ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 500/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 14 decembrie 1998, reclamanții C.A.M. și G.G. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F., M.C., M.I., Muzeul de Artă al României, Biblioteca Academiei Române și RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând: să se constate inexistența cauzei de utilitate publică care să justifice exproprierea fondului de tablouri, stampe, litografii, statuete, colecții numismatice, alte obiecte de altă și a două biblioteci (carte veche, bibliofilie, lucrări de știință, drept și artă) prin Decretul nr. 255/148, și, totodată, dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestor bunuri, ca moștenitori; să se dispună obligarea pârâților la retrocedarea către reclamanți a bunurilor menționate în acțiune și în anexele sale, preluate abuziv de stat.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la o săptămână de la decesul autorului lor, dr. C.A., survenit la 14 septembrie 1948, prin Decretul nr. 255 din 21 septembrie 1948 s-a dispus exproprierea pentru utilitate publică și trecerea în folosința Ministerului Artelor și Informațiilor a tablourilor, obiectelor de artă și a bibliotecii „din succesiunea dr. C.A.”. La scurt timp, pe data de 27 septembrie 1948, o comisie de verificare și de inventariere a M.C., cu delegație din partea acestuia, însoțiți de un comisar de poliție s-a prezentat, și, terorizând pe membrii familiei, au preluat spațiile în care se aflau obiectele, întocmindu-se procesul - verbal din 27 septembrie 1948. Comisiile au identificat obiectele ce aparținuseră dr.

C.A., le-au inventariat și evaluat conform proceselor-verbale întocmite la suma de 2.433.590 lei în anul 1948, ce nu a fost achitată. Prin procesele - verbale din data de 18 și 19 ianuarie 1948, bunurile au fost ridicate în prezența organelor de poliție, iar prin cele din data de 19 și 20 ianuarie au fost predate Ministerului Artelor și Informațiilor (în prezent Ministerul Culturii). Reclamanții au mai arătat că nu există nici o dovadă că bunurile respective au fost și sunt expuse în expoziții sau cărțile folosite în biblioteci și că, având în vedere că situația de nefolosire a acestora în raport cu destinația persistă de atâta vreme, oricum de mai mult de un an, este evident că s-a născut un drept la retrocedare în favoarea lor, în calitate de proprietari ai bunurilor, în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 33/1994.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din Constituția din anul 1948 și art. 481 C. civ. La data de 10 septembrie 1999 reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare și precizatoare, arătând că solicită restituirea în natură a bunurilor aparținând succesiunii dr. C.A., preluate abuziv de stat sau obligarea pârâților la plata valorii actuale a sumei de 2.433.590 lei (ce reprezintă valoarea de inventar stabilită în 1948), cu titlu de despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 954 din 10 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților. Prin Decizia civilă nr. 150/ A din 22 martie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanți, a fost desființată sentința și trimisă cauza la tribunal, pentru judecarea pe fond a pricinii.

Prin Decizia nr. 3011 din 27 septembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de RA A.P.P.S. și Muzeul Național de Artă al României împotriva deciziei Curții de Apel, iar recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii a fost respins, ca tardiv formulat. În motivarea deciziei se arată că din actele dosarului rezultă că toate bunurile revendicate de reclamanți și expropriate în temeiul Decretului nr. 255/1948 au fost predate autorităților statului și anume Ministerul Artelor și Informațiilor sau Inspectoratul General din partea Direcției Plastice pentru cărțile intrate în patrimoniul statului. Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că pot fi identificate atât bunurile de artă expropriate cât și persoana juridică ce le-a preluat și aceea care le deține în prezent.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. 1857/2002. Pe parcursul procesului, la data de 16 octombrie 2000 a decedat reclamantul A.M.C., fiind introduse în cauză moștenitoarele acestuia A.M.N.G. și A.I. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 343 din 12 martie 2002, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanți. Prin Decizia civilă nr. 556 din 3 iulie 2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.I.R.A. și a constatat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a celorlalți pârâți și a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis apelul declarat de apelanții reclamanți, a schimbat în tot sentința apelată; a constatat că bunurile au fost preluate abuziv din patrimoniul autorului reclamanților și a obligat pârâții Muzeul Național de Artă, Statul Român prin M.E.F., RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Biblioteca Academiei Române să restituie reclamanților bunurile mobile identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert Ș.P., raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, precum și la plata contravalorii bunurilor ce nu au fost identificate în natură, potrivit aceluiași raport de expertiză.

Prin Decizia civilă nr. 9625 din 24 noiembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate, a casat Decizia nr. 556/2008 și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare, reținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, constatându-se că în absența oricăror considerente ale deciziei recurate, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 587/ A din 07 octombrie 2010 a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei calității M.F.P.

de reprezentant al Statului român și excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis apelul declarat de apelanții reclamanți; a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată; a constatat nelegalitatea preluării bunurilor mobile aparținând succesiunii dr. C.A. prin Decretul de expropriere nr. 255/1948; a obligat pârâtul Muzeul Național de Artă al României să restituie în natură reclamanților bunurile mobile aparținând succesiunii dr. C.A., deținute de acest pârât și identificate în raportul de expertiză întocmit în cauză de experții P.Ș., M.O.T.C., M.C.M. și V.B., pe care l-a omologat; a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

la plata către reclamanți a sumei de 620.645 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând contravaloarea bunurilor mobile aparținând succesiunii dr.

