ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 13.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 311.900 RON reprezentând contravaloarea celor 311.900 acțiuni emise la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, primite în mod nelegal, în baza Titlului de conversie în acțiuni nr. 815/30.06.2010, precum și a dobânzii legale aferente sumei menționate, cumulată cu actualizarea acesteia, pe perioada 30.06.2010 - până la data plății efective, în temeiul art. 1341 și urm. din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., coroborat cu O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 700 din data de 28.05.2019, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a secției a II-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Prahova și a declinat competența de soluționare a cauzei, având ca obiect "pretenții", formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta A., în favoarea secției I Civile a Tribunalului Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I Civile a Tribunalului Prahova la data de 06.06.2019, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 2320 din data de 07.10.2019, Tribunalul Prahova a respins cererea având ca obiect "pretenții", formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor Publice Reprezentant al Statului Român, ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 2224 din data de 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2320 din 7 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. și, în consecință, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii.

S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 311.900 RON reprezentând c/valoarea celor 311.900 acțiuni emise la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, primite în baza Titlului de conversie în acțiuni nr. 815/30.06.2010, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei, cumulate cu actualizarea acesteia pe perioada 30.06.2010 - până la data plătii efective.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2224 din data de 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă a declarat recurs pârâta A..

II.1. Motivele de recurs formulate de reclamantă

Recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, a învederat că instanța de apel a considerat în mod nelegal că față de intimat nu operează puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2014, deoarece intimatul Ministerul de Finanțe nu a avut calitatea de parte.

În opinia recurentei, această motivare vădește confuzia făcută de instanță între "efectul lucrului judecat" și "excepția autorității de lucru judecat", situație ce se încadrează în ipoteza greșitei aplicări a legii, respectiv a dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, după ce instanța de apel invocă faptul că nu operează puterea de lucru judecat, în alineatul următor motivează cu argumente care țin de existența autorității de lucru judecat.

Astfel, s-a arătat că în dosarul nr. x/2014, au avut calitatea de părți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și A., iar în dosarul de față, instituția care a formulat acțiunea și a solicitat restituirea este Ministerul de Finanțe."

Confuzia instanței este evidentă, întrucât respinge excepția puterii de lucru judecat, motivând însă pe lipsa identității de părți, ca element esențial al autorității de lucru judecat.

Recurenta susține că dată fiind identitatea capetelor de cerere din dosarul de față și cel din dosarul nr. x/2014, față de intimatul - reclamant este incident principiul opozabilității hotărârii judecătorești, anume în calitatea sa de terț trebuie să recunoască existența hotărârii judecătorești anterioare, respectiv sentința civilă nr. 740/2015 și decizia civilă nr. 1723/2015, precum și să respecte realitatea ei legală.

În esență, puterea de lucru judecat înseamnă că nicio cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Recurenta invocă cele două accepțiuni ale efectului de lucru judecat: stricto sensu, acesta semnifică autoritatea de lucru judecat care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, având aceeași cauză; lato sensu, semnifică puterea de lucru judecat (res judicata) care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre - obligativitatea acesteia.

Altfel spus, pentru a invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la situația încălcării componentei "res judicata" a puterii de lucru judecat; pentru susținerea acestui aspect, recurenta invocă hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Beian contra României; Cauza Zazanis contra Greciei, CEDO stabilind că instanțele sunt obligate să țină cont de procedurile judiciare anterioare, întrucât repunerea în discuție a unei situații soluționate definitiv prin alte hotărâri judecătorești constituie o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.

Faptul că intimatul Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 îi permite să aducă argumente noi care ar putea să răstoarne cele statuate în hotărârea anterioară.

Or, intimatul în prezenta cauză nu a venit cu argumente noi, ci a repus în discuție aceleași situații din cauza anterioară, respectiv:

Admisibilitatea acțiunii cu privire la care instanțele de judecată au pronunțat sentința civilă nr. 740/2015, respectiv decizia civilă nr. 1723/2015.

Or, instanța de apel a considerat în mod simplist că acțiunea este admisibilă pentru simplu fapt că locul reclamantului din dosarul anterior - nr. x/2014 a fost luat de actualul intimat-reclamant.

