ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 522/2015

Decizia nr. 522/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 573 din 19 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-au respins excepțiile puterii de lucru judecat și prescripției invocate de pârâți și s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României. S-a respins cererea formulată de reclamanta A. și continuată de B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat de primarul general, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Muzeul de Artă al României, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut din examinarea actelor dosarului, a susținerilor și apărărilor formulate de părți, următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 17 ianuarie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin primarul general, Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă, constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de către Notariatul de Stat București Biroul 5 și repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii celor 106 tablouri care au făcut obiectul acestei donații și care sunt identificate în inventarul anexă la contract.

În motivare, reclamanta a arătat că, în primele luni ale anului 1950, familia C. a fost deposedată de mai multe imobile (clădiri și terenuri) aflate în proprietatea sa. Cea mai mare parte a averii autorilor săi era reprezentată de colecția de artă compusă din peste 1.500 de piese, pictură și sculptură românească și europeană, mobilier de artă, obiecte decorative, metale prețioase și altele. Având în vedere faptul că toate aceste bunuri au fost preluate în fapt în momentul naționalizării caselor în care erau expuse, dar fără a se realiza niciun fel de formalitate de preluare a acestor bunuri mobile, doctorului C. i s-a pus în vedere să doneze statului (în loturi) întreaga colecție, care de altfel se și află în stăpânirea autorităților.

Fiind pus într-o astfel de situație de contextul istoric și politic al vremii, pentru a-și proteja familia (cele două fiice și soția), doctorul C. fără a avea el însuși intenția de a gratifica, a acceptat cu greu propunerea autorităților de a masca preluarea abuzivă a tablourilor printr-o primă donație care cuprindea un lot de 106 tablouri de mare valoare.

Actul de donație încheiat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de către Notariatul de Stat București Biroul nr. 5 este lovit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei, deoarece în momentul semnării lui autorii săi nu aveau intenția de a gratifica statul român cu această colecție de tablouri.

Acest lucru rezultă foarte clar din modul în care s-au succedat evenimentele în anul 1950, când aceștia au fost mai întâi deposedați de toate imobilele prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, urmând a fi evacuați. În această situație, sub imperiul presiunii create de regimul comunist, care prin Comitetul Provizoriu al Capitalei a emis hotărârea nr. 152 din 20 mai 1950 cu mult înainte de semnarea donației, pentru a da impresia autorilor săi că nu mai există o altă cale, au fost nevoiți să accepte această situație de compromis.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C. civ.

Pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a depus întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, având în vedere că reclamanta a mai făcut un demers pentru anularea contractului de donație nr. 1836/1950 și restituirea celor 106 tablouri, litigiul purtând între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză.

Astfel, prin sentința civilă nr. 4625/2002, pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Judecătoria sectorului 1 București, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 562 din 27 aprilie 2007, pronunțată în Dosarul nr. x/2005, instanța de apel, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de apelantul-reclamant D. și continuată de moștenitoarea acestuia, A. în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Municipiului București, a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr. 1836/1950 la Notariatul București - Biroul 5 și a dispus obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie cele 106 tablouri menționate în procesul-verbal din 09 octombrie 1951, încheiat la solicitarea Sfatului Popular al Capitalei R.P.R. - Secțiunea Administrativă, de Comisia de Evaluare. Instanța de recurs, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2005, prin decizia civilă nr. 942/2008, soluționând irevocabil recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României, a admis aceste recursuri și a modificat decizia recurată nr. 562/2007, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

