ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1817/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/2015, reclamanții Întreprinderea Individuală A. și A. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, B., C., D. și E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 100.000 euro reprezentând prejudiciu material cauzat ca urmare a măsurilor luate în mod abuziv cu ocazia controalelor efectuate; obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 50.100 euro reprezentând daune morale ca urmare a atingerii adusă imaginii societății și persoanei fizice A. și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 21.12.2015, reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. este de 70.000 euro, iar prejudiciul moral de 30.000 euro. S-a precizat, totodată, că prejudiciul material solicitat de reclamantul A. este de 30.000 euro, iar prejudiciul material de 20.100 euro.

Ulterior, la data de 24.02.2016, reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. este de 80.000 euro și este compus din pierderile înregistrate și reflectate în diminuarea venitului net pe anii 2012, 2013, 2014 comparativ cu anii 2010-2011 cu aproximativ 60.000 euro, diferența de aproximativ 20.000 euro fiind reprezentată de creșterea costurilor aferente creditelor contractate, credite care urmare a refinanțărilor au dus la costuri suplimentare reflectate în creșterea ratelor lunare de rambursare de la 4.000 la 5.000 de RON, la creșterea dobânzilor și a comisioanelor aferente.

De asemenea, s-a precizat că, urmare a notificărilor emise de pârâta DGRF Ploiești, toți cei 80 de parteneri de afaceri au încetat colaborarea cu reclamanta I.I. A., ceea ce a dus la scăderea cifrei de afaceri, la scăderea numărului de salariați și la imposibilitatea desfășurării activității.

În ceea ce privește prejudiciul material solicitat de reclamantul A., s-a menționat că acesta este de 20.000 euro și este compus din costurile aferente creșterii ratelor lunare pentru creditele contractate, a penalităților, dobânzilor și comisioanelor solicitate de bănci ca urmare a imposibilității de achitare a sumelor datorate popririlor abuzive instituite de pârâți la F. și G..

La data de 18.01.2018, reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. este de 183.053 RON, rezultat ca urmare a: lipsei lichidităților necesare achiziției de marfa - societatea a înregistrat pierderi în 2012-2014 și nu a putut contracta credite în vederea finanțării activității urmare a înscrierii în evidența clienților răi platnici, care a fost generată de întârzierile la plată a ratelor aferente contractului de credit nr. x/2010, încheiat cu G. S.A., înregistrate în anul 2012, conform concluziilor expertului H.; imposibilității de a onora contractele ce erau în curs de desfășurare ceea ce a dus la pierderea clienților - facturile neachitate la 31.12.2014 fiind de 2.318,25 RON; întreruperii activității economice și încetării raporturilor de muncă cu salariații; pierderii cotei de piață; pierderii contractelor ce erau în curs de negociere; scăderii cifrei de afaceri; imposibilității participării la licitațiile organizate de instituțiile statului în vederea achiziționării de contracte; imposibilității de plată a creditorilor, urmare a blocării conturilor.

S-a precizat, totodată, că prejudiciul moral solicitat este de 30.000 euro.

Prejudiciul material solicitat de reclamantul A. este, conform ultimei precizări, de 2.042,16 euro reprezentând costurile suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu F. și 5.376,12 RON, reprezentând costuri suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu G., iar prejudiciul moral solicitat este de 20.100 euro.

Prin sentința civilă nr. 611 din 16 februarie 2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C., D. și E., invocată de aceștia prin întâmpinare și a respins acțiunea față de ei ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea precizată și a obligat Ministerul Finanțelor Publice - ANRP-DGRFP să achite A. de construcții suma de 183.053 RON reprezentând prejudiciu material.

A respins în rest acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - ANRP-DGRFP subrogat în drepturile DGFP Prahova să plătească reclamantei Întreprinderea Individuală A. suma de 7.766,06 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu de expert.

A luat act că Întreprinderea Individuală A. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat pe cale separată.

A obligat reclamanții să plătească pârâților B., C., D. și E. cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

Prin decizia nr. 537 din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova și de reclamanții Întreprinderea Individuală A. și A..

