ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1653/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1653/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la

data de 30 iulie 2008, reclamantul Municipiul Câmpina i-a chemat în judecată pe

pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul

Național de Artă al României, solicitând obligarea pârâților să-i lase în

deplină proprietate și posesie un număr de 202 bucăți schițe și desene în

creion, peniță și laviu, dintre care 20 bucăți mari, iar restul mici, având

drept autor pe pictorul N.G.

În motivarea cererii, s-a susținut, în esență, că

reclamantul a cumpărat bunurile menționate de la G.N.G., fiul pictorului N.G.,

în baza contractului de vânzare - cumpărare, autentificat din 6 noiembrie 1939,

de Judecătoria Mixtă Câmpina, iar, după vânzare, acestea au rămas, în depozit,

la fostul Muzeu T.S., în anul 1950, la înființarea Muzeului Național de Artă al

României, fiind preluate de către acesta, unde sunt înregistrate și în prezent.

S-a arătat că pârâtul refuză restituirea bunurilor, deși recunoaște că acestea

sunt înregistrate în patrimoniul său.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. și art. 80 din Legea nr. 182/2000.

Prin sentința civilă nr. 936 din 1 iulie 2009,

tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins

acțiunea formulată către reclamant, pentru autoritatea de lucru judecat a

sentinței civile 995 din 27 iunie 2002, pronunțată de Tribunalul București.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a

reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la

acțiune, în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 182/2000, excepție

invocată de pârâți, tribunalul a reținut că, atâta vreme cât, prin această lege

specială, nu s-a prevăzut un termen de prescripție, devin incidente

dispozițiile de drept comun cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii în

revendicare mobiliară.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru

judecat, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 995 din 27 iunie 2002,

pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin decizia nr. 2177 din 8

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă o altă cerere

de revendicare formulată de reclamant împotriva acelorași pârâți cu privire la

bunurile care fac obiectul prezentului dosar, cerere care nu a fost pusă în

executare în termenul de prescripție a executării silite, lucru constatat prin

sentința civilă nr. 2149/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Tribunalul a apreciat că, în cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 1201 C. civ. și că hotărârea anterioară se află în puterea

lucrului judecat, cu aplicarea și a art. 166 C. proc. civ.

Plecând și de la dispozițiile art. 405 C. proc. civ.,

în actuala reglementare, tribunalul a apreciat că hotărârea nu-și mai pierde

autoritatea de lucru judecat, care reprezintă acel efect al puterii lucrului

judecat, care este exclusivitatea, și că această exclusivitate presupune ca un

nou litigiu să nu mai fie cu putință, chiar dacă reclamantul se află în

termenul de prescripție al dreptului la acțiune.

Împotriva acestei sentințe, a formulat, în termen

legal, apel, reclamantul Municipiul Câmpina, motivând în felul următor:

În mod greșit, tribunalul a admis excepția autorității

de lucru judecat, considerând că cele două elemente, respectiv puterea de lucru

judecat și autoritatea de lucru judecat se suprapun, lucru total nereal.

Apelantul a comparat textul art. 405 alin. (3) C.

proc. civ., în forma actuală, cu art. 404 C. proc. civ., în forma anterioară

OUG nr. 138/2000, și a arătat că, în condițiile reglementării prezente,

reclamantul, sub condiția de a nu i se fi prescris dreptul material la acțiune,

poate să inițieze un nou proces în care hotărârea anterioară trebuie privită de

instanță nu doar ca un mijloc de probă, ci instanța trebuie să țină seama de

puterea de lucru judecat a acesteia, pe care, potrivit noii reglementări, nu o

mai pierde odată cu pierderea executorialității.

Pe de altă parte, apelantul a susținut că, în procesul

anterior, cererea de chemare în judecată a fost formulată în numele Consiliului

Local al Municipiului Câmpina, ca administrator al domeniului public și privat

al unității administrativ-teritoriale, și a fost semnată de reprezentanții

legali ai Municipiului Câmpina, în concret, primarul și secretarul acestuia, în

baza unui mandat special, dat de către Consiliul Local, în ședința ordinară din

decembrie 2001, în vreme ce acțiunea prezentă a fost formulată de către

Municipiul Câmpina, în calitate de proprietar al domeniului privat și public,

conform art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 215/2001.

