ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 491/2013

Prin Sentința civilă nr. 1644 din 7 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția prematurității și lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, iar pe fond, a admis acțiunea reclamantului Municipiul Câmpina, obligând pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie un număr de 202 bucăți, schițe și desene în creion, peniță și laviu, dintre care 29 de bucăți mari, și restul mici, având ca autor pe pictorul Nicolae Grigorescu, bunuri ce au făcut obiectul contractului de vânzare -cumpărare nr. 1958 din 6 noiembrie 1939, autentificat de Judecătoria Mixtă Câmpina, județ Prahova.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, prin Sentința nr. 936 din 1 iulie 2009, tribunalul a respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, a admis excepția autorității de lucru judecat și, în consecință, a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat, instanța apreciind că între aceleași părți, s-a mai desfășurat un litigiu soluționat prin Sentința civilă nr. 995 din 27 iunie 2002 a Tribunalului București, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, proces în care a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamantului Municipiul Câmpina.

Prin Decizia civilă nr. 299A din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul - reclamant, desființând Sentința nr. 936/2009 și trimițând cauza spre rejudecare la Tribunalul București, decizie rămasă irevocabilă, prin respingerea recursurilor declarate de pârâți, astfel cum reiese din Decizia nr. 1653 din 24 februarie 2011, a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ambele instanțe de control judiciar au reținut că în mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, întrucât Sentința nr. 995/2002 și-a pierdut executorialitatea, însă dreptul de proprietate este încă în ființă și poate fi valorificat, iar dreptul material la acțiune nu s-a prescris, astfel încât reclamantul tinde la obținerea unui titlu executoriu, pentru satisfacerea efectivă a dreptului său.

Totodată, instanțele de control judiciar, au reținut că în noua judecată având ca obiect o nouă pretenție de restituire a bunurilor, se poate pune în discuție numai situația de fapt intervenită ulterior pronunțării primei sentințe, respectiv, dreptul reclamantului și posesia pârâților, urmând a fi verificate din perspectiva unor cauze care au intervenit ulterior primei sentințe, cauzele anterioare fiind verificate în primul proces soluționat prin Sentința nr. 995/2002, care are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ. Ca atare, în rejudecare, prima instanță de fond a avut în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., precum și susținerea ambelor părți în proces care au declarat că situația de fapt existentă la data pronunțării primei hotărâri este neschimbată și că nu mai există alte probe care să fie administrate în prezenta cauză.

Tribunalul a apreciat că excepția prematurității cererii invocată de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, pentru faptul că reclamantul nu a notificat această instituție conform art. 1079 C. civ., este neîntemeiată, acțiunea în revendicare a reclamantului nefiind condiționată de punerea în întârziere a debitorului, o asemenea formalitate prealabilă putând fi avută în vedere eventual la acordarea cheltuielilor de judecată, prevăzute de art. 275 C. proc. civ. Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, tribunalul a reținut că această problemă de drept a fost lămurită prin Sentința nr. 995/2002, instanțele de control judiciar reținând o atare calitate a pârâtului în cauză.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că Hotărârea nr. 995/2002 se bucură de putere de lucru judecat, cu efectele de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate și executorialitate, hotărâre care a recunoscut în favoarea reclamantului dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, reclamantul putându-se prevala de dreptul de proprietate recunoscut anterior, în prezenta cauză, scopul formulării prezentei acțiuni fiind obținerea unui nou titlu executoriu pentru satisfacerea efectivă a dreptului său, având în vedere că Sentința civilă nr. 995/2002 și-a pierdut numai executorialitatea. Tribunalul a mai reținut că, în rejudecare, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a reținut excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active, susținute de argumente invocate și în primul ciclu procesual.

