ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe roiul Tribunalului Alba la data de 8 ianuarie 2016, în urma declinării competenței de soluționare a cauzei de către Curtea de Apel Alba lulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și Justiție și Tribunalul Alba, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de daune interese, pentru prejudiciul moral suferit în perioada 2009-2015, ca urmare a desființării în mod ilegal a contractului comercial nr. x/2009 de cesiune de creanță, de către cele două instanțe.

Prin sentința nr. 640 din 12 aprilie 2016, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat, invocata de pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, respingând acțiunea față de acești pârâți, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către Tribunalul Alba, și a respins acțiunea față de această instituție.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, că reclamanta a formulat anterior o acțiune identică, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a făcut obiectul Dosarului civil nr. x/107/2014 al Tribunalului Alba, soluționat definitiv prin Decizia civilă nr. 119/2014 a Curții de Apel Alba lulia.

Referitor la. excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Tribunalul Alba, s-a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, având în vedere că hotărârile judecătorești ale Tribunalului Alba care ar fi provocat reclamantei prejudiciile morale solicitate în prezenta acțiune, datează din anul 2010 și 2011, iar reclamanta a formulat acțiunea în octombrie 2015. S-a mai reținut că și raportat la momentul pronunțării deciziei prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantei în Dosar nr. x/57/2011, respectiv 26.09.2012, acțiunea este tot prescrisă.

Prima instanță a reținut că termenul de prescripție nu poate fi calculat, așa cum susține reclamanta, de la momentul formulării contestației în anulare împotriva deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție, întrucât în caz contrar, s-ar putea considera că începutul termenului de prescripție ar putea fi stabilit de către creditor (prin formularea, la nesfârșit, de căi extraordinare de atac de retractare).

Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, prin Decizia nr. 1382 din 18 octombrie 2016, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

în ceea ce privește critica vizând greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat, instanța de apel a reținut, ca și tribunalul, că reclamanta a mai formulat anterior o acțiune în despăgubiri, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție care a constituit obiectul Dosarului nr. x/107/2014.

În urma analizei elementelor acțiunii de față și a acțiunii ce a format obiectul Dosarului nr. x/107/2014, instanța de apel a reținut că, reclamanta și pârâții Statui Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție au figurat ca părți în ambele cauze, iar împrejurarea că în cel de-al doilea proces a fost chemat și Tribunalul Alba, nu are nicio relevanță cu privire la autoritatea de lucru judecat, întrucât tribunalul a analizat această excepție numai cu privire la primii doi pârâți.

Sub aspectul obiectului și a cauzei s-a constat că ambele litigii au același obiect și aceeași cauză, respectiv obligarea pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a pronunțării sentinței nr. 76/COM/2QI1 de Tribunalul Aibă și a Deciziei nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar faptul că diferă cuantumul celor două pretenții (500.000 RON în Dosarul nr. x/107/2014 și 2.000.000 RON în dosarul de față) nu prezintă relevanță juridică sub aspectul calificării obiectului, întrucât chestiunea obligării celor doi pârâți la aceste despăgubiri a fost dezlegată definitiv în Dosarul nr. x/107/2014.

Sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că. în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, data la care reclamanta a luat sau putea, în mod rezonabil, să ia act de Decizia nr. 3641 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția II-a civilă, a fost data pronunțării acesteia, respectiv 26 septembrie 2012.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta A. a declarat recurs.

Prin încheierea din 16 iunie 2017, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin,(7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

Prin Decizia civilă nr. 1320 din data de 22 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/57/2015*, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1382 din 18 octombrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului au avut în vedere următoarele aspecte:

Referitor la criticile care vizează greșita reținere în cauză a excepției autorității de lucru judecat, pe motiv că nu ar fi întrunite elementele triplei identități de părți, obiect și cauză, s-a reținut că, atât tribunalul, cât și instanța de apel, au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 430 și următoarele din C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Susținerea recurentei cu privire identitatea de părți, s-a considerat că nu poate fi primită, întrucât excepția autorității de lucru judecat a fost reținută de ambele instanțe de fond numai cu privire la pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție care au figurat ca părți, atât în Dosarul nr. x/107/2014, cât și în dosarul de față.

