ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 249/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 249/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Prahova, sub numărul x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 226.543,156 RON, datorie certă, lichidă și exigibilă, reprezentând contravaloarea unui număr de 851.666 acțiuni, ca urmare a exercitării de către reclamantă a dreptului de retragere din calitatea de acționar al acesteia.

De asemenea a solicitat obligarea la plata dobânzii legale, calculată de la data scadenței plății dreptului de retragere și până la achitarea integrală a debitului.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1535 C. civ., O.G. nr. 13/2011, Legea nr. 151/2014 și Regulamentul A.S.F. nr. 17/2014.

Prin sentința civilă nr. 1680/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta B. S.A. și s-a respins cererea având ca obiect pretenții, ca fiind exercitată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia nr. 107 din 11 martie 2020, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a admis apelul pârâtei A. S.A., a anulat sentința civilă nr. 1680/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019*.

Prin sentința nr. 1132/12.11.2020, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 226.543,156 RON, reprezentând contravaloarea unui număr de 851.666 acțiuni, urmare a exercitării dreptului de retragere din calitatea de acționar, precum și la plata dobânzilor legale calculate de la data scadenței plății și până la achitarea integrală a debitului și s-a luat act de solicitarea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Pârâta B. S.A. a formulat apel, care a fost respins prin decizia nr. 182 din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs prin care, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat:

- în principal, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și art. 6 CEDO, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare direct la instanța de fond, ca urmare a incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. urmare a admiterii recursului, tribunalul va fi obligat să procedeze la o judecată efectivă și convingătoare asupra fondului cauzei, prin raportare la tot ansamblul apărărilor formulate de recurentă;

- în secundar, admiterea prezentului recurs, casarea în tot a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, ca urmare a incidenței motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., instanța de apel urmând a fi obligată să procedeze la o judecată efectivă și convingătoare asupra primului motivul de apel, respectiv cu privire la motivarea sentinței civile nr. 1132 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Prahova;

- în subsidiar, admiterea prezentului recurs, casarea în tot a deciziei civile atacate, cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, în vederea admiterii apelului formulat de recurentă, ca urmare a incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu a procedat la motivarea corespunzătoare a deciziei pronunțate.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

După o serie de considerații teoretice asupra importanței motivării unei hotărâri, recurenta învederează că instanța de apel nu a efectuat o cercetare efectivă a litigiului, aspect care rezultă, în esență, din faptul că soluția pronunțată asupra primului motiv de apel este cuprinsă într-un singur paragraf care cuprinde mai puțin de 2 rânduri complete.

Arată recurenta că esența apelului formulat a fost aceea de a reclama încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil prin aceea că prima instanță, prin hotărârea dată, a preluat efectiv, susținerile reclamantei, dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate.

Instanța de apel nu ar fi analizat niciunul dintre argumentele recurentei, spre a le sublinia netemeinicia, chestiune care a încălcat iremediabil dreptul la un proces echitabil al acesteia.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu a cercetat temeinicia motivului principal de apel cu care a fost sesizată, iar pronunțarea unei soluții direct în recurs asupra motivului principal de apel nu respectă dispozițiile procedurale aplicabile cauzei.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține, în primul rând, că, prin decizia atacată i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Astfel, învederează că instanța de apel a procedat la judecarea cauzei pe fond fără a da posibilitatea recurentei de a-i fi reprezentate interesele de către avocatul ales, a cărui cerere de amânare pentru motive medicale a fost respinsă.

Apreciază că stabilirea unui alt termen de judecată în vederea acordării posibilității avocatului ales de a se prezenta personal în fața instanței, în condițiile în care, până la acel moment, a existat numai bună-credință din partea recurentei, ar fi fost o măsură care nu ar fi creat nicio ingerință în drepturile procesuale ale intimatei-reclamante.

Conchide că s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituția României, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă.

În al doilea rând, recurenta învederează că dezbaterile asupra apelului, inclusiv pronunțarea deciziei, s-au făcut cu încălcarea principiului contradictorialității, sub două aspecte.

Dintr-o primă perspectivă, arată că însăși trecerea peste imposibilitatea medicală de prezentare și acordarea cuvântului asupra apelului declarat a creat premisele unor dezbateri lipsite de substanță, unilaterale, lipsite de contradictorialitate.