Prin decizia civilă nr. 2723 din 15 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Prin decizia civilă nr. 1028 din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelurile declarate de apelanții reclamanți Întreprinderea Individuală "A." A. și A. și de apelantul intimat Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P. să achite Întreprinderii Individuale "A." A. la suma de 5.376,12 RON, reprezentând prejudiciu material și reclamantului A. suma de 2.042,16 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății. A fost respinsă, în rest, acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P., subrogat în drepturile D.G.F.P. Prahova, să plătească reclamanților suma de 3.979 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C., D. și E., invocată de aceștia prin întâmpinare și obligarea reclamanților să plătească pârâților B., C., D. și E., cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

A fost obligat apelantul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.R.P.-D.G.R.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 489 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru în apel și 4.000 RON onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 2472 din 8 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta Întreprinderea Individuală "A." A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, împotriva deciziei civile nr. 1028/27 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

A fost casată decizia recurată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

A fost respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia civilă nr. 108 din 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței civile nr. 611/16.02.2018, pronunțate de Tribunalul Prahova.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată împotriva Ministerul Finanțelor Publice - A.N.R.P. - D.G.R.F.P.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanții Întreprinderea Individuală "A." A. și A. împotriva sentinței civile nr. 611/16.02.2018, pronunțate de Tribunalul Prahova.

Împotriva deciziei civile nr. 108 din 31 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă au declarat recurs reclamanții Întreprinderea Individuală "A." A. și A..

În cuprinsul cererii de recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și obligarea intimatei parata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material.

În susținerea căii de atac formulate, recurenții critică hotărârea atacată, arătând că instanța de apel, în rejudecare, a ignorat dispozițiile instanței de casare, care a dispus în sensul că instanța de apel nu a stabilit întinderea despăgubirilor în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asiguratorii, respectiv 29 noiembrie 2011, și cu celelalte probe administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză contabilă efectuat de exp. H..

Totodată, instanța de apel nu a verificat actele dosarului și, invocând dispozițiile Legii nr. 554/2004 cu modificările si completările ulterioare a omis să menționeze că, în cauză, cauțiunea pentru suspendarea actelor fiscale este de 10% din valoarea debitului, ceea ce presupunea stabilirea unei cauțiuni în sumă de aproximativ 39.000 RON, imposibil de achitat în condițiile în care la data de 29.11.2011 se înființaseră măsurile asigurătorii, atât asupra bunurilor persoanei juridice cât și asupra veniturilor persoanei fizice, iar activitatea persoanei juridice era blocată și ca urmare a notificărilor emise de ANAF către partenerii de afaceri.

De asemenea, instanța de apel a omis să precizeze că societatea reclamantă a solicitat suspendarea și anularea actelor greșit întocmite de inspectorii fiscali, încă de la data instituirii măsurilor asigurătorii, respectiv 29.11.2011.

Se mai arată că, în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit de exp. H. și, implicit, a înlăturat, în mod greșit, obligația intimatei pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești la plata sumei de 183.053 RON, reprezentând prejudiciu material.

Apelanta-pârâtă nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză și nu a solicitat efectuarea unei contraexpertize, ori administrarea altor dovezi, cu echivalență probatorie sau care să fie de natură a contrazice constatările expertului desemnat, motiv pentru care consideră că, în mod corect, au fost avute la prima instanță de fond concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.

Totodată, în mod corect a reținut instanța de fond că "existența faptei ilicite și a vinovăției rezultă chiar din dispozitivul și considerentele deciziei civile nr. 3955/24.06.2014 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, irevocabilă, prin care s-a dispus anularea în cea mai mare parte a actelor administrative emise de organele fiscale, atacate în cauză.

Prin decizia nr. 3955 din 24.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a admis recursul formulat de recurenta Întreprinderea Individuală A. și s-a dispus anularea în parte a actelor administrative, în sensul ca aceasta a fost obligată să plătească doar impozitul pe venit în cuantum de 25.585 RON, cu dobânzile și penalitățile aferente, exonerand-o pentru restul obligațiilor fiscale de 364.305 RON.

Învederează recurenții că suma de 25.585 RON, rămasă ca obligație de plată, reprezintă de fapt o sumă datorată ca urmare a unei erori a firmei de contabilitate, nicidecum o culpă a persoanei juridice A..

