ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 503/2020

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată la data de 15.12.2011, pe rolul Tribunalului București sub nr. de dosar x/2011, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul De Istorie și Artă al Municipiului București și Muzeul Colecțiilor de Artă, ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța de către instanță, aceasta să dispună obligarea pârâților la restituirea în natură a bunurilor mobile culturale, astfel cum acestea au fost identificate în procesul-verbal de predare primire încheiat la data de 26.09.1950, foste proprietate a autorului său, B.

În motivare, reclamanta a susținut că este nepoata de fiică a autorului B. conform certificatului de calitate de moștenitor nr. x/1997, bunurile indicate în acțiune fiind preluate abuziv de la autorul său, prin procesul-verbal din data de 26.09.1950.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000.

Prin Sentința civilă nr. 294 din 27.02.2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea față de pârâții Muzeul Național de Artă a României și Muzeul Municipiului București, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. față de pârâtul Ministerul Culturii, a obligat pe pârâtul Muzeul Municipiului București să restituie în proprietate reclamantei bunurile cuprinse între numerele de inventar aflate în deținerea pârâtului, astfel cum apar identificate în adresa nr. x din 08.02.2012 emisă de către pârât; a obligat pe pârâtul Muzeul Național de Artă a României să restituie reclamantei bunurile de patrimoniu, cuprinse în procesul-verbal din 8 02 1951, pozițiile menționate și în adresa nr. x din 19.03.2013, emisă de pârât.

Prin Decizia civilă nr. 234 din 23.03.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile, a anulat sentința civilă și a dispus trimiterea cauzei primei instanțe pentru rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a III-a Civile în al doilea ciclu procesual sub nr. x/2011*.

Prin Sentința civilă nr. 762 din 17.04.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a luat act de cererea de renunțare a reclamantei la judecata împotriva Muzeului Colecțiilor de Artă formulată la data de 26.09.2012, în Dosarul nr. x/2011, întocmit în primul ciclu procesual la Tribunalul București; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Cultelor, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de Ministerul Culturii și Cultelor și de Muzeul Național de Artă al României prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Muzeul Național de Artă al României prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Culturii și Cultelor prin întâmpinare și de Muzeul Național de Artă al României, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată și a obligat Muzeul Municipiului București să restituie bunurile mobile culturale identificate prin adresa nr. x din 8.02.2012 emisă de către acest pârât și prin raportul de expertiză aflat la filele x din volumul III al dosarului nr. x/2011 întocmit în al doilea ciclu procesual la Tribunalul București; a fost obligat Muzeul Național de Artă al României să restituie bunurile mobile culturale identificate prin adresa din 19.03.2013 emisă de către acest pârât și prin raportul de expertiză aflat la filele x din volumul I al dosarului nr. x/2011 întocmit în al doilea ciclu procesual la Tribunalul București; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a Municipiului București în calitate de persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, ca neîntemeiată; a fost obligat Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Municipiului București la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON și a luat act că Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Municipiului București și Ministerul Culturii și Cultelor nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1.666 A din data de 06.11.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Muzeul Național de Artă al României, împotriva Sentinței civile nr. 762 din 17.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C., D. și E., intimații-pârâți Ministerul Culturii și Identității Naționale, și cu intimatul-intervenient Municipiul București prin Primarul General; a fost obligat apelantul la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimați.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:

Prealabil verificării inadvertențelor ce apar în diverse acte în privința defunctului B., Curtea a precizat că, ceea ce este esențial este a se stabili dacă e vorba despre una și aceeași persoană sau, chiar și în cazul în care nu s-ar ajunge la concluzia lipsită de dubiu că e vorba de una și aceeași persoană, trebuie stabilit dacă reclamanții sunt moștenitorii acelei persoane de la care au fost preluate bunurile revendicate.

Din punctul de vedere al Curții, actele dosarului probează și faptul că reclamanții sunt moștenitorii persoanei de la care au fost preluate bunurile revendicate, dar și faptul că această persoană (B. decedat la 21.04.1951, cu ultim domiciliu în București) este una și aceeași cu B., decedat la 19.04.1951, trecut în registrul de decese ca având ultimul domiciliu în București.

În acest sens, nu doar asemănarea de nume și apropierea datelor de deces menționate în certificatul de deces și certificatul de moștenitor, respectiv în extrasul din registrul de deces (aflat la dosar apel din primul ciclu procesual, vol. II), precum și faptul că aceste mici inadvertențe se justifică și prin contextul în care defunctul autor a decedat - mai precis, ca deținut politic în Penitenciarul Sighet - sunt elementele care converg către a reține identitatea de singură persoană a celui la care se referă toate aceste documente, ci, mai ales, faptul că în însuși dosarul de anchetă al MAI, comunicat de CNSAS, persoana a cărei deces a fost înregistrat la Sighet sub numele B., cu ultim domiciliu în București, a dat o declarație și a fost înregistrat într-o comunicare către Direcția Lagăre și Colonii de Muncă, ca fiind "B.", cu domiciliu în București .