Prin urmare, dând eficiență efectului lucrului judecat, așa cum este acesta reglementat de art. 431 din C. proc. civ., acțiunea formulată apare ca inadmisibilă, în condițiile în care nu s-a procedat la anularea/desființarea titlului de conversie 815/2010, demers judiciar care nu mai poate fi inițiat câtă vreme a trecut mai mult de un an de a data emiterii actului.

Printr-un al doilea set de critici, recurenta-pârâtă susține greșita dezlegare dată de instanța de apel prescripției dreptului material la acțiune.

Motivând că suma solicitată prin acțiune are caracterul de creanță bugetară și, prin urmare, este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, raportat a data promovării acțiunii 13 martie 2019, curtea de apel a considerat că nu este împlinit termenul de prescripție.

În condițiile în care drepturile de creanță ale deținătorilor de titluri de conversie asupra statului român și care au fost valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea nu au caracterul unei creanțe bugetare care să intre în sfera de aplicare a art. 131 din Codul de procedură fiscală, rezultă că instanța de apel în mod nelegal a făcut aplicarea termenului de prescripție special de 5 ani aplicabil creanțelor bugetare.

Astfel, instanța de apel a reținut în motivare că "sumele ce trebuie recuperate au natura unor creanțe bugetare, întrucât banii au fost extrași din fondul ANRP și au fost virați către apelantă în urma deschiderii unui cont bugetar solicitat de ANRP."

Or, arată recurenta, în cazul său, este vorba despre un titlu de conversie "transformat" în acțiuni, iar nu în sume de bani, conform art. 3 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007.

Deci, susține aceasta, cei 311.900 RON stabiliți prin titlul de conversie reprezentat de Decizia nr. 815/30.06.2010 au fost - prin mecanismul reglementat de lege - convertiți în 311.900 acțiuni; această "conversie" nu a însemnat că recurenta - pârâta a încasat efectiv suma de 311.900 RON (pe care intimatul-reclamant o solicita prin acțiune), ci aceste acțiuni au fost listate la bursă și abia ulterior au fost vândute de către pârâtă.

Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori București la data de 25 ianuarie 2011.

Ulterior datei de 2 mai 2011, conversia despăgubirilor în acțiuni s-a făcut în conformitate cu algoritmul prevăzut de dispozițiile art. 18

1

și art. 18

8

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar nu la valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Se mai învederează că la data de 10 mai 2011 (după cum se poate observa din documentul bancar anexat cererii de recurs), recurenta-pârâta a vândut cele 311.900 acțiuni aferente titlului de conversie reprezentat de decizia nr. 815/30.06.2010, precum și cele 311.900 acțiuni aferente titlului de conversie reprezentat de Decizia nr. 739/18.06.2010 la o valoare de 0,554 RON pentru o acțiune.

Recurenta consideră că în materie de prescripție, legea aplicabilă este Decretul nr. 167/1958 pentru că la data emiterii titlului de conversie contestat, respectiv la data de 30 iunie 2010, s-a produs conversia în acțiuni (o acțiune = 1 leu), listate și valorificate ulterior la Bursă.

De altfel, și în privința prescripției operează același efect al lucrului judecat, având în vedere considerentele sentinței civile nr. 740/2015 căreia instanța de apel a refuzat să îi dea eficiență.

Prin cel de-al treilea set de critici, întemeiate, de asemenea, pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1341 din noul C. civ. privind plata nedatorată, în sensul că atâta vreme cât titlul de conversie nr. 815/30 iunie 2010 nu a fost desființat, nu se poate considera că plata s-a făcut din eroare.

Astfel, se arată că acțiunea de față este întemeiată, ca și precedenta, pe dispozițiile art. 1341 din C. civ. - plata nedatorată.

Plata nedatorată, ca izvor de obligații (fapt juridic licit), potrivit art. 1341 din C. civ., cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Cu alte cuvinte, în mod corelativ, cel care primește plata este obligat să restituie ceea ce a încasat necuvenit.

Esența plății nedatorate este eroarea în care s-a aflat cel care face plata, eroare care poate fi de fapt sau de drept, important fiind însă ca cel care a făcut plata să nu fi știut că nu avea niciun fel de obligație de o face.