Concluzionând, solicită a se avea în vedere că A. a avut activitatea blocată în perioada 29.11.2011-24.06.2014, fapt ce a generat imposibilitatea participării la licitații, onorarea comenzilor, pierderea contractelor cu clienții, pierderea cotei de piață ce îi asigura activitatea. Aceasta situație a dus la imposibilitatea societății de a-și achita datoriile curente, la disponibilizări de personal și a scăzut dramatic cifra de afaceri.

Blocarea conturilor prin poprire a condus la imposibilitatea achitării contractelor de creditare aflate în derulare, atât pentru persoana fizică A. cât și pentru persoana juridică, ceea ce în final a condus la apariția incidentelor bancare, la înscrierea în evidența clienților rău platnici, la refuzul băncilor de a îi finanța și la executarea silită a giranților, cum de altfel a reieșit și din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Față de acestea, se impunea atragerea răspunderii pârâtei, în temeiul art. 1375 C. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții au criticat și soluția de neacordare a prejudiciului moral solicitat, astfel cum acest drept ar fi fost recunoscut prin decizia de casare nr. 2723 din 15.12.2020, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recursul declarat în cauză a fost comunicat intimatului-pârât la 20 septembrie 2024, dovada de primire fiind la dosarul de recurs.

La 09 octombrie 2024, intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 22 octombrie 2024, conform dovezilor aflate la dosar, nefiind depus răspuns la întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 23 iulie 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul de recurs.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 09 septembrie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și Intreprinderea Individuală "A." A. împotriva deciziei civile nr. 108 din 31 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, fiind stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care a rămas în pronunțare asupra fondului recursului declarat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În primul rând, se reține că recurenta a invocat în susținerea recursului motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., însă criticile formulate se circumscriu doar dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) și 6) din C. proc. civ., iar cele care se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1375 din C. civ. readuc în discuție aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

În al doilea rând, recurenta critică hotărârea apelată susținând că instanța de apel nu a respectat îndrumările instanței de casare, cu privire la stabilirea întinderii despăgubirilor în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asiguratorii, respectiv 29 noiembrie 2011, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Raportat la acest text de lege, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în cauză, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei intanțelor judecătorești.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, prin decizia civilă nr. 2472 din 8 decembrie 2022, s-au admis recursurile declarate de reclamanta Întreprinderea Individuală "A." A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, împotriva deciziei civile nr. 1028/27 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Cu prilejul cercetării recursului declarat de către Întreprinderea Individuală "A." A., s-a statuat că, în rejudecare, instanța de apel va stabili întinderea despăgubirilor datorate reclamantei, în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asigurătorii.

De asemenea, cu ocazia soluționării recursului declarat de către Ministerul Finanțelor Publice, instanța supremă a statuat că "instanța trebuia să analizeze susținerea pârâtului, potrivit căreia după emiterea actului administrativ-fiscal, reclamanții nu au solicitat suspendarea acestuia în temeiul dispozițiilor art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, iar după instituirea măsurilor asigurătorii nu le-au contestat în fața instanței de judecată. În acest context, se constată că instanța de apel nu a analizat un element decisiv în stabilirea legăturii de cauzalitate, în măsura în care prin acțiunea introductivă de instanță se susține că instituirea măsurilor asigurătorii ce au dus la blocarea conturilor reclamanților a generat prejudiciul reclamat prin acțiune".

Prin urmare, prin decizia civilă nr. 2472 din 8 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit în sarcina instanței de rejudecare mai multe dezlegări obligatorii, pentru soluționarea cauzei, și nu doar cea indicată de către recurentă. În conformitate cu îndrumările instanței supreme, instanța de apel avea obligația de a analiza, cu prioritate, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, cu referire concretă la analizarea condiției privind legătura de cauzalitate între pretinsa fapta ilicită și prejudiciu. În ipoteza în care aprecia că au fost dovedite toate elementele necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, atunci instanța, în rejudecare, avea obligația a stabili întinderea prejudiciului prin raportare la elementele concrete evidențiate.

Înalta Curte subliniază că instanța devolutivă avea îndatorirea legală de a se conforma tuturor îndrumărilor stabilite prin decizia de casare.