Intimații pârâți au formulat întâmpinare la cererea de

apel, solicitând respingerea acestuia, iar intimatul Muzeul Național de Artă al

României a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, față de

dispozițiile art. 99 din Legea nr. 182/2000 (fost art. 80 din această lege).

Prin decizia civilă nr. 299A din 27 aprilie 2010,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de

apelantul – reclamant Municipiul Câmpina împotriva sentinței civile nr. 936 din

1 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

București.

Curtea a expus următoarele argumente:

În cauza prezentă, reclamantul a formulat o cerere în

revendicare mobiliară, invocând dreptul său de proprietate dobândit prin

contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 6 noiembrie 1939, încheiat

cu G.N.G., precum și faptul că pârâtul Muzeul Național de Artă al României este

detentor precar, și solicitând obligarea pârâților să îi predea în natură

bunurile.

Prin sentința civilă pronunțată în litigiul anterior,

sub nr. 995 din 27 iunie 2002, de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului Municipiul Câmpina

asupra bunurilor mobile în discuție și au fost obligați pârâții Ministerul

Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României să le predea

efectiv reclamantei.

Aceasta hotărâre, rămasă irevocabilă, se bucură de

putere de lucru judecat, cu efectele de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate

și executorialitate.

Noțiunea de „autoritate de lucru judecat” este

folosită, în literatură și practică, pentru a desemna efectul de exclusivitate

al puterii de lucru judecat, deci doar o parte a puterii de lucru judecat.

În cauză, se pune problema care sunt consecințele

împlinirii termenului de prescripție a dreptului de executare silită, în

condițiile art. 405 C. proc. civ., asupra acestei hotărâri.

Prescripția dreptului de executare silită afectează

numai caracterul executoriu al acestei hotărâri, rămânând deplin eficiente

celelalte atribute ale autorității de lucru judecat, neatinse de pierderea

dreptului de executare silită. Acesta este și logica pentru care art. 405 C.

proc. civ. prevede stingerea numai a dreptului de executare silită, dar nu și a

puterii de lucru judecat, întrucât, într-adevăr, prescripția dreptului de

executare silită vizează numai acest efect de executorialitate atașat puterii

de lucru judecat, iar nu și celelalte atribute legate de incontestabilitate, exclusivitate

și obligativitate.

Mai departe, întrebarea ridicată în cauză este:

reclamanta, căreia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărârea

anterioară, în mod irevocabil, mai poate formula o a doua cerere de chemare în

judecată pentru a obține din nou obligarea pârâților la predarea bunurilor, sau

aceasta a doua cerere este paralizată printr-un fine de neprimire absolut,

peremptoriu, de inadmisibilitate, din perspectiva exclusivității primei

hotărâri?

Această hotărâre anterioară a recunoscut în favoarea

reclamantului un drept de proprietate. Din perspectiva reclamantului, puterea

de lucru judecat a acestei prime hotărâri prezintă un aspect pozitiv, în sensul

că reclamantul se poate prevala, într-o nouă judecată, de acest drept de

proprietate recunoscut, iar, din perspectiva pârâților, această hotărâre

prezintă un aspect negativ, în sensul că acestea nu mai pot repune în discuție

acest drept al reclamantului (în configurația existentă la data pronunțării

primei hotărâri, căci, sub aspect teoretic, pot fi incidente în cauză situații

de fapt care să fi condus la schimbarea acestei situații, în sensul că, de

pildă, de la data primului proces, reclamanta și-ar fi pierdut dreptul de

proprietate anterior recunoscut, în vreme ce pârâții l-ar fi dobândit

printr-unul din modurile legale de dobândire a proprietății).

Consecințele pe care exclusivitatea hotărârii le are

asupra unei noi cereri ulterioare trebuie determinate plecând de la aceste

efecte, pozitiv și negativ, ale hotărârii anterioare și de la ceea ce

reprezintă, în esență, hotărârea anterioară, în raporturile dintre părți, în

condițiile art. 1201 C. civ.

Astfel, dacă un nou proces este declanșat chiar de

către partea care a pierdut primul proces și care tinde, astfel, în această

nouă judecată, să repună în discuție dreptul tranșat în favoarea celeilalte

părți, în judecata anterioară, având în vedere că, din perspectiva acestei

părți, puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare are efectul negativ

menționat mai sus, noua cerere de chemare în judecată urmează a fi respinsă,

căci acest nou proces tinde, practic, la înlăturarea celor, irevocabil,

soluționate anterior, la înlăturarea, practic, a efectelor hotărârii

anterioare. In acest caz, exclusivitatea hotărârii anterioare operează sub

aspectul negativ menționat, în sensul paralizării unei noi încercări a părții

care a pierdut primul proces de a înlătura puterea de lucru judecat a primei

hotărâri.

