ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 491/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 491/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 1644 din 7 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins excepția prematurității și lipsa calității procesuale pasive a

Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, iar pe fond, a admis acțiunea

reclamantului Municipiul Câmpina, obligând pârâtul să lase reclamantului în

deplină proprietate și liniștită posesie un număr de 202 bucăți, schițe și

desene în creion, peniță și laviu, dintre care 29 de bucăți mari, și restul

mici, având ca autor pe pictorul Nicolae Grigorescu, bunuri ce au făcut

obiectul contractului de vânzare -cumpărare nr. 1958 din 6 noiembrie 1939,

autentificat de Judecătoria Mixtă Câmpina, județ Prahova.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, prin Sentința nr. 936 din 1 iulie

2009, tribunalul a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la

acțiune, a admis excepția autorității de lucru judecat și, în consecință, a

respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat, instanța apreciind că

între aceleași părți, s-a mai desfășurat un litigiu soluționat prin Sentința

civilă nr. 995 din 27 iunie 2002 a Tribunalului București, hotărâre rămasă

definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, proces în care a fost admisă acțiunea în

revendicare a reclamantului Municipiul Câmpina.

Prin Decizia civilă

nr. 299A din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul declarat de apelantul - reclamant, desființând Sentința nr.

936/2009 și trimițând cauza spre rejudecare la Tribunalul București, decizie

rămasă irevocabilă, prin respingerea recursurilor declarate de pârâți, astfel

cum reiese din Decizia nr. 1653 din 24 februarie 2011, a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Ambele instanțe de

control judiciar au reținut că în mod greșit a fost admisă excepția autorității

de lucru judecat, întrucât Sentința nr. 995/2002 și-a pierdut

executorialitatea, însă dreptul de proprietate este încă în ființă și poate fi

valorificat, iar dreptul material la acțiune nu s-a prescris, astfel încât

reclamantul tinde la obținerea unui titlu executoriu, pentru satisfacerea

efectivă a dreptului său.

Totodată, instanțele

de control judiciar, au reținut că în noua judecată având ca obiect o nouă

pretenție de restituire a bunurilor, se poate pune în discuție numai situația

de fapt intervenită ulterior pronunțării primei sentințe, respectiv, dreptul

reclamantului și posesia pârâților, urmând a fi verificate din perspectiva unor

cauze care au intervenit ulterior primei sentințe, cauzele anterioare fiind

verificate în primul proces soluționat prin Sentința nr. 995/2002, care are

puterea prevăzută de art. 1201 C. civ.

Ca atare, în

rejudecare, prima instanță de fond a avut în vedere dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., precum și susținerea ambelor părți în proces care au declarat că

situația de fapt existentă la data pronunțării primei hotărâri este neschimbată

și că nu mai există alte probe care să fie administrate în prezenta cauză.

Tribunalul a apreciat

că excepția prematurității cererii invocată de pârâtul Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național, pentru faptul că reclamantul nu a notificat această

instituție conform art. 1079 C. civ., este neîntemeiată, acțiunea în

revendicare a reclamantului nefiind condiționată de punerea în întârziere a

debitorului, o asemenea formalitate prealabilă putând fi avută în vedere

eventual la acordarea cheltuielilor de judecată, prevăzute de art. 275 C. proc.

civ.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului

Național, tribunalul a reținut că această problemă de drept a fost lămurită

prin Sentința nr. 995/2002, instanțele de control judiciar reținând o atare

calitate a pârâtului în cauză.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a apreciat că Hotărârea nr. 995/2002 se bucură de putere de lucru

judecat, cu efectele de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate și

executorialitate, hotărâre care a recunoscut în favoarea reclamantului dreptul

de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, reclamantul putându-se

prevala de dreptul de proprietate recunoscut anterior, în prezenta cauză,

scopul formulării prezentei acțiuni fiind obținerea unui nou titlu executoriu

pentru satisfacerea efectivă a dreptului său, având în vedere că Sentința

civilă nr. 995/2002 și-a pierdut numai executorialitatea.