Această obligație legală a fost respectată de către instanța de apel, care, în rejudecare, cu prioritate, a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv conduita reclamantei (constând în neformularea demersului judiciar privind suspendarea actului administrativ și necontestarea măsurilor asigurătorii) și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită a pârâților, constând în emiterea actelor administrativ fiscale nelegale.

Ca urmare a acestei analize detaliate realizate în cuprinsul hotărârii, s-a concluzionat că reclamanta nu a putut face dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și fapta ilicită a pârâtelor, întrucât neutilizarea de către aceasta a remediilor procesuale, pe care legea i le-a pus la dispoziție, a avut ca rezultat cert blocarea conturilor acesteia, cu consecințe în sfera desfășurării propriei activități. Astfel, atâta timp cât s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru angajarea răspunderii civile a pârâtelor, nu se mai impunea stabilirea întinderii despăgubirilor datorate reclamantei, în raport cu data corectă a instituirii măsurilor asigurătorii.

Pe cale de consecință, îndrumarea obligatorie a instanței supreme de a se stabili întinderea prejudiciului subzista și era condiționată de îndeplinirea tuturor elementelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale (faptă, prejudiciu și legătură de cauzalitate). Atâta timp cât s-a reținut că nu există legătură de cauzalitate între faptă și eventualul prejudiciu pretins, nu se mai impunea stabilirii întinderii prejudiciului. Necercetarea acestui aspect este consecința neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului și nu poate fi apreciată ca fiind o ignorare a dezlegărilor obligatorii ale instanței supreme, așa cum pretinde în mod greșit recurenta.

Numai în ipoteza în care instanța de apel ar fi reținut că sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, atunci se impune, ca efect al dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., stabilirea întinderii prejudiciului, prin raportare la data concretă a instituirii măsurii asigurătorii.

Având în vedere toate considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:

În cuprinsul dispozițiilor indicate sunt menționate trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri și anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susține acest motiv sub un singur aspect, fiind invocată lipsa motivării, întrucât instanța de apel nu a expus considerentele, pentru care a înlăturat apărările formulate și probatoriile administrate, cu privire la împrejurarea că recurenta s-a aflat în imposibilitate de a desfășura activitate comercială, deoarece au fost dispuse măsuri asigurătorii pentru recuperarea unui prejudiciu stabilit în temeiul unui act administrativ, care a fost anulat ulterior. Se invocă că nu a fost analizată apărarea sa cu privire la împrejurarea că nu avea posibilitatea de a achita cauținea pentru a solicita suspendarea executării actului administrativ, tocmai datorită atitudinii culpabile a inspectorilor fiscali.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivarea instanței de apel este exhaustivă, fiind menționate în mod clar și coerent argumentele avute în vedere de instanța devolutivă la soluționarea cauzei.

Curtea de Apel Ploiești a relevat situația de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză, în ciclurile anterioare, și a evidențiat în mod logic și coerent raționamentul juridic, prin care și-a întemeiat soluția pronunțată.

Ținând cont de susținerile formulate de recurentă, instanța devolutivă a -reținut următoarele în cuprinsul paginilor 17-18 "Examinând conduita reclamantei din perspectiva măsurilor pe care s-ar fi impus să le ia în măsura în care considera necesară împiedicarea producerii efectelor actelor administrativ fiscale, instanța constată că aceasta nu a uzat de remediile procesuale oferite de dispozițiile legale anterior redate și care ar fi fost de natură să împiedice producerea oricărui prejudiciu (ca urmare a suspendării efectelor actelor administrativ fiscale).

Instituirea măsurilor asigurătorii nu poate conduce în mod automat la concluzia că reclamanta s-ar fi aflat în imposibilitatea plății cauțiunii prevăzute de art. 278 alin. (2) din Legea 207/2015, atât timp cât nu a formulat o cerere de suspendare în cadrul căreia să solicite acordarea ajutorului public judiciar în temeiul O.U.G. nr. 51/2008.

Întrucât cererea de suspendare a executării actului administrativ fiscal, ce putea fi formulată în temeiul Legii nr. 554/2004, avea ca scop protejarea intereselor patrimoniale ale societății reclamante, până la examinarea cererii de anulare a actului administrativ fiscal, neutilizarea acestui remediu procesual de către societatea reclamantă îi este exclusiv imputabilă, așa încât nu se poate reține producerea vreunui prejudiciu exclusiv prin emiterea actelor administrative fiscale și nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită constând în emiterea actului administrativ fiscal nelegal și prejudiciul suferit.

