2011. Raportându-se la 29 noiembrie 2012, instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză G. și, implicit, a înlăturat, în mod greșit, obligația intimatei pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material. Raportându-se, în mod greșit, la data de 29 noiembrie 2012, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că "deciziile de concediere nr. 3/16 octombrie 2012, nr. 2/16 octombrie 2012 și nr. 1/16 octombrie 2012 privind pe I., J. și K. au fost emise înainte de instituirea măsurilor asigurătorii, astfel încât nu se constată o legătură de cauzalitate între concedierea acestora și emiterea actelor administrative contestate și anulate ulterior. Totodată, aplicând, în mod greșit, data de 29 noiembrie 2012, ca moment de la care se calculează prejudiciul cauzat, instanța de apel consideră, în mod eronat, că "până la finalul anului 2012, respectiv noiembrie 2012, activitatea reclamantului s-a desfășurat normal". Or, instituirea măsurilor asigurătorii în 29 noiembrie 2011 este factorul care a determinat scăderea veniturilor cu 53,76 % în 2012, față de 2011, iar activitatea reclamantei nu mai avea cum să se desfășoare în mod normal. Apreciază că, în mod corect, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material, față de concluziile raportului de expertiză G., întrucât, din extrasele de cont și registrele de încasări și plăți, expertiza contabilă a constatat o scădere constantă și accentuată a veniturilor încasate prin bancă, iar venitul brut mediu anual înregistrat în perioada 2012-2014 a fost mai mic cu 183.050 RON, față de anii anteriori. a.2. Un al doilea motiv de recurs este reprezentat de neacordarea prejudiciului moral, respectiv 30.000 euro prejudiciu moral, solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții, și 20.100 euro prejudiciu moral, solicitat de reclamantul A., întrucât instanța a făcut o greșită apreciere a actelor aflate la dosarul cauzei. Astfel, în mod greșit, instanța de apel a respins solicitarea de acordare a daunelor morale, motivând că reclamanții nu au invocat situații concrete și nu au produs dovezi efective sub acest aspect, întrucât, așa cum au arătat, acțiunile pârâtului au avut consecințe nu numai de ordin material, dar și de ordin moral, prin atingerea adusă imaginii societății și persoanei fizice, prin informațiile date de pârâtă publicității. Prejudiciul moral constă în pierderea încrederii clientelei de a mai achiziționa produse de la reclamantă, pierderea contractelor cu clienți importanți, pierderea credibilității pe piața de desfacere și comercializare, lipsa de încredere a băncilor de a mai contracta cu persoane și societăți aflate în evidenta clienților rău platnici, urmare a blocării abuzive a conturilor și imposibilității achitării ratelor curente. Această situație de fapt a produs, pe lângă pierderea clientelei, cu consecința scăderii drastice a încasărilor, și afectarea profundă a onorabilității de care reclamanții se bucură pe piață, atât la nivel local, cât și național. a.3. Un al treilea motiv de recurs îl reprezintă neacordarea de către instanța de apel a cheltuielilor efectuate de reclamanți pe parcursul ciclurilor procesuale, fond și apel, atât taxele judiciare de timbru, cât și onorariile de avocat, în totalitate. Consideră că, în mod greșit, Curtea a înlăturat solicitarea de acordare a onorariului de avocat, pe cale separată, la instanța de fond, astfel cum a stabilit Tribunalul Prahova, prin sentința civila nr. 611 din 16 februarie 2018. De altfel, instanța de apel nu a motivat, în niciun fel, acest aspect. Mai susțin că, în mod nejustificat, instanța de apel a diminuat onorariul avocatului reclamanților, solicitat în apel, apreciind că suma de 10.000 RON nu este proporțională cu munca efectiv prestată de avocat, complexitatea cauzei și culpa procesuala a părților, atât timp cât au fost admise ambele apeluri. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului reclamanților și obligarea pârâtului la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material către societatea reclamantă, la plata daunelor morale de 30.000 euro, prejudiciu moral solicitat de societatea reclamantă, și 20.100 euro, prejudiciu moral solicitat de reclamant, precum și la plata tuturor cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorarii de avocat nediminuate, astfel cum rezultă din chitanțele anexate la dosar. b. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a susținut, în esență, următoarele critici: b.1. Prin contestație la executare, reclamanta Întreprinderea Individuală A. a contestat titlul executoriu nr. x și somația nr. x, solicitând și suspendarea executării silite. Însă, potrivit sentinței nr. 2063/13 februarie 2015 a Judecătoriei Ploiești, rezultă că, la termenul de judecată din 25 octombrie 2013, reclamanta a renunțat la cererea de suspendare a executării silite, instanța rămânând învestită doar cu soluționarea contestației la executare, la același termen fiind suspendată cauza până la soluționarea dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Prahova. În consecință, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că Judecătoria Ploiești, prin sentința civilă sus-menționată, a respins cererea de suspendare a executării silite și, ca atare, nu există culpa reclamantei. Nu lipsit de importanță este și faptul că dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Prahova a fost soluționat irevocabil la 24 iunie 2014, iar reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a contestației la executare tocmai la 23 ianuarie 2015. Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit ca, în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel să verifice susținerea pârâtului că, după emiterea actului administrativ fiscal, reclamanții nu au solicitat suspendarea acestuia în temeiul dispozițiilor art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, iar, după instituirea măsurilor asigurătorii, nu le-au contestat în fața instanței de judecată. În acest context, instanța de apel nu a examinat un element decisiv în stabilirea legăturii de cauzalitate, de vreme ce, prin cererea de chemare în judecată, se susține că instituirea măsurilor asigurătorii ce au dus la blocarea conturilor reclamanților a generat prejudiciul pretins prin acțiune. Astfel, la soluționarea cauzei, instanța de apel trebuia să aibă în vedere considerentele din decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție, privind suspendarea actelor administrative și suspendarea executării silite. Potrivit înscrisurilor de la dosarul cauzei, împotriva deciziei de impunere înregistrate sub nr. x/30 august 2012, a dispoziției de măsuri nr. 5371/30 septembrie 2012 și a deciziei nr. 776/09 octombrie 2012 privind soluționarea contestației, emise de fosta D.G.F.P. Prahova, reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții a formulat acțiune în contencios administrativ, solicitând, exclusiv, anularea acestora, fără a formula și cerere de suspendare, în conformitate cu prevederile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, caz în care ar fi putut obține suspendarea, iar organele fiscale nu ar mai fi emis actele de executare, respectiv titlul executoriu nr. x și somația nr. x. Împrejurarea că acțiunea a fost admisă, în parte, dispunându-se anularea, în parte, a deciziei de impunere atacate nu echivalează cu stabilirea obligațiilor în afara dispozițiilor legale în materie. În condițiile arătate, nu poate fi reținut abuzul organelor fiscale, acesta presupunând încălcarea legalității, depășirea atribuțiilor. Or, faptul că s-a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare nu poate conduce la concluzia că societatea reclamantă a luat suficiente măsuri în vederea diminuării prejudiciului, așa cum, în mod greșit, a reținut Curtea; mai mult, reclamanta a renunțat la cererea de suspendare a executării silite, așa cum s-a arătat mai sus. b.2. Recurentul mai susține că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că, în cauză, s-a făcut dovada clară și certă a legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit de persoana fizică A. (constând în costurile suplimentare aferente celor două contracte de credit) și demersurile organelor fiscale, atât timp cât veniturile societății erau și veniturile persoanei fizice, reclamantul nefiind angajat la o altă societate și neavând alte surse de venituri. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, cele 4 condiții: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției. În motivarea admiterii apelului pârâtului, Curtea a reținut că, în perioada decembrie 2012-18 martie 2013, activitatea economică a fost oprită ca urmare a deciziei reclamantului, nefiind instituită o măsură de închidere a punctelor de lucru de către pârât, iar, în perioada 2013-2014, veniturile reclamantei Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții au fost mai mari. Faptul că, în anul 2012, veniturile acesteia au scăzut cu 53,76 % față de anul 2011, așa cum se menționează în cuprinsul raportului de expertiză, nu poate fi rezultatul măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, atâta timp cât 11 luni activitatea reclamantei s-a desfășurat normal, astfel că nu se poate reține existența legăturii de cauzalitate între actele administrativ fiscale anulate și diminuarea venitului brut din anii 2012-2014. Având în vedere cele reținute de instanța de apel, consideră că decizia cuprinde motive contradictorii. De asemenea, raportat la aceste considerente, instanța de apel, în mod greșit, a constatat că reclamantul A. nu avea alte surse de venituri, întrucât veniturile societății erau și veniturile lui, astfel că nu poate fi reținută existența vinovăției și a faptei ilicite a organelor fiscale și, în consecință, nu există nici legătura de cauzalitate între pretinsul prejudiciu și fapta ilicită. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