Tribunalul a mai

reținut că, în rejudecare, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a

reținut excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității

procesuale active, susținute de argumente invocate și în primul ciclu

procesual. Sub acest aspect, prima instanță de fond a reținut că atât calitatea

procesuală activă a reclamantului, cât și admisibilitatea cererii, au fost

irevocabil stabilite prin Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în primul proces de revendicare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și

Muzeul Național de Artă.

Prin Decizia nr.

111/A din 12 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate de

apelanții-pârâți, ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că apelantul-pârât Muzeul Național de Artă a

reiterat excepția inadmisibilității acțiunii de fond, fără să formuleze critici

concrete de nelegalitate sau netemeinicie limitându-se la simpla reiterare a

acesteia. Curtea a reținut că apelantul-pârât a invocat excepția

inadmisibilității și în primul proces, instanța de control judiciar stabilind,

conform art. 315 limitele rejudecării prezentei cauze, ca urmare a reținerilor

spre rejudecare.

Curtea a respins

susținerile apelantului-pârât în sensul că motivele invocate în susținerea

excepției sunt diferite, deoarece în primul proces a invocat inadmisibilitatea

conform art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2001, iar în primul proces invocă

inadmisibilitatea conform art. 99 alin. (2) din aceiași lege, întrucât prin

dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, republicată, se reiau

dispozițiile art. 80 alin. (2) din aceiași lege, forma anterioară republicării.

Prin cel de-al doilea

motiv de apel, apelantul-pârât Muzeul Național de Artă a reinvocat excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, instanța de apel reținând

că și această critică este nefondată, în raport de considerentele Deciziei de

recurs nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ca

atare, întrucât apelantul-pârât a invocat același motive în susținerea

excepției lipsei calității procesuale active, ca și în procesul finalizat cu

decizia menționată, instanța de apel a apreciat ca legală sentința

tribunalului, reținând că excepția invocată nu poate primi altă dezlegare.

Curtea de apel a

respins și motivele invocate de apelantul-pârât, referitoare la refuzul

tribunalului de a judeca cauza pe fond, instanța de apel reținând că, față de

deciziile instanțelor de control judiciar raportate în cauză, în speță sunt

incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Curtea de apel a mai

reținut că faptul că în procesul anterior figura ca parte Consiliul Local

Câmpina, iar în prezenta cauză reclamant este Municipiul Câmpina, nu poate

constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, singura parte care ar

putea fi lezată într-o astfel de situație, fiind reclamanta, iar nu pârâta.

Cât privește apelul

declarat de apelantul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, instanța a

reținut că acesta nu a fost motivat, situație în care a fost analizat de curtea

de apel, conform art. 292 C. proc. civ., prin raportare la susținerile

apelantului în fața instanței de fond.

Curtea a reținut că

excepția prescripției extinctive și excepția lipsei calității procesuale pasive

au mai fost invocate, cu aceeași hotărâre astfel: excepția prescripției

extinctive a fost invocată în primul ciclu procesual, nefiind criticate în

apel, astfel că soluția dată se bucură de putere de lucru judecat, iar excepția

lipsei calității procesuale pasive a fost invocată în procesul anterior, fiind

soluționată în sensul respingerii ca neîntemeiat, lovindu-se de aceeași forță,

astfel încât nu poate primi o altă dezlegare în cauza de față.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, pârâtul Muzeul Național de Artă al României invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

1) În dezvoltarea

acestor motive de nelegalitate, recurentul-pârât a arătat că instanța a încălcat

atribuțiile puterii judecătorești, încălcând dispozițiile imperative ale Legii

nr. 182/2000, întrucât voința expresă a legiuitorului a fost în sensul

inadmisibilității revendicării bunurilor aflate în posesia statului, anterior

datei de 6 septembrie 1940.

Recurentul-pârât a

arătat că ambele instanțe de fond au dispus restituirea unor bunuri care sunt

scoase din circuitul civil și care nu mai pot face obiect al restituirii,

acțiunea reclamantei fiind inadmisibilă și totodată, nemotivată. Conform art.

99 din Legea nr. 182/2001, posibilitatea revendicării bunurilor este stabilită

în raport de data de 6 septembrie 1940, iar cea a restituirii bunurilor depuse

în custodie, în raport de data de 31 decembrie 1947. Or, astfel cum reiese din

toate susținerile recurentei-pârâte, făcute în mod constant și în ciclul

procesual anterior, se poate vedea că bunurile revendicate nu s-au găsit în

posesia reclamantei înainte de data de 6 septembrie 1940.