Prin urmare, Curtea de apel constată că reclamanta nu a putut face dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și fapta ilicită a pârâtei, întrucât neutilizarea de către aceasta a remediilor procesuale pe care legea i le-a pus la dispoziție, a avut ca rezultat cert blocarea conturilor acesteia, cu consecințe în sfera desfășurării propriei activități.(...).

Este adevărat că nu se poate aprecia asupra soluției ce s-ar fi pronunțat cu privire la cererea de suspendare a actului administrativ fiscal și nici cea cu privire la cererea de suspendare a executării silite, întrucât o astfel de apreciere ar avea un caracter pur speculativ însă neutilizarea, respectiv nefinalizarea acestor proceduri a condus, în mod cert, la producerea efectelor actului administrativ fiscal înainte de soluționarea definitivă a cererii de anulare a aceluiași act.

Mai reține Curtea că, deși în cadrul contestației la executare formulată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Ploiești, partea a procedat la formularea unei cereri de suspendare a executării titlului executoriu nr. x și a somației nr. x, ulterior a renunțat a această cerere, așa încât nu se poate reține cu temei că lipsește culpa reclamantei în ce privește cererea de suspendare a celor două acte de executare, titlul executoriu și somația.

Astfel, Curtea observă că, potrivit considerentelor sentinței civile nr. 2063/13.02.2015 pronunțate de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. x/2012, la 25 octombrie 2013, contestatoarea Întreprinderea Individuală "A." a renunțat la cererea privind suspendarea executării silite, manifestare de voință ce a determinat nesoluționarea acestei cereri".

Prin intermediul considerentelor sus-menționate, instanța devolutivă a expus un raționament clar, concis și judicios cu privire la modalitatea de soluționare a cauzei, cu luarea în considerare a susținerilor recurentei, referitoare la conduita neglijentă a acesteia, care nu a folosit remediile legale procedurale pentru a evita blocarea activității.

Inactivitatea recurentei constând în necontestarea măsurilor asigurătorii, neformularea unei cereri de suspendare a actului administrativ și renunțarea la cererea de suspendare formulată în cadrul executării silite, precum și consecințele acesteia asupra acțiunii formulate, având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru blocarea activității recurentei au fost cercetate de către instanța de apel în mod detaliat, care a explicitat motivele pentru care a înlăturat argumentările recurentei.

Faptul că aceasta este nemulțumită de dezlegarea dată de către instanță nu echivalează cu lipsa motivării, așa cum se pretinde, în mod eronat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există o lipsă a motivării, în accepțiunea dispozițiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., nefiind incident acest motiv de recurs.

Referitor la ultimul motiv de recurs invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte relevă că nu au fost formulate critici concrete, care să se circumscrie acestui motiv de recurs.

Recurenta a invocat numai formal dispozițiile art. 1375 din C. civ., fără a argumenta în ce constă aplicarea sau interpretarea greșită a normelor juridice antereferite.

În loc să își expună propriul raționament cu privire la modalitatea corectă de aplicare a dispozițiilor legale, recurenta reia considerentele cuprinse în hotărârea pronunțată de către prima instanță, făcând aprecieri personale cu privire la temeinicia acestei hotărâri.

În plus, se solicită reapreciarea probatoriile administrate în cauză, inclusiv a raportului de expertiză administrat, cu scopul de a contura o situație de fapt diferită de cea reținută în ciclul anterior.

Instanța supremă relevă că stabilirea situației de fapt este apanajul instanței de apel, neputând fi criticată în calea extraordinară a recursului, care vizează numai motive de nelegalitate și nu de temeinicie, iar modalitatea de apreciere a probelor reprezintă atributul instanțelor devolutive și excede analizei instanței de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8).

Ținând cont de toate argumentele expuse, constatând că nu este incident în litigiul pendinte niciunul dintre motivele de recurs invocate prin memoriul formulat, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și Intreprinderea Individuală "A." A. împotriva deciziei civile nr. 108 din 31 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2025.