Atunci când însă noua cerere este formulată de partea

care a câștigat anterior procesul, deci de persoana care se poate prevala de un

drept recunoscut anterior, este evident că această persoană nu tinde la

înlăturarea puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare și nu tinde la a

repune în discuție acest drept recunoscut anterior (nu ar avea interes să o

facă), ci, dimpotrivă, invocând deplin puterea de lucru judecat a hotărârii

anterioare, tinde numai la obținerea unui nou titlu executoriu pentru

satisfacerea efectivă a dreptului său. În acest caz, nu se tinde la înlăturarea

exclusivității hotărârii anterioare, ci, dimpotrivă, această exclusivitate

constituie un argument de sprijin al cererii reclamantului. De aceea, în acest

caz, exclusivitatea hotărârii anterioare nu paralizează cererea reclamantului,

ci, dimpotrivă, o sprijină, iar, atât timp cât însuși dreptul de acțiune nu s-a

prescris, această cerere trebuie soluționată, hotărârea anterioară valorând, în

noul proces, cu puterea dată de art. 1201 C. civ., a unei prezumții absolute,

cu dublul aspect, pozitiv, respectiv, negativ, menționate mai sus.

Raționamentul expus poate fi verificat și prin luarea

în considerare a următoarelor aspecte:

Acțiunea în revendicare prezentă este acțiunea

reclamantului care se pretinde proprietar împotriva pârâtului despre care se

pretinde că este un posesor neproprietar și prin care se solicită obligarea

pârâtului să predea aceste bunuri în natură. Această predare implică

recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului și, în final,

stabilirea obligației propriu-zise de restituire a bunurilor (obligație care

justifică, în ultimă instanță, interesul cererii reclamantului de obținere a

unui titlu executoriu), aceste două aspecte fiind cele tranșate într-o acțiune

în revendicare - anume dreptul de proprietate (iar nu doar posesia, ca într-o

acțiune posesorie) și predarea efectivă a bunului (acțiunea în revendicare

fiind o acțiune în realizare, spre deosebire de o acțiune în simpla constatare

a dreptului).

Prin pierderea caracterului executoriu de către

sentința civilă nr. 995/2002, aceasta nu și-a pierdut caracterul de putere de

lucru judecat în ce privește recunoașterea dreptului de proprietate al

reclamantului, pierderea caracterului executoriu afectând doar posibilitatea de

executare silită a obligației de predare.

Așadar, întrucât sentința anterioară și-a pierdut executorialitatea,

dar dreptul de proprietate este încă în ființă și poate fi valorificat (fiind

un drept perpetuu, care nu se stinge prin neuz), după cum dreptul material la

acțiune nu s-a prescris, se poate formula o nouă cerere de chemare în judecată,

care să aibă ca obiect o nouă pretenție de restituire a bunurilor, însă, în

noua judecată, se poate pune în discuție numai situația de fapt intervenită

ulterior pronunțării primei sentințe, anume dreptul reclamantului și posesia

pârâților trebuie verificate din perspectiva unor cauze care au intervenit

ulterior primei sentințe (cauzele anterioare fiind verificate în primul proces,

privitor la care hotărârea anterioară are puterea prevăzută de art. 1201 C.

civ.).

Nu se poate admite că, odată ce s-a prescris dreptul

de executare silită, dar nu s-a prescris însuși dreptul material la acțiune,

reclamantul căruia i-a fost recunoscut un drept să fie paralizat în acțiunea de

apărare a acestui drept, tocmai prin invocarea hotărârii judecătorești care i-a

recunoscut dreptul. O asemenea construcție nu rezistă logicii și este

fundamental contradictorie.

