ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2723/2020

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2015, reclamanții Întreprinderea Individuală A. - lucrări de construcții și A. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Naționala de Administrare Fiscală - Direcția Generala a Finanțelor Publice Prahova, B., C., D. și E. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 100.000 euro reprezentând prejudiciu material cauzat ca urmare a măsurilor luate în mod abuziv cu ocazia controalelor efectuate; obligarea pâraților în solidar la plata sumei de 50.100 euro reprezentând daune morale ca urmare a atingerii adusă imaginii societății și persoanei fizice A. și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La data de 21.12.2015 reclamanții si-au precizat acțiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A. - Lucrări de Construcții este de 70.000 euro, iar prejudiciul moral de 30.000 euro. S-a precizat, totodată, că prejudiciul material solicitat de reclamantul A. este de 30.000 euro, iar prejudiciul material de 20.100 euro. Ulterior, la data de 24.02.2016, reclamanții si-au precizat acțiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A.-Lucrări de Construcții este de 80.000 euro și este compus din pierderile înregistrate și reflectate în diminuarea venitului net pe anii 2012, 2013, 2014 comparativ cu anii 2010-2011 cu aproximativ 60.000 euro, diferența de aproximativ 20.000 euro fiind reprezentată de creșterea costurilor aferente creditelor contractate, credite care urmare a refinanțărilor au dus la costuri suplimentare reflectate în creșterea ratelor lunare de rambursare de la 4.000 la 5.000 de RON, la creșterea dobânzilor și a comisioanelor aferente. De asemenea, s-a precizat că, urmare notificărilor emise de pârâta DGRF Ploiești, toți cei 80 de parteneri de afaceri au încetat colaborarea cu reclamanta I.I. A., ceea ce a dus la scăderea cifrei de afaceri, la scăderea numărului de salariați și la imposibilitatea desfășurării activității. În ceea ce privește prejudiciul material solicitat de reclamantul A., s-a menționat că acesta este de 20.000 euro și este compus din costurile aferente creșterii ratelor lunare pentru creditele contractate, a penalităților, dobânzilor și comisioanelor solicitate de bănci ca urmare a imposibilității de achitare a sumelor datorate popririlor abuzive instituite de pârâți la F. și G.. La data de 18.01.2018, reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că prejudiciul material solicitat de reclamanta Întreprinderea Individuală A.-Lucrări de Construcții este de 183.053 RON, rezultat ca urmare a: lipsei lichidităților necesare achiziției de marfa - societatea a înregistrat pierderi în 2012-2014 și nu a putut contracta credite în vederea finanțării activității urmare a înscrierii în evidența clienților răi platnici, care a fost generată de întârzierile la plată a ratelor aferente contractului de credit nr. x/2010, încheiat cu G. S.A., înregistrate în anul 2012, conform concluziilor expertului H.; imposibilității de a onora contractele ce erau în curs de desfășurare ceea ce a dus la pierderea clienților - facturile neachitate la 31.12.2014 fiind de 2.318,25 RON; întreruperii activității economice și încetării raporturilor de muncă cu salariații; pierderii cotei de piață; pierderii contractelor ce erau în curs de negociere; scăderii cifrei de afaceri; imposibilității participării la licitațiile organizate de instituțiile statului în vederea achiziționării de contracte; imposibilității de plată a creditorilor, urmare a blocării conturilor. S-a precizat totodată că prejudiciul moral solicitat este de 30.000 euro. Prejudiciul material solicitat de reclamantul A. este, conform ultimei precizări, de 2.042,16 euro reprezentând costurile suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu F. și 5.376,12 RON, reprezentând costuri suplimentare generate de restructurarea creditului încheiat cu G. Instituție Financiara, iar prejudiciul moral solicitat este de 20.100 euro.