2) Un al doilea motiv

de recurs, invocat de recurentul-pârât, se întemeiază pe dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât apreciind că instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, și anume, actul de cumpărare prin care se

pretinde că bunurile sunt ale reclamantului, fără a se face dovada că actualul

reclamant este același cu cumpărătorul bunurilor.

Recurentul-pârât a

arătat că între reclamantă și pretinsul titular al dreptului dedus judecății nu

există identitate, astfel încât reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Entitatea cumpărătoare

a bunurilor a dispărut, iar reclamanta se identifică ca o entitate nouă care nu

este succesoarea în drepturi și obligații a instituției de dinaintea momentului

istoric de la 6 septembrie 1940. Ca atare, instanțele au dispus restituirea

unui reclamant ce nu poate dovedi că bunurile i-au aparținut vreodată.

3) Recurentul-pârât a

arătat că instanțele de fond au refuzat să judece cauza în fond după casare,

făcând trimitere la primul dosar vizând aceleași bunuri, dar revendicate de o

altă reclamantă, și anume Consiliul Local Câmpina.

Prin urmare,

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., instanța preluând pretinse motivări dintr-o hotărâre anterioară.

Recurentul a mai arătat că hotărârile instanțelor de fond sunt contradictorii,

pentru că fac referire la o putere de lucru judecat inexistentă.

4) Recurentul-pârât a

mai arătat că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea

greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de judecată

pronunțându-se pe o cerere de chemare în judecată hibrid, întemeiată atât pe

art. 480 C. civ., cât și pe dispozițiile Legii nr. 182/2001. Or, reclamantul,

arată recurentul-pârât, nu poate să folosească două temeiuri juridice diferite,

pentru că, din perspectiva dreptului comun, acțiunea este prescrisă,

recurentul-pârât înțelegând să reitereze excepția prescripției extinctive.

5) În speță,

recurentul-pârât a arătat că instanțele de fond au refuzat să judece cauza în

fond după casare, raportându-se la un alt litigiu care nu are nicio legătură cu

prezenta cauză, fiind promovat de un alt reclamant.

Recurentul-pârât a

arătat că reclamantul Municipiul Câmpina nu este același cu Consiliul Local

Câmpina, dintr-un alt proces privind aceleași bunuri.

Examinând motivele de

nelegalitate invocate prin raportare la conținutul dosarului și la dispozițiile

art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul

declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

1) Primul motiv de

nelegalitate invocat prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., vizează, în principiu, greșita soluționare a excepției inadmisibilității

acțiunii de față prin raportare la dispozițiile legii speciale - Legea nr.

182/2001 - care, în opinia recurentului-pârât, exceptează de la revendicarea

bunurilor din patrimoniul cultural național mobil, aflate în patrimoniul

statului înainte de data de 6 septembrie 1940.

Înalta Curte reține

că recurentul-pârât reia, cu aceleași argumente, excepția inadmisibilității

invocată, ca motiv de apel, fără să critice soluția instanței de apel care a

făcut trimitere la caracterul irevocabil al soluției dată de instanțele de

judecată pe acest fine de neprimire, în primul proces, finalizat cu o hotărâre

de admitere a acțiunii reclamantului.

Înalta Curte reține

că soluția instanței de fond este legală, față de conținutul deciziilor date în

primul ciclu procesual, de către instanțele de control judiciar, în speță fiind

aplicabile dispozițiile art. 315 C. proc. civ. De altfel, această excepție a

fost irevocabil soluționată în procesul formulat cu o hotărâre favorabilă

reclamantului, care, însă, și-a pierdut forța executorie dar care, pe

chestiunile de fapt și de drept existente la data pronunțării instanțelor de

judecată, chestiuni tranșate prin aceste hotărâri se bucură de puterea

instituită de art. 1201 C. civ., cum de altfel a reținut Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 1635 din 24 februarie 2011, dată în primul

ciclu procesual. Ca atare, reiterarea excepției, prin invocarea unor argumente

de fapt și de drept, identice, în prezentul proces, nu mai poate primi o altă

dezlegare prin soluțiile pronunțate de instanțele de judecată în actuala cauză.