În consecință, Curtea a constatat că, în mod greșit,

prima instanță a respins cererea reclamantului, prin luarea în considerare a

unui fine de neprimire, decurgând din puterea de lucru judecat a hotărârii

anterioare, raționamentul instanței inferioare întemeindu-se, în mod esențial

greșit, pe invocarea, împotriva reclamantului, a efectului negativ al puterii

de lucru judecat a acestei hotărâri, când, de fapt, acest efect negativ

operează față de partea care a pierdut primul proces, iar nu în detrimentul

părții care a câștigat acel proces.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității

invocată de pârât prin întâmpinare, Curtea a constatat că aceasta vizează

cererea de chemare în judecată, iar nu cererea de apel, în care este în

discuție, exclusiv, soluția dată de tribunal excepției autorității de lucru

judecat și, față de soluția dată în apel, de trimitere spre rejudecare, această

excepție urmează a fi avută în vedere de către tribunal.

Împotriva acestei decizii, a exercitat recurs pârâtul

Muzeul Național de Artă al României, solicitând casarea deciziei, iar, pe fond,

respingerea apelului, cu menținerea soluției instanței de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că

excepția de ordine publică a autorității de lucru judecat a fost reținută în

mod legal de către instanța de fond.

În acest sens, dispozițiile art. 166 C. proc. civ., în

modalitatea în care este redactată această normă imperativă, și mențiunea

„chiar înaintea instanțelor de recurs” reprezintă răspunsul legiuitorului, în

sensul că această excepție de ordine publică obligă instanța de judecată, în

fața căreia se ridică, să o constate și să o admită.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct.

7 C. proc. civ., s-a invocat faptul că decizia din apel se sprijină pe motive

străine de natura pricinii, motivele fiind contradictorii.

Astfel, instanța de apel, în afara textului legal, a

practicii constante a instanțelor de judecată în ceea ce privește această

excepție, face considerații care nu au legătură cu cauza, căutând argumente

care sunt străine de natura pricinii și contradictorii. În acest sens, chiar

dacă se susține că hotărârea anterioară se bucură de exclusivitate,

incontestabilitate, obligativitate și executorialitate, acestea sunt argumente

care conduc către admiterea excepției, cu consecința procedurală a paralizării

acțiunii adversarului.

Autoritatea de lucru judecat trebuie analizată și prin

prisma neexecutorialității hotărârii anterioare, ca efect al prescripției

dreptului de a mai solicita executarea silită. Acest efect al pierderii puterii

de executorialitate este o sancțiune civilă prevăzută de legiuitor, iar

excepția autorității de lucru judecat nu poate conferi vreun beneficiu celui căruia

i s-a prescris titlul executor.

Această sancțiune a prescripției, alăturată celei de

autoritate de lucru judecat, este menită să salvgardeze circuitul civil și să

nu se poată formula noi cereri cu același obiect, între aceleași părți, pentru

că una dintre părți nu a fost diligentă cu prima sa hotărâre.

Un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct.

9 C. proc. civ., a criticat faptul că decizia din apel este lipsită de

fundament juridic, prin aplicarea greșită a legii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, s-a susținut

faptul că art. 163 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie coroborat cu art. 1201

din C. civ., iar analiza acestor texte, prin metodele de interpretare

gramaticală, logică, a silogismului judiciar, teleologică, istorică și sistemică

conduc la concluzia că instanța de apel a încălcat spiritul și litera legii.

Logica juridică a instanței de apel este în totală

opoziție cu legea, dar și cu rațiunile care stau la baza acestei excepții de

autoritate de lucru judecat. Scopul în care poate fi invocată excepția, pentru

a paraliza acțiunea reclamantului, are în vedere și stabilitatea circuitului

civil, curmarea insecurității acestui circuit, când discutăm de bunuri mobile.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art.

304 pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ., s-a invocat faptul că decizia din apel

schimbă natura și înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al hotărârilor

anterior pronunțate în cauză, cu încălcarea evidentă a legii.

Astfel, instanța de apel consideră acțiunea apelantei-reclamante

imprescriptibilă, cu grava încălcare a legii civile, această interpretare fiind

contrară art. 1909 din C. civ., care prevede pentru bunurile mobile alte

termene decât pentru bunurile imobile.

În opinia recurentului, este evident că decizia este

nelegală, atât timp cât se folosesc motivări fără legătură cu cauza,

referitoare la bunuri imobile, în cauză, rigorile fiind altele, întrucât sunt

în discuție bunuri mobile.

Motivarea instanței are la bază o viziune proprie,

plecând de la aprecierea că există efecte negative ale autorității de lucru

judecat, deci efectele pozitive ale autorității de lucru judecat trebuie să fie

aplicate în favoarea recurentului.