Sub acest aspect, prima instanță de fond a reținut că atât calitatea procesuală activă a reclamantului, cât și admisibilitatea cererii, au fost irevocabil stabilite prin Decizia nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul proces de revendicare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă. Prin Decizia nr. 111/A din 12 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile declarate de apelanții-pârâți, ca nefondate. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că apelantul-pârât Muzeul Național de Artă a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii de fond, fără să formuleze critici concrete de nelegalitate sau netemeinicie limitându-se la simpla reiterare a acesteia.

Curtea a reținut că apelantul-pârât a invocat excepția inadmisibilității și în primul proces, instanța de control judiciar stabilind, conform art. 315 limitele rejudecării prezentei cauze, ca urmare a reținerilor spre rejudecare. Curtea a respins susținerile apelantului-pârât în sensul că motivele invocate în susținerea excepției sunt diferite, deoarece în primul proces a invocat inadmisibilitatea conform art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2001, iar în primul proces invocă inadmisibilitatea conform art. 99 alin. (2) din aceiași lege, întrucât prin dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, republicată, se reiau dispozițiile art. 80 alin. (2) din aceiași lege, forma anterioară republicării.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelantul-pârât Muzeul Național de Artă a reinvocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, instanța de apel reținând că și această critică este nefondată, în raport de considerentele Deciziei de recurs nr. 2177 din 8 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ca atare, întrucât apelantul-pârât a invocat același motive în susținerea excepției lipsei calității procesuale active, ca și în procesul finalizat cu decizia menționată, instanța de apel a apreciat ca legală sentința tribunalului, reținând că excepția invocată nu poate primi altă dezlegare. Curtea de apel a respins și motivele invocate de apelantul-pârât, referitoare la refuzul tribunalului de a judeca cauza pe fond, instanța de apel reținând că, față de deciziile instanțelor de control judiciar raportate în cauză, în speță sunt incidente dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. Curtea de apel a mai reținut că faptul că în procesul anterior figura ca parte Consiliul Local Câmpina, iar în prezenta cauză reclamant este Municipiul Câmpina, nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, singura parte care ar putea fi lezată într-o astfel de situație, fiind reclamanta, iar nu pârâta. Cât privește apelul declarat de apelantul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, instanța a reținut că acesta nu a fost motivat, situație în care a fost analizat de curtea de apel, conform art. 292 C. proc. civ., prin raportare la susținerile apelantului în fața instanței de fond.

Curtea a reținut că excepția prescripției extinctive și excepția lipsei calității procesuale pasive au mai fost invocate, cu aceeași hotărâre astfel: excepția prescripției extinctive a fost invocată în primul ciclu procesual, nefiind criticate în apel, astfel că soluția dată se bucură de putere de lucru judecat, iar excepția lipsei calității procesuale pasive a fost invocată în procesul anterior, fiind soluționată în sensul respingerii ca neîntemeiat, lovindu-se de aceeași forță, astfel încât nu poate primi o altă dezlegare în cauza de față. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul Muzeul Național de Artă al României invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. 1) În dezvoltarea acestor motive de nelegalitate, recurentul-pârât a arătat că instanța a încălcat atribuțiile puterii judecătorești, încălcând dispozițiile imperative ale Legii nr. 182/2000, întrucât voința expresă a legiuitorului a fost în sensul inadmisibilității revendicării bunurilor aflate în posesia statului, anterior datei de 6 septembrie 1940. Recurentul-pârât a arătat că ambele instanțe de fond au dispus restituirea unor bunuri care sunt scoase din circuitul civil și care nu mai pot face obiect al restituirii, acțiunea reclamantei fiind inadmisibilă și totodată, nemotivată.

Conform art. 99 din Legea nr. 182/2001, posibilitatea revendicării bunurilor este stabilită în raport de data de 6 septembrie 1940, iar cea a restituirii bunurilor depuse în custodie, în raport de data de 31 decembrie 1947. Or, astfel cum reiese din toate susținerile recurentei-pârâte, făcute în mod constant și în ciclul procesual anterior, se poate vedea că bunurile revendicate nu s-au găsit în posesia reclamantei înainte de data de 6 septembrie 1940. 2) Un al doilea motiv de recurs, invocat de recurentul-pârât, se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât apreciind că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, și anume, actul de cumpărare prin care se pretinde că bunurile sunt ale reclamantului, fără a se face dovada că actualul reclamant este același cu cumpărătorul bunurilor.