Pârâta a invocat, de asemenea, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive. Din examinarea motivării în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată nu a rezultat în ce a constat raportul juridic obligațional al Ministerului Culturii și Patrimoniul Național în cauza dedusă judecății. Astfel, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național este instituție a administrației publice de specialitate și nu deținător de bunuri culturale mobile, în posesia sa neaflându-se niciodată bunurile revendicate, acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pârâtul Muzeul Național de Artă al României a formulat, de asemenea, întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. A arătat că, reclamanta nu are un titlu și nici nu justifică un drept opozabil statului care ar îndreptăți-o să formuleze o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului statului. La data de 22 iulie 2005, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112/2005 la B.N.P. E., reclamanta și-a vândut contra sumei de 1.000.000 euro, drepturile litigioase privind cele 106 tablouri ce alcătuiesc Colecția Dr. C. ce făceau obiectul Dosarului nr. x/2002, înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1, aflat în acel moment în apel (Dosar nr. x/2003) înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă. A fost invocată și excepția lipsei de interes a reclamantei întrucât aceasta ar putea obține niciun folos din demersul său juridic astfel încât, chiar și în ipoteza în care se constată nulitatea absolută a actului de donație, colecția nu i-ar reveni acesteia, ci ar fi preluată de cumpărătorii drepturilor litigioase. Pârâta a invocat și excepția autorității de lucru întrucât prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008, definitivă și irevocabilă pronunțată în Dosarul nr. x/3/2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a tranșat în mod definitiv acțiunea în revendicare a Colecției Dr. C., instanța de recurs reținând legalitatea dobândirii colecției de către stat și pe cale de consecință respingând cererea având ca obiect revendicarea celor 106 tablouri ce alcătuiesc colecția. S-a arătat că exista triplă identitate de părți, obiect și cauză între cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, soluționat definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008.

Prin încheierea de ședință din data de 06 noiembrie 2012 s-a luat act de transmiterea calității procesuale active de la reclamanta A. către B., pentru considerentele menționate în practicaua respectivei încheieri.

Având în vedere că, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța trebuie să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor care fac inutilă, în tot sau în parte, a fondului cauzei, asupra excepțiilor puterii de lucru judecat, prescripției, lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut următoarele:

Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 166 C. proc. civ., ca o excepție de fond, peremtorie și absolută.

Pentru a exista putere de lucru judecat este necesar să se stabilească tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2005, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008, reclamantul D. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Muzeul Național de Artă al României, Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Municipiului București, să se constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a bunurilor culturale mobile reprezentate de cele 106 tablouri menționate în anexa actului de donație încheiat la data de 18 noiembrie 1950 între autorii săi și Statul Român, pentru lipsa consimțământului și violența fizică și morală și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie tablourile.

Dacă întrunirea primelor două cerințe, respectiv identitatea de părți și de obiect între prezenta cerere și cea care înregistrată sub nr. x/3/2005, este evidentă, instanța apreciază, însă, că nu este îndeplinită condiția existenței identității de cauză reține puterea de lucru judecat. Astfel, în primă acțiune s-a solicitat anularea contractului de donație pentru lipsa consimțământului donatorilor și violența fizică și morală, iar în cauza de față s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație pentru lipsa cauzei.

Întrucât nu exista identitate de cauză între cele două cereri de chemare în judecată, instanța constată că excepția puterii de lucru judecat, invocată de pârâți este neîntemeiată, urmând a o respinge.

De asemenea, va fi respinsă și excepția prescripției dreptului material la acțiune deoarece acțiunea prin care se solicită constatarea nulității absolute a unui act juridic civil este imprescriptibilă extinctiv.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, instanța reține că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 de B.N.P. E., reclamanta a transmis cumpărătorilor F. și G. toate drepturile litigioase ce rezultă din anterior menționat (Dosarul nr. x/2003 al Curții de Apel București), având ca obiect revendicare bunuri mobile, respectiv o parte din colecția de tablouri cunoscută în lumea artelor plastice și a criticilor de artă, drept colecția „Dr. C.”, astfel cum sunt inventariate în dosarul de fond nr. x/2002 judecat la Judecătoria sector 1, inventar ce face parte integrantă din prezentul contract.

Dreptul invocat de reclamantă și dedus judecății în Dosarul nr. x/2003 este dreptul de proprietate asupra tablourilor donate statului de către autorii săi. Având în vedere caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare, instanța constată că, urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, dreptul de proprietate pretins de reclamantă s-a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. și G..

Conform dispozițiilor art. 1325 C. civ. [aplicabil în temeiul art. 6 alin. (2) și (3) din noul C. civ. și art. 102 din Legea nr. 71/2011, legea aplicabilă executării obligațiilor asumate de părți fiind legea în vigoare la data încheierii contractului] „obligația de a preda lucrul vândut cuprinde accesoriile sale și tot ceea ce a fost destinat la uzul sau perpetuu”. În categoria accesoriilor se includ și drepturile și acțiunile atașate lucrului vândut și care se transmit odată cu acesta. Acțiunile privind lucrul vândut se transmit dacă sunt indisociabile de acesta, când nu prezintă interes decât pentru proprietarul bunului și nu sunt susceptibile de a fi exercitate decât de acesta.