Dacă o persoană face o plată, despre care ulterior află că este nedatorată, plătitorul va trebui să facă dovada faptului că era nedatorată, adică să probeze faptul că nu avea nicio obligație de a plăti, aceasta fiind o condiție a acțiunii în repetițiune.

Aplicând cele anterior enunțate la speța dedusă judecății, recurenta-pârâtă consideră că în cauză nu este dovedit faptul că plata s-a efectuat din eroare, deoarece: atâta vreme cât titlul de conversie a rămas nedesființat, plata prin acordarea celor 311.900 acțiuni nu poate fi calificată drept o eroare.

Recurenta conchide că în speță nu sunt îndeplinite condițiile legale ale plății nedatorate, întrucât plata cu acțiuni nu s-a făcut din eroare, ci în virtutea titlului de conversie reprezentat de decizia nr. 815/30 iunie 2010 decizie valabilă.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar, pe fond, pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a învederat că solicită în recurs proba cu înscrisuri, respectiv dovada de încasare a c/val celor 311.900 acțiuni.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant, Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtei, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinic motivată de instanța de apel.

Intimatul prezintă situația de fapt a speței și soluțiile pronunțate de instanțele de fond, considerând că instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea procesuală pentru chestiunea autorității de lucru judecat, precum și legea de drept material - dispozițiile art. 1341 și urm. din C. civ. -, dispunând în mod just obligarea pârâtei la restituirea contravalorii acțiunilor, la valoarea de la prima tranzacționare la bursă.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul doar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile acesteia sunt susceptibile de încadrare și în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, anume cele ce privesc aplicarea efectelor lucrului anterior judecat prin sentința civilă nr. 740/17.03.2015 a Tribunalului Prahova, secția I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 1723/4.11.2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2014; în plus, aspectele privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune privesc atât aspecte de drept procesual, cât și aplicarea normelor de drept material, astfel încât, evaluarea celui de-al doilea motiv antrenează și el raportarea la ambele teze de nelegalitate menționate.

Preliminar, se vor reda circumstanțele de fapt ale speței, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond, având în vedere că pentru analizarea unora dintre motivele de recurs este indispensabilă raportarea la elementele factuale ale cauzei.

Astfel, s-a constatat că prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 7908/23.03.2010 s-a stabilit, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dreptul recurentei-pârâte și al numitului B. la măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.747.600,00 RON.

După comunicarea deciziei, în temeiul prevederilor Cap. V din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 recurenta a formulat o cerere de opțiune înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților cu nr. x/07.06.2011, prin care a optat, în condițiile legii, pentru emiterea unui titlu de plată pentru suma de 125.000 RON și a unui titlu de conversie pentru suma de 311.900 RON.

În acest context, la data de 18.06.2010, în favoarea acesteia a fost emis titlul de conversie nr. 739/18.06.2010 în cuantum de 311.900 RON, reprezentând un număr total de 311.900 acțiuni, emise la valoarea nominală de 1 leu/actiune.

Ulterior, la data de 30.06.2010, din eroare, pe numele acesteia a fost emis un nou titlu de conversie acțiuni, cu nr. x/30.06.2010, pentru același cuantum al despăgubirilor de 311.900 RON, reprezentând un număr total de 311.900 acțiuni, emise la valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

După constatarea erorii cu privire la emiterea titlului de conversie nr. 815/30.06.2010, ANRP a formulat acțiune împotriva aceleiași pârâte din cauza de față prin care a solicitat, în principal, obligarea acesteia la returnarea sumei de 311.900 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data de 30.06.2010 până la plata efectivă sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la returnarea contravalorii celor 311.900 acțiuni primite în mod nelegal, stabilită potrivit valorii acestor acțiuni la data primei tranzacționări a acestora la bursă.

Prin sentința civilă nr. 740/17.03.2015 a Tribunalului Prahova, secția I civilă s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ANRP, dar s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, respingându-se acțiunea pe calea acestei excepții.

Sentința menționată a rămas definitivă prin respingerea apelului ca nefondat, potrivit deciziei civile nr. 1723/4.11.2015, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

În privința excepției dreptului material la acțiune, s-a reținut că termenul de 3 ani a început să curgă de la data de 27.03.2014, dată la care a fost emisă adresa nr. x de către Guvernul României - ANRP - Direcția Economică și Plăți - Serviciul Secretariat și Evidență Titluri către Direcția Juridică și de Contencios, adresă pe care instanța a asociat-o momentului constatării că în dosarul nr. x/7.06.2010 constituit în legătură cu măsurile reparatorii stabilite în favoarea pârâtei, au fost emise două titluri de conversie pentru suma de 311.900 RON și au fost inițiate procedurile pentru recuperarea creanțelor pretins a fi fost plătite necuvenit.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, instanțele din cauza anterioară au reținut că, în prealabil, cu respectarea termenului prevăzut de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 era necesară anularea/desființarea sau revocarea actului, în condițiile legii contenciosului administrativ - titlul de conversie nr. 815/30.06.2010 -, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât, acțiunea a fost considerată inadmisibilă și respinsă ca atare.

În cauza de față, prima instanță deși a respins acțiunea ca neîntemeiată a făcut aplicarea "puterii de lucru judecat" a hotărârilor anterior enunțate și a respins cererea ca neîntemeiată, arătând că inadmisibilitatea acțiunii este prioritară față de prescripția dreptului material la acțiune.

Instanța de apel însă, constatând că între cele două litigii nu se verifică identitatea de părți, a procedat la evaluarea nemijlocită a pretențiilor formulate de către Ministerul Finanțelor Publice care a fost păgubit prin emiterea din eroare a două titluri de conversie în favoarea pârâtei și de faptul că aceasta a beneficiat de despăgubiri necuvenite de 311.900 RON.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, arătând că, deși nu operează autoritatea de lucru judecat, s-a motivat pe elementele ce dau conținut autorității de lucru judecat, întrucât s-a reținut că între cele două litigii nu se verifică identitatea de părți.

Prealabil, se impune a fi făcută o precizare de ordin terminologic, anume că, după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. efectul pozitiv al lucrului judecat nu se mai identifică prin sintagma puterea lucrului judecat (sintagma excepția puterii de lucru judecat fiind inadecvată și sub vechea reglementare), sens în care sunt dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru modificarea, completarea și punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. din care reiese intenția legiuitorului de unificare terminologică, în economia întregului C. proc. civ., urmare a modalității de reglementare a autorității de lucru judecat, în prezent, instituție de drept procesual în mod exclusiv.

Astfel cum și recurenta arată, autoritatea de lucru judecat are două valențe: efectul negativ - redat în dispozițiile art. 431 alin. (1) și art. 432 din C. proc. civ. - și acesta dă expresie regulii de drept non bis in idem - în sensul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect; și efectul pozitiv al lucrului judecat care presupune însă că între aceleași părți s-a mai derulat anterior un litigiu cu care litigiul ulterior are o legătură de materie litigioasă, astfel încât, oricare dintre părți îl poate opune în judecata ulterioară, cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr judiciar (mijloc de probă) și care nu poate fi contrazis de instanța ulterioară, aplicare a adagiului res judicata pro veritate habetur.

Cea din urmă regulă este exprimată în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

În aceste coordonate teoretice, Înalta Curte constată că instanța de apel într-o corectă aplicare a regulii de procedură anterior citate, a constatat că, în cauza de față, nu operează efectul pozitiv al lucrului judecat atașat hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul anterior, având în vedere că nu se verifică identitatea de părți, reclamantul cauzei de față fiind terț în raport cu litigiul anterior.

În consecința acestei dezlegări, se reține că instanța de apel a procedat la o evaluare nemijlocită a pretențiilor deduse judecății în dosarul de față, inițiat de o altă entitate în calitate de reclamant, întrucât, în cauza anterioară, în absența incidenței efectului pozitiv al lucrului judecat, nu au fost date dezlegări jurisdicționale între aceleași părți care să se impună în acest nou proces cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr judiciar sau de natură a constitui o premisă ce nu mai trebuie verificată ori care nu ar putea fi reevaluată.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, admițând prin motivele de recurs lipsa identității de părți ale celor două litigii, face referire la obligația intimatului-reclamant al cauzei pendinte, de a respecta, în calitate de terț, realitatea juridică pe care sentința civilă nr. 740/2015 și decizia civilă nr. 1723/2015 o exprimă, sens în care invocă principiul opozabilității.