Sentința pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă: Prin sentința civilă nr. 611 din 16.02.2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C., D. și E., invocată de aceștia prin întâmpinare și a respins acțiunea față de ei ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte acțiunea precizată și a obligat Ministerul Finanțelor Publice - ANRP-DGRFP să achite Întreprinderii Individuale A. - Lucrări de construcții suma de 183.053 RON reprezentând prejudiciu material. A respins în rest acțiunea precizată, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - ANRP-DGRFP subrogată în drepturile DGFP Prahova să plătească reclamantei Întreprinderea Individuală A. - Lucrări de construcții suma de 7.766,06 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu de expert; A luat act că Întreprinderea Individuală A. - Lucrări de construcții și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat pe cale separată; A obligat reclamanții să plătească pârâților B., C., D. și E. cheltuieli de judecată în sumă de 10.000 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești: Prin decizia nr. 537din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova și de reclamanții Întreprinderea Individuală A. Lucrări de Construcții și A., împotriva sentinței civile nr. 611 pronunțată la 16 februarie 2018 de Tribunalul Prahova.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, criticând soluția pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 alun. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul a formulat, în esență, critici de nelegalitate, privind faptul că instanța de apel nu a răspuns tuturor motivelor formulate în calea de atac, dar și cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor legale ce guvernează răspunderea civilă pentru acordarea despăgubirilor în cazului anulării unui act administrativ fiscal prin raportare la răspunderea ANAF. Într-o primă critică, s-a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că prin apelul formulat instituția pârâtă nu a criticat existența faptei ilicite și a vinovăției, ci a criticat sentința doar cu privire la existenta prejudiciului și a raportului de cauzalitate. Trebuie observat că dimpotrivă, instituția pârâtă a criticat sentința instanței de fond, întrucât aceasta în mod greșit a considerat că în cauza sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale și de asemenea, în mod netemeinic și nelegal, aceasta și-a însușit concluziile raportului de expertiză în ceea ce privește prejudiciul material, fără a avea în vedere în motivarea sentinței punctul de vedere formulat de pârât. O a doua critică vizează faptul că în motivele de apel toate elementele răspunerii civile delictuale, inclusiv cele referitoare la fapta ilicită și vinovăția organelor fiscale, aspecte pentru care a fost exercitată calea de atac a apelului, astfel încât în mod eronat a considerat Curtea de Apel Ploiești că nu au fost expuse aceste aspecte. De asemenea, având în vedere lipsa de diligență reclamanților în sensul contestării măsurilor de executare silită, instanța de apel în mod greșit a apreciat că acțiunea nu poate fi respinsă, concluzionând nelegal că simpla solicitare de anulare a actelor administrative este necesară și suficientă în dovedirea întreprinderii diligențelor de apărare a drepturilor sale. Nu poate fi reținut abuzul organului fiscal în luarea măsurilor asigurătorii, deoarece actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate și este executoriu. Astfel, instanța era obligată să verifice la stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată a depus diligențele rezonabile pentru a evita sau a limita prejudiciul ce i-a fost produs prin actul administrativ și dacă a utlizat toate mijloacele legale în acest sens (Decizia civ. nr. 3045/2007, ICCJ, SCAF și C.J.C.E. hotărîrea pronunțată în cauzele conexe C-46/93 și C-48/93). Printr-o altă critică s-a arătat că în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciu a fost cauzat exclusiv prin emiterea actelor administrativ fiscale anulate în parte, nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea și pretinsul prejudiciu, astfel că instanța de apel în mod netemeinic și nelegal a respins apelul instituției recurente. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei nr. 537/28.02.2019, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești și a sentinței nr. 611/16.02.2018, pronunțate de Tribunalul Prahova, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii, ca neîntemeiate.

Apărările formulate în cauză. La data de 07.08.2019, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, în raport de Decizia nr. 52/2018 pronunțată de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar în subsidiar, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate. S-a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fondul recursului, s-a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut că nu au fost criticate în calea de atac existența faptei ilicite și a vinovăției, invocând numai aspecte referitoare la existența prejudiclui și a raportului de cauzalitate. Prejudiciul a fost stabilit de instanțele anterioare ca urmare a blocării conturilor reclamanților de către autoritatea fiscală, fiind astfel paralizat dreptul de dispoziție materială și juridică asupra bunurilor și veniturilor întreprinderii individuale A.. Faptul că reclamanta nu ar fi contestat măsurile de executare silită și nu ar fi solicitat suspendarea executării silite nu sunt d enatură să justifice înlăturarea obligației de plată a prejudicului creat prin actul administrativ. În condițiile în care reclamanta persoană juridică a contestat raportul de inspecție fiscală este evident că aceasta a acționat ca o persoană diligentă pentru apărarea drepturilor sale. Mai mult, pârâta nu a contestat concluziile expertizei efectuate în fața instanței de fond în ceea ce privește întinderea prejudiciului, având posibilitatea să solicite o contraexpertiză. Precizează reclamanții că au contestat Raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, fără niciun rezultat -,instituția publică având posibilitatea să revoce actul emis pe cale administrativă. Prin Decizia nr. 3955 din 24.06.2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a fost admis recursul declarat de Întreprinderea Individuală A. și s-a dispus anularea în parte a actelor administrative, în sensul că reclamanta a fost obligată să plătească doar impozitul pe venit în cuantum de 25.585 RON cu dobânzile și penalitățile aferente, exonerând-o pentru restul obligațiilor fiscale, ceea ce demonstrează abuzul de drept al instituției fiscale. 