Aplicând aceste considerente teoretice în cauza de față se observă că prin transmiterea dreptului dedus judecății în dosarul având ca obiect revendicare bunuri mobile, A. a transmis implicit, ca accesoriu, și dreptul de a cere constatarea nulității absolute a contractului de donație, deoarece exercitarea acestei acțiuni este strict legată de acțiunea în revendicare și prezintă interes pentru cesionarului dreptului litigios. Tot astfel, folosind regulile de interpretare a efectelor actului juridic civil prevăzute de art. 977 C. civ. - „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literar al termenilor”, art. 970 alin. (2) C. civ. - convențiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”, în opinia instanței, dreptul de a cere constatarea nulității absolute a contractului de donație a format obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 întrucât exercitarea acțiunii în revendicare, prin care se apără dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile, presupunea, în cazul de față, constatarea nulității contractului de donație.

Așadar, la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta nu mai era titulara dreptului de proprietate asupra tablourilor ce au făcut obiectul contractului de donație autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de Tribunalul de Stat București Biroul nr. 5 și nici a dreptului accesoriu de a solicita constatarea nulității absolute a contractului de donație.

Prin decizia civilă nr. 281/A din 26 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția lipsei de interes și a admis apelul declarat de apelantul reclamant B. împotriva sentinței civile nr. 573 din 19 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, dispunând anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.

Răspunzând criticilor formulate prin cererea de apel, instanța de control judiciar a constatat că tribunalul, în mod nefondat, a soluționat cauza în temeiul unei excepții și că raportat la prevederile art. 296 C. proc. civ. se impune admiterea căii de atac cu consecința anulării sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea deciziei s-a reținut în principal că acțiunea introductivă soluționată prin sentința civilă apelată, a avut ca obiect clar și neechivoc stabilit, constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de către Notariatul de Stat București Biroul 5 și repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii celor 106 tablouri care au făcut obiectul acestei donații, identificate în inventarul anexă la contract pentru lipsa cauzei, reclamanta invocând faptul că în momentul semnării convenției, autorii săi nu aveau intenția de a gratifica statul roman cu această colecție de tablouri.

Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., acțiune continuată de apelant, în calitate de cesionar de drepturi litigioase, reținând că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, reclamanta a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. și G., odată cu drepturile litigioase care făceau obiectul Dosarului nr. x/2003 al Curții de Apel București și dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile ce urmau a fi revendicate în acel dosar.

Procedând la verificarea acestui raționament, Curtea a reținut însă că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase sus menționat reclamanta

A. a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. și G., drepturile litigioase care făceau obiectul Dosarului nr. x/2003 al Curții de Apel București, dosar care a avut ca obiect, așa cum rezultă și din considerentele deciziei civile nr. 942 din 28 mai 2008 și din cererile anexate în copie la dosarul de fond, revendicarea acelorași tablouri, invocându-se, totodată, nulitatea contractului de donație pentru lipsa consimțământului și violență fizică și morală.

Dar, spre deosebire de o vânzare-cumpărare obișnuită, vânzarea dreptului litigios este un contract în care părțile nu cunosc existența dreptului lor din momentul realizării acordului de voință. Tocmai de aceea, contractul este unul aleatoriu, iar vânzătorul nu poate niciodată garanta cumpărătorului că va câștiga procesul.

În ceea ce privește efectele acestei convenții, Curtea a reținut că

spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, dobândirea drepturilor patrimoniale asupra bunurilor care fac obiectul unui litigiu se produce numai atunci când cel care cumpără drepturile litigioase câștigă acel litigiu, în care a dobândit respectivele drepturi litigioase.

Or, Dosarul nr. x/2003 al Curții de Apel București, la care se face referire în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1112 din 22 iulie 2005, a fost soluționat irevocabil, în sensul respingerii acțiunii formulate de autorul cedentei A. și prin urmare nu se poate susține că cesionarii drepturilor litigioase au dobândit în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra obiectului donației.