Apărările formulate de părți Recurenții reclamanți au depus, în termenul legal, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 12 mai 2022, completul de filtru a admis în, principiu, recursurile declarate de reclamanții Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și A., și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva deciziei civile nr. 1028 din 27 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești – secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursurilor la 3 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești sunt fondate, iar recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: a. Recursul declarat de reclamanții Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și A. În prealabil, se impune a se menționa că, deși criticile recurenților reclamanți sunt formulate printr-o cerere comună de recurs, calea de atac exercitată se va analiza distinct, pentru fiecare dintre recurenți, raportat la pretențiile proprii invocate prin cererea de chemare în judecată și la soluțiile diferite pe care le va primi fiecare dintre recurenți asupra recursului declarat. Recursul exercitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții este fondat, în următoarele limite: a.1. Prima dintre critici, vizând greșita reținere de către instanța de apel a datei instituirii măsurilor asigurătorii ca fiind 29 noiembrie 2012, în loc de 29 noiembrie 2011, cu consecințe asupra întinderii despăgubirilor cuvenite părții pentru prejudiciul material suferit, este întemeiată. Contrar celor reținute de instanța de apel, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, constând în poprire asupra conturilor bancare ale reprezentantului reclamantei, A., deschise la H. S.A. și L. S.A., Sucursalele din Ploiești, precum și sechestru asigurător asupra autoturismului M., aflat în patrimoniul Întreprinderii Individuale, poartă data de 29 noiembrie 2011, iar nu 29 noiembrie 2012, întocmai ca și adresa de înștiințare poprire și procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile . Reținând o dată eronată cu privire la aceste documente, în mod greșit Curtea a considerat că deciziile de concediere a trei dintre membrii personalului Întreprinderii (nr. 1, 2, 3/16 octombrie 2012) sunt anterioare instituirii măsurilor asigurătorii, cu privire la care reclamanta a pretins că reprezintă faptul generator al reducerii activității, stabilind, totodată, în mod nelegal, că nu există legătură de cauzalitate între concedierea acestor persoane și emiterea actelor administrative respective. În egală măsură, pornind de la aceeași constatare greșită, a raționat, în mod nelegal, că activitatea reclamantei s-a desfășurat în mod normal până la finalul anului 2012 și că, în esență, nu se poate reține existența unei legături de cauzalitate între emiterea actelor administrativ fiscale și diminuarea venitului brut al societății în perioada 2012-2014. În consecință, constatând, în mod greșit, că lipsește unul dintre elementele răspunderii civile delictuale (legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu), cu repercusiuni juridice negative inclusiv în ceea ce privește întinderea despăgubirilor cuvenite reclamantei Întreprinderea Individuală și aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1531 C. civ., Înalta Curte va admite, pentru acest motiv, recursul declarat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții, fiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În rejudecare, instanța de apel va stabili întinderea despăgubirilor datorate reclamantei în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asigurătorii, respectiv 29 noiembrie 2011, și cu celelalte probe administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză contabilă G., o astfel de evaluare fiind incompatibilă cu structura recursului față de modul în care este configurat art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care vizează doar motive de nelegalitate a deciziei recurate, nu și de netemeinicie, și, deci, neputând fi realizată de Înalta Curte. a.2. În ceea ce privește criticile referitoare la neacordarea daunelor morale în cuantum de 30.000 de euro către reclamanta Întreprinderea Individuală, această soluție nu poate fi repusă în discuție în procesul de față, în condițiile în care, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., soluția de respingere a cererii de chemare în judecată din perspectiva pretențiilor cu un asemenea obiect, dispusă prin sentința civilă nr. 611/16 februarie 2018 a Tribunalului Prahova – secția I civilă a intrat sub autoritatea lucrului judecat. Prin această hotărâre judecătorească s-a dispus admiterea, în parte, a acțiunii formulate de cei doi reclamanți, doar referitor la daunele materiale solicitate de reclamanta Întreprinderea Individuală, în rest cererea de chemare în judecată fiind respinsă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Această sentință a fost apelată de cei doi reclamanți și de pârât, soluția dispusă, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 537/28 februarie 2019 a Curții de Apel Ploiești – secția I civilă, fiind de respingere, ca nefondate, a căilor de atac exercitate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs doar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Prahova, nu și reclamanții din