C.A., care nu au fost identificate în natură, potrivit aceluiași raport de expertiză; a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire în natură formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Biblioteca Academiei Române, RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Ministerul Administrației și Internelor; a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire în natură formulată în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Național de Artă al României, cu privire la bunurile care nu se află în posesia acestuia, precum și dispozițiile din sentință privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire prin echivalent formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Biblioteca Academiei Române, RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Ministerul Administrației și Internelor și Muzeul Național de Artă al României.

Curtea a reținut, ca situație de fapt, că prin Decretul nr. 255 din 22 septembrie 1948 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică și trecerea în folosința Ministerului Artelor și Informațiilor a tablourilor, obiectelor de arta și bibliotecii din succesiunea dr. C.A., decedat la data la data de 14 septembrie 1948. Bunurile au fost inventariate, evaluate și predate organelor statului, astfel cum rezultă din procesele verbale întocmite cu această ocazie. Bunurile expropriate au o valoare artistică și culturală, fiind incluse în patrimoniul cultural național, iar în prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în apel de experții P.Ș., M.O.T.C., M.C.M. și V.B., o mare parte din lucrări, identificate ca atare în raportul de expertiză se afla la Muzeul Național de Artă al României, iar altele sunt deținute de diferite muzee din țară.

Pentru lucrările expropriate, dar care nu au putut fi identificate în natură, expertiza a stabilit valoarea ipotetica a acestora la suma de 620.645 euro. Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că prin cererea introductivă de instanță formulată la data de 14 decembrie 1998, reclamanții C.A.M. și G.G., în calitate de moștenitori ai defunctului C.A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Culturii, Ministerul de Interne, Muzeul de Artă al României, Biblioteca Academiei Române și RA A.P.P.S.

- Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat: să se constate inexistența cauzei de utilitate publică care să justifice exproprierea pentru o astfel de cauză a fondului de tablouri, stampe, litografii, statuete, colecții numismatice, alte obiecte de artă și a două biblioteci (carte veche, bibliofilie, lucrări de știință, drept și artă) expropriate prin Decretul nr. 255/148, și, totodată, dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestor bunuri, ca moștenitori; să se dispună obligarea pârâților la retrocedarea către reclamanți a bunurilor făcând parte din fondul de obiecte menționate în acțiune și în anexele sale, preluate abuziv de stat în dauna patrimoniului reclamanților, conform menționatului decret.

Reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din Constituția din anul 1948 și art. 481 C. civ. La data de 10 septembrie 1999 reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare și precizatoare, arătând că solicită restituirea în natură a bunurilor aparținând succesiunii dr. C.A., arătate prin acțiunea inițială (constatând inexistența cauzei de utilitate publică și nelegalitatea, neconstituționalitatea exproprierii practicată prin Decretul nr. 255/1948), preluate abuziv de stat în dauna patrimoniului reclamanților sau obligarea pârâților la plata valorii actuale a sumei de 2.433.590 lei (ce reprezintă valoarea de inventar stabilită în 1948), cu titlu de despăgubiri.

În decizia de casare, instanța de recurs a arătat că, în ceea ce privește obiectul cererii deduse judecății este necesar sa se stabilească dacă, în urma cererii precizatoare formulate, instanța mai este investită cu o cerere de sine stătătoare, având ca obiect constatarea inexistentei cauzei de utilitate publică, ținând cont și de distincția operată prin Decizia nr. 150A/2000 a Curții de Apel București, pronunțată în primul ciclu procesual.

Sub acest ultim aspect, instanța de recurs a reținut că „se observă că prin Decizia nr. 150A/2000 a Curții de Apel București, menținută în recurs, s-a stabilit că persoanele juridice chemate în judecată au calitate procesuală în raport cu modul pretins abuziv de către stat a bunurilor a căror restituire se solicită, însă urmau a fi administrate probatorii pentru stabilirea atât a existenței ori inexistenței cauzei de utilitate publică la momentul exproprierii, cât și a modului de îndeplinire a scopului exproprierii și a persoanelor care le-au preluat și care le dețin în prezent”. Astfel, instanța de recurs a apreciat cu putere de lucru judecat asupra necesității abordării acțiunii din perspectiva formulării a două capete de cerere: unul, vizând nelegalitatea, lato sensu, a preluării operate prin Decretul nr. 255 din 22 septembrie 1948, iar celălalt vizând restituirea bunurilor - în natură sau prin echivalent.

Referitor la temeiul juridic al cererii, s-a arătat că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au invocat dispozițiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din Constituția din anul 1948 și art. 481 C. civ. Pe parcursul rejudecării cauzei în primă instanță, încheiată prin sentința apelată, nr. 343 din 12 martie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost adoptată Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, publicată în M. Of.

nr. 530 din 27 octombrie 2000. În această fază procesuală, reclamanții au invocat dispozițiile Legii speciale, nr. 182/2000, iar în decizia de casare, Înalta Curte a reținut că prevederile acestei legi au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a soluționat aspectele procedurale relative la timbraj (încheierea din 18 decembrie 2001) și de instanța de apel, în soluționarea prescripției dreptului la acțiune, la termenul din data de 09 octombrie 2002. Potrivit art. 80 alin. (2) din Legea 182/2000, în forma inițială, „bunurile culturale mobile, preluate în orice mod de autorități ale statului, revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituțiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Acțiunile în justiție pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituțiile deținătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind proveniența și preluarea acestora. Proprietarii bunurilor culturale mobile clasate sunt obligați ca, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispozițiilor prezentei legi (alin. (3))”.