În plus, atât persoana menționată în actele care au stat la baza certificatului de moștenitor ca având numele B., decedată la 19.04.1951, cât și persoana din registrul de deces înregistrată ca B., decedat la 21.04.1951, dar și persoana concretă (B. - dosar apel primul ciclu procesual) care a dat declarație olografă în dosarul de anchetă sosit de la CNSAS, au menționată ca dată de naștere data de 12 mai 1889.

Rezultă că, indiferent de faptul că autoritățile l-au înregistrat pe defunctul B. la data decesului ca având ultimul domiciliu în b-dul x, este vorba de una și aceeași persoană cu B. ce avea, formal, în timpul anchetei/detenției, domiciliul la nivelul lunii august 1950 în str. x, fiind autorul reclamanților, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. x din 16.06.1997 emis de BNP F. Ceea ce contează nu este unde avea defunctul în mod corect, din punct de vedere formal, ultimul domiciliu, ci dacă este vorba despre una și aceeași persoană cu autorul reclamanților - și este. Prin urmare, această critică a fost înlăturată.

Cu privire la cea de-a doua critică, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Însăși legea, în condițiile în care se face dovada preluării ilegale a bunurilor, oferă posibilitatea revendicării, ceea ce înseamnă că, în astfel de situații, este exclusă posibilitatea opunerii unei prescripții achizitive pentru perioada anterioară legii, care în nici un caz nu poate curge pe durata în care a fost fondată și menținută pe violență, proprietarii neavând posibilitatea reală a revendicării (până în 1990) și în condițiile în care, începând cu anul 2000, însăși legea redeschide dreptul la acțiune, întrerupând orice ipotetică prescripție.

În speță, apelantul nu s-a apărat și nu a argumentat nimic împotriva constatării de către prima instanță a preluării nelegale a bunurilor de la defunctul B., preluare ce a avut loc faptic, fiind doar consemnată în procese-verbale de predare primire, dar fără un titlu legal și just al statului, astfel că, fiind înlăturate criticile din cererea de apel, în baza art. 480 C. proc. civ. a fost respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei ultime hotărâri a formulat recurs pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

Recurentul-pârât critică hotărârea recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Recurentul apreciază că, la fel ca și prima instanță, instanța de apel a redus întreaga problematică a inadvertențelor privind identitatea de persoană a autorului reclamantei la simple erori materiale ce trebuie analizate și explicate în contextul în care acesta a decedat în condiții de detenție, aspect care nu are fundament juridic, atât timp cât, în mod irevocabil, s-a stabilit data și locul decesului printr-o hotărâre judecătorească.

Sentința civilă nr. 680 din 21 martie 2012 a secției I-a civilă, de la Tribunalul Iași este clară în sensul că B. nu este una și aceeași persoană cu cea din dosarul de față.

A. susține două locuri diferite de deces (în localități diferite) și în ani diferiți. Apare încă un moștenitor G. în hotărârea Tribunalului Iași, toate acestea conducând la singura concluzie, anume reclamanta nu are calitate procesuală activă. Totodată, în mod logic, singura concluzie este că au existat doi B., decedați la date diferite și în localități diferite.

Recurentul consideră că peste o hotărâre judecătorească care a stabilit irevocabil o anumită situație, reclamanta nu mai poate face alte dovezi.

Dovada lipsei calității procesuale active a fost făcută prin multele inadvertențe privind data și locul decesului autorului reclamantei. Susținerile cu privire la "eroarea" mandatarului H. nu pot fi reținute, cu atât mai mult cu cât linia generală de până acum în dosar a fost de acceptare a unor "mici erori" toate în favoarea reclamantei.

În Dispoziția din 2 noiembrie 2009 a Primăriei Strunga, Județul Iași, sunt consemnate și alte inadvertențe, cu privire la numele pretinsului autor. Totodată, din aceeași dispoziție rezultă existența unui moștenitor G., care nu mai apare în cauza de față.

Mai mult, conform extrasului din registrul de deces Sighetul Marmației nr. x din 26.11.2015, remis la cererea Curții de apel București, rezultă ca dată a decesului defunctului B., 19 aprilie 1951, cu ultimul domiciliu (în acte) București, str. x. La fel și în certificatul de deces seria x nr. x, data decesului fiind tot 19 aprilie 1951, ambele acte fac referire la faptul că decesul a fost trecut în registrul stării civile la nr. x din 20 iulie 1957.