6 . Procedura de filtru Prin încheiere a fost admis în principiu recursul pârâtului și a fost acordat termen de judecată la data de 15 decembrie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Pentru a răspunde motivelor de recurs, trebuie lămurit dacă în speță instanța a răspuns motivelor de apel invocate de apelantul-pârât, motive întemeiate pe fondul cauzei, aspect ce este de natură să afecteze principiul contradictorialității și dreptul la apărare. De asemenea, trebuie lămurit și regimul juridic al acțiunii deduse judecății prin raportare la identificarea elementelor răspunderii civile delictuale ce conturează litigiul de față. i) Critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Este fondată critica pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești cu privire la neanalizarea de către Curtea de Apel Ploiești a criticilor formulate în calea de atac a apelului. Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că la dosarul Curții de Apel se regăsesc criticile fomulate de pârât privind fapta ilicită și vinovăția organelor fiscale, astfel încât în mod greșit acestea nu au fost analizate în apel, încălcându-se astfel principiul contradictorialității și dreptul la apărare, consacrate de dispozițiile art. 13 și art. 14 din C. proc. civ. Cererea de apel este cuprinzătoare și include în conținutul său critici referitoare la toate elementele răspunderii civile delictuale, arătând că instanța de fond a aplicat greșit, nu numai regimul răspunderii în materie delictuală, dar și cu privire la răspunderea administrativă a insituției în conformitate cu dispozițiile legale ce reglementează activitatea ANAF. Așa fiind, motivul invocat de pârât se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe. ii) Critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Este fondată critica pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești cu privire la regimul juridic al actelor administrativ fiscale. Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că prin decizia nr. 3955 din 24 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a fost admis în parte recursul declarat de reclamanții Întreprinderea Individuală A. - lucrări de construcții și A., a fost modificată în parte sentința tribunalului, a fost admisă în parte contestația formulată, au fost anulate în parte actele administrative atacate, reclamanții fiind obligați să plătească impozitul pe venit în cuantum de 25.585 RON cu dobânzile și penalitățile aferente, exonerând-o pentru restul obligațiilor fiscale, până la suma totală inițială de 364.305 RON. Ulterior rămânerii definitive a deciziei menționate, reclamanții Întreprinderea Individuală A. - lucrări de construcții și A. au formulat acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând despăgubiri ca urmare a anulării actului administrativ fiscal. Pentru a soluționa litigiul dedus judecății instanța de apel trebuia să aibă în vedere Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, paragrafele 74-77: "74. Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din C. civ., în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant. 75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.(...) 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.." Așa fiind, în măsura în care se constată că în cauză a fost anulat un act administrativ-fiscal, regimul juridic aplicabil acțiunii în pretenții prin care reclamanții solicită despăgubiri este cel stabilit în considerentele Deciziei nr. 22/2019, urmând ca instanța să le aibă în vedere la soluționarea cererii deduse judecății. În cazul admiterii cererii în anulare a actului administrativ sau de recunoaștere a dreptului încălcat, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale sau morale, reclamantul având obligația de a dovedi existența și întinderea prejudiciului. Repararea integrală a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii în situația anterioară a victimei, conform principiului de drept comun restitutio in integrum. De asemenea, revine reclamantului obligația de a proba existența legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit, instanța fiind obligată să cerceteze, deopotrivă, apărările pârâtului apte să demonstreze că în speță legătura de cauzalitate nu poate fi dovedită. Această conduită a instanței este esențială pentru respectarea dreptului la apărare al părților din litigiu, dar și pentru conturarea corespunzătoare a elementelor răspunderii civile delictuale. Așa fiind, în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța trebuia să analizeze susținerea pârâtului că după emiterea actului administrativ-fiscal, reclamanții nu au solicitat suspendarea acestuia în temeiul dispozițiilor art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, iar după instituirea măsurilor asigurătorii nu le-au contestat în fața instanței de judecată. În acest context, se constată că instanța de apel nu a analizat un element decisiv în stabilirea legăturii de cauzalitate, în măsura în care prin acțiunea introductivă de instanță se susține că instituirea măsurilor asigurătorii ce au dus la blocarea conturilor reclamanților a generat prejudiciul reclamat prin acțiune. iii) Temeiul legal al pronunțării soluției Înaltei Curți Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de pârât împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, urmează să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.