Pe parcursul procesului, Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 a suferit modificări, textul legal enunțat mai sus (care în actuala numerotare a devenit art. 99) fiind modificat prin Legea nr. 314/2004 și având următorul conținut: „(2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorități ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive. Acțiunile în justiție pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituțiile deținătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind proveniența și preluarea acestora.

(3) Bunurile culturale mobile clasate, care fac obiectul restituirii în condițiile alin. (2), pot fi transmise proprietarilor de drept numai după garantarea în scris, de către aceștia, a respectării dispozițiilor prezentei legi”. În raport cu obiectul cererii deduse judecății, ținând seama și de disp. art. 84 C. proc. civ., având în vedere că bunurile revendicate fac parte din patrimoniul național mobil, deci intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 182/2002, Curtea a reținut-o ca temei juridic aplicabil cererii deduse judecății, legea menționată fiind lege specială derogatorie de la prevederile dreptului comun în materia revendicării, potrivit principiului de drept, specialia generalibus derogant.

Curtea a avut în vedere și prevederile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia potrivit cu care „(2) bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”. Susținerile intimatului-pârât Muzeul de Artă al României, în sensul că reclamanții nu puteau schimba temeiul juridic al cererii pe parcursul procesului, nu pot fi primite, deoarece aplicabilitatea Legii nr. 182/2002 se impune, în virtutea caracterului acesteia de lege specială.

Referitor la problema aplicării în timp a legii, s-a reținut că, în măsura în care raportul juridic nu este pe deplin constituit la data intrării in vigoare a legii noi sau nu și-a produs toate efectele sub imperiul legii vechi, acesta urmează să fie guvernat de legea în timpul căreia se desfășoară, respectiv își epuizează efectele. Astfel, legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare, atât situațiilor juridice care se vor naște, modifică sau stinge după această dată, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute (facta futura), cât și situațiilor în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia). Ipoteza este incidentă în cauză, deoarece raportul juridic dedus judecății este în curs de desfășurare, până la apariția modificărilor aduse prin legea nouă, dreptul reclamanților nefiind definitiv stabilit.

Prin urmare, Legea nr. 182/2001, în forma modificată, este temeiul juridic aplicabil, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, fără a se putea susține că aceasta este retroactivă. Excepția lipsei calității procesuale active, invocată de intimatul pârât Muzeul Național de Artă al României, a fost considerată neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere că prin Decretul nr. 255 din 22 septembrie 1948 au fost expropriate bunurile de artă aflate în succesiunea dr. C.A., decedat la data de 14 septembrie 1948, legitimare procesuală activă în cauză, nu pot avea decât moștenitorii defunctului, aceștia fiind titularii dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Din actele de stare civilă (certificate de naștere, certificate de deces și buletin de identitate), depuse la dosarul cauzei (filele 89-96 Dosar fond nr. 4731/1998), rezultă că defunctul C.A. a avut patru copii: A.E.H. (căsătorită G.), E.M. (căsătorită V.), A.I. (căsătorită G.), si A.M.C. Angelescu E.H. (căsătorită G.) a decedat la data de 22 septembrie 1986, de pe urma acesteia rămânând ca moștenitor reclamantul G.G., conform certificatului de moștenitor eliberat de fostul Notariat de stat sector 1 în Dosar nr. 1657-1658/1986 (fila 90). Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul G.G., succesor al lui A.E.H. (căsătorită G.) și de reclamantul A.M.C., care a decedat pe parcursul procesului, la data de 16 octombrie 2000 acțiunea fiind continuată de moștenitorii acestuia, A.M.N.G.

și A.I., conform certificatului de moștenitor nr. 121/2000 eliberat de BNP R.N. (fila 41 Dosar nr. 6544/2000 al Tribunalului București). Intimatul-pârât a susținut că reclamanții nu justifică legitimarea procesuală activă, deoarece au renunțat la singurul înscris care dovedea această calitate în proces, încheierea Judecătoriei Ocol III Urban, București, în care se menționează că de pe urma defunctului C.A. au rămas ca moștenitori copiii acestuia, cei patru menționați mai sus. Este adevărat că la dosarul cauzei a fost depusă, în primul ciclu procesual, o copie a acestei încheieri, certificată conform cu originalul de către reclamantul G.G. (fila 93), dar, chiar în fața instanței de recurs, în ciclul procesual anterior, la cererea intimatului-pârât de a prezenta originalul înscrisului, conform art. 139 C. proc.

civ., apărătorul părții a învederat că înțelege să renunțe la a se prevala de acest înscris în combaterea excepțiilor. Chiar în lipsa acestui înscris, Curtea a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada calității de moștenitor a celor patru copii de pe urma defunctului, prin actele de stare civilă menționate mai sus, care atestă rudenia, acceptarea moștenirii de către aceștia neputând fi pusă la îndoială, în condițiile în care calitatea de moștenitor este menționată chiar în înscrisurile întocmite cu ocazia exproprierii și ulterior. Astfel, în procesul verbal întocmit la data de 27 septembrie 1948 (fila 19 dosar I.C.C.J.), se menționează că s-a procedat la deschiderea camerelor sigilate în prezența d-nei V., din partea familiei dr.