Toate aceste inadvertențe nu pot fi privite ca o simplă nepotrivire, iar argumentul că datele decesului sunt apropiate: 19 aprilie 1951, respectiv 20 iulie 1957, nu rezistă.

De asemenea, în certificatul de calitate de moștenitor nr. 54 din 16 iunie 1997 apare un alt defunct, respectiv B., decedat la 21 aprilie 1951, și cu ultimul domiciliu în București.

Notarul public I. a emis încheierea de rectificare nr. x din 25.05.2015 prin care arată că B. a decedat la 19.04.1951 și nu la 21.04.1951, dar nu precizează nimic despre ultimul domiciliu care este în certificatul de calitate de moștenitor, respectiv str. x și nu Bd. x nr. x (cum este de altfel indicat chiar de către reclamanta A. în cererea de deschidere a succesiunii defunctului B., din 28.01.1997).

În certificatul din 13.06 1997, emis de către Camera Notarilor Publici București la solicitarea BNP F., se precizează că nu figurează deschisă succesiunea defunctului B. cu ultimul domiciliu în str. x.

Instanța de fond din al doilea ciclu procesual a reținut însă greșit că ultimul domiciliu al defunctului, a cărei succesiune s-a dezbătut la BNP F., este str. x, în raport de adresa Ministerului Justiției care atestă preluarea imobilelor din București, str. x, și din Sinaia, considerând că este evident caracterul greșit al acestei mențiuni.

În realitate, actele vorbesc despre două persoane, cu nume asemănător, dar cu ultime domicilii diferite și cu locuri ale decesului diferite.

Instanța de apel se limitează la o apreciere extrem de globală a inadvertențelor semnalate, în schimb reia ideea că mențiunea referitoare la data decesului este eronată, "or în dosarul succesoral depus în dosarul de apel, se constată că există o singura hotărâre penală, nefiind așadar vorba despre două persoane". Aceasta se adaugă la o altă concluzie greșită a instanței, respectiv aceea că "efectul pozitiv al sentinței Tribunalului Iași se coroborează cu declarația de notorietate conform căreia B. este una și aceeași persoană cu B.".

Recurentul consideră că nu poate fi vorba despre vreo valoare a acestei declarații de notorietate (atât timp cât ea a fost dată de o persoană care la data decesului lui B. avea doar 10 ani), iar hotărârea penală cuprinde elemente contradictorii, cum ar fi starea civilă a inculpatului. Astfel, în Decizia penală nr. 2.047 din 7 mai 1952 a Curții București se menționează faptul că B. este J., căsătorit, cu ultimul domiciliu în București, str. x.

Or, pe lângă inadvertențele deja indicate, nu putea fi vorba despre starea civilă menționată întrucât K., soția lui B., a decedat la 19.02.1949, deci anterior lui B.

Chestiunea identității dintre persoana indicată ca proprietar al bunurilor solicitate de către reclamantă și cel a cărei succesiune s-a dezbătut, cea a bunurilor concrete moștenite de autorul reclamantei (dacă acestea erau bunurile sale sau ale soției predecedate) și chestiunea modului cum au ieșit aceste bunuri din patrimoniul său nu au primit o dezlegare mulțumitoare din partea instanței de rejudecare.

În cauză au formulat întâmpinare intimații E., C., D., care au solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv formulat și, în subsidiar, să se constate nulitatea recursului, iar, pe fondul recursului, respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea excepției nulității recursului s-a arătat că, din întreaga lecturare a recursului, nu se poate proceda la încadrarea criticilor formulate într-unul din cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., de fapt recurentul-pârât criticând mai degrabă modalitatea de interpretare a probatoriului.

Cu privire la fondul recursului, intimații menționează că se critică în mod neîntemeiat respingerea excepției lipsei calității procesuale active, în condițiile în care, din întregul material probator administrat în fața primei instanțe, dar și din materialul probator suplimentat în faza apelului, s-a făcut dovada calității procesuale active a reclamantei, în calitatea acesteia de moștenitor al bunicului său, B.

Analizând cu prioritate excepțiile tardivității și nulității recursului, datorită caracterului lor peremptoriu, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește excepția tardivității, aceasta este nefondată întrucât termenul de declarare a recursului se împlinea la data de 27 decembrie 2019, într-o zi de vineri, zi declarată sărbătoare legală prin H.G. nr. 970/2019, astfel că devine incident art. 101 alin. (5) din C. proc. civ. care prorogă ultima zi a termenului în prima zi lucrătoare a săptămânii, adică în ziua de luni, 30 decembrie 2019, când recursul a fost depus la poștă, astfel că a fost respectat termenul de depunere a recursului.