Astfel, Curtea a reținut că prin convenția

de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1112 din 22 iulie 2005, s-a transmis ceea ce a existat în patrimoniul cedentei, în calitatea sa de moștenitoare a donatorului, respectiv vocația la recunoașterea dreptului de proprietate înstrăinat în temeiul unui contract de donație și la redobândirea posesiei bunurilor donate, potrivit dreptului comun; calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului donat statului, urmând a fi stabilită după epuizarea procedurii și numai în condițiile constatării caracterului abuziv al deposedării fostului proprietar ca efect al constatării nulității titlului exhibat de stat.

În aceste condiții, întrucât consolidarea dreptului de proprietate al celui deposedat care susține nevalabilitatea titlului statului, presupune îndeplinirea condiției ca titlul invocat de donatar, să fie constatat nul, nu se poate susține cu deplin temei că în temeiul contractului de cesiune anterior încheiat de aceeași reclamantă, cesionarii ar fi dobândit însăși dreptul de proprietate, ci exclusiv o vocație la redobândirea bunurilor donate, afectată de această condiție.

Altfel spus, întrucât ceea ce a existat în patrimoniul cedentei, în calitatea sa de moștenitoare a fostului proprietar pretins deposedat abuziv de stat în perioada comunistă, a fost vocația la a solicita, conform dreptului comun, recunoașterea unui drept de proprietate, asupra bunurilor mobile donate, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv de stat urmând a fi stabilită doar după epuizarea și soluționarea acțiunii de drept comun formulate de cedentă, această vocație a fost transmisă prin contractul de cesiune, cesionarilor, care nu au putut dobândi mai multe drepturi decât cele deținute de cedent, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.

În același sens, Curtea a avut în vedere faptul că prima instanță a respins excepția puterii de lucru judecat, invocată de pârâți, cu motivarea că între prezenta cerere și acțiunea soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008 nu există identitate de cauză, deoarece în primul proces s-a invocat nulitatea donației pentru lipsa consimțământului donatorilor și violența fizică și morală, iar în prezenta acțiune se invocă lipsa cauzei contractului de donație, aspect necontestat în apel de către intimații-pârâți.

Or, făcând abstracție de existența cesiunii de creanță, în măsura în care se admite că nu funcționează excepția autorității de lucru judecat în legătură cu noua cerere promovată, consecința este aceea că donatorul sau succesorul acestuia poate deduce judecății o nouă cerere, întemeiată pe o altă cauză, putând obține inclusiv recunoașterea dreptului dedus judecății, fără a i se putea opune soluția din primul proces și a se putea socoti dreptul dedus judecății, în noul litigiu, ca fiind „epuizat”. Altfel spus, trebuie admis că acesta, chiar în condițiile în care dreptul de proprietate pretins în primul litigiu, nu a fost recunoscut, păstrează vocația de a i se recunoaște dreptul de proprietate, sub condiția ca, în noul litigiu, contractul de donație încheiat de autorul său cu statul să fie constatat nul pentru lipsa cauzei.

Așa fiind, în măsura în care este de necontestat că în litigiul anterior, acțiunea a fost respinsă irevocabil, nu se poate susține că cesionarii anteriori au dobândit însăși dreptul de proprietate și toate accesoriile acestuia, ci, așa cum rezultă neîndoielnic din clauzele contractului de cesiune nr. 1112/2005, intenția părților nu a fost aceea de transfera un drept real pur și simplu, ci un drept real de proprietate afectat de condiția suspensivă a admiterii acțiunii în cadrul litigiului expres menționat.

În aceste condiții, plecând de la premisa că, în acest caz, promovarea unei noi acțiuni în revendicare nu poate fi oprită, neexistând autoritate de lucru judecat, întrucât dreptul invocat are un fundament nou, reclamantei și implicit apelantului, în calitate de cesionar al drepturilor litigioase ce fac obiectul prezentului litigiu, trebuie să i se recunoască vocația de a dobândi recunoașterea dreptului de proprietate pretins, indiferent de soluția pronunțată în litigiul anterior.

Mai mult, Curtea a avut în vedere și prevederile art.

984 din C. civ. de la 1864 (aplicabile în cauză potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011), potrivit cu care: „convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”, respectiv pe cele înscrise în 982 din C. civ. de la 1864, care stabilesc că: „toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg”.