C.A., iar la data de 14 octombrie 1948 E.V., în numele său personal cât și al fraților ei, a adresat o cerere primului ministru de la acea vreme, în care solicita restituirea anumitor bunuri expropriate, cererea purtând răspunsul: „De acord cu Ministerul Arte și Informații, Interne si Justiție; succesorii vor fi despăgubiți, iar până atunci să înceteze șicanele care alarmează inutil”. Excepția inadmisibilității formulării cererii, motivată de nerespectarea principiului unanimității este neîntemeiată. Astfel cum s-a reținut, C.C.A. a avut patru moștenitori. Cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul instanței la data de 14 decembrie 1998, a fost formulată numai de A.M.C. și G.G., succesor al lui A.E.H.

(căsătorită G.). La data de 16 iunie 2004, numiții G.B.Ș., G.B.A. și G.B.C.M. au depus la dosar o cerere de intervenție formulată conform art. 49 și urm. C. proc. civ., arătând că sunt moștenitorii I.G. conform certificatelor de moștenitor din 1998, și, ca urmare, au aceleași drepturi cu frații acesteia, la moștenirea lui C.A. De asemenea, au arătat că acțiunea a fost introdusă de cei trei reclamanți, cu omisiunea lor involuntară, însă, având aceleași drepturi, înțeleg să intervină în proces, și declarând expres că susțin acțiunea formulată de ceilalți comoștenitori. Cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu de instanța de apel, conform încheierii din data de 16 iunie 2004, reținându-se că intervenienții nu și-au dovedit legitimarea procesuală în cauză, că cererea de intervenție nu a fost făcută ca o cerere de chemare în judecată, și că nu există învoirea celorlalte părți din proces.

În privința E.V., apelanții-reclamanți au arătat că aceasta a decedat la data de 25 aprilie 1981 și nu cunosc situația moștenitorilor, respectiv dacă a avut sau nu moștenitori și cine sunt aceștia. În cauza dedusă judecății, Curtea a reținut că, deși acțiunea în revendicare a fost introdusă doar de doi dintre moștenitorii defunctului în faza procesuală a apelului, succesorii unui alt moștenitor, I.G., au formulat cererea de intervenție prin care au declarat în mod expres că susțin acțiunea prezentă formulată de ceilalți comoștenitori. Respingerea cererii de intervenție a fost determinată de motive strict procedurale. Într-o asemenea situație, particulară, se impune soluția că, după confirmarea dreptului de proprietate asupra bunului, drepturile tuturor coproprietarilor moștenitori sa fie reglementate ulterior, pe calea partajului.

În contextul celor arătate, aceeași soluție, se impune și în privința persoanelor care ar putea pretinde drepturi în calitate de moștenitori ai defunctei E.V., care a decedat 25 aprilie 1981 și cu privire la care reclamanții au învederat că nu cunosc situația acestora. Respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, pe motiv că în cauză nu figurează un comoștenitor, ar aduce atingere dreptului reclamanților de acces liber la justiție, ceea ce ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a avut în vedere și faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței de judecată la data de 14 decembrie 1998, în urma cu aproximativ 12 ani, astfel încât, în considerarea garanțiilor impuse de art. 6 din Convenție este necesar că reclamanții să beneficieze de o judecată pe fond a cererii lor.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, Curtea a reținut că acțiunea formulată are doua capete de cerere: constatarea inexistenței cauzei de utilitate publică, a nelegalității și neconstituționalității exproprierii practicate prin Decretul nr. 255/1948 și restituirea bunurilor preluate - în natură sau prin echivalent. În primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 150/ A din 22 martie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3011 din 27 septembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, s-a stabilit că toți pârâții au calitate procesuală pasivă în raport cu modul pretins abuziv de preluare de către stat a bunurilor a căror restituire se solicită, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru a fi administrate probe pe fond cu privire la legalitatea exproprierii și în vederea stabilirii persoanelor care dețin bunurile revendicate.

Problema calității procesuale pasive fiind dezlegată în primul ciclu procesual, nu mai poate fi repusă în discuție ulterior pe parcursul judecății, deoarece a făcut obiectul unei judecăți definitive și irevocabile, impunându-se cu putere de lucru judecat. În decizia de casare pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, de asemenea obligatorie, instanța de recurs a dispus ca stabilirea legitimării procesuale pasive pentru cele două capete de cerere să se realizeze ținând cont și de distincția operată prin Decizia civilă nr. 150/ A din 22 martie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Curtea a reținut că toți pârâții au calitate procesuala pasivă în cauză, în ceea ce privește primul capăt de cerere, referitor la constatarea neegalității preluării bunurilor prin decretul de expropriere, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive, va fi respinsă, ca neîntemeiată.