Împotriva aceleiași decizii, a formulat recurs și

pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 299/ A din 27 aprilie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, și trimiterea cauzei, spre

o nouă judecată, instanței de apel, având în vedere următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-au invocat dispozițiile art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., prin care se reglementează faptul că instanța de judecată este

obligată a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care au

format convingerea sa, precum și motivele pentru care au fost înlăturate

cererile părților.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1)

și (2) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță,

putând încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima

instanță, precum și administrarea probelor noi produse în condițiile art. 292,

dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Recurentul a apreciat că sintagma „cadrul

hotărârii" privește atât considerentele, cât și dispozitivul hotărârii,

acesta din urmă constituind ordinul instanței cu privire la raportul juridic

dedus judecății, și care, după învestirea cu formulă executorie, este

susceptibil de executare silită, hotărârea definitivă și irevocabilă dobândind

putere de lucru judecat doar prin dispozitiv, și numai în măsura în care

termenii acestuia - expres și limpede exprimați - îi precizează întinderea și

înțelesul. Dispozitivul sentinței - astfel exprimat - înlătură orice echivoc cu

privire la eventualele pretenții formulate de părți în faza de executare.

Recurentul a susținut că motivarea unei hotărâri

trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și să

fie în concordanță cu acestea, să răspundă, în fapt și în drept, la toate

pretențiile formulate de către părți și să conducă, în mod logic și

convingător, la soluția din dispozitiv.

Potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. „în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi":

Din perspectiva dispozițiilor imperative ale tezei a

doua din articolul menționat, rezultă greșita dezlegare dată pricinii de către

instanța de apel, prin examinarea superficială, și chiar printr-o motivare

omisivă, în ceea ce privește mijloacele de apărare utilizate de către intimatul

- pârât Muzeul Național de Artă al României, în spiritul respectării

principiului contradictorialității și al egalității de tratament al părților în

procesul civil.

Astfel, deși instanța de apel învestită cu

soluționarea apelului, reține, inițial, în cadrul considerentelor, poziția

procesuală a intimatului - pârât Muzeul Național de Artă al României, care, în

mod expres, la acordarea cuvântului în dezbaterea apelului, a invocat, prin

raportare la dispozițiile Legii nr. 182/2000, excepția inadmisibilității

motivelor de apel, ca o consecință a inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, ulterior, se mărginește la a analiza și a se pronunța exclusiv pe

soluția dată de instanța de fond excepției autorității de lucru judecat, prin

aceasta, pronunțând o hotărâre insuficient motivată, susceptibilă astfel de a

fi reformată prin admiterea acestui motiv de recurs.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește excepția

inadmisibilității, reținută, cu titlu generic, de către instanța de apel ca

fiind invocată de pârât, fără însă a-l individualiza în persoana Muzeului

Național de Artă al României, soluția de admitere a apelului, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, fără ca instanța să pună în

discuția părților această excepție și să se pronunțe asupra ei, conduce, fără

putință de tăgadă, la exprimarea, în dispozitiv, a unor măsuri total golite de

conținut și, pe cale de consecință, la pronunțarea unei hotărâri cuprinzând

motive contradictorii, susceptibilă de a fi modificată prin admiterea

recursului, prefigurând o antepronunțare, sau chiar, prin raportare la

dispozițiile art. 3 C. civ., o vădită denegare de dreptate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează

punctul 9 al articolului 304 C. proc. civ., aplicarea greșită a legii, s-a

invocat faptul că instanța, admițând apelul, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond, a pronunțat o soluție, prin interpretarea

eronată și trunchiată, a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

Or, în speță, instanța de fond, în mod corect, a

rezolvat procesul, soluționarea cauzei, în temeiul excepției de fond a

autorității de lucru judecat, făcând de prisos, în totul, conform dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., cercetarea în fond a pricinii, câtă vreme,

admițându-se această excepție și constatându-se că subzistă prezumția „res

iudicata pro veritate habetur", ca o consecință a existenței triplei

identități de elemente, posibilitatea formulării unei noi cereri a fost

paralizată, efectele produse fiind asemănătoare unor apărări pe fond.

În aceste condiții, soluția de admitere a apelului, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, este nelegală, o

cerere nouă neputând fi primită, pentru că s-ar opune tocmai puterea lucrului

judecat, autoritatea de lucru judecat putând exista nu numai în ce privește

fondul cauzei, ci și în legătură cu excepțiile, dacă este vorba de excepții de

fond, cum este cazul în speță.