Excepția nulității recursului se întemeiază pe dispozițiile art. 306 alin. (3) din C. proc. civ., intimații afirmând că argumentele aduse în susținerea cererii de recurs nu se pot încadra în motivele limitativ prevăzute în art. 304 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că excepția este nefondată, întrucât criticile recurentului, care privesc încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat al Sentinței civile nr. 680 din 21 martie 2012 a secției I-a civilă, a Tribunalului Iași, în ceea ce privește stabilirea în mod irevocabil a datei și a locului decesului, pot fi încadrate în art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată următoarele:

Decizia atacată cu recurs este criticată exclusiv cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, din perspectiva nedovedirii identității de persoană dintre autorul reclamantei și persoana de la care au fost preluate bunurile ce fac obiectul prezentei cauze.

Recurentul se referă îndeosebi la modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate pentru a stabili identitatea de persoană dintre B., menționat în certificatul de calitate de moștenitor nr. x din 16.06.1997 eliberat de BNP F., invocat de reclamantă în dovedirea calității sale procesuale active, și B., menționat în certificatul de deces.

Aceste aspecte nu pot fi însă cenzurate pe calea recursului, întrucât recursul reprezintă o cale de atac extraodinară de reformare care se limitează la aspectele de nelegalitate cuprinse în art. 304 din C. proc. civ., printre acestea neregăsindu-se posibilitatea de a cenzura interpretarea și coroborarea probelor de către instanța de apel, o atare verificare nemairegăsindu-se ca motiv de recurs odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 din C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, reinterpretarea pe care recurentul o dă probelor administrate și modalității în care acestea ar trebui coroborate în vederea stabilirea identității de persoană a autorului reclamantei, din perspectiva stării civile, a numelui, datei și locului decesului acestuia, nu constituie aspecte de nelegalitate care să poată fi analizate în recurs, caz în care Înalta Curte urmează a se va rezuma, în cenzurarea deciziei recurate, numai la stabilirea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum s-a arătat în motivarea respingerii excepției nulității recursului.

Conform art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul susține că a fost încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere că, prin Sentința civilă nr. 680 din 21 martie 2012 a secției I civile a Tribunalului Iași, s-a stabilit că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă întrucât autorul său, B., nu este una și aceeași persoană cu cea din prezentul dosar, context în care instanța de apel ar fi redus întreaga problematică a inadvertențelor privind pe autorul reclamantei la simple erori materiale care ar trebui analizate și explicate în contextul în care a decedat autorul reclamantei, respectiv în condiții de detenție.

Verificând Sentința civilă nr. 680 din 21 martie 2012 a secției I civile a Tribunalului Iași, astfel cum a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1.631 din 2.11.2012 a Curții de Apel Iași și îndreptată prin încheierea din data de 31.01.2014, Înalta Curte observă că s-a reținut, contrar celor învederate de recurent, că reclamanta A. a dovedit calitatea sa de unică moștenitoare de pe urma defunctului B. prin certificatul de calitate de moștenitor nr. x din 16.06.1997 eliberat de BNP F., cu această argumentare fiind înlăturate obiecțiunile ridicate în cuprinsul dispoziției nr. x/2009 referitoare la neconcordanțele de nume și de dată a decesului autorului reclamantei.

Întrucât și în prezenta cauză reclamanta și-a întemeiat calitatea de moștenitor tot pe certificatul de calitate de moștenitor nr. x din 16.06.1997 eliberat de BNP F., iar criticile privind neconcordanțele referitoare la nume și la data decesului autorului reclamantei au fost deja analizate printr-o hotărâre devenită irevocabilă, în mod corect instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 680 din 21 martie 2012 a secției I civile a Tribunalului Iași, sub aspectul dovedirii calității procesuale active a reclamantei A., ca moștenitoare a defunctului B. și, implicit, sub aspectul existenței identității de persoană a autorului reclamantei cu cea de la care au fost preluate bunurile care fac obiectul prezentei cauze.

Astfel, este nefondată susținerea recurentului potrivit căreia nu se mai pot face dovezi peste ceea ce o hotărâre judecătorească a stabilit irevocabil că reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând inaplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul Muzeul Național de Artă al României la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimații E., C., D., la solicitarea acestora, dovedită cu chitanțele care privesc achitarea acestor sume.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității și excepția nulității recursului declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, invocate de intimații-reclamanți.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României împotriva Deciziei nr. 1.666 A din data de 06.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul Muzeul Național de Artă al României la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimații E., C., D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 2020.

GGC - ED