Legitimarea procesuală pasivă cu privire la restituirea bunurilor reprezintă în realitate o problemă de fond, care va fi analizată ca atare, distinct pentru fiecare pârât. Intimatul-pârât a susținut că nu M.F. este cel care reprezintă Statul Român, ci Ministerul Culturii, conform dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 potrivit cu care Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil. Susținerile intimatului-pârât din perspectiva dispozițiilor legale enunțate sunt corecte, însă, așa cum s-a arătat mai jos, Curtea a reținut și în privința Statului Român, reprezentat prin M.F.P., existența unei obligații în raportul juridic dedus judecății, pentru bunurile care nu mai există și care au fost evaluate ipotetic.

Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a reținut că prin încheierea rămasă irevocabilă din data de 09 octombrie 2002 pronunțată în apel în al doilea ciclu procesual (fila 134 dosar apel), instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, pentru revendicare, rămasă irevocabilă, ca neîntemeiată. În ceea ce privește despăgubirile s-a reținut că acestea reprezintă efectul secundar al acțiunii în revendicare, deoarece, deși în principiu restituirea se face în natură, în situația în care această restituire în natură nu mai este cu putință întrucât lucrul nu mai exista, obligația se înlocuiește printr-o restituire în echivalent. Având în vedere că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv, excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la solicitarea de despăgubiri, va fi respinsă ca neîntemeiată.

Chiar dacă s-ar reține temeiul răspunderii civile delictuale, ce ar atrage incidenta dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, soluția se menține, întrucât termenul de prescripție s-ar naște la momentul la care se constată că bunurile nu mai pot fi restituite în natură, or, la data introducerii cererii de chemare în judecată acest lucru nu era cunoscut. Și excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că bunurile revendicate sunt proprietate publică, fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, este o problemă de fond, care ar putea conduce la respingerea acțiunii în revendicare.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat următoarele: Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel a încuviințat proba cu expertiză tehnică judiciară, având drept obiective: identificarea obiectelor de artă revendicate, evaluarea fizică a celor existente și evaluarea ipotetică a celor negăsite, indicarea custodiei acestor bunuri și dacă obiectele colecției în discuție pot fi protejate în sensul legii în patrimoniul național mobil în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2000. Expertiza efectuată în cauză de experții P.Ș., M.O.T.C., M.C.M. și V.B., a identificat o mare parte din lucrări, dintre care unele sunt deținute de Muzeul Național de Artă al României, iar altele de diferite muzee din țară; pentru lucrările expropriate, dar care nu au putut fi identificate în natură, expertiza a stabilit valoarea ipotetică a acestora la suma de 620.645 euro.

Bunurile expropriate prin Decretul nr. 255/1948 au fost inventariate, evaluate și predate organelor statului, astfel cum rezultă din procesele verbale întocmite cu această ocazie (filele 6-26 dosar fond Tribunalul București, nr. 4731/1998, filele 19-36 Dosar recurs nr. 337/2/2002). Expertiza efectuată în cauză a identificat, din totalul de 145 de poziții ale inventarului tablourilor, un număr de 119 lucrări, dintre care 74 se află la Muzeul Național de Artă, restul de 45, la alte unități muzeale, unde au fost transferate. Restul de 21 de lucrări au fost evaluate ipotetic. De asemenea, din totalul de 144 poziții, cuprinzând un număr nedeterminat de obiecte, întrucât multe poziții, mobilier, servicii masă, monede și medalii etc. sunt compuse din mai multe piese, cuprinse în inventar au fost identificate 57 de lucrări, restul obiectelor fiind evaluate ipotetic.

Bunurile expropriate au o valoare artistică și culturală, fiind incluse în patrimoniul cultural național, astfel încât acestea intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. Potrivit art. 1 alin. (2) din lege, patrimoniul cultural național cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare având o asemenea însemnătate, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora. Legea specială permite, în anumite condiții revendicarea de către proprietarii de drept a bunurilor culturale mobile preluate de autorități ale statului. Astfel, potrivit art. 99 alin. (2) din lege, text legal aplicabil în cauză, bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Proprietarii bunurilor culturale mobile clasate sunt obligați ca, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispozițiilor prezentei legi (art. 99 alin. (3)). Având în vedere dispozițiile legii speciale, inadmisibilității acțiunii, dat fiind caracterul inalienabil, insesizabil, și imprescriptibil al bunurilor culturale mobile clasate aflate în proprietatea statului (art. 33 din lege) a fost respinsă. Sub aspectul preluării bunurilor, Curtea a reținut că la data emiterii decretului de expropriere (21 septembrie 1948) era în vigoare Constituția din 1948 care garanta la art. 8 proprietatea privată. Articolul 10 din Constituție prevedea că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.