Intimatul reclamant Municipiul Câmpina a formulat

întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea

recursurilor declarate în cauză, ca nefondate, depunând, la dosar, decizia nr. 2177

din 8 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce

vor succede:

Asupra recursului exercitat de pârâtul Muzeul Național

de Artă al României:

Analizând primul motiv de recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc. civ., (când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii), care trebuie citit în legătură cu art. 261 pct.

5 C. proc. civ., ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești, Înalta

Curte apreciază că motivarea instanței de apel întrunește calitățile impuse de

dispozițiile procedurale, aceasta exprimând, în mod coerent si consistent,

raționamentul - argumentele în fapt si în drept - prin care a ajuns la

deznodământul judiciar din etapa apelului.

Asupra motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii), ce conține cele două ipoteze - nesocotirea, de regulă, a unei

norme de drept substanțial sau interpretarea eronată a unei norme juridice

aplicabile, Înalta Curte, esențializând, reține că, prin acest motiv, se critică

încălcarea dispozițiilor legale care reglementează excepția autorității de

lucru judecat.

Pe planul dreptului substanțial, prin dispozițiile art.

1200 pct. 4 C. civ., această excepție este reglementată ca o prezumție legală,

irefragrabilă, iar, pe planul dreptului procesual, această excepție are natura

unei excepții de fond, absolute, peremptorii, conform art. 166 C. proc. civ.,

coroborat cu art. 1201 C. civ.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

care se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, întrucât, împreună

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, formează un bloc de

convenționalitate, excepția autorității de lucru judecat reprezintă o limitare

permisă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, instituit

de lege, cu condiția ca aceasta să fie o limitare legală (să aibă bază în

dreptul intern), să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o

societate democratică și să fie proporțională, să păstreze un balans rezonabil

între interesul general și imperativul apărării drepturilor individuale, între

mijloacele folosite și scopul vizat, pentru a nu afecta însăși substanța

dreptului de acces la un tribunal (a se vedea în acest sens cauza L. împotriva

României, hotărârea din 26 ianuarie 2006).

Rămâne să analizăm modul în care a fost soluționată

această excepție în cauza dedusă judecății.

Prima instanță a apreciat că sentința civilă nr. 995

din 27 iunie 2002, pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin decizia

nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a

fost admisă prima acțiune în revendicare formulată de reclamantul Municipiul

Câmpina împotriva pârâților din prezenta cauză se bucură de autoritate de lucru

judecat, astfel încât un nou litigiu având același obiect, aceeași cauză

juridică și care poartă între aceleași părți nu mai poate fi primit.

Reținând și dispozițiile art. 405 C. proc. civ., în

actuala reglementare, tribunalul a apreciat că hotărârea nu-și mai pierde

autoritatea de lucru judecat, care reprezintă acel efect al puterii lucrului

judecat, care este exclusivitatea, și că această exclusivitate presupune ca un

nou litigiu să nu mai fie cu putință, chiar dacă reclamantul se află în

termenul de prescripție al dreptului la acțiune.

Mai mult, instanța de fond a apreciat că pasivitatea

creditorului în executarea hotărârii în termenul legal de prescripție nu poate

atrage, pentru acesta, posibilitatea formulării unei noi acțiuni, chiar dacă se

află în termenul de prescripție a dreptului la acțiune, întrucât o parte

nemulțumită de o hotărâre judecătorească ar putea rămâne în pasivitate cu

privire la executarea ei și, după ce hotărârea și-ar pierde puterea executorie,

ar putea exercita o nouă acțiune pentru a obține măsuri mai favorabile.

În opoziție, instanța de apel a considerat că

prescripția dreptului de executare silită afectează numai caracterul executoriu

al acestei hotărâri, rămânând deplin eficiente celelalte atribute ale

autorității de lucru judecat, neatinse de pierderea dreptului de executare silită,

aceasta fiind și logica pentru care art. 405 C. proc. civ. prevede stingerea

numai a dreptului de executare silită, dar nu și a puterii de lucru judecat,

întrucât, într-adevăr, prescripția dreptului de executare silită vizează numai

efectul de executorialitate, atașat puterii de lucru judecat, iar nu și

celelalte atribute legate de incontestabilitate, exclusivitate și

obligativitate.

În cauză, Înalta Curte reține, astfel, că ceea ce

formează obiect de controversă este corelația între prescripția executării

silite și autoritatea de lucru judecat, precum și consecințele acesteia asupra

dreptului de proprietate dedus judecății și modalității prin care acesta poate

fi „resuscitat”, prin promovarea unei noi acțiuni în justiție, în ipoteza

existenței unei hotărâri irevocabile anterioare, care și-a pierdut

executorialitatea.

În acest sens, spre deosebire de reglementarea

anterioară (fostul art. 404 C. proc. civ.) care prevedea că „o hotărâre

judecătorească anterioară, ce nu s-a executat în timp de 30 ani de la data sa,

nu se va mai putea executa și va pierde puterea de lucru judecat”, prin

reglementarea actuală (art. 405 C. proc. civ.), se prevede expres doar

pierderea puterii executorii a titlului nevalorificat înăuntrul termenului de

prescripție (alin. (3) – prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu

executoriu își pierde puterea executorie.).

Prescripția dreptului de a cere și obține executarea

silită nu este o continuare a prescripției dreptului material la acțiune, ci o

prescripție de sine stătătoare, care privește posibilitatea de a solicita

executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face ceva,

corespunzător obiectului obligației.

Astfel, prescripția dreptului de a cere și obține

executarea silită funcționează ca o sancțiune procesuală pentru creditor și un

beneficiu legal pentru debitorul care a fost susceptibil de a fi urmărit în

bunurile sale, constituind o cauză legală de stingere a puterii executorii a

oricărui titlu.

Este în dezbatere, în acest context, sancționarea a

două atitudini și stabilirea prevalenței uneia dintre ele: a creditorului care,

având un titlu executoriu, nu a acționat pentru punerea lui în valoare sau,

dimpotrivă, a debitorului care, știind că a fost condamnat, nu s-a conformat

obligației stabilite în sarcina sa de instanță și nu a executat-o de bunăvoie.

Or, principul care trebuie să prevaleze în materia

executării este acela al îndeplinirii benevole, din oficiu, a obligațiilor, și

nu al recurgerii la forța coercitivă a statului, mai ales în ipoteza în care

debitorul obligatiei de executare este statul sau un reprezentant al său, în

cauză, pârâtul recurent Muzeul Național de Artă al României (a se vedea în

acest sens cauza S. împotriva României, hotărârea din 24 martie 2005).

Rezultă că, deși puterea de lucru judecat și

executorialitatea sunt atribute diferite ale hotărârii judecătorești, ele sunt

în interdependență și se influențează.

A considera, însă, că subzistă puterea de lucru

judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecința paralizării unei

noi acțiuni introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul pretins, în

condițiile în care această hotărâre este lipsită de executorialitate, prin

efectul prescipției dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în

care dreptul material la acțiune nu s-a prescris, ar echivala, în opinia

instanței de recurs, cu lăsarea fără substanță a dreptului de acces la un

tribunal, garantat de art. 6 din Convenție.

Astfel, pentru ipoteza în care dreptul material la

acțiune este imprescriptibil sau mai lung decât termenul de prescripție a

dreptului de a cere executarea silită, trebuie să i se recunoască părții

interesate posibilitatea de a introduce o nouă acțiune, în valorificarea

aceluiași drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i se opune

excepția autorității de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunțată

anterior.

În acest context, considerațiile instanței de fond

privind eventuala pasivitate voluntară a creditorului, care ar putea spera în

obținerea unei soluții mai favorabile, în ipoteza exercitării unei noi acțiuni,

nu pot întemeia, cel puțin în cazul dedus judecății, deci nu au caracter de

generalitate, soluția pronunțată, întrucât reclamantul - Municipiul Câmpina -

obținuse recunoașterea deplină a dreptului de proprietate asupra bunurilor

imobile solicitate și obligarea pârâtului Muzeul Național de Artă al României

la restituirea acestora, situația sa fiind mai defavorabilă, în ipoteza celui

de-al doilea proces, în care hotărârea anterioară va putea fi folosită doar ca

mijloc de probă, existând posibilitatea administrării și a altor mijloace de

probă, ce pot conduce la stabilirea unei situații de fapt diferite și la o nouă

evaluare judiciară, nemaiexistând o imutabilitate a verificării

jurisdicționale.

Acestea sunt considerentele, în virtutea cărora

motivul de recurs, invocat de recurentul pârât Muzeul Național de Artă al

României, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat

și, deci, inoperant în cauza dedusă judecății.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs,

întemeiat pe art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., prin care s-a invocat faptul că

decizia din apel schimbă natura și înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al

hotărârilor anterior pronunțate în cauză, cu încălcarea evidentă a legii, Înalta

Curte reamintește că acest motiv de recurs se raportează la denaturarea naturii

și înțelesului vădit lămurit și neîndoielnic al unui act juridic dedus

judecății, act juridic în sens de negotium, cu încălcarea art. 969 C. civ.,

care reglementează principiul pacta sunt servanda, iar nu la o eventuală

hotărâre judecătorească, pronunțată într-un litigiu anterior între părți, ce nu

are natura unui act juridic, astfel încât dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. sunt improprii pentru susținerea acestui motiv.

Dacă admitem că, prin acest motiv de recurs, se invocă

și încălcarea legii civile, respectiv a art. 1909 C. civ., și, din această

perspectivă, motivul de recurs poate fi calificat ca nefondat, câtă vreme

instanța de apel nu a analizat acest temei juridic în soluționarea cauzei, iar

părțile interesate nu au exercitat apel împotriva modului în care a fost

soluționată, în primă instanță, excepția prescripției dreptului la acțiune.

Asupra recursului exercitat de pârâtul Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național:

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul invocă dispozițiile art.

294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „în apel, nu se poate schimba

calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici

nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea

mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”, pentru a justifica critica

sa privind greșita dezlegare dată pricinii de către instanța de apel, prin

examinarea superficială, și chiar printr-o motivare omisivă, în ceea ce

privește mijloacele de apărare utilizate de către intimatul - pârât Muzeul

Național de Artă al României, ceea ce ar atrage, în opinia acestuia, și

încălcarea principiului contradictorialității și al egalității de tratament al

părților în procesul civil.

Ca specie a pretinsei nemotivări, recurentul invocă

nesoluționarea de către Curtea de Apel București a excepției inadmisibilității,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000, ceea ce ar atrage, în mod

paradoxal, deopotrivă, o antepronunțare, dar și o denegare de dreptate.

Un asemenea motiv nu poate fi primit, întrucât

instanța de apel nu a omis a se pronunța asupra excepției inadmisibilității

cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național, dar, apreciind că instanța de fond a soluționat, în mod

nelegal, cauza, în temeiul unei excepții peremptorii, a autorității de lucru

judecat, a aplicat, în mod corespunzător, pentru a nu priva părțile de un grad

de jurisdicție, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma

anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, trimițând cauza spre

rejudecare primei instanțe, stabilind, în mod expres, că această excepție

urmează a fi avută în vedere de către tribunal.

Astfel, prin aceste măsuri, au fost pe deplin

respectate garanțiile procesuale ale părților impuse de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care instituie și protejează dreptul la un

proces echitabil.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe

punctul 9 al art. 304 C. proc. civ., în partea privind aplicarea greșită a

legii, Înalta Curte reține că, deși se tinde a se critica aplicarea

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., critica recurentului privește, în

realitate, modul de soluționare a autorității de lucru judecat de către

instanța de apel. Astfel, în opinia acestuia, admiterea excepției autorității

de lucru judecat, de către prima instanță, a făcut de prisos, în tot, conform

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., cercetarea în fond a pricinii. Această

teză ar putea fi primită însă numai în ipoteza în care și instanța de apel, ca

și prima instanță, ar fi apreciat că există tripla identitate – de părți, de

obiect și de cauză juridică, ce caracterizează autoritatea/ puterea de lucru

judecat, în ipoteza contrară, existentă în speță, în care cauza nu ar fi

trebuit dezlegată prin admiterea excepției autorității de lucru judecat,

aplicarea soluției impuse de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., de către Curtea

de Apel București, este cea legală.

În ceea ce privește argumentele pentru care instanța

de recurs apreciază că nu este incidentă, în cauză, excepția autorității de

lucru judecat și că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, acestea au

fost expuse odată cu examinarea recursului exercitat de pârâtul Muzeul Național

de Artă al României și își mențin, pe deplin, valabilitatea și în analiza

recursului declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Pentru considerentele enunțate, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâții Muzeul Național de Artă al României și

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împotriva deciziei nr. 299/ A din

27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

pârâții Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național împotriva deciziei nr. 299/ A din 27 aprilie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie

2011.