Or, așa cum s-a arătat, obiectul cesiunii de creanță a fost clar determinat de părțile contractante, în alin. (2) al convenției, acestea precizând că înstrăinează respectiv, dobândesc drepturile litigioase ce rezultă din Dosarul nr. x/2003 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu termen la 31 octombrie 2005, cumpărătorii fiind substituiți în toate drepturile cesionarei, fiind în drept a continua procesul, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Astfel, în raport de conținutul neechivoc al acestor clauze, care fac trimitere clară la un anumit litigiu, nu se poate aprecia că părțile au înțeles să transmită, respectiv să dobândească și drepturile litigioase care ar deriva din eventualele alte litigii cu același obiect, contractul trebuind să fie interpretat în limitele și în conformitate cu voința părților, astfel cum rezultă ea neechivoc din cuprinsul clauzelor inserate în cuprinsul convenției.

De altfel, argumentele instanței de fond sunt contrazise de chiar probatoriul administrat în cauză, constând în contractul de cesiune - autentificat sub nr. 930/2012. Astfel, în măsura în care cesionarii însăși ar fi considerat că au dobândit vocația de a solicita în justiție recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunurilor donate, independent de cauza acțiunii dedusă judecății, iar nu limitat la dreptul ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2003 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu termen la 31 octombrie 2005, cesionarul G. nu ar mai fi procedat la încheierea acestei convenții ulterioare, care este, de asemenea, un contract de vânzare de drepturi litigioase, având ca obiect bunurile care au făcut obiect al aceleiași donații.

În aceste condiții, Curtea a reținut că este corectă aserțiunea apelantului în sensul că

prin acest contract nu s-au transmis decât drepturile litigioase fondate pe o anumită cauză juridică, intenția părților contractante fiind aceea de transfera vocația de a dobândi dreptul litigios dedus judecății în litigiul expres și neechivoc menționat în convenție, vocație care urma a se consolida sau nu, în raport de soluția adoptată în respectivul litigiu și nicicum dreptul de proprietate asupra acelor tablouri.

Tot astfel, împrejurarea că potrivit art. 1325 C. civ., vânzătorul are obligația de a preda lucrul vândut împreună cu accesoriile sale și tot ceea ce a fost destinat la uzul său perpetuu nu poate susține interpretarea primei instanțe.

Astfel, nu se poate face abstracție de caracterul aleatoriu al convenției analizate, astfel că în ceea ce privește dreptul transferat, este necesar a se sublinia că acesta nu este un drept de proprietate pur și simplu, ci un drept condițional, a cărui existență depinde de șansa de câștig sau de riscul de pierdere a litigiului care îi conferă caracterul de drept litigios. Or, în raport de celea constatate, nu se poate susține cu deplin temei că, la momentul încheierii convenției, dreptul transmis este însăși dreptul de proprietate care trebuie predat cu toate accesoriile sale, așadar, inclusiv cu toate acțiunile menite să-i asigure protecția, în realitate, un atare drept, neluând naștere decât ulterior, odată cu tranșarea litigiului, printr-o soluție favorabilă cesionarului, ca efect al îndeplinirii acestei condiții.

În aceste condiții

, Curtea a concluzionat că excepția lipsei calității procesuale active a apelantului nu este fondată.

Sub aspectul lipsei de interes a apelantului în formularea căii de atac, instanța de apel a reținut că, pe de o parte, nu se poate contesta că apelantul a căzut în pretenții în fața primei instanțe, ca urmare a soluției adoptate, de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, iar pe de altă parte, că acesta are calitatea de cesionar al drepturilor litigioase ce fac obiectul prezentului litigiu, contract ale cărui existență și efecte nu sunt contestate de intimați și în temeiul căruia, așa cum s-a arătat în cele ce preced, apelantul a dobândit dreptul de a continua litigiul început de autoarea sa și vocația de a dobândi dreptul litigios dedus judecății, care urmează a se consolida sau nu, în raport de soluția ce va fi adoptată în prezentul litigiu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în mod separat și în termen legal, pârâții Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii, recursurile întemeindu-se pe prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și respectiv pe art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Sub aspectul motivelor de recurs vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente și interpretarea greșită de către instanța de apel a clauzelor contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, instanță care ar fi schimbat înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia, ambele recurente au susținut și dezvoltat aceleași critici care în esență privesc următoarele:

Schimbând înțelesul vădit neîndoielnic al contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, instanța de apel a reținut că obiectul contractului l-au constituit exclusiv „drepturile litigioase fondate pe o anumită cauză juridică”, iar nu dreptul pur și simplu, drept în temeiul căruia cumpărătorii aveau dreptul de a solicita și obține în instanță recunoașterea dreptului alegat prin constatarea nulității absolute a donației și restituirea bunurilor donate.