De asemenea, articolul 481 C. civ. adoptat în anul 1864 prevedea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și cu dreaptă și prealabilă despăgubire. La data emiterii decretului de expropriere era încă în vigoare Legea de expropriere din anul 1864 care prevedea procedura exproprierii, iar la art. 20 stabilea că exproprierea se va face asupra pământurilor și a edificiilor. Prin urmare, exproprierea nu putea fi dispusă, potrivit acestei legi, pentru bunurile mobile, cum a fost cazul în speță, din acest punct de vedere exproprierea fiind nelegala. Aceasta lege a fost abrogată ulterior, prin Decretul nr. 417 din 16 noiembrie 1949 (fila 238 Dosar recurs nr. 337/2/2002), astfel încât, susținerea intimatului pârât Muzeul Național de Artă al României, în sensul că legea respectivă nu se aplica la acea dată, nu poate fi primită.

Pornind de la ipoteza abrogării implicite a acestei legi la data intrării în vigoare a Constituției din 1948, conform art. 105 din Constituție, se s-a constatat că exproprierea efectuată contravine art. 10 din Constituție, care prevedea că aceasta se face pe baza unei legi, or, în afara legii menționate, o altă lege specială, care să reglementeze cauzele de utilitate publică și regimul juridic al exproprierii nu exista la acea dată. Așadar, cauza de utilitate publică nu a fost justificată în condițiile prevăzute de normele constituționale și legale de la data exproprierii. Nu a fost îndeplinită nici condiția cumulativă a existenței unei drepte despăgubiri stabilită de justiție, prevăzută de art. 10 din Constituția României din 1948. Sub acest aspect, intimatul-pârât Muzeul Național de Artă al României a invocat scrisoarea datată 14 octombrie 1948, prin care unul din moștenitorii dr.

C.A., E.V. se plânge de sechestrarea unor bunuri proprietate personală (cu ocazia inventarierii bunurilor), această scrisoare purtând rezoluția datată 14 octombrie 1948 a Președintelui Consiliului de Miniștri, dr. P.G., în care se menționează „De acord cu Ministerul Arte și Informații - Interne și Justiție - succesorii vor fi despăgubiți, iar până atunci să înceteze șicanele care alarmează inutil”, și procesele-verbale de evaluare a bunurilor care nu au fost contestate, intimatul-pârât susținând că din coroborarea acestor probe, rezultă că succesorii defunctului au fost despăgubiți. Înscrisurile menționate nu fac însă dovada plății efective a despăgubirii pentru bunurile expropriate, care este de esența exproprierii, dat fiind caracterul excepțional al acestei măsuri.

Ca urmare a constatării preluării ilegale a bunurilor expropriate, au devenit incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile urmând a fi restituite reclamanților, de către instituțiile care le dețin. Sub acest aspect, Curtea a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, pârâtul Muzeul Național de Artă al României deține o mare parte din bunurile expropriate care au fost identificate ca atare în raport. Transmiterea efectivă a bunurilor culturale mobile clasate către reclamanți se va face, conform art. 99 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, numai după garantarea în scris, de către aceștia, a respectării dispozițiilor acestei legi.

În privința bunurilor care sunt deținute de alte muzee din tara, Curtea a reținut că nici unuia dintre pârâți nu îi incumba obligația de restituire a acestor bunuri, deoarece muzeele au personalitate juridică conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 311/2003, iar art. 99 alin. (2) menționează că restituirea bunurilor mobile culturale revendicate în condițiile acestui text legal se face de către instituțiile care le dețin. În ceea ce privește restituirea contravalorii bunurilor mobile, care nu mai există în natură, Curtea a apreciat că o asemenea obligație incumbă pârâtului Statul Român, prin M.F.P., urmare exproprierii nelegale a bunurilor. Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deținătorul bunurilor respective și trebuie interpretată restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială.

Pentru situația din speță, legea specială nu stabilește titularul obligației de restituire prin echivalent, dispozițiile ar. 6 alin. (3) care prevăd ca Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se pentru bunuri ce intră în domeniul de aplicare al legii, dar care exista fizic, material. Prin urmare, în privința reprezentării statului în vederea stabilirii obligației de restituire in echivalent, urmează a fi aplicate dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, potrivit cu care statul participa in raporturile juridice, prin M.F.P., în cauza neregăsindu-se pentru ipoteza data o situație de excepție prin care legea să stabilească anume alt organ în acest scop, astfel cum am arătat.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele Angelescu Monteoru Ioana și Angelescu Monteoru Nora Geta și pârâții Statul Român, prin M.F.P. și Muzeul Național de Artă al României. Reclamantele, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia numai cu privire la soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii cu privire la bunurile ce se află în posesia altor unități muzeale din țară. Prin dezvoltarea motivului de recurs se arată că față de dispozițiile art. 31 – 34 din Legea nr. 311/2008 se impunea obligarea Ministrului Culturii și Cultelor la restituirea bunurilor mobile deținute de alte muzee, întrucât acestea se află în subordinea acestui minister.

Cum Ministerul Culturii și Cultelor are calitatea de parte în proces nu era necesară citarea unităților muzeale deținătoare a operelor de artă. Statul Român, prin M.F.P., prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia sub următoarele aspecte: Instanța a respins greșit excepția lipsei calității M.F.P. de reprezentant al Statului Roman deoarece, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, se prevede că „Ministerul Culturii reprezintă statul roman in relațiile interne si internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național”. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate de reprezentant al statului, reprezentarea acestuia fiind asigurată de către Ministerul Culturii.