De altfel, Înalta

Curte, reține că în speță, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de apel neaducând atingere atribuțiilor

puterii judecătorești, ci, practic, din dezvoltarea acestui motiv de recurs,

recurentul-pârât invocă greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 182/2001 de

către instanța de fond.

Înalta Curte reține

că, în speță, nu este întemeiat nici motivul relativ la greșita interpretare a

actului juridic dedus judecății, conform dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., și anume actul de cumpărare prin care se pretinde că bunurile sunt ale

reclamantului, fără a se face dovada că actualul cumpărător este același cu

cumpărătorul bunurilor.

Din dezvoltarea

acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că, în realitate, recurentul-pârât

invocă greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active de

către instanța de apel. Pentru identitate de rațiune, prin raportare la

considerentele reținute de Înalta Curte în soluționarea primului motiv de

recurs, se reține că și această excepție a primit o dezlegare irevocabilă prin

Decizia nr. 2177/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

primul proces de revendicare, nemaiputând fi reanalizate, pe aceleași aspecte,

de instanța de fond în prezentul proces.

Prin urmare, se

reține că instanța de fond nu mai avea posibilitatea să analizeze actul de

cumpărare invocat de recurentul-pârât, un atare act ca fiind deja analizat și

interpretat în primul proces de revendicare, în rejudecare, instanțele de fond

fiind ținute de dispozițiile obligatorii ale instanțelor de control judiciar,

conform art. 315 C. proc. civ. Sub acest aspect, se reține că prin hotărârile

de trimitere spre rejudecare la prima instanță de fond, instanțele de control

judiciar au stabilit că, în rejudecare, se poate pune în discuție doar situația

de fapt intervenită ulterior pronunțării primei sentințe - Sentința nr.

995/2002, cauzele anterioare fiind deja verificate în primul proces și privitor

la care, hotărârea anterioară are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ.

Întrucât în cel de-al

cincilea motiv de recurs se reia problema calității procesuale active a

reclamantului, în sensul că potrivit legii a fost promovat de un alt reclamant

decât acela care a figurat în primul proces, finalizat cu Sentința nr.

995/2002, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs, cu aceeași

motivare, reținând că excepția a primit o dezlegare irevocabilă prin Decizia

nr. 2177/2007 care, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale

active a Consiliului Local Câmpina, a reținut că, în fapt, bunul aparține

unității administrativ-teritoriale, respectiv, Municipiul Câmpina, reclamantul

din prezenta cauză.

3) Înalta Curte va

respinge și motivul de recurs relativ la nemotivarea hotărârii atacate, conform

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, față de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., instanțele de recurs erau obligate să analizeze - în fapt și în drept -

doar situația de fapt intervenită după pronunțarea Sentinței nr. 955/2002. Prin

urmare, în condițiile în care ambele părți au declarat în mod constant că nu au

intervenit modificări în situația de fapt privind dreptul de proprietate al

reclamantului și posesia pârâtei, instanțele de fond nu mai puteau analiza

situația anterioară verificată deja în primul proces și privitor la care

Hotărârea nr. 995/2002 are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ.

4) Nu poate fi

reținut nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în sensul că instanțele de fond ar fi admis o acțiune hibrid

întemeiată atât pe dreptul comun, cât și pe Legea specială nr. 182/2001,

întrucât și aceste aspecte au fost irevocabil analizate în primul proces,

conform art. 1201 C. civ.

În fapt, prin

invocarea acestui motiv, recurentul-pârât tinde de reiterarea excepției

prescripției extinctive a acțiunii de fond, excepție tranșată în actualul

proces în primul ciclu procesual, care prin neapelare, a intrat în puterea

lucrului judecat, nemaiputând fi reluată la rejudecarea cauzei.

Pentru considerentele

mai sus invocate, reținând că motivele invocate prin raportare la dispozițiile

art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte va

respinge în baza art. 312 C. proc. civ. recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurentul-pârât Muzeul Național de Artă al României împotriva

Deciziei civile nr. 111A din 12 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, în

Dosarul nr. 29245/3/2008*, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG