ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 500/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 500/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ. reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul

București, secția a III-a civilă, la data de 14 decembrie 1998, reclamanții C.A.M.

și G.G. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F., M.C., M.I.,

Muzeul de Artă al României, Biblioteca Academiei Române și RA Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat - Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat, solicitând: să se constate inexistența cauzei de utilitate publică

care să justifice exproprierea fondului de tablouri, stampe, litografii,

statuete, colecții numismatice, alte obiecte de altă și a două biblioteci

(carte veche, bibliofilie, lucrări de știință, drept și artă) prin Decretul nr.

255/148, și, totodată, dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestor

bunuri, ca moștenitori; să se dispună obligarea pârâților la retrocedarea către

reclamanți a bunurilor menționate în acțiune și în anexele sale, preluate

abuziv de stat.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că la o săptămână de la decesul autorului lor, dr. C.A.,

survenit la 14 septembrie 1948, prin Decretul nr. 255 din 21 septembrie 1948

s-a dispus exproprierea pentru utilitate publică și trecerea în folosința

Ministerului Artelor și Informațiilor a tablourilor, obiectelor de artă și a

bibliotecii „din succesiunea dr. C.A.”.

La scurt timp, pe

data de 27 septembrie 1948, o comisie de verificare și de inventariere a M.C.,

cu delegație din partea acestuia, însoțiți de un comisar de poliție s-a

prezentat, și, terorizând pe membrii familiei, au preluat spațiile în care se

aflau obiectele, întocmindu-se procesul - verbal din 27 septembrie 1948.

Comisiile au

identificat obiectele ce aparținuseră dr. C.A., le-au inventariat și evaluat

conform proceselor-verbale întocmite la suma de 2.433.590 lei în anul 1948, ce

nu a fost achitată. Prin procesele - verbale din data de 18 și 19 ianuarie

1948, bunurile au fost ridicate în prezența organelor de poliție, iar prin cele

din data de 19 și 20 ianuarie au fost predate Ministerului Artelor și

Informațiilor (în prezent Ministerul Culturii).

Reclamanții au mai

arătat că nu există nici o dovadă că bunurile respective au fost și sunt expuse

în expoziții sau cărțile folosite în biblioteci și că, având în vedere că

situația de nefolosire a acestora în raport cu destinația persistă de atâta

vreme, oricum de mai mult de un an, este evident că s-a născut un drept la

retrocedare în favoarea lor, în calitate de proprietari ai bunurilor, în

conformitate cu art. 36 din Legea nr. 33/1994.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din Constituția

din anul 1948 și art. 481 C. civ.

La data de 10

septembrie 1999 reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare și

precizatoare, arătând că solicită restituirea în natură a bunurilor aparținând

succesiunii dr. C.A., preluate abuziv de stat sau obligarea pârâților la plata

valorii actuale a sumei de 2.433.590 lei (ce reprezintă valoarea de inventar

stabilită în 1948), cu titlu de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr.

954 din 10 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a

civilă, a fost respinsă acțiunea formulată, pentru lipsa calității procesuale

pasive a pârâților.

Prin Decizia civilă nr.

150/ A din 22 martie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a

fost admis apelul declarat de reclamanți, a fost desființată sentința și trimisă

cauza la tribunal, pentru judecarea pe fond a pricinii.

Prin Decizia nr. 3011

din 27 septembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de RA A.P.P.S. și Muzeul

Național de Artă al României împotriva deciziei Curții de Apel, iar recursul

declarat de pârâtul Ministerul Culturii a fost respins, ca tardiv formulat.

În motivarea deciziei

se arată că din actele dosarului rezultă că toate bunurile revendicate de

reclamanți și expropriate în temeiul Decretului nr. 255/1948 au fost predate

autorităților statului și anume Ministerul Artelor și Informațiilor sau

Inspectoratul General din partea Direcției Plastice pentru cărțile intrate în

patrimoniul statului. Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că pot

fi identificate atât bunurile de artă expropriate cât și persoana juridică ce

le-a preluat și aceea care le deține în prezent.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. 1857/2002.

Pe parcursul

procesului, la data de 16 octombrie 2000 a decedat reclamantul A.M.C., fiind

introduse în cauză moștenitoarele acestuia A.M.N.G. și A.I.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 343 din 12 martie 2002, Tribunalul București, secția a

III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanți.

Prin Decizia civilă nr.

556 din 3 iulie 2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a M.I.R.A. și a constatat că acest

pârât nu are calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a celorlalți pârâți și a respins excepția inadmisibilității

acțiunii.

A admis apelul declarat

de apelanții reclamanți, a schimbat în tot sentința apelată; a constatat că

bunurile au fost preluate abuziv din patrimoniul autorului reclamanților și a

obligat pârâții Muzeul Național de Artă, Statul Român prin M.E.F., RA

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Biblioteca Academiei Române

să restituie reclamanților bunurile mobile identificate prin raportul de

expertiză efectuat în cauză de expert Ș.P., raport ce face parte integrantă din

prezenta hotărâre, precum și la plata contravalorii bunurilor ce nu au fost

identificate în natură, potrivit aceluiași raport de expertiză.

Prin Decizia civilă nr.

9625 din 24 noiembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate, a casat Decizia nr.

556/2008 și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare, reținând că

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, constatându-se că în

absența oricăror considerente ale deciziei recurate, este imposibilă

exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs, fiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă prin Decizia nr. 587/ A din 07

octombrie 2010 a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale

active, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale

pasive, excepția lipsei calității M.F.P. de reprezentant al Statului român și

excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis apelul declarat de

apelanții reclamanți; a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în

parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată; a constatat

nelegalitatea preluării bunurilor mobile aparținând succesiunii dr. C.A. prin

Decretul de expropriere nr. 255/1948; a obligat pârâtul Muzeul Național de Artă

al României să restituie în natură reclamanților bunurile mobile aparținând

succesiunii dr. C.A., deținute de acest pârât și identificate în raportul de

expertiză întocmit în cauză de experții P.Ș., M.O.T.C., M.C.M. și V.B., pe care

l-a omologat; a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P. la plata către

reclamanți a sumei de 620.645 euro (echivalent în lei la data plății),

reprezentând contravaloarea bunurilor mobile aparținând succesiunii dr. C.A.,

care nu au fost identificate în natură, potrivit aceluiași raport de expertiză;

a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea ca neîntemeiată a cererii

de restituire în natură formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Biblioteca Academiei Române, RA

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Ministerul Administrației

și Internelor; a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea ca

neîntemeiată a cererii de restituire în natură formulată în contradictoriu cu

pârâtul Muzeul Național de Artă al României, cu privire la bunurile care nu se

află în posesia acestuia, precum și dispozițiile din sentință privind

respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire prin echivalent formulată

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național, Biblioteca Academiei Române, RA Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat, Ministerul Administrației și Internelor și Muzeul

Național de Artă al României.

Curtea a reținut, ca

situație de fapt, că prin Decretul nr. 255 din 22 septembrie 1948 s-a dispus

exproprierea pentru cauză de utilitate publică și trecerea în folosința

Ministerului Artelor și Informațiilor a tablourilor, obiectelor de arta și bibliotecii

din succesiunea dr. C.A., decedat la data la data de 14 septembrie 1948. Bunurile

au fost inventariate, evaluate și predate organelor statului, astfel cum

rezultă din procesele verbale întocmite cu această ocazie. Bunurile expropriate

au o valoare artistică și culturală, fiind incluse în patrimoniul cultural național,

iar în prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în apel

de experții P.Ș., M.O.T.C., M.C.M. și V.B., o mare parte din lucrări,

identificate ca atare în raportul de expertiză se afla la Muzeul Național de

Artă al României, iar altele sunt deținute de diferite muzee din țară. Pentru

lucrările expropriate, dar care nu au putut fi identificate în natură,

expertiza a stabilit valoarea ipotetica a acestora la suma de 620.645 euro.

Cu privire la

obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că prin cererea

introductivă de instanță formulată la data de 14 decembrie 1998, reclamanții C.A.M.

și G.G., în calitate de moștenitori ai defunctului C.A., au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Ministerul

Culturii, Ministerul de Interne, Muzeul de Artă al României, Biblioteca

Academiei Române și RA A.P.P.S. - Administrația Patrimoniului Protocolului de

Stat: să se constate inexistența cauzei de utilitate publică care să justifice

exproprierea pentru o astfel de cauză a fondului de tablouri, stampe,

litografii, statuete, colecții numismatice, alte obiecte de artă și a două

biblioteci (carte veche, bibliofilie, lucrări de știință, drept și artă)

expropriate prin Decretul nr. 255/148, și, totodată, dreptul de proprietate al

reclamanților asupra acestor bunuri, ca moștenitori; să se dispună obligarea

pârâților la retrocedarea către reclamanți a bunurilor făcând parte din fondul

de obiecte menționate în acțiune și în anexele sale, preluate abuziv de stat în

dauna patrimoniului reclamanților, conform menționatului decret.

Reclamanții și-au

întemeiat cererea pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din

Constituția din anul 1948 și art. 481 C. civ.

La data de 10

septembrie 1999 reclamanții au depus la dosar o cerere completatoare și

precizatoare, arătând că solicită restituirea în natură a bunurilor aparținând

succesiunii dr. C.A., arătate prin acțiunea inițială (constatând inexistența

cauzei de utilitate publică și nelegalitatea, neconstituționalitatea

exproprierii practicată prin Decretul nr. 255/1948), preluate abuziv de stat în

dauna patrimoniului reclamanților sau obligarea pârâților la plata valorii

actuale a sumei de 2.433.590 lei (ce reprezintă valoarea de inventar stabilită

în 1948), cu titlu de despăgubiri.

În decizia de casare,

instanța de recurs a arătat că, în ceea ce privește obiectul cererii deduse

judecății este necesar sa se stabilească dacă, în urma cererii precizatoare

formulate, instanța mai este investită cu o cerere de sine stătătoare, având ca

obiect constatarea inexistentei cauzei de utilitate publică, ținând cont și de

distincția operată prin Decizia nr. 150A/2000 a Curții de Apel București,

pronunțată în primul ciclu procesual.

Sub acest ultim

aspect, instanța de recurs a reținut că „se observă că prin Decizia nr. 150A/2000

a Curții de Apel București, menținută în recurs, s-a stabilit că persoanele

juridice chemate în judecată au calitate procesuală în raport cu modul pretins

abuziv de către stat a bunurilor a căror restituire se solicită, însă urmau a

fi administrate probatorii pentru stabilirea atât a existenței ori inexistenței

cauzei de utilitate publică la momentul exproprierii, cât și a modului de

îndeplinire a scopului exproprierii și a persoanelor care le-au preluat și care

le dețin în prezent”.

Astfel, instanța de

recurs a apreciat cu putere de lucru judecat asupra necesității abordării

acțiunii din perspectiva formulării a două capete de cerere: unul, vizând

nelegalitatea, lato sensu, a preluării operate prin Decretul nr. 255 din 22

septembrie 1948, iar celălalt vizând restituirea bunurilor - în natură sau prin

echivalent.

Referitor la temeiul

juridic al cererii, s-a arătat că, prin cererea introductivă de instanță,

reclamanții au invocat dispozițiile art. 36 din Legea nr. 33/1994, art. 10 din

Constituția din anul 1948 și art. 481 C. civ.

Pe parcursul

rejudecării cauzei în primă instanță, încheiată prin sentința apelată, nr. 343

din 12 martie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost

adoptată Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului

cultural național mobil, publicată în M. Of. nr. 530 din 27 octombrie 2000.

În această fază

procesuală, reclamanții au invocat dispozițiile Legii speciale, nr. 182/2000,

iar în decizia de casare, Înalta Curte a reținut că prevederile acestei legi au

fost avute în vedere de prima instanță atunci când a soluționat aspectele

procedurale relative la timbraj (încheierea din 18 decembrie 2001) și de

instanța de apel, în soluționarea prescripției dreptului la acțiune, la

termenul din data de 09 octombrie 2002.

Potrivit art. 80 alin.

(2) din Legea 182/2000, în forma inițială, „bunurile culturale mobile, preluate

în orice mod de autorități ale statului, revendicate de proprietarii de drept,

vor fi restituite acestora de către instituțiile care le-au preluat, pe baza

unei hotărâri judecătorești definitive. Acțiunile în justiție pentru

revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituțiile deținătoare

de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la

documentele privind proveniența și preluarea acestora.

Proprietarii

bunurilor culturale mobile clasate sunt obligați ca, înainte de preluarea

bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispozițiilor prezentei

legi (alin. (3))”.

Pe parcursul

procesului, Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 a suferit modificări, textul

legal enunțat mai sus (care în actuala numerotare a devenit art. 99) fiind

modificat prin Legea nr. 314/2004 și având următorul conținut:

„(2) Bunurile

culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorități ale

statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de

autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de

proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care

le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive. Acțiunile în justiție

pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituțiile

deținătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să

permită accesul la documentele privind proveniența și preluarea acestora.

(3) Bunurile

culturale mobile clasate, care fac obiectul restituirii în condițiile alin. (2),

pot fi transmise proprietarilor de drept numai după garantarea în scris, de

către aceștia, a respectării dispozițiilor prezentei legi”.

În raport cu obiectul

cererii deduse judecății, ținând seama și de disp. art. 84 C. proc. civ., având

în vedere că bunurile revendicate fac parte din patrimoniul național mobil,

deci intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 182/2002, Curtea a reținut-o ca

temei juridic aplicabil cererii deduse judecății, legea menționată fiind lege

specială derogatorie de la prevederile dreptului comun în materia revendicării,

potrivit principiului de drept, specialia generalibus derogant.

Curtea a avut în

vedere și prevederile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213 din 17

noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia

potrivit cu care „(2) bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului”.

Susținerile

intimatului-pârât Muzeul de Artă al României, în sensul că reclamanții nu

puteau schimba temeiul juridic al cererii pe parcursul procesului, nu pot fi

primite, deoarece aplicabilitatea Legii nr. 182/2002 se impune, în virtutea

caracterului acesteia de lege specială.

Referitor la problema

aplicării în timp a legii, s-a reținut că, în măsura în care raportul juridic

nu este pe deplin constituit la data intrării in vigoare a legii noi sau nu

și-a produs toate efectele sub imperiul legii vechi, acesta urmează să fie

guvernat de legea în timpul căreia se desfășoară, respectiv își epuizează

efectele.

Astfel, legea nouă se

aplică de la data intrării ei în vigoare, atât situațiilor juridice care se vor

naște, modifică sau stinge după această dată, precum și efectelor viitoare ale

situațiilor juridice trecute (facta futura), cât și situațiilor în curs de

formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta

pendentia).

Ipoteza este

incidentă în cauză, deoarece raportul juridic dedus judecății este în curs de

desfășurare, până la apariția modificărilor aduse prin legea nouă, dreptul

reclamanților nefiind definitiv stabilit.

Prin urmare, Legea nr.

182/2001, în forma modificată, este temeiul juridic aplicabil, potrivit

principiului aplicării imediate a legii noi, fără a se putea susține că aceasta

este retroactivă.

Excepția lipsei

calității procesuale active, invocată de intimatul pârât Muzeul Național de

Artă al României, a fost considerată neîntemeiată pentru considerentele ce vor

fi expuse în continuare:

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată, având în vedere că prin Decretul nr. 255 din 22

septembrie 1948 au fost expropriate bunurile de artă aflate în succesiunea dr.

C.A., decedat la data de 14 septembrie 1948, legitimare procesuală activă în

cauză, nu pot avea decât moștenitorii defunctului, aceștia fiind titularii

dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Din actele de stare

civilă (certificate de naștere, certificate de deces și buletin de identitate),

depuse la dosarul cauzei (filele 89-96 Dosar fond nr. 4731/1998), rezultă că

defunctul C.A. a avut patru copii: A.E.H. (căsătorită G.), E.M. (căsătorită V.),

A.I. (căsătorită G.), si A.M.C.

Angelescu E.H.

(căsătorită G.) a decedat la data de 22 septembrie 1986, de pe urma acesteia

rămânând ca moștenitor reclamantul G.G., conform certificatului de moștenitor

eliberat de fostul Notariat de stat sector 1 în Dosar nr. 1657-1658/1986 (fila

90).

Cererea de chemare în

judecată a fost formulată de reclamantul G.G., succesor al lui A.E.H. (căsătorită

G.) și de reclamantul A.M.C., care a decedat pe parcursul procesului, la data

de 16 octombrie 2000 acțiunea fiind continuată de moștenitorii acestuia, A.M.N.G.

și A.I., conform certificatului de moștenitor nr. 121/2000 eliberat de BNP R.N.

(fila 41 Dosar nr. 6544/2000 al Tribunalului București).

Intimatul-pârât a

susținut că reclamanții nu justifică legitimarea procesuală activă, deoarece au

renunțat la singurul înscris care dovedea această calitate în proces,

încheierea Judecătoriei Ocol III Urban, București, în care se menționează că de

pe urma defunctului C.A. au rămas ca moștenitori copiii acestuia, cei patru

menționați mai sus.

Este adevărat că la

dosarul cauzei a fost depusă, în primul ciclu procesual, o copie a acestei

încheieri, certificată conform cu originalul de către reclamantul G.G. (fila

93), dar, chiar în fața instanței de recurs, în ciclul procesual anterior, la

cererea intimatului-pârât de a prezenta originalul înscrisului, conform art. 139

C. proc. civ., apărătorul părții a învederat că înțelege să renunțe la a se

prevala de acest înscris în combaterea excepțiilor.

Chiar în lipsa

acestui înscris, Curtea a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada calității de

moștenitor a celor patru copii de pe urma defunctului, prin actele de stare

civilă menționate mai sus, care atestă rudenia, acceptarea moștenirii de către

aceștia neputând fi pusă la îndoială, în condițiile în care calitatea de

moștenitor este menționată chiar în înscrisurile întocmite cu ocazia

exproprierii și ulterior.

Astfel, în procesul

verbal întocmit la data de 27 septembrie 1948 (fila 19 dosar I.C.C.J.), se

menționează că s-a procedat la deschiderea camerelor sigilate în prezența d-nei

V., din partea familiei dr. C.A., iar la data de 14 octombrie 1948 E.V., în

numele său personal cât și al fraților ei, a adresat o cerere primului ministru

de la acea vreme, în care solicita restituirea anumitor bunuri expropriate,

cererea purtând răspunsul: „De acord cu Ministerul Arte și Informații, Interne

si Justiție; succesorii vor fi despăgubiți, iar până atunci să înceteze

șicanele care alarmează inutil”.

Excepția

inadmisibilității formulării cererii, motivată de nerespectarea principiului

unanimității este neîntemeiată.

Astfel cum s-a

reținut, C.C.A. a avut patru moștenitori.

Cererea de chemare în

judecată, introdusă pe rolul instanței la data de 14 decembrie 1998, a fost

formulată numai de A.M.C. și G.G., succesor al lui A.E.H. (căsătorită G.).

La data de 16 iunie 2004,

numiții G.B.Ș., G.B.A. și G.B.C.M. au depus la dosar o cerere de intervenție

formulată conform art. 49 și urm. C. proc. civ., arătând că sunt moștenitorii I.G.

conform certificatelor de moștenitor din 1998, și, ca urmare, au aceleași

drepturi cu frații acesteia, la moștenirea lui C.A.

De asemenea, au

arătat că acțiunea a fost introdusă de cei trei reclamanți, cu omisiunea lor

involuntară, însă, având aceleași drepturi, înțeleg să intervină în proces, și

declarând expres că susțin acțiunea formulată de ceilalți comoștenitori.

Cererea de

intervenție nu a fost admisă în principiu de instanța de apel, conform

încheierii din data de 16 iunie 2004, reținându-se că intervenienții nu și-au

dovedit legitimarea procesuală în cauză, că cererea de intervenție nu a fost

făcută ca o cerere de chemare în judecată, și că nu există învoirea celorlalte

părți din proces.

În privința E.V.,

apelanții-reclamanți au arătat că aceasta a decedat la data de 25 aprilie 1981

și nu cunosc situația moștenitorilor, respectiv dacă a avut sau nu moștenitori

și cine sunt aceștia.

În cauza dedusă

judecății, Curtea a reținut că, deși acțiunea în revendicare a fost introdusă

doar de doi dintre moștenitorii defunctului în faza procesuală a apelului,

succesorii unui alt moștenitor, I.G., au formulat cererea de intervenție prin

care au declarat în mod expres că susțin acțiunea prezentă formulată de

ceilalți comoștenitori.

Respingerea cererii

de intervenție a fost determinată de motive strict procedurale.

Într-o asemenea

situație, particulară, se impune soluția că, după confirmarea dreptului de

proprietate asupra bunului, drepturile tuturor coproprietarilor moștenitori sa

fie reglementate ulterior, pe calea partajului.

În contextul celor

arătate, aceeași soluție, se impune și în privința persoanelor care ar putea

pretinde drepturi în calitate de moștenitori ai defunctei E.V., care a decedat

25 aprilie 1981 și cu privire la care reclamanții au învederat că nu cunosc

situația acestora.

Respingerea acțiunii

în revendicare ca inadmisibilă, pe motiv că în cauză nu figurează un comoștenitor,

ar aduce atingere dreptului reclamanților de acces liber la justiție, ceea ce

ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a avut în

vedere și faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul

instanței de judecată la data de 14 decembrie 1998, în urma cu aproximativ 12

ani, astfel încât, în considerarea garanțiilor impuse de art. 6 din Convenție

este necesar că reclamanții să beneficieze de o judecată pe fond a cererii lor.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, Curtea a reținut că

acțiunea formulată are doua capete de cerere: constatarea inexistenței cauzei

de utilitate publică, a nelegalității și neconstituționalității

exproprierii practicate prin Decretul nr. 255/1948 și restituirea bunurilor

preluate - în natură sau prin echivalent.

În primul ciclu

procesual, prin Decizia civilă nr. 150/ A din 22 martie 2000 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3011 din 27

septembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, s-a

stabilit că toți pârâții au calitate procesuală pasivă în raport cu modul

pretins abuziv de preluare de către stat a bunurilor a căror restituire se

solicită, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru a fi administrate probe pe

fond cu privire la legalitatea exproprierii și în vederea stabilirii persoanelor

care dețin bunurile revendicate.

Problema calității

procesuale pasive fiind dezlegată în primul ciclu procesual, nu mai poate fi

repusă în discuție ulterior pe parcursul judecății, deoarece a făcut obiectul

unei judecăți definitive și irevocabile, impunându-se cu putere de lucru

judecat.

În decizia de casare

pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, de asemenea obligatorie,

instanța de recurs a dispus ca stabilirea legitimării procesuale pasive pentru

cele două capete de cerere să se realizeze ținând cont și de distincția operată

prin Decizia civilă nr. 150/ A din 22 martie 2000 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă.

Curtea a reținut că

toți pârâții au calitate procesuala pasivă în cauză, în ceea ce privește primul

capăt de cerere, referitor la constatarea neegalității preluării bunurilor prin

decretul de expropriere, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive,

va fi respinsă, ca neîntemeiată.

Legitimarea

procesuală pasivă cu privire la restituirea bunurilor reprezintă în realitate o

problemă de fond, care va fi analizată ca atare, distinct pentru fiecare pârât.

Intimatul-pârât a

susținut că nu M.F. este cel care reprezintă Statul Român, ci Ministerul

Culturii, conform dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000

potrivit cu care Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relațiile

interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil.

Susținerile

intimatului-pârât din perspectiva dispozițiilor legale enunțate sunt corecte,

însă, așa cum s-a arătat mai jos, Curtea a reținut și în privința Statului

Român, reprezentat prin M.F.P., existența unei obligații în raportul juridic

dedus judecății, pentru bunurile care nu mai există și care au fost evaluate

ipotetic.

Cu referire la

excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a reținut că prin

încheierea rămasă irevocabilă din data de 09 octombrie 2002 pronunțată în apel

în al doilea ciclu procesual (fila 134 dosar apel), instanța a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune, pentru revendicare, rămasă irevocabilă, ca

neîntemeiată.

În ceea ce privește

despăgubirile s-a reținut că acestea reprezintă efectul secundar al acțiunii în

revendicare, deoarece, deși în principiu restituirea se face în natură, în

situația în care această restituire în natură nu mai este cu putință întrucât

lucrul nu mai exista, obligația se înlocuiește printr-o restituire în

echivalent.

Având în vedere că

acțiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv, excepția prescripției

dreptului la acțiune cu privire la solicitarea de despăgubiri, va fi respinsă

ca neîntemeiată.

Chiar dacă s-ar

reține temeiul răspunderii civile delictuale, ce ar atrage incidenta

dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, soluția se menține, întrucât termenul de

prescripție s-ar naște la momentul la care se constată că bunurile nu mai pot

fi restituite în natură, or, la data introducerii cererii de chemare în judecată

acest lucru nu era cunoscut.

Și excepția

inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că bunurile revendicate sunt proprietate

publică, fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, este o problemă

de fond, care ar putea conduce la respingerea acțiunii în revendicare.

Pe fondul cauzei,

Curtea de Apel a constatat următoarele:

Având în vedere

caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel a încuviințat proba cu

expertiză tehnică judiciară, având drept obiective: identificarea obiectelor de

artă revendicate, evaluarea fizică a celor existente și evaluarea ipotetică a

celor negăsite, indicarea custodiei acestor bunuri și dacă obiectele colecției

în discuție pot fi protejate în sensul legii în patrimoniul național mobil în

conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2000.

Expertiza efectuată

în cauză de experții P.Ș., M.O.T.C., M.C.M. și V.B., a identificat o mare parte

din lucrări, dintre care unele sunt deținute de Muzeul Național de Artă al

României, iar altele de diferite muzee din țară; pentru lucrările expropriate,

dar care nu au putut fi identificate în natură, expertiza a stabilit valoarea

ipotetică a acestora la suma de 620.645 euro.

Bunurile expropriate

prin Decretul nr. 255/1948 au fost inventariate, evaluate și predate organelor

statului, astfel cum rezultă din procesele verbale întocmite cu această ocazie

(filele 6-26 dosar fond Tribunalul București, nr. 4731/1998, filele 19-36 Dosar

recurs nr. 337/2/2002).

Expertiza efectuată

în cauză a identificat, din totalul de 145 de poziții ale inventarului

tablourilor, un număr de 119 lucrări, dintre care 74 se află la Muzeul Național

de Artă, restul de 45, la alte unități muzeale, unde au fost transferate.

Restul de 21 de lucrări au fost evaluate ipotetic.

De asemenea, din

totalul de 144 poziții, cuprinzând un număr nedeterminat de obiecte, întrucât

multe poziții, mobilier, servicii masă, monede și medalii etc. sunt compuse din

mai multe piese, cuprinse în inventar au fost identificate 57 de lucrări,

restul obiectelor fiind evaluate ipotetic.

Bunurile expropriate

au o valoare artistică și culturală, fiind incluse în patrimoniul cultural

național, astfel încât acestea intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din lege, patrimoniul cultural național cuprinde ansamblul bunurilor

identificate ca atare având o asemenea însemnătate, indiferent de regimul de

proprietate asupra acestora.

Legea specială

permite, în anumite condiții revendicarea de către proprietarii de drept a

bunurilor culturale mobile preluate de autorități ale statului.

Astfel, potrivit art.

99 alin. (2) din lege, text legal aplicabil în cauză, bunurile culturale mobile

preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot

fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către

instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Proprietarii

bunurilor culturale mobile clasate sunt obligați ca, înainte de preluarea

bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispozițiilor prezentei

legi (art. 99 alin. (3)).

Având în vedere

dispozițiile legii speciale, inadmisibilității acțiunii, dat fiind caracterul

inalienabil, insesizabil, și imprescriptibil al bunurilor culturale mobile

clasate aflate în proprietatea statului (art. 33 din lege) a fost respinsă.

Sub aspectul

preluării bunurilor, Curtea a reținut că la data emiterii decretului de

expropriere (21 septembrie 1948) era în vigoare Constituția din 1948 care

garanta la art. 8 proprietatea privată.

Articolul 10 din

Constituție prevedea că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate

publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.

De asemenea,

articolul 481 C. civ. adoptat în anul 1864 prevedea că nimeni nu poate fi silit

a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și cu

dreaptă și prealabilă despăgubire.

La data emiterii

decretului de expropriere era încă în vigoare Legea de expropriere din anul

1864 care prevedea procedura exproprierii, iar la art. 20 stabilea că

exproprierea se va face asupra pământurilor și a edificiilor. Prin urmare,

exproprierea nu putea fi dispusă, potrivit acestei legi, pentru bunurile

mobile, cum a fost cazul în speță, din acest punct de vedere exproprierea fiind

nelegala.

Aceasta lege a fost

abrogată ulterior, prin Decretul nr. 417 din 16 noiembrie 1949 (fila 238 Dosar recurs

nr. 337/2/2002), astfel încât, susținerea intimatului pârât Muzeul Național de

Artă al României, în sensul că legea respectivă nu se aplica la acea dată, nu

poate fi primită.

Pornind de la ipoteza

abrogării implicite a acestei legi la data intrării în vigoare a Constituției

din 1948, conform art. 105 din Constituție, se s-a constatat că exproprierea

efectuată contravine art. 10 din Constituție, care prevedea că aceasta se face

pe baza unei legi, or, în afara legii menționate, o altă lege specială, care să

reglementeze cauzele de utilitate publică și regimul juridic al exproprierii nu

exista la acea dată.

Așadar, cauza de

utilitate publică nu a fost justificată în condițiile prevăzute de normele

constituționale și legale de la data exproprierii. Nu a fost îndeplinită nici

condiția cumulativă a existenței unei drepte despăgubiri stabilită de justiție,

prevăzută de art. 10 din Constituția României din 1948.

Sub acest aspect,

intimatul-pârât Muzeul Național de Artă al României a invocat scrisoarea datată

14 octombrie 1948, prin care unul din moștenitorii dr. C.A., E.V. se plânge de

sechestrarea unor bunuri proprietate personală (cu ocazia inventarierii

bunurilor), această scrisoare purtând rezoluția datată 14 octombrie 1948 a

Președintelui Consiliului de Miniștri, dr. P.G., în care se menționează „De

acord cu Ministerul Arte și Informații - Interne și Justiție - succesorii vor

fi despăgubiți, iar până atunci să înceteze șicanele care alarmează inutil”, și

procesele-verbale de evaluare a bunurilor care nu au fost contestate,

intimatul-pârât susținând că din coroborarea acestor probe, rezultă că

succesorii defunctului au fost despăgubiți.

Înscrisurile

menționate nu fac însă dovada plății efective a despăgubirii pentru bunurile

expropriate, care este de esența exproprierii, dat fiind caracterul excepțional

al acestei măsuri.

Ca urmare a

constatării preluării ilegale a bunurilor expropriate, au devenit incidente

dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale

mobile urmând a fi restituite reclamanților, de către instituțiile care le

dețin.

Sub acest aspect,

Curtea a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză,

pârâtul Muzeul Național de Artă al României deține o mare parte din bunurile

expropriate care au fost identificate ca atare în raport.

Transmiterea efectivă

a bunurilor culturale mobile clasate către reclamanți se va face, conform art. 99

alin. (3) din Legea nr. 182/2000, numai după garantarea în scris, de către

aceștia, a respectării dispozițiilor acestei legi.

În privința bunurilor

care sunt deținute de alte muzee din tara, Curtea a reținut că nici unuia

dintre pârâți nu îi incumba obligația de restituire a acestor bunuri, deoarece

muzeele au personalitate juridică conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 311/2003,

iar art. 99 alin. (2) menționează că restituirea bunurilor mobile culturale

revendicate în condițiile acestui text legal se face de către instituțiile care

le dețin.

În ceea ce privește

restituirea contravalorii bunurilor mobile, care nu mai există în natură,

Curtea a apreciat că o asemenea obligație incumbă pârâtului Statul Român, prin

M.F.P., urmare exproprierii nelegale a bunurilor.

Legea nr. 182/2000 nu

prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deținătorul

bunurilor respective și trebuie interpretată restrictiv, având în vedere

caracterul acesteia de normă specială.

Pentru situația din

speță, legea specială nu stabilește titularul obligației de restituire prin

echivalent, dispozițiile ar. 6 alin. (3) care prevăd ca Ministerul Culturii și

Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au

ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se pentru bunuri ce intră în

domeniul de aplicare al legii, dar care exista fizic, material.

Prin urmare, în

privința reprezentării statului în vederea stabilirii obligației de restituire

in echivalent, urmează a fi aplicate dispozițiile de drept comun prevăzute de art.

25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, potrivit

cu care statul participa in raporturile juridice, prin M.F.P., în cauza

neregăsindu-se pentru ipoteza data o situație de excepție prin care legea să stabilească

anume alt organ în acest scop, astfel cum am arătat.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantele Angelescu Monteoru Ioana și Angelescu Monteoru

Nora Geta și pârâții Statul Român, prin M.F.P. și Muzeul Național de Artă al

României.

Reclamantele, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică

decizia numai cu privire la soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii

cu privire la bunurile ce se află în posesia altor unități muzeale din țară.

Prin dezvoltarea

motivului de recurs se arată că față de dispozițiile art. 31 – 34 din Legea nr.

311/2008 se impunea obligarea Ministrului Culturii și Cultelor la restituirea

bunurilor mobile deținute de alte muzee, întrucât acestea se află în subordinea

acestui minister. Cum Ministerul Culturii și Cultelor are calitatea de parte în

proces nu era necesară citarea unităților muzeale deținătoare a operelor de

artă.

Statul Român, prin M.F.P.,

prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică

decizia sub următoarele aspecte:

Instanța a respins

greșit excepția lipsei calității M.F.P. de reprezentant al Statului Roman

deoarece, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, se prevede că

„Ministerul Culturii reprezintă statul roman in relațiile interne si

internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național”. Astfel,

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate de reprezentant al statului,

reprezentarea acestuia fiind asigurată de către Ministerul Culturii.

În acest sens, se

învederează și dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la

persoanele fizice și, precum și dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 182/2000

care prevăd că „Ministerul Culturii și Cultelor ia măsuri pentru revenirea în

țară a bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul statului român,

precum și pentru efectuarea de către Statul român a plății despăgubirilor

acordate de instanța de judecată posesorului sau deținătorului bunului, precum

și instituției specializate care a efectuat cheltuielile privind conservarea

bunului cultural”.

Hotărârea instanței

este criticată și în ceea ce privește respingerea excepției prescripției

dreptului de a solicita despăgubiri pe considerentul că reclamanții au

solicitat, în principal bunurile și, în subsidiar, contravaloarea acestora.

În cauză sunt

incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, republicat, privitor la

prescripția extinctivă respectiv art. 1 alin. (1) conform căruia „Dreptul la acțiune,

având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit în lege”, iar în art. 3 alin. (1) „Termenul

prescripției este de 3 ani”.

De asemenea, potrivit

art. 1909 alin (2) C. civ. „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i

s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de trei ani, din ziua când l-a

pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia

recurs în contra celui de la care îl are”.

Acțiunea a fost

formulată de către reclamanți în 1998, iar deposedarea a avut loc în anul 1948,

ceea ce depășește cu mult termenul de prescripție de 3 ani.

Având în vedere

faptul că totuși situația politică nu ar fi permis reclamanților o astfel de

acțiune în timpul regimului comunist, anul de la care începe să curgă termenul

de prescripție era anul căderii regimului comunist respectiv 1989.

Hotărârea instanței

este nelegală și în ceea ce privește motivarea referitoare la imposibilitatea

exproprierii bunurilor mobile.

Prin raportare la

dispozițiile art. 10. din Constituția din 1948 care prevedea că „pot fi făcute

exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă

despăgubire stabilită de justiție”, exproprierea realizată prin Decretul nr. 255/1948

este un act perfect legal, întrucât prealabila despăgubire era prevăzută doar

în art. 481 C. civ. nu și în Constituția din 1948.

Întrucât art. 10 din

Constituție nu prevedea o prealabilă despăgubire, aceasta putea fi făcută și

ulterior.

Plata exproprierii

s-a realizat astfel cum rezultă din scrisoarea din 1948 prin care E.V. se

plânge Președintelui Consiliului de Miniștrii, dr. P.G. de sechestrare a unor

bunuri proprietate personală, scrisoare ce poartă în partea stângă sub

rezoluția datată 14 octombrie 1948 a președintelui Consiliului de Miniștri de

la acea dată, respectiv dr. P.G., prin care se specifica „de acord cu

Ministerul Arte si Informații - Interne si Justiție - Succesorii vor fi

despăgubiți iar până atunci să înceteze șicanele care alarmează inutil”.

Această scrisoare a

fost înaintată prin adresa din 15 octombrie 1948 Ministerului Artelor si

Internelor în vederea rezolvării și acordării de despăgubiri, în acest sens

întocmindu-se și o serie de procese-verbale de evaluare depuse la dosarul

cauzei, ceea ce conduce la concluzia indubitabilă a faptului că aceste

despăgubiri au fost plătite la valoarea de 1.372.500 lei, așa cum rezultă din

dispoziția de evaluare a bunurilor expropriate.

Prin acea rezoluție

s-a făcut dovada plății despăgubirilor, în timp ce reclamanții nu au produs

probe în combaterea înscrisurilor depuse.

Consecința imediată a

legalității exproprierii o constituie și incidența dispozițiilor art. 32 din

Legea nr. 182/2000 și art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile

culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului sau a

unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile și imprescriptibile,

ceea ce semnifică că aceste bunuri nu mai pot fi revendicate de terțe persoane,

fiind deținute în baza unui titlu valabil și cu o dreaptă despăgubire.

Referitor la

utilitatea publică, condiția este îndeplinită prin expunerea lucrărilor la

muzeele de artă din întreaga țară, cu scopul de a lărgi orizontul de

cunoaștere, cultura, bucurie a sufletului și a minții celor care au posibilitatea

să le cunoască.

În ceea ce privește

suma de 620.645 euro, se arată că suma este exagerat de mare. Recurenta a

susținut obiecțiunile formulate de Muzeul Național de Artă, în sensul că în

cuprinsul raportului de expertiză există neconcordanțe, deoarece expertul, deși

identifică în natură anumite bunuri, le trece totuși pe lista bunurilor

neidentificate, fiind evaluate ca inexistente.

Muzeul Național de

Artă al României critică decizia pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează:

Instanța a respins

nelegal excepția inadmisibilității formulării acțiunii numai de unii din

moștenitorii defunctului dr. C.A.

Instanța de apel a

reținut corect faptul că acțiunea a fost introdusă doar de doi dintre

moștenitorii defunctului, însă a respins în mod nelegal excepția

inadmisibilității, deoarece reclamanții nu au întreprins niciun demers în

vederea identificării celorlalți comoștenitori.

Inacțiunea nu poate

fi acoperită prin invocarea unei hotărâri C.E.D.O. singulare ce nu se suprapune

faptic peste situația existentă.

Acțiunea în

revendicare fiind un act de dispoziție, aceasta nu poate fi exercitată decât de

proprietarul unic al bunului, sau în cazul coproprietății, respectând regula

unanimității, de toți coproprietarii bunului.

Excepția de la

această regulă a fost consacrată de C.E.D.O. în cauza Lupas vs. România.

Admiterea excepției

inadmisibilității cererii în revendicare în prezenta cauză nu încalcă dreptul

reclamanților-intimați la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din

Convenție, așa cum greșit a reținut instanța de apel întrucât, în speță,

moștenitorii defunctei I.G.B. nu numai că nu s-au opus formulării unei acțiuni

în revendicare, dar au formulat cerere de intervenție care, însă, le-a fost

respinsă de Curtea de Apel București. In privința acordului intervenienților G.B.,

instanța de apel a greșit în mod fundamental întrucât respectivul acord al

coindivizarilor nu era unul in abstracto ci, era acordat tocmai având în vedere

posibila lor calitate de intervenienți în respectiva cauză.

În mod nelegal

instanța de apel a făcut aplicarea Legii de expropriere din anul 1864, în

condițiile în care aceasta era abrogată.

Prin Decretul nr. 417/1949

(B.Of. nr. 71 din 16 noiembrie 1949) s-a reținut că, „în virtutea art. 105 din

Constituția din 1948 [..] au fost și rămân abrogate [..] Decretul din 20

octombrie 1864 (promulgat cu nr. 1378) cu modificările ulterioare”.

Decretul de

expropriere nu contravine nici Constituției din 1948 și nici art. 481 C. civ.,

prin obiectul său, întrucât nu rezultă interdicția de expropriere a unor bunuri

mobile în scop cultural, după cum nu se prevedea necesitatea determinării

cauzei exproprierii printr-o lege specială, așa cum se menționa în vechea

Constituție din 1923 (art. 17 alin. (4)).

Exproprierea s-a

realizat prin lege. Singura condiție impusă de Constituția din 1948 era ca

exproprierea să se efectueze pe baza unei legi, adică să fie un act de voință

al autorității legiuitoare. Decretul nr. 255/1948 era emis de autoritatea

legislativă a statului, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare

Romane, fiind întrunită condiția art. 10 din Constituția din 1948.

Decretul de

expropriere nr. 255/1948 corespundea unei necesitați obiective a statului român

de a reface patrimoniul muzeal al României distrus în război sau sustras de

autoritățile sovietice. Contrar celor susținute de instanța de apel, cauza de

utilitate publică era prevăzută în decretul de expropriere, aceasta existând la

data preluării și menținându-se până astăzi.

O dovadă certă a

caracterului de utilitate publică a preluării operelor de arta îl constituie

chiar acțiunea intentată de reclamanți în care aceștia revendică tablourile de

la autoritățile publice calificate să pună la dispoziția publicului larg, spre

consultare și educare, operele de artă și cărțile înaintașilor: Muzeul Național

de Artă al României și Biblioteca Academiei Române.

Statul Român a

achitat despăgubirile aferente exproprierii, respectând astfel dispozițiile art.

10 din Constituție. Odată cu publicarea sa în M. Of. la data de 13 aprilie 1948

a intrat in vigoare Constituția din 1948 care modifica implicit dispozițiile art.

481 C. civ., întrucât nu se mai prevedea condiția prealabilei despăgubiri a

persoanei expropriate. Așadar, persoanele expropriate puteau fi despăgubite și

ulterior exproprierii.

Examinând

înscrisurile depuse în probațiunea achitării despăgubirilor instanța de apel a

reținut in mod nelegal ca aceste înscrisuri nu fac dovada plații efective a

despăgubirii, întrucât a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 1170 și 1199

C. civ.

În aceste condiții,

instanța de apel era datoare ca prin interpretarea coroborată și deductivă a

înscrisurilor depuse de Muzeul Național de Artă al României în dosarul Curții

de Apel (f. 190-226) să rețină că: exista o rezoluție prin care se acordau

despăgubiri; că rezoluția Primului Ministru privind despăgubirea succesorilor

defunctului C.A. a fost imediat pusă în executare, atât de Ministrul Artelor și

Informației care și-a pus rezoluția în acest sens, cât mai ales prin dispoziția

dată de evaluare a bunurilor expropriate și că au fost evaluate bunurile

expropriate, valoarea bunurilor fiind de 2.433.590 lei.

Pornind de la aceste

fapte obiective conexe, instanța de apel trebuia ca, făcând aplicarea art. 1170

si 1199 C. civ., să rețină pe calea prezumției simple și a operațiunii logico

deductive că ordinul dat a fost executat integral și că, succesorii

expropriatului C.C.A. au fost despăgubiți conform evaluării făcute.

Despăgubirea acordată

potrivit evaluării făcute a fost dreaptă, dovada certa a acestui fapt fiind

necontestarea valorilor stabilite drept echivalent al bunurilor expropriate de

către succesorii defunctului C.C.A.

Consecința imediată a

legalității exproprierii o constituie incidența dispozițiilor art. 33 din Legea

nr. 182/2000, republicată, și art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora

bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului

sau a unităților administrative-teritoriale sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile.

Ministerul

Administrației și Internelor, arată prin întâmpinare că își însușește

dispozițiile deciziei recurate în ceea ce privește reținerea lipsei calității

sale procesuale pasive.

Biblioteca Academiei

Române, precizează în întâmpinare, că instanța de apel a reținut corect că

instituția nu se află în posesia niciuneia dintre bunurile revendicate.

Ministerul Culturii

și Patrimoniului Național solicită prin întâmpinare respingerea recursurilor

declarate de reclamante și de pârâtul Statul român întrucât instanța de apel a

aplicat corect legea atunci când a decis că restituirea în natură a bunurilor

poate fi făcută doar de deținătorul bunurilor revendicate și că obligația de

restituire prin echivalent aparține M.F.P. în calitate de reprezentant al

Statului, conform dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Muzeul Național de

Artă al României, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C.

proc. civ., solicită admiterea în parte a recursului pârâtului Statul român și

respingerea recursului reclamantului.

Astfel, cu privire la

calitatea procesuală pasivă a Statului român, reprezentat de M.F.P., se arată

că dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 conferă M.F.P. calitatea

de reprezentant