prezenta cauză. Prin urmare, dispoziția de casare a deciziei instanței de apel s-a realizat în cadrul recursului declarat de pârât, ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de această parte. Ca atare, chiar dacă, în decizia de casare din primul ciclu procesual, nu apare mențiunea expresă a casării parțiale, este evident că, procedând la casare în cadrul singurului recurs declarat, în cauză, de către pârât, limitele casării sunt determinate de admiterea căii de atac exercitate de această parte, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., restul dispozițiilor instanței de judecată în raport cu care nu s-a formulat recurs intrând sub autoritatea de lucru judecat. În consecință, în mod corect a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamantei de acordare a daunelor morale, dar pentru argumentele prezentate în precedent, care împiedică Înalta Curte să mai examineze criticile legate de fondul pretențiilor cu acest obiect, astfel cum a fost soluționat prin decizia dată în rejudecare de către instanța de apel. a.3. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate prin decizia instanței de apel, susținerile reclamantei sunt, în parte, neîntemeiate, în parte nu pot fi examinate în recurs. În primul rând, referitor la cheltuielile de judecată aferente fazei procesuale desfășurate în fața primei instanțe, critica reclamantei nu corespunde cu solicitarea formulată, de acordare integrală a sumelor de bani avansate cu acest titlu în fond, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat, onorariu de expert, în contextul în care partea susține că, în mod greșit, Curtea a înlăturat solicitarea părții, privind acordarea onorariului de avocat pe cale separată, ceea ce, implicit, ar conduce la o sumă de bani mai mică, prin excluderea onorariului respectiv. Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurentă, Curtea a dat curs celor afirmate de reclamantă în fața primei instanțe, în ceea ce privește onorariul de avocat, de solicitare pe cale separată, întrucât nu a acordat, prin decizie, suma de bani respectivă, ci doar taxa judiciară de timbru corespunzătoare pretențiilor admise și onorariul de expert, în cuantum de 3.979 RON, ținând seama, deci, de voința părții sub aspectul pretențiilor privind onorariul de avocat. Referitor la suma de bani acordată cu titlu de taxă de timbru parțială și onorariu de expert, atât în fond, pentru ambele, cât și în apel, pentru prima, recurenta nu a adus critici concrete deciziei, prin care să susțină un cuantum mai mare al sumei de bani datorate de pârât decât cel acordat de Curte, astfel încât solicitarea părții privind plata integrală a cheltuielilor de judecată nu va fi luată în considerare. În ceea ce privește onorariul de avocat acordat pentru faza apelului, redus de la 10.000 de RON la 4.000 de RON, în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raționamentul Curții nu poate fi cenzurat de instanța de recurs, în contextul în care criticile supun dezbaterii un aspect de netemeinicie a deciziei atacate, iar nu de nelegalitate, fiind, deci, contrară configurării căii extraordinare de atac. În acest sens, prin decizia nr. 3/2020 pronunțată în recurs în interesul legii, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". Prin urmare, reprezintă atributul exclusiv al instanței de apel să evalueze onorariul de avocat cuvenit părții care a câștigat procesul în raport cu criteriile conferite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sens în care instanța de apel a și procedat. În concluzie, în baza art. 496-497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în coordonatele expuse în precedent, sub aspectul verificărilor ce trebuie efectuate din perspectiva primului motiv de recurs apreciat ca fiind întemeiat. Recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Pentru aceleași argumente ca și cele expuse în examinarea motivului a.2. din cererea de recurs, vizând daunele morale solicitate de reclamanta Întreprinderea Individuală A., soluția primei instanțe privind respingerea cererii de daune morale formulate de reclamantul A. nu mai poate intra în dezbatere în prezenta cale de atac, intrând sub autoritatea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, ca și în cazul Întreprinderii, reclamantul a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 611 din 16 februarie 2018 a Tribunalului Prahova – secția I civilă, respins, ca nefondat, prin prima decizie de apel nr. 537/28 februarie 2019 a Curții de Apel Ploiești – secția I civilă, care nu a fost atacată cu recurs decât de pârât. Prin urmare, Înalta Curte nu poate verifica criticile recurentului din perspectiva respingerii cererii de daune morale în cuantum de 20.100 euro, formulată de această parte. Pentru cele ce se vor arăta în continuare, în examinarea recursului declarat de pârât, reclamantului A. nu i se cuvin nici despăgubiri materiale, așa cum, în mod greșit, a considerat Curtea de Apel în al doilea ciclu procesual, care a dispus, prin decizia nr. 1028/27 aprilie 2021, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.042,16 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, către reclamant, datorate cu acest titlu. Ca atare, soluția dată cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. fiind de respingere în integralitate și neputând fi repusă în discuție în prezentul recurs, acestei părți nu i se cuvin sumele de bani avansate cu titlu de cheltuieli de judecată în niciuna dintre fazele procesuale anterioare, în raport cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul fiind parte căzută în pretenții din perspectiva tuturor capetelor de cerere. În consecință, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.. b. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești b.1. În esență, subsumat acestui punct din cererea de recurs, pârâtul critică greșita concluzie a instanței de apel în ceea ce privește inexistența culpei reclamantei raportat la măsurile luate de aceasta în scopul diminuării prejudiciului produs, prin prisma renunțării la cererea de suspendare a executării titlului executoriu nr. x și somației nr. x; încălcarea deciziei de casare nr. 2723/15 decembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru neanalizarea legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu din perspectiva susținerilor Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că partea adversă nu a formulat cerere de suspendare a actelor administrativ fiscale, în temeiul art. 14-15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și nici nu a contestat măsurile asigurătorii instituite; inexistența faptei ilicite a pârâtului din perspectiva abuzului de drept. Criticile se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și, respectiv, pct. 8 C. proc. civ. și, în parte, sunt fondate. Pornind de la statuările din decizia de casare menționată mai sus, vizând necesitatea examinării comportamentului procesual al reclamantei din perspectiva măsurilor pe care le-ar fi putut lua pentru atenuarea efectelor produse de actele administrativ fiscale și de instituire a măsurilor asigurătorii, instanța de apel a considerat că partea a procedat în acest sens, prin contestația la executare formulată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Ploiești, însoțită de cererea de suspendare a executării titlului executoriu nr. x și somației nr. x, cerere care, deși nu a fost admisă, soluția nu îi este imputabilă reclamantei. În primul rând, este corectă alegația recurentului referitoare la greșita reținere de către instanța de apel a lipsei culpei reclamantei în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii de suspendare a celor două acte de executare, titlul executoriu și somația menționate mai sus. Curtea nu a observat că, potrivit considerentelor sentinței civile nr. 2063/13 februarie 2015 a Judecătoriei Ploiești, pronunțate în dosarul nr. x/2012, rezultă că, la 25 octombrie 2013, contestatoarea Întreprinderea Individuală A. a renunțat la cererea privind suspendarea executării silite, act procesual care prezintă alte conotații juridice în raport cu menținerea cererii de suspendare de către parte și, într-o astfel de ipoteză, soluționarea ei de către instanță, indiferent de soluția ce ar fi putut fi pronunțată. Doar în acest ultim caz, raționamentul Curții ar fi fost corect, nu și în situația în care manifestarea de voință a reclamantei a fost în sensul renunțării la cererea de suspendare a executării, ceea ce a determinat nesoluționarea acestei cereri și, deci, infirmarea aprecierii referitoare la luarea măsurilor de către parte în vederea diminuării prejudiciului produs prin emiterea actelor nelegale. Pe de altă parte, sunt fondate și susținerile recurentului pârât referitoare la încălcarea deciziei de casare pronunțate în primul ciclu procesual din prezentul dosar. Înalta Curte a considerat că se impune verificarea unui element decisiv în stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, constând în apărările formulate de pârât, în sensul că reclamanta nu a formulat cerere de suspendare a actelor administrativ fiscale nelegale, în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 și nu a contestat măsurile asigurătorii instituite. Or, Curtea, într-adevăr, nu a făcut referire la niciuna dintre aceste apărări, în condițiile în care s-a raportat doar la contestația la executare și cererea de suspendare a executării titlului executoriu nr. x/8 octombrie 2012 și somației nr. x, în consecință, la acte de executare emise ulterior instituirii măsurilor asigurătorii și emiterii actelor administrativ fiscale nelegale. În alți termeni, prima instanță de recurs a statuat necesitatea verificării comportamentului procesual al reclamantei din perspectiva altor demersuri decât cele examinate în rejudecare de instanța de apel, suspendarea actelor administrativ fiscale nelegale, în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, fiind un act procedural diferit de cererea de suspendare a actelor de executare, cerere la care, oricum, reclamanta a și renunțat. În ceea ce privește contestarea măsurilor asigurătorii, Curtea nu prezintă niciun considerent în legătură cu acest aspect, ignorând, astfel, decizia de casare. Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia atacată, urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze legătura de cauzalitate, ca element al răspunderii civile delictuale, din perspectiva celor două apărări ale recurentului, cu respectarea dispozițiilor obligatorii ale primei instanțe de recurs, în condițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.. De asemenea, va avea în vedere, în aprecierea demersurilor reclamantei în atenuarea prejudiciului creat, că aceasta a renunțat la cererea de suspendare a titlului executoriu și somației, ceea ce produce alte efecte decât o eventuală soluție de respingere a cererii respective. Totodată, va ține seama, din aceeași perspectivă, și de susținerea pârâtului din prezentul recurs, în sensul că reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a contestației la executare, suspendate, la 23 ianuarie 2015, deși dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Prahova, în raport cu care cauza fusese suspendată, a fost soluționat, în mod irevocabil, la 24 iunie 2014. În ceea ce privește critica recurentului, în sensul că, în speță, nu se poate reține existența faptei ilicite decât în contextul unui eventual abuz de drept, ipoteză care nu este îndeplinită, aceasta nu poate fi primită. Sub acest aspect, în mod corect, Curtea de Apel a reținut existența faptei ilicite a pârâtului determinat de anularea, în parte, a actelor administrative atacate (decizia nr. 776/09 octombrie 2012 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă, decizia de impunere nr. x/30 august 2012, dispoziția de măsuri nr. 5371/30 august 2012, raportul de inspecție fiscală încheiat la 30 august 2012), prin decizia irevocabilă nr. 3955/24 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Emiterea acestor documente cu încălcarea dispozițiilor legale în materie fiscală, în contextul în care instanța de contencios administrativ a reținut că bunurile ce au făcut obiectul facturilor fiscale contestate au fost revândute de către reclamantă, operațiune care este, deci, reală, iar acesteia nu i se poate imputa că partenerii de afaceri nu și-au reglementat situația sediului social, reprezintă tocmai fapta pârâtului în afara limitelor legii, ca element al răspunderii civile delictuale. Contrar susținerilor recurentului pârât, abuzul de drept, astfel cum este definit în art. 15 C. civ., este doar o formă a faptei ilicite, dar nu și singura. În ceea ce privește anularea, în parte, a actelor administrative, prin decizia sus-menționată, și menținerea obligației reclamantei de plată a impozitului pe venit în cuantum de 25.585 RON, cu dobânzile și penalitățile aferente, într-adevăr, în raport cu această obligație, nu se poate reține existența unei fapte ilicite a pârâtului, care subzistă însă referitor la obligațiile fiscale de care reclamanta a fost exonerată. Urmează ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze în ce măsură acest aspect influențează sau nu întinderea prejudiciului pretins de reclamantă. b.2. Afirmația referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata sumei de 2.042,16 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, către reclamantul A. va fi primită, dar nu pentru argumentele din cererea de recurs a Ministerului Finanțelor Publice, ci pentru motivele deja expuse în analiza motivului a.2. din recursul declarat de Întreprinderea Individuală A. și a recursului declarat de A., vizând autoritatea lucrului judecat a hotărârii primei instanțe, sub aspectul respingerii daunelor materiale pretinse de reclamant. În mod nelegal, Curtea de Apel a reanalizat aceste pretenții, în contextul în care reclamantul A. nu a exercitat recurs în primul ciclu procesual, împotriva deciziei instanței de apel, prin care a fost respins apelul declarat de aceeași parte împotriva hotărârii primei instanțe, de respingere, în integralitate, a cererii de chemare în judecată formulate de A.. Prin urmare, daunele materiale solicitate de reclamant nu i se cuvin acestuia, Curtea dispunând, în mod greșit, în sens contrar. Cât privește critica referitoare la întinderea prejudiciului cauzat reclamantei Întreprinderea Individuală A., prejudiciu care nu poate fi luat în considerare față de desfășurarea normală a activității societății timp de 11 luni în anul 2012, aceasta nu poate fi primită, de vreme ce, cum s-a expus în precedent, în examinarea motivului a.1. din recursul declarat de această parte, instanța de apel a stabilit o dată eronată a instituirii măsurilor asigurătorii. Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 și art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite și recursul declarat de recurentul pârât, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, instanței de apel. În ceea ce privește cererea recurenților reclamanți vizând cheltuielile de judecată efectuate în prezentul recurs, aceasta va fi examinată în rejudecare, raportat la soluția ce se va pronunța pe fondul cauzei și la dispozițiile art. 453 C. proc. civ.