Recurentul-pârât a arătat că între reclamantă și pretinsul titular al dreptului dedus judecății nu există identitate, astfel încât reclamanta nu are calitate procesuală activă. Entitatea cumpărătoare a bunurilor a dispărut, iar reclamanta se identifică ca o entitate nouă care nu este succesoarea în drepturi și obligații a instituției de dinaintea momentului istoric de la 6 septembrie 1940. Ca atare, instanțele au dispus restituirea unui reclamant ce nu poate dovedi că bunurile i-au aparținut vreodată. 3) Recurentul-pârât a arătat că instanțele de fond au refuzat să judece cauza în fond după casare, făcând trimitere la primul dosar vizând aceleași bunuri, dar revendicate de o altă reclamantă, și anume Consiliul Local Câmpina.

Prin urmare, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța preluând pretinse motivări dintr-o hotărâre anterioară. Recurentul a mai arătat că hotărârile instanțelor de fond sunt contradictorii, pentru că fac referire la o putere de lucru judecat inexistentă. 4) Recurentul-pârât a mai arătat că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de judecată pronunțându-se pe o cerere de chemare în judecată hibrid, întemeiată atât pe art. 480 C. civ., cât și pe dispozițiile Legii nr. 182/2001. Or, reclamantul, arată recurentul-pârât, nu poate să folosească două temeiuri juridice diferite, pentru că, din perspectiva dreptului comun, acțiunea este prescrisă, recurentul-pârât înțelegând să reitereze excepția prescripției extinctive.

5) În speță, recurentul-pârât a arătat că instanțele de fond au refuzat să judece cauza în fond după casare, raportându-se la un alt litigiu care nu are nicio legătură cu prezenta cauză, fiind promovat de un alt reclamant. Recurentul-pârât a arătat că reclamantul Municipiul Câmpina nu este același cu Consiliul Local Câmpina, dintr-un alt proces privind aceleași bunuri. Examinând motivele de nelegalitate invocate prin raportare la conținutul dosarului și la dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: 1) Primul motiv de nelegalitate invocat prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., vizează, în principiu, greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii de față prin raportare la dispozițiile legii speciale - Legea nr. 182/2001 - care, în opinia recurentului-pârât, exceptează de la revendicarea bunurilor din patrimoniul cultural național mobil, aflate în patrimoniul statului înainte de data de 6 septembrie 1940. Înalta Curte reține că recurentul-pârât reia, cu aceleași argumente, excepția inadmisibilității invocată, ca motiv de apel, fără să critice soluția instanței de apel care a făcut trimitere la caracterul irevocabil al soluției dată de instanțele de judecată pe acest fine de neprimire, în primul proces, finalizat cu o hotărâre de admitere a acțiunii reclamantului.

Înalta Curte reține că soluția instanței de fond este legală, față de conținutul deciziilor date în primul ciclu procesual, de către instanțele de control judiciar, în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 315 C. proc. civ. De altfel, această excepție a fost irevocabil soluționată în procesul formulat cu o hotărâre favorabilă reclamantului, care, însă, și-a pierdut forța executorie dar care, pe chestiunile de fapt și de drept existente la data pronunțării instanțelor de judecată, chestiuni tranșate prin aceste hotărâri se bucură de puterea instituită de art. 1201 C. civ., cum de altfel a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1635 din 24 februarie 2011, dată în primul ciclu procesual.