Dintr-o a doua perspectivă, susține că instanța de apel a avut în vedere împrejurări care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, cum ar fi calificarea naturii termenului instituit de Legea nr. 151/2014 în vederea depunerii cererii de retragere, respectiv dacă este unul prohibitiv sau de decădere și efectele nerespectării acestuia, precum și reaprecierea situației care atrăgea posibilitatea acționarilor de a formula cerere de retragere, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014.

În concret, instanța de apel ar fi apreciat că, în cauză, este incidentă situația prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014 și nu cele prevăzute la lit. a) și b) ale aceluiași text legal.

Astfel, instanța de apel ar fi recalificat situația care atrăgea posibilitatea acționarilor societății de a formula cerere de retragere, fără ca această chestiune să fi făcut obiectul apelului sau întâmpinării și fără a pune în discuția contradictorie a părților acest lucru.

Concluzionând, arată că întemeierea deciziei date în apel pe alte împrejurări decât cele ridicate de părți, împrejurări care nu au fost puse în discuția părților, încalcă principiul contradictorialității și al disponibilității.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că instanța de apel a procedat la recalificarea situației care dădea dreptul acționarilor de a se retrage din cadrul societăților listate pe sistemul alternativ Rasdaq în baza Legii nr. 151/2014, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, instanța de apel ar fi apreciat că, în cauză, este incidentă situația prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, pe considerentul că împrejurarea anulării hotărârii A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015 a societății B. S.A. ar echivala cu ipoteza nedesfășurării adunării generale (prevăzută de art. 2 din lege) în termenul de 120 zile.

Menționează că, pentru a se considera incidentă ipoteza de la lit. c) a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 151/2014, era necesar ca adunarea generală de aprobare a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate pe o piață reglementată sau a tranzacționării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare fie să nu fi fost convocată absolut deloc de Consiliile de administrație/Directoratele societăților listate pe piața Rasdaq, fie să fi fost convocată dar cu nerespectarea ținerii adunării în termenul de 120 zile.

Susține că, în cauză, nu este incidentă o astfel de ipoteză, deoarece Consiliul de administrație al societății recurente a convocat adunarea pentru data de 20.01.2015, dată la care s-a aprobat efectuarea demersurilor în vederea tranzacționării acțiunilor societății în sistemul alternativ AERO.

În plus, susține că nici împrejurarea anulării ulterioare a hotărârii acționarilor nu echivalează cu nedesfășurarea efectivă a Adunării Generale. Faptul că acea hotărâre a fost anulată în temeiul art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu duce la anularea adunării generale.

Conchide recurenta că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 114 din Legea nr. 31/1990 și de art. 2 și 4 din Legea nr. 151/2014, împrejurare care a creat premisele pronunțării eronate și asupra următoarelor aspecte determinante asupra fondului cauzei.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare o reprezintă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în aprecierea faptului că cererea de retragere formulată de reclamanta-intimată A. S.A. îndeplinește cumulativ toate condițiile de fond și de formă.

Recurenta prezintă cadrul legal general aplicabil dreptului acționarului de a se retrage din societate, respectiv art. 134 din Legea nr. 31/1990 și cadrul special, respectiv art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 151/2014.

Menționează că nașterea dreptului de retragere este afectată de condiția suspensivă a intervenirii uneia dintre cele trei ipoteze ale art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 151/2014. Totodată, dreptul de retragere se putea exercita în termen de 90 zile care curge de la data ținerii adunării generale, convocată potrivit art. 2 din Legea nr. 151/2014, termenul fiind unul imperativ și peremptoriu.

În privința condițiilor de formă, susține că dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 151/2014 sunt derogatorii numai în privința termenului și a condițiilor de fond, astfel că, în speță, s-ar aplica regulile generale ale alin. (3) al art. 134 din Legea nr. 31/1990, respectiv depunerea unei cereri în care acționarul își manifestă dreptul de retragere, la care se atașează certificatul de acționar.

Or, raportat la aceste condiții, intimata-reclamantă nu și-ar fi exercitat dreptul de retragere din societatea B. S.A.

Astfel, arată că, în ce privește condițiile de fond, era incidentă ipoteza prevăzută de art. 4 lit. a) din Legea nr. 151/2014, întrucât constatarea nulității AGEA nr. 1/20.01.2015 ca efect al nulității votului acționarului ce deținea 49,2732% din capitalul social a dus la neîndeplinirea condițiilor legale de cvorum, prevăzute de art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, apreciază că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 151/2014.

Referitor la exercitarea dreptului de retragere în termenul de 90 de zile, se susține că, având în vedere faptul că Hotărârea A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015 a fost anulată, termenul de 90 de zile în care acționarii își puteau exercita dreptul de retragere a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data de 04.04.2016 și s-a împlinit la data de 04.07.2016.

În acest sens, pentru eliminarea oricăror dubii și interpretări variate, a fost emisă și Decizia ASF nr. 955/22.04.2016, care a statuat că cererile de retragere se depun în termen de 90 de zile de la data de 04.04.2019, numai de către persoanele (fizice/juridice) care aveau calitatea de acționar la data 05.03.2015 (a se vedea dosar fond).

Din punctul de vedere al recurentei, termenul imperativ de 90 de zile reprezintă tot o condiție de fond a exercitării dreptului de retragere în condițiile reglementate de Legea 151/2014, deoarece dreptul de retragere se naște la data îndeplinirii uneia din ipotezele prev. de art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 151/2014.

În speță, în condiții ideale, dreptul de retragere s-ar fi născut la data ținerii A.G.E.A. din 20.01.2015, dacă mandatarul general al acționarului majoritar nu ar fi votat/nu i s-ar fi permis să voteze (așa cum ar fi trebuit) în cadrul AGEA. Totuși, în condițiile adoptării hotărârii A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015, recurenta apreciază că dreptul de retragere s-a născut la data rămânerii definitive a deciziei de anulare, respectiv la 04.04.2016.

Dreptul subiectiv civil al acționarului de a se retrage din societate este nesigur în ceea ce privește existența sa, fiind afectat de condiția suspensivă a evenimentului viitor și nesigur ca realizare a preexistentei uneia din ipotezele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din Legea 151/2014. Altfel spus, nașterea dreptului intervine abia la momentul îndeplinirii uneia din cele trei ipoteze prevăzute de lege.

Prin urmare, susține că, depunerea cererii de retragere în termenul prevăzut de lege trebuie asimilată unei condiții de fond a dreptului de retragere din societate deoarece, în afara termenului imperativ de 90 de zile, acest drept nu exista în patrimoniul acționarului societății.

Cum dreptul de retragere există efectiv numai în acest interval de timp foarte bine definit de lege, rezultă că acționarul poate pretinde exercitarea dreptului doar înăuntrul termenului.

Or, cu privire la acest aspect, decizia instanței de apel are la bază atât încălcarea cât și aplicarea eronată a normelor de drept material, susține recurenta.

Pe de o parte, instanța de apel ar fi considerat ca valid exercitat un drept afectat de condiția suspensivă a împlinirii uneia din cele trei ipoteze prev. de art. 4 din Legea 151/2014, înainte de împlinirea condiției suspensive, respectiv a validat exercitarea unui drept care nu era născut la data depunerii declarației de retragere din data de 09.12.2015.

Pe de altă parte, instanța de apel ar fi recalificat natura modalității ce afecta dreptul subiectiv de retragere reglementat de Legea nr. 151/2014, dintr-unul afectat de o condiție suspensivă, în unul afectat de un termen rezolutoriu.

Cu privire la condițiile de formă, susține că instanța de apel nu a analizat condiția obligatorie pentru transferul acțiunilor prevăzută de art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, constând în prezentarea certificatului de acționar odată cu cererea de retragere.

A treia critică a recurentei, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește faptul că, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că este aplicabilă dobânda legală penalizatoare pentru raporturi între profesioniști.

În acest sens, arată că deși dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 nu fac distincție după cum sumele de bani datorate provin sau nu din obiectul de activitate al profesioniștilor, totuși instanța trebuia să facă distincție între aria de aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (3) din același act normativ.

Așadar, de vreme ce raporturile juridice care fac obiectul cauzei nu decurg din exploatarea unei întreprinderi (chestiune lămurită prin dispozițiile art. 3 alin. (2) și (3) din C. civ.), în cauza de față devin aplicabile normele de drept material prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 și nu cele prevăzute de art. 3 alin. (2)

1

din același act normativ.

La 04 noiembrie 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 9 noiembrie 2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta invocă, sub un prim aspect, încălcarea dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 din C. proc. civ. și a principiului contradictorialității, prin faptul că instanța de apel a deschis dezbaterile asupra fondului, deși apărătorul recurentei formulase o cerere de amânare a judecății cauzei, pe considerente de ordin medical.

Verificând actele dosarului de apel, se constată că, pentru termenul din 12.05.2021, apărătorul apelantei-pârâte a depus la dosarul cauzei, prin poșta electronică, o cerere de amânare a cauzei, ca urmare a unei intervenții stomatologice pentru eliminarea unui abces dentar la 07.05.2021, solicitând acordarea unui termen de judecată, fiind atașată și dovada celor afirmate.

Dezbaterile asupra apelului au avut loc la termenul din 12.05.2021, când instanța a respins cererea de amânare a judecării cauzei, având în vedere diagnosticul menționat pe adeverința medicală și lipsa mențiunii părții că nu dorește substituirea apărătorului ales și, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 26.05.2021.

Potrivit art. 222 C. proc. civ., "(1) amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei; (2) când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea, în vederea depunerii de concluzii scrise".

Așa cum arată expres textul de lege, amânarea pentru lipsa de apărare are un caracter excepțional, aspect care se corelează cu faptul că se poate dispune numai pentru motive temeinice. Pornind de la faptul că primul alineat al art. 222 C. proc. civ. precizează că motivele invocate nu trebuie să fie imputabile părții sau reprezentantului ei, Înalta Curte reține că această abordare normativă evidențiază caracterul obiectiv al motivelor ce pot justifica o cerere de amânare pentru lipsă de apărare. Totodată, trebuie reliefat faptul că această prevedere are menirea de a asigura respectarea dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Făcând aplicarea în cauza de față a acestor norme legale, instanța supremă constată că nu este îndeplinită cerința referitoare la dovedirea unor motive temeinice pentru a obține amânarea cauzei, în condițiile în care, așa cum a reținut și instanța de apel, raportat la diagnosticul menționat în adeverința medicală, apărătorul pârâtei nu a dovedit, în concret, imposibilitatea de prezentare la termenul din 12.05.2021.

În plus, conform art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, "în cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional, își va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care își desfășoară activitatea într-o altă formă de exercitare a profesiei, dacă în prealabil obține acordul clientului în acest scop", or, așa cum a reținut și instanța de apel, în cauză nu s-a făcut dovada unei interdicții de substituire a apărătorului exprimată expres de pârâta B. S.A.

Instanța supremă reține că recurenta nu justifică o vătămare nici din perspectiva art. 222 alin. (2) C. proc. civ., sens în care constată că instanța de apel a amânat pronunțarea pentru 26.05.2021, dată până la care recurenta-pârâtă, prin apărător ales, a depus la dosarul cauzei concluzii scrise .

Cât timp, partea, legal citată, a avut posibilitatea, pe parcursul procesului, de a-și susține cererile și apărările, oral sau în scris, nu se poate reține nici o încălcare a principiului contradictorialității, din această perspectivă.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază ca nefondată această critică.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, prin faptul că, la soluționarea cauzei, a avut în vedere împrejurări care nu au fost puse în discuția părților, sens în care menționează calificarea din oficiu a naturii juridice a termenului instituit de Legea nr. 151/2014 în vederea depunerii cererii de retragere din societate, respectiv dacă este un termen prohibitiv sau de decădere și reaprecierea, din oficiu, a situației care atrăgea posibilitatea acționarilor de a formula cerere de retragere, în temeiul dispozițiilor art. 151

2

014.

În speță, instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune în despăgubire rezultată din exercitarea dreptului de retragere din calitatea de acționar, în temeiul art. 4 din Legea nr. 151/2014.

Prin sentința nr. 1132/12.11.2020, Tribunalul Prahova, admițând cererea, a reținut că, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 151/2014, coroborat cu art. 2 din același act normativ, obligația societății ai căror acționari și-au exercitat dreptul de retragere este una de rezultat, corelativă dreptului acționarului de a pretinde prețul pentru acțiunile deținute, ceea ce înseamnă, în speță, că dreptul reclamantei s-a născut ca efect al legii.

Prin apelul exercitat împotriva acestei sentințe, recurenta-pârâtă a susținut că dispozițiile Legii nr. 151/2014 nu au reglementat un drept de retragere absolut și perpetuu, ci un drept de retragere de care se putea beneficia numai în anumite condiții (art. 4 din Legea nr. 151/2014) și numai într-un anumit termen (respectiv, de 90 zile, derogatoriu față de cel de 30 zile, stabilit prin art. 134 din Legea nr. 31/1990).

A mai susținut că, având în vedere că hotărârea A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015 prin care acționarii recurentei au aprobat admiterea la tranzacționare a acțiunilor emise prin sistemul alternativ de tranzacționare AERO a fost anulată, prima instanța trebuia să o asimileze celei prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 151/2014.

Totodată, a susținut că, raportat la decizia ASF nr. 955/22.04.2016, reclamanta avea posibilitatea formulării unei cereri de retragere în intervalul 04.04.2016-04.07.2016, respectiv în termen de 90 de zile de la data anulării AGEA nr. 1/20.01.2015. Cum reclamanta nu și-a manifestat dreptul de retragere în termenul prevăzut de lege, cererea depusă în data de 09.12.2015 ar fi prematur introdusă.

Prin întâmpinarea formulată în apel, intimata-reclamantă a susținut că dreptul acționarilor de a se retrage din societate s-a născut prin efectul legii, iar susținerea potrivit căreia dreptul de a solicita răscumpărarea acțiunilor s-ar fi născut abia la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 8 C. civ./24.09.2015 este nefondată, hotărârea pronunțată în fond bucurându-se de o putere de lucru judecat provizorie, confirmată prin soluția dată în apel.

Totodată, a susținut intimata faptul că decizia A.S.F. nu se poate interpreta în sensul că cei care își exercitaseră deja dreptul de retragere, prin raportare la dispozițiile legii, ar fi trebuit să reia această procedură. Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 151/2014, a apreciat că cererea de retragere a fost formulată în termen legal.

Având în vedere aceste susțineri ale părților, cât și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, respectiv plata unui număr de 851.666 acțiuni ca urmare a exercitării dreptului de retragere din calitatea de acționar, instanța de apel a reținut că nu pot fi incidente ipotezele reglementate de art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 151/2014, situația de fapt încadrându-se în prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din același text normativ, care reglementează situația în care adunarea generală convocată potrivit prevederilor art. 2 nu se desfășoară în termenul de 120 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 151/2014, deoarece anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015 produce efecte retroactive, considerându-se că aceasta nu a avut loc niciodată.

A mai reținut instanța de apel, pe de o parte, că Legea nr. 151/2014 nu a instituit termene prohibitive, până la împlinirea cărora nu se permite exercitarea unui drept, ci termene de decădere, care au efectul contrar, adică pierderea dreptului în cazul exercitării ulterior termenului și, pe de altă parte că, atât timp legea nu a instituit termene prohibitive, exercitarea dreptului de retragere înainte de data rămânerii definitive a sentinței nr. 8 C. civ./24.09.2015 nu duce la pierderea de către reclamantă-intimată a dreptului de retragere.

Critica recurentei este nefondată.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a coroborat argumentele de fapt și temeiurile juridice invocate prin cererile și apărările depuse la dosar, stabilind că cererea de retragere din societate a reclamantei nu poate fi considerată prematură, fiind introdusă în mod evident anterior împlinirii termenului de decădere, care începe să curgă la 04.04.2016.

În acest context, nu se poate reține că au fost încălcate limitele devoluțiunii în apel sau principiul contradictorialității, părțile fiind legal citate și având posibilitatea să formuleze concluzii asupra chestiunilor supuse discuției de către instanța de apel, respectiv asupra tuturor cererilor, excepțiilor și împrejurărilor de fapt sau de drept invocate prin motivele de apel și întâmpinare.

Încadrarea juridică realizată de instanță cu privire la cazul de retragere din societate aplicabil potrivit art. 4 din Legea nr. 151/2014, precum și calificarea termenului în care acționarii își pot exercita dreptul de retragere reprezintă operațiuni ce țin de procesul deliberării și constituie argumentele prin care instanța de apel a respins criticile apelantei.

Recurenta-pârâtă nu poate justifica vreo vătămare procesuală prin nepunerea în discuție, prealabil închiderii dezbaterilor în apel, a acestor încadrări juridice, în condițiile în care a putut invoca în prezentul recurs greșita aplicare a normelor de drept material relevante.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanța de apel nu a făcut o cercetare efectivă a fondului cererii de apel, respectiv nu a motivat convingător respingerea motivului de apel constând în pronunțarea sentinței primei instanțe cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "art. 6 paragraful nr. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că, prin cererea de apel, pârâta a criticat sentința primei instanțe atât sub aspectul nemotivării, cât și sub aspectul netemeiniciei sale.

Față de soluția pronunțată asupra apelului, prin care s-a confirmat soluția primei instanțe, raportat și la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând un raționamentul-logico juridic ce poate fi verificat de instanța de control judiciar.

În ceea ce privește primul motiv de apel referitor la "viciul nemotivării", instanța de apel a arătat, în mod succint, că "instanța de fond a procedat la examinarea atât a situației de fapt, cât și a prevederilor legale incidente în cauză, neputându-se aprecia că motivarea nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege."

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel a aplicat greșit, în cauză, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, respectiv a reținut incidența ipotezei în care acționarii au dreptul de a se retrage din societate când adunarea generală, convocată potrivit prevederilor art. 2, nu se desfășoară în termenul de 120 de zile stabilit la art. 2 alin. (1) din lege.

Prin sentința civilă nr. 8 C. civ. din 24.09.2015, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 226/04.04.2016 a Curții de Apel Ploiești, s-a constatat nulitatea Hotărârii Generale Extraordinare a Acționarilor B. S.A. Comarnic nr. 1/20.01.2015.

Prin decizia ASF nr. 955/22.04.2016, s-a hotărât că acționarii înregistrați în Registrul acționarilor la data de 05.03.2015 pot depune cereri de retragere din societate, în termen de 90 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii Curții de Apel Ploiești prin care s-a anulat hotărârea A.G.E.A. a acționarilor B. S.A., respectiv de la data de 04.04.2016.

Nu poate fi primită critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 151/2014.

În acest sens, instanța supremă reține că, deși art. 4 din Legea nr. 151/2014 nu prevede expres ipoteza anulării hotărârii adunării generale convocată conform prevederilor art. 2 din același act normativ, fiind deci o situație atipică, în realitate, în speță, nici nu prezintă relevanță care dintre ipotezele prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 151/2014 ar fi incidentă, atât timp cât, pentru a înlătura orice dubiu, și în mod derogatoriu de la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 151/2014, Autoritatea de Supraveghere Financiară a stabilit că termenul de exercitare a dreptului de retragere curge de la data de 04.04.2016.

Pentru aceste considerente, vor fi înlăturate și criticile recurentei-pârâte privind neîndeplinirea condiției suspensive a împlinirii uneia dintre cele trei ipoteze prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 151/2014.

În ce privește natura termenului în care se poate exercita dreptul de retragere, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că Legea nr. 151/2014 nu a instituit termene prohibitive, în interiorul cărora legea interzice exercitarea unui drept, ci termene de decădere, care au efectul contrar, adică pierderea dreptului în cazul exercitării ulterior termenului.

Prin urmare, cererea de retragere din societate a reclamantei nu este prematur introdusă la data de 09.12.2015, întrucât sentința nr. 8 C. civ. din 24.09.2015 a Tribunalul Prahova, prin care s-a anulat hotărârea A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015, se bucura de autoritate de lucru judecat provizorie, potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (4) C. proc. civ., confirmată cu efect retroactiv prin decizia nr. 226/04.04.2016 a Curții de Apel Ploiești.

Este nefondată și critica recurentei-pârâte privind faptul că, respingând excepția prematurității, instanța de apel ar fi statuat, practic, că dreptul de retragere din societate este afectat de un termen rezolutoriu, întrucât, așa cum s-a arătat, data de 04.04.2016 marchează data de început a unui termen de decădere pentru depunerea cererii, însă dreptul subiectiv al reclamantei de a se retrage, s-a născut la momentul anulării hotărârii A.G.E.A. nr. 1/20.01.2015.

Înalta Curte nu poate primi criticile recurentei privind neîndeplinirea de către reclamantă a condițiilor de formă ale retragerii, prevăzute de dispozițiile art. 134 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (nedepunerea certificatului de acționar), întrucât acestea au fost invocate "omisso medio", direct în calea de atac a recursului, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, va înlătura și susținerea recurentei, în sensul că dobânda legală ar fi trebuit diminuată cu 20%, întrucât ipoteza avută în vedere de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în care rata dobânzii legale se stabilește diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurenta-pârâtă fiind constituită sub forma unei societăți pe acțiuni, conform art. 9 din Legea nr. 31/1990, iar raportul juridic dedus judecății s-a născut din exercitarea unui drept al acționarului în raport cu societatea.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 182 din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 182 din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2022.