Nici acest argument nu poate fi reținut, întrucât, calitatea de terț a intimatului-reclamant, în raport de litigiul anterior, îi permite acestuia contestarea realității juridice atestate prin hotărârile judecătorești menționate, scop către care, de altfel, acesta tinde prin inițierea acestui nou demers judiciar.

Concluzia anterioară decurge din prevederile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. care stabilesc astfel: "(2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară."

Altfel spus, o hotărâre judecătorească pronunțată între alte părți este opozabilă unui terț până la dovada contrară, așadar, ca un fapt juridic, întrucât o hotărâre care este pronunțată în baza unor dezbateri contradictorii între alte părți nu poate stabili drepturi și obligații decât în favoarea sau în sarcina părților între care s-a derulat acea procedură jurisdicțională.

De aceea, legea stabilește că față de părțile între care a fost pronunțată și succesorii acestora hotărârea judecătorească produce efecte și este obligatorie, sens în care prevede art. 435 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, caracterul inadmisibil al cererii de chemare în judecată reținut prin sentința civilă nr. 740/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 1723/2015, nu reprezintă o chestiune dezlegată între părțile prezentei cauze și nu era de natură a se impune în prezenta judecată cu forța efectului pozitiv al lucrului judecat, cum corect a constatat instanța de apel.

Suplimentar, Înalta Curte reține, și din perspectiva cauzei juridice a cererii, că în judecata anterioară instanțele s-au raportat exclusiv la norme din Legea nr. 554/2004, fără a analiza cererea în mod efectiv în baza temeiului juridic invocat de reclamanta acelei cauze - art. 1341 din C. civ. -, în condițiile în care titlul de conversie cu privire la care s-a reținut condiția de a fi fost anterior revocat sau anulat, intrase deja în circuitul civil, ieșind din sfera competențelor autorităților împuternicite de lege cu realizarea dreptului recurentei la executarea măsurilor reparatorii în echivalent, în mecanismul conceput prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în vigoare la acea dată.

Pe de altă parte, condiția revocării actului administrativ nu ar fi putut fi opusă reclamantului din cauza de față, întrucât nu acesta este emitentul actului, iar instanța de apel a apreciat că promovarea acțiunii de către Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea intereselor Statului Român, este circumscrisă scopului prevenirii eventualelor prejudicii care ar putea fi aduse bugetului de stat (din care sunt asigurate resursele financiare pentru finanțarea acestora), în acest sens fiind și prezenta acțiune.

Edificatoare pentru concluzia anterioară sunt dispozițiile art. 1 alin. (1)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care definesc obiectul său de reglementare, astfel: "Prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 (...)", dar și cele din art. 3 lit. b) și lit. i) din același act normativ (care vor fi mai jos citate, în contextul analizării celui de-al treilea motiv de recurs).

Ca atare, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondat acest prim motiv de recurs al pârâtei, analizat pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât curtea de apel s-a raportat în mod corect la prevederile art. 431, art. 432 și art. 435 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat critici și în privința modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că în mod nelegal instanța de apel a reținut că suma solicitată prin acțiune are caracterul de creanță bugetară și, prin urmare, că ar fi aplicabil termenul de prescripție de 5 ani care intră în sfera de reglementare a art. 131 din Codul de procedură fiscală, astfel că, raportat a data promovării acțiunii, 13 martie 2019, s-a considerat că nu este împlinit termenul de prescripție.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține, astfel cum deja s-a arătat, că prima instanță a reținut doar inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată în baza statuărilor din litigiul anterior derulat între ANRP și pârâtă, considerând că excepția reținută este prioritară față de excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În calea de atac declanșată de reclamant, curtea de apel a înlăturat efectul pozitiv al lucrului judecat aplicat de tribunal și a soluționat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă la prima instanță și neanalizată de tribunal, în condițiile în care prima instanță a stabilit o ordine de soluționare a excepțiilor în care a acordat prioritate excepției inadmisibilității.

Or, având în vedere reglementarea legală a limitelor devoluțiunii în apel, cu referire specială la art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. conform căruia: "(2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivele apelului ori în întâmpinare. (...)", Înalta Curte constată că instanța de apel nu s-a raportat și la cele arătate de reclamant în cererea de chemare în judecată cu referire la respectarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, acesta indicând, în motivele acțiunii, un anumit moment la care a luat cunoștință despre împrejurarea emiterii a două titluri de conversie pentru una și aceeași parte a despăgubirilor (de 311.900 RON) din totalul celor cuvenite reclamantei, astfel cum au fost stabilite prin decizia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pe de altă parte, astfel cum corect arată recurenta prin motivele de recurs, deși pretenția dedusă judecății a fost calificată drept o creanță bugetară, curtea de apel face referire la reglementarea termenului de prescripție special de 5 ani stabilit prin dispozițiile Codului de procedură fiscală pentru dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanțelor fiscale.

Or, creanța fiscală și creanța bugetară sunt două noțiuni de drept fiscal diferite, cu un regim juridic distinct, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.

De asemenea, recurenta a învederat că instanța de apel a reținut în motivare că "sumele ce trebuie recuperate au natura unor creanțe bugetare, întrucât banii au fost extrași din fondul ANRP și au fost virați către apelantă în urma deschiderii unui cont bugetar solicitat de ANRP."

Înalta Curte constată că nici această concluzie nu este demonstrată, întrucât curtea de apel nu indică temeiul legal din cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care descrie acest mecanism de plată a despăgubirilor, în condițiile în care, în speță, este vorba despre un titlu de conversie, iar nu despre un titlu de plată, astfel încât, în aceste condiții, pentru instanța de recurs lipsește obiectul cenzurii și în analizarea acestei critici a recurentei.

Totodată, deși s-a citat norma de la art. 121 (menționată în decizia recurată ca fiind vorba despre art. 131) din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003, act normativ abrogat în prezent prin Legea nr. 207/2015) care stabilea un moment de început al termenului de prescripție (pentru creanțele fiscale), instanța de apel nu a indicat care este acest moment - în contextul speței și în ceea ce îl privește pe titularului cererii de chemare în judecată - și pe baza căror indicii a concluzionat că cererea de chemare în judecată, formulată la 13.03.2019, nu este prescrisă.

Înalta Curte apreciază că în evaluarea chestiunii prescripției dreptului material la acțiune, cu referire la stabilirea momentului la care dreptul material la acțiune al titularului ei, trebuia a se realiza în contextul temeiului juridic al cererii de chemare în judecată - acțiune în repetițiune generată de plata lucrului nedatorat, conform celor prevăzute de art. 1341 și urm. din C. civ. -, prin urmare, și în funcție de momentul prevăzut de lege la care dreptul la această acțiune se naște.

Or, în absența acestor dezlegări ale instanței de apel, indispensabile în economia cauzei, Înalta Curte este plasată în imposibilitatea efectuării controlului de legalitate a soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva criticilor recurentei cu acest obiect, situație în care se rețin a fi întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nu vor putea fi însă primite susținerile recurentei, dezvoltate în cadrul aceluiași motiv de recurs, cu privire la incidența efectului pozitiv al lucrului judecat pentru excepția dreptului material la acțiune, soluționată (între alte părți și în raport de alte repere temporale) și în litigiul anterior, pentru aceleași argumente arătate în analiza primului motiv de recurs, prin care s-a înlăturat aceeași susținere în legătură cu excepția inadmisibilității cererii.

Al treilea motiv de recurs invocat de către pârâtă privește greșita aplicare a regulilor instituției civile a plății lucrului nedatorat (art. 1341 și urm. din C. civ.), fapt juridic civil ce constituie izvorul obligației la a cărei realizare tinde reclamantul prin formularea cererii de chemare în judecată.

În contextul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă contestă incidența normelor de drept ce reglementează plata lucrului nedatorat, în absența desființării titlului de conversie nr. 815/30.06.2010, întrucât, în caz contrar, în opinia sa, nu se poate susține că plata s-a făcut din eroare.

Înalta Curte reține că plata lucrului nedatorat reprezintă un fapt juridic licit ca izvor de obligații și constă în executarea de către o persoană (solvens) a unei obligații față de o altă persoană (accipiens) față de care nu era obligată și fără intenția de a o gratifica sau de a executa obligația altuia.

În conținutul raportului juridic generat de o plată nedatorată se identifică dreptul celui care a efectuat plata la restituirea prestației și obligația corelativă ce îi revine persoanei căreia i s-a făcut plata.

De esența plății nedatorate este împrejurarea că datoria nu exista în raporturile dintre solvens și accipiens, însă persoana care efectuează plata este încredințată că are de executat obligația respectivă în relație cu accipiens, fiind în eroare de fapt sau de drept că datorează.

Aceste cerințe premisă au fost în mod corect constate ca îndeplinite în cauză de către instanța de apel, pe baza circumstanțelor de fapt ale cauzei, cu referire la emiterea celui de-al doilea titlu de conversie nr. 815/30.06.2010 în favoarea reclamantei pentru aceeași parte a despăgubirilor de 311.900 RON pentru care deja se emisese titlul de conversie nr. 739/18.06.2010.

Ca atare, instanța de apel în mod corect a constatat că prin emiterea celui de-al doilea titlu de conversie pârâta a beneficiat de o dublă despăgubire.

Contrar însă celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată, în contextul acțiunii în repetițiune provocate de plata lucrului nedatorat, că nu este prevăzută de lege condiția desființării prealabile a celui de-al doilea titlu de conversie, emis din eroare. pentru a putea fi antrenată obligația sa de restituire.

Plata lucrului nedatorat este o instituție juridică distinctă de efectele nulității unui act juridic, deoarece sancțiunea nulității, între altele, antrenează și efectul repunerii în situația anterioară.

Este important de precizat că, în contextul plății lucrului nedatorat, termenul de "plată" vizează accepțiunea cea mai largă a acestuia, anume cea descrisă de art. 1469 alin. (2) din C. civ.: "(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației."

În această etapă a soluționării raportului juridic antrenat de plata lucrului nedatorat, se constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, considerând că obligația de restituire stabilită în sarcina pârâtei are ca obiect suma de 311.900 RON, reținând că aceasta a beneficiat în plus în mod efectiv de această sumă.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a ignorat contextul legal în care titlul de conversie a fost emis, precum și dispozițiile art. 1344 din C. civ. potrivit cărora: "Restituirea plății nedatorate se face potrivit dispozițiilor art. 1635-1649."

Emiterea titlului de conversie nr. 815/30.06.2010 de către ANRP în favoarea pârâtei nu a avut ca efect încasarea sumei de 311.900 RON de către aceasta, astfel cum corect susține recurenta, dată fiind natura juridică a acestor titluri de conversie, parte a mecanismului legal complex conceput de legiuitor prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor stabilite în favoarea persoanelor îndreptățite, cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent, în baza legilor de reparație indicate în domeniul de aplicare a acestei legi speciale.

De aceea, emiterea titlului de conversie nr. 815/30.06.2010 reprezintă o plată, în sensul celor prevăzute de art. 1469 alin. (2) din C. civ., sus citate, întrucât prin emiterea lui, titularul acestuia devine acționar la Fondul "Proprietatea", fără ca persoana respectivă să aibă vocația ca, în baza lui, să încaseze contravaloarea în bani a despăgubirilor convertite în acțiuni.

Astfel, conform art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "i) titlurile de conversie sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea".

Iar la art. 3 lit. b) din același act normativ se prevedea: "b) Fondul "Proprietatea" este acea entitate destinată realizării plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada de referință a actelor normative prevăzute la art. 1 alin. (1)..."

Pe de altă parte, art. 7 din lege stabilea astfel: "(1) Fondul "Proprietatea" funcționează sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice, potrivit prezentei legi. Transmiterea acțiunilor din proprietatea statului se realizează fie prin transfer direct către persoanele despăgubite, respectiv deținătorii de titluri de despăgubire și/sau de conversie, fie către persoanele care subscriu în cadrul ofertei/ofertelor publice de vânzare lansate de Ministerul Finanțelor Publice. (...)."

Cum instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1344 din C. civ. (ținând cont de contextul legii speciale în care a operat plata nedatorată, respectiv prin emiterea unui titlu de conversie) și nu a observat nici prevederile art. 1635 alin. (1) și art. 1637 din același Cod, Înalta Curte urmează a constata caracterul fondat al acestui motiv de recurs, fiind întrunite în cauză și din perspectiva acestui ultim motiv de recurs, cerințele cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâtă, iar decizia recurată va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 2224 din data de 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.