Ca atare, reiterarea excepției, prin invocarea unor argumente de fapt și de drept, identice, în prezentul proces, nu mai poate primi o altă dezlegare prin soluțiile pronunțate de instanțele de judecată în actuala cauză. De altfel, Înalta Curte, reține că în speță, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de apel neaducând atingere atribuțiilor puterii judecătorești, ci, practic, din dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât invocă greșita interpretare și aplicare a Legii nr. 182/2001 de către instanța de fond. Înalta Curte reține că, în speță, nu este întemeiat nici motivul relativ la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, conform dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., și anume actul de cumpărare prin care se pretinde că bunurile sunt ale reclamantului, fără a se face dovada că actualul cumpărător este același cu cumpărătorul bunurilor. Din dezvoltarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că, în realitate, recurentul-pârât invocă greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active de către instanța de apel. Pentru identitate de rațiune, prin raportare la considerentele reținute de Înalta Curte în soluționarea primului motiv de recurs, se reține că și această excepție a primit o dezlegare irevocabilă prin Decizia nr. 2177/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul proces de revendicare, nemaiputând fi reanalizate, pe aceleași aspecte, de instanța de fond în prezentul proces.

Prin urmare, se reține că instanța de fond nu mai avea posibilitatea să analizeze actul de cumpărare invocat de recurentul-pârât, un atare act ca fiind deja analizat și interpretat în primul proces de revendicare, în rejudecare, instanțele de fond fiind ținute de dispozițiile obligatorii ale instanțelor de control judiciar, conform art. 315 C. proc. civ. Sub acest aspect, se reține că prin hotărârile de trimitere spre rejudecare la prima instanță de fond, instanțele de control judiciar au stabilit că, în rejudecare, se poate pune în discuție doar situația de fapt intervenită ulterior pronunțării primei sentințe - Sentința nr. 995/2002, cauzele anterioare fiind deja verificate în primul proces și privitor la care, hotărârea anterioară are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ.

Întrucât în cel de-al cincilea motiv de recurs se reia problema calității procesuale active a reclamantului, în sensul că potrivit legii a fost promovat de un alt reclamant decât acela care a figurat în primul proces, finalizat cu Sentința nr. 995/2002, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs, cu aceeași motivare, reținând că excepția a primit o dezlegare irevocabilă prin Decizia nr. 2177/2007 care, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a Consiliului Local Câmpina, a reținut că, în fapt, bunul aparține unității administrativ-teritoriale, respectiv, Municipiul Câmpina, reclamantul din prezenta cauză. 3) Înalta Curte va respinge și motivul de recurs relativ la nemotivarea hotărârii atacate, conform art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât, față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanțele de recurs erau obligate să analizeze - în fapt și în drept - doar situația de fapt intervenită după pronunțarea Sentinței nr. 955/2002. Prin urmare, în condițiile în care ambele părți au declarat în mod constant că nu au intervenit modificări în situația de fapt privind dreptul de proprietate al reclamantului și posesia pârâtei, instanțele de fond nu mai puteau analiza situația anterioară verificată deja în primul proces și privitor la care Hotărârea nr. 995/2002 are puterea prevăzută de art. 1201 C. civ. 4) Nu poate fi reținut nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanțele de fond ar fi admis o acțiune hibrid întemeiată atât pe dreptul comun, cât și pe Legea specială nr. 182/2001, întrucât și aceste aspecte au fost irevocabil analizate în primul proces, conform art. 1201 C. civ.

În fapt, prin invocarea acestui motiv, recurentul-pârât tinde de reiterarea excepției prescripției extinctive a acțiunii de fond, excepție tranșată în actualul proces în primul ciclu procesual, care prin neapelare, a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi reluată la rejudecarea cauzei. Pentru considerentele mai sus invocate, reținând că motivele invocate prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ. sunt nefondate, Înalta Curte va respinge în baza art. 312 C. proc. civ. recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Muzeul Național de Artă al României împotriva Deciziei civile nr. 111A din 12 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 29245/3/2008*, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013. Procesat de GGC - DG