Chiar dacă în cel de al doilea proces a fost chemat în judecată, în calitate de pârât, și Tribunalul Alba, contrar susținerilor recurentei-reclamante, acest fapt nu are nicio relevanță, întrucât excepția autorității de lucru judecat a fost reținută numai și cu privire la pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție, neputându-se, astfel, înlătura existența autorității de lucru judecat în privința acestor pârâți care au figurat și în primul litigiu, soluționat deja irevocabil

De altfel, scopul acestei reglementări este acela de a împiedica ca între aceleiași părți să poată fi formulate pretenții cu același obiect și având aceeași cauză, pe calea unei noi cereri de chemare în judecată.

Referitor la celelalte două elemente esențiale ale autorității de lucru judecat care vizează identitatea de obiect și de cauză, s-a reținut că cerința identității obiectului nu implică în mod necesar formularea în același mod a obiectului cererii în ambele acțiuni, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic.

în principiu, identitatea de obiect presupune reclamarea aceluiași beneficiu juridic imediat cu cei dedus judecații anterior, formularea aceleiași pretenții, nu numai cu referire la obiectul material, ci și la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Pentru a se stabili existența identității de obiect, trebuie să se analizeze comparativ acest element din cea de-a doua cerere de chemare în judecată cu ceea ce a hotărât instanța anterior.

În cauză, s-a constatat că prin cele două acțiuni promovate, reclamanta a urmărit obligarea pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a modului de interpretare a clauzelor contractului de cesiune prin Decizia nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost menținută sentința nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, astfel ca, în mod corect instanța de apel. a confirmat hotărârea tribunalului prin care s-a reținut identitatea de obiect a celor două dosare.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, chiar dacă în primul litigiu reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 500-000 RON, iar în prezenta acțiune aceasta a solicitat despăgubiri în sumă de 2.000.000 RON, acest fapt nu este de natură să înlăture excepția luciului judecat, deoarece chestiunea neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie în persoana acelorași persoane juridice, respectiv a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost dezlegată definitiv în primul Dosar, respectiv nr. x/107/2014.

Or, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte, este identic.

În ceea ce privește cauza, s-a constatat că, în mod corect a fost reținută de către instanțele de fond identitatea acesteia.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, cauza celor două acțiuni, chiar îmbrăcată în altă formă, este identică, întrucât noțiunea juridică de cauză trebuie raportată la starea de fapt calificată juridic și nu doar la temeiul de drept indicat în cerere.

în ceea ce privește critica vizând greșita reținere de către instanța de apel a prescripției dreptului la acțiune față de pârâtul Tribunalul Sibiu, s-a constatat că este nefondată.

Astfel, față de faptul că dreptul de creanță din prezentul litigiu are natură patrimonială, acesta este supus prescripției extinctive,

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 alin. (1) din același decret, "Termenul de prescripție este de 3 ani (...)". Pe de altă parte, art. Salin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat în prezenta cauză și la dispozițiile legale privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, s-a considerat că, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată cu privire la pârâtul Tribunalul Sibiu.

Deși recurenta a susținut că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 17 ianuarie 2013, odată cu comunicarea Deciziei nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de prescripție de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare legiuitorul leagă începutul prescripției de momentul cunoașterii, de către cel prejudiciat, a pagubei și a celui care răspunde de ea, în cauza de față, reclamanta a pretins că prejudiciul moral ar fi fost cauzat prin confirmarea de către Înalta Curte a hotărârii de primă instanță din acel dosar, context în care interesează data rămânerii irevocabile a sentinței nr. 76/COM/2011 pronunțate de Tribunalul Alba, respectiv data de 26 septembrie 2012 când Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Ii-a civilă a pronunțat Decizia nr. 3641, prin care a admis recursul părții adverse și, subsecvent, a respins apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, ce a fost menținută.

De la data rămânerii irevocabile a sentinței astfel menținute, s-a considerat că cel pretins a fi fost prejudiciat, a cunoscut sau cel puțin trebuia să cunoască în acest mod atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la momentul pronunțării deciziei sus-menționate și data la care acțiunea a fost introdusă, respectiv 20 octombrie 2015, s-a apreciat că, în mod corect tribunalul a reținut, iar instanța de apel a confirmat, că reclamanta șl-a exercitat dreptul material la acțiune după împlinirea termenului de 3 ani.

Referitor la celelalte critici prin care recurenta reclamantă a susținut că Tribunalul Alba nu era competent să soluționeze cauza și că în mod nelegal i-a fost respinsă cererea de trimitere a dosarului la Tribunalul București pentru o dreaptă judecată, s-a constatat că sunt nefondate.

Astfel, reclamanta a chemat în judecată mai mulți pârâți și a ales în baza art. 116 C. proc. civ., să sesizeze Curtea de Apel Alba, ca instanță în circumscripția căreia se află sediul unuia dintre pârâți, respectiv al Tribunalului Alba.

Ca atare, prin depunerea cererii de chemare în judecată Ia Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, astfel încât, nu este posibil ca ulterior aceasta să pună în discuție o altă competență teritorială.

Curtea de Apel Alba Iui ia ca urmare a admiterii excepției necompetenței sale materiale, în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Alba, astfel că, această instanță a devenit competentă teritorial să soluționeze cauza, împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs, reclamanta A. a formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 C. proc. civ.

În motivarea acestei căi de atac, contestatoarea-reclamantă a arătat, în primul rând, că deși a depus un înscris la instanța prin. care a solicitat ca în lipsa sa, instanța să hotărască în prezența avocatului din oficiu, acest lucra nu s-a întâmplat (art. 503 alin. (1) C. proc. civ.).

În al doilea rând, a considerat că, dezlegarea dată recursului a fost rezultatul unei erori materiale, întrucât în mod greșit s-a apreciat că prezentul litigiu are o natură patrimonială, în realitate, acesta are o natură nepatrimonială, daunele fiind solicitate pentru desființarea ilegală a contractului de cesiune de creață, și nu pentru neplata unor facturi așa cum greșit s-a reținut (art. 503 alin. (2) C. proc. civ.).

În al treilea rând, s-a arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare cu privire la natura nepatrimoniala a litigiului, în raport de care recursul a fost respins pe o excepție invocată, și deși instanțele anterioare s-au pronunțat asupra legalității contractului de cesiune de creanță, ceea ce s-a solicitat în prezentul litigiu sunt daunele morale pentru încălcarea unor drepturi ( art. 503 alin. (3) C. proc. civ.).

Contestația în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege,

Mai exact, prin contestația în anulare, ca formă de manifestare a acțiunii civile, se urmărește desființarea unor categorii de hotărâri judecătorești despre care se afirmă că au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor legale vizate de art. 503 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Contestatoarea susține, în raport de acest motiv, că deși a depus un înscris la instanță prin care a solicitat ca "în lipsa sa, instanța să hotărască în prezența avocatului din oficiu, acest lucru nu s-a întâmplat".

Pentru a fi incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) C. proc. civ. este necesar ca judecata să fi avut loc în lipsa părții care nu a fost legal citată, prezența părții acoperind lipsa de procedură. însă, prin modalitatea în care a fost formulat acest motiv de către contestatoare, se constată că aceasta nu invocă nelegala sa citare ia termenul de judecată, conform textului legal, ci judecata cauzei în lipsa avocatului său din oficiu, situație care nu se subsumează motivului de contestație în anulare invocat.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Acest motiv de contestație în anulare, referitor la săvârșirea unei greșeli materiale în dezlegarea recursului, are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar această noțiune nu se interpretează extensiv, pe această cale neputând fi îndreptate eventuale greșeli de judecată.

Astfel, motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie rezultam! unei erori materiale se referă la săvârșirea unei greșeli de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

În realitate, contestatoarea în motivele de la punctele doi și trei, este nemulțumită de modul cum a fost soluționat recursul, respectiv, de faptul că instanța de recurs a reținut natura patrimonială a litigiului, în raport de care a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, aspect ce ține însă de judecata litigiului, neputând fi calificat drept o eroare materială.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

În consecință, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate și nici nu cenzurează modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.

În raport de acest motiv, contestatoarea a susținut că s-a omis a se cerceta motivul de recurs cu privire la caracterul nepatrimonial al acțiunii, situație în care recursul nu ar mai fi fost respins pe excepția invocată.

Condițiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speță, întrucât instanța de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare și le-a respins, ca nefondate.

Astfel, analizând criticile formulate de către contestatoare, instanța de recurs, a reținut, cu privire la problema prescripției dreptului la acțiune față de pârâtul Tribunalul Sibiu că, în raport de natura patrimonială a dreptului de creanță, acest drept este supus prescripției extinctive. Reținând acest aspect și redând în continuare considerente legate de momentul de la care se calculează termenului general de prescripție, instanța s-a raportat la natura patrimonială a litigiului, astfel că, nu se poate reține că acest motiv a fost omis a fi cercetat. Faptul că instanța a pronunțat o soluție care o nemulțumește pe contestatore nu echivalează cu omisiunea cercetării motivului de recurs invocat.

Așa fiind, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, contestația în anulare formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1320 din data de 22 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/57/2015*.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.