În acest sens, se învederează și dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și, precum și dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 care prevăd că „Ministerul Culturii și Cultelor ia măsuri pentru revenirea în țară a bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul statului român, precum și pentru efectuarea de către Statul român a plății despăgubirilor acordate de instanța de judecată posesorului sau deținătorului bunului, precum și instituției specializate care a efectuat cheltuielile privind conservarea bunului cultural”. Hotărârea instanței este criticată și în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului de a solicita despăgubiri pe considerentul că reclamanții au solicitat, în principal bunurile și, în subsidiar, contravaloarea acestora.

În cauză sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripția extinctivă respectiv art. 1 alin. (1) conform căruia „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”, iar în art. 3 alin. (1) „Termenul prescripției este de 3 ani”. De asemenea, potrivit art. 1909 alin (2) C. civ. „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are”. Acțiunea a fost formulată de către reclamanți în 1998, iar deposedarea a avut loc în anul 1948, ceea ce depășește cu mult termenul de prescripție de 3 ani.

Având în vedere faptul că totuși situația politică nu ar fi permis reclamanților o astfel de acțiune în timpul regimului comunist, anul de la care începe să curgă termenul de prescripție era anul căderii regimului comunist respectiv 1989. Hotărârea instanței este nelegală și în ceea ce privește motivarea referitoare la imposibilitatea exproprierii bunurilor mobile. Prin raportare la dispozițiile art. 10. din Constituția din 1948 care prevedea că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, exproprierea realizată prin Decretul nr. 255/1948 este un act perfect legal, întrucât prealabila despăgubire era prevăzută doar în art. 481 C. civ.

nu și în Constituția din 1948. Întrucât art. 10 din Constituție nu prevedea o prealabilă despăgubire, aceasta putea fi făcută și ulterior. Plata exproprierii s-a realizat astfel cum rezultă din scrisoarea din 1948 prin care E.V. se plânge Președintelui Consiliului de Miniștrii, dr. P.G. de sechestrare a unor bunuri proprietate personală, scrisoare ce poartă în partea stângă sub rezoluția datată 14 octombrie 1948 a președintelui Consiliului de Miniștri de la acea dată, respectiv dr. P.G., prin care se specifica „de acord cu Ministerul Arte si Informații - Interne si Justiție - Succesorii vor fi despăgubiți iar până atunci să înceteze șicanele care alarmează inutil”.

Această scrisoare a fost înaintată prin adresa din 15 octombrie 1948 Ministerului Artelor si Internelor în vederea rezolvării și acordării de despăgubiri, în acest sens întocmindu-se și o serie de procese-verbale de evaluare depuse la dosarul cauzei, ceea ce conduce la concluzia indubitabilă a faptului că aceste despăgubiri au fost plătite la valoarea de 1.372.500 lei, așa cum rezultă din dispoziția de evaluare a bunurilor expropriate. Prin acea rezoluție s-a făcut dovada plății despăgubirilor, în timp ce reclamanții nu au produs probe în combaterea înscrisurilor depuse.

Consecința imediată a legalității exproprierii o constituie și incidența dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 182/2000 și art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile și imprescriptibile, ceea ce semnifică că aceste bunuri nu mai pot fi revendicate de terțe persoane, fiind deținute în baza unui titlu valabil și cu o dreaptă despăgubire. Referitor la utilitatea publică, condiția este îndeplinită prin expunerea lucrărilor la muzeele de artă din întreaga țară, cu scopul de a lărgi orizontul de cunoaștere, cultura, bucurie a sufletului și a minții celor care au posibilitatea să le cunoască.

În ceea ce privește suma de 620.645 euro, se arată că suma este exagerat de mare. Recurenta a susținut obiecțiunile formulate de Muzeul Național de Artă, în sensul că în cuprinsul raportului de expertiză există neconcordanțe, deoarece expertul, deși identifică în natură anumite bunuri, le trece totuși pe lista bunurilor neidentificate, fiind evaluate ca inexistente. Muzeul Național de Artă al României critică decizia pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează: Instanța a respins nelegal excepția inadmisibilității formulării acțiunii numai de unii din moștenitorii defunctului dr. C.A. Instanța de apel a reținut corect faptul că acțiunea a fost introdusă doar de doi dintre moștenitorii defunctului, însă a respins în mod nelegal excepția inadmisibilității, deoarece reclamanții nu au întreprins niciun demers în vederea identificării celorlalți comoștenitori.

Inacțiunea nu poate fi acoperită prin invocarea unei hotărâri C.E.D.O. singulare ce nu se suprapune faptic peste situația existentă. Acțiunea în revendicare fiind un act de dispoziție, aceasta nu poate fi exercitată decât de proprietarul unic al bunului, sau în cazul coproprietății, respectând regula unanimității, de toți coproprietarii bunului. Excepția de la această regulă a fost consacrată de C.E.D.O. în cauza Lupas vs. România. Admiterea excepției inadmisibilității cererii în revendicare în prezenta cauză nu încalcă dreptul reclamanților-intimați la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenție, așa cum greșit a reținut instanța de apel întrucât, în speță, moștenitorii defunctei I.G.B.

nu numai că nu s-au opus formulării unei acțiuni în revendicare, dar au formulat cerere de intervenție care, însă, le-a fost respinsă de Curtea de Apel București. In privința acordului intervenienților G.B., instanța de apel a greșit în mod fundamental întrucât respectivul acord al coindivizarilor nu era unul in abstracto ci, era acordat tocmai având în vedere posibila lor calitate de intervenienți în respectiva cauză. În mod nelegal instanța de apel a făcut aplicarea Legii de expropriere din anul 1864, în condițiile în care aceasta era abrogată. Prin Decretul nr. 417/1949 (B.Of. nr. 71 din 16 noiembrie 1949) s-a reținut că, „în virtutea art. 105 din Constituția din 1948 [..] au fost și rămân abrogate [..] Decretul din 20 octombrie 1864 (promulgat cu nr. 1378) cu modificările ulterioare”.

Decretul de expropriere nu contravine nici Constituției din 1948 și nici art. 481 C. civ., prin obiectul său, întrucât nu rezultă interdicția de expropriere a unor bunuri mobile în scop cultural, după cum nu se prevedea necesitatea determinării cauzei exproprierii printr-o lege specială, așa cum se menționa în vechea Constituție din 1923 (art. 17 alin. (4)). Exproprierea s-a realizat prin lege. Singura condiție impusă de Constituția din 1948 era ca exproprierea să se efectueze pe baza unei legi, adică să fie un act de voință al autorității legiuitoare. Decretul nr. 255/1948 era emis de autoritatea legislativă a statului, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romane, fiind întrunită condiția art. 10 din Constituția din 1948. Decretul de expropriere nr. 255/1948 corespundea unei necesitați obiective a statului român de a reface patrimoniul muzeal al României distrus în război sau sustras de autoritățile sovietice.

Contrar celor susținute de instanța de apel, cauza de utilitate publică era prevăzută în decretul de expropriere, aceasta existând la data preluării și menținându-se până astăzi. O dovadă certă a caracterului de utilitate publică a preluării operelor de arta îl constituie chiar acțiunea intentată de reclamanți în care aceștia revendică tablourile de la autoritățile publice calificate să pună la dispoziția publicului larg, spre consultare și educare, operele de artă și cărțile înaintașilor: Muzeul Național de Artă al României și Biblioteca Academiei Române. Statul Român a achitat despăgubirile aferente exproprierii, respectând astfel dispozițiile art. 10 din Constituție. Odată cu publicarea sa în M. Of.

la data de 13 aprilie 1948 a intrat in vigoare Constituția din 1948 care modifica implicit dispozițiile art. 481 C. civ., întrucât nu se mai prevedea condiția prealabilei despăgubiri a persoanei expropriate. Așadar, persoanele expropriate puteau fi despăgubite și ulterior exproprierii. Examinând înscrisurile depuse în probațiunea achitării despăgubirilor instanța de apel a reținut in mod nelegal ca aceste înscrisuri nu fac dovada plații efective a despăgubirii, întrucât a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 1170 și 1199 C. civ. În aceste condiții, instanța de apel era datoare ca prin interpretarea coroborată și deductivă a înscrisurilor depuse de Muzeul Național de Artă al României în dosarul Curții de Apel (f. 190-226) să rețină că: exista o rezoluție prin care se acordau despăgubiri; că rezoluția Primului Ministru privind despăgubirea succesorilor defunctului C.A.

a fost imediat pusă în executare, atât de Ministrul Artelor și Informației care și-a pus rezoluția în acest sens, cât mai ales prin dispoziția dată de evaluare a bunurilor expropriate și că au fost evaluate bunurile expropriate, valoarea bunurilor fiind de 2.433.590 lei. Pornind de la aceste fapte obiective conexe, instanța de apel trebuia ca, făcând aplicarea art. 1170 si 1199 C. civ., să rețină pe calea prezumției simple și a operațiunii logico deductive că ordinul dat a fost executat integral și că, succesorii expropriatului C.C.A. au fost despăgubiți conform evaluării făcute. Despăgubirea acordată potrivit evaluării făcute a fost dreaptă, dovada certa a acestui fapt fiind necontestarea valorilor stabilite drept echivalent al bunurilor expropriate de către succesorii defunctului C.C.A.

Consecința imediată a legalității exproprierii o constituie incidența dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 182/2000, republicată, și art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrative-teritoriale sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ministerul Administrației și Internelor, arată prin întâmpinare că își însușește dispozițiile deciziei recurate în ceea ce privește reținerea lipsei calității sale procesuale pasive. Biblioteca Academiei Române, precizează în întâmpinare, că instanța de apel a reținut corect că instituția nu se află în posesia niciuneia dintre bunurile revendicate.

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național solicită prin întâmpinare respingerea recursurilor declarate de reclamante și de pârâtul Statul român întrucât instanța de apel a aplicat corect legea atunci când a decis că restituirea în natură a bunurilor poate fi făcută doar de deținătorul bunurilor revendicate și că obligația de restituire prin echivalent aparține M.F.P. în calitate de reprezentant al Statului, conform dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Muzeul Național de Artă al României, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea în parte a recursului pârâtului Statul român și respingerea recursului reclamantului. Astfel, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului român, reprezentat de M.F.P., se arată că dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 conferă M.F.P.

calitatea de reprezentant