Interpretarea dată de instanță contravine caracterului neîndoielnic al contractului de vânzare de drepturi litigioase care prevede în mod neechivoc în chiar alin. (1) că reclamanta „vinde, fără nici o rezervă toate drepturile litigioase având ca obiect revendicarea bunurilor mobile, respectiv o parte din colecția de tablouri cunoscută în lumea artelor plastice drept Colecția C., astfel cum sunt inventariate în dosarul de fond nr. x/2002, judecat la Judecătoria sector 1”.

Așadar, în schimbul prețului de 1.000.000 euro, cumpărătorii drepturilor litigioase au cumpărat dreptul pur și simplu „de a revendica bunurile mobile, respectiv o parte din colecția de tablouri cunoscută în lumea artelor plastice drept Colecția C.”, drept care are unică caracteristică faptul că este în litigiu. Dreptul la acțiune este pur și simplu însă poate fi valorificat doar în condițiile câștigării litigiului, caracterul aleatoriu al contractului de vânzare-cumpărare fiind perfect ilustrat de precizarea din contract potrivit căruia riscul contractului este suportat de cumpărători. Deci, vânzarea din anul 2005 a transmis integral și definitiv toate drepturile către acei cumpărători. A. nu mai putea revinde ceea ce nu mai avea în patrimoniu, fiindcă vânduse integral și definitiv lui F. și lui G. la 22 iulie 2005, prin act autentic.

De asemenea, în mod nelegal instanța de apel a reținut că art. 1325 C. civ., potrivit căruia vânzătorul are obligația de a preda lucrul vândut împreună cu accesoriile sale nu este aplicabil în cauză întrucât prin contract nu s-a transmis dreptul de proprietate ci, un drept condițional, a cărui existență depinde de șansa de câștig. Din lecturarea - alăturată - a celor două contracte de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase, se poate constata că A. nu mai avea calitatea de a vinde lui B., fiindcă vânduse totul celorlalți doi - F. și G. - vânzare irevocabilă.

S-a arătat că vânzarea de drepturi litigioase este o vânzare care prezintă o serie de particularități:

(i) are ca obiect drepturi de fond în sensul că, în urma câștigării acțiunii, cumpărătorul devine titularul acestor drepturi putând să le valorifice sub nume de proprietar;

(ii) drepturile transmise fac obiectul unei acțiuni în justiție, fapt care îi conferă contractului și un caracter aleatoriu de vreme ce cumpărătorul suportă toate riscurile pierderii procesului după cum poate suporta toate beneficiile câștigării procesului devenind astfel proprietarul exclusiv al dreptului litigios dobândit prin cumpărare. Aceasta înseamnă că în cazul pierderii procesului, drepturile litigioase înstrăinate nu se reîntorc în patrimoniul vânzătorului așa cum a susținut apelantul B.

În considerarea efectelor contractului de vânzare de drepturi litigioase, prin vânzarea de drepturi litigioase autentificate sub nr. 1112/2005 la B.N.P. E., A. a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. și G. în schimbul prețului de 1.000.000 euro, toate drepturile de fond privind proprietatea celor 106 tablouri ce alcătuiesc Colecția Dr. C. De reținut un aspect, anume că suma de 1.000.000 euro a fost plătită efectiv, ceea ce atestă că A. nu mai putea primi nici o acțiune în justiție și nici nu mai putea să mai vândă încă odată drepturile deja înstrăinate.

În condițiile în care, dreptul real pretins asupra celor 106 tablouri a fost înstrăinat și ulterior infirmat definitiv și irevocabil de către Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 942/2008, A. nu mai era titularul vreunui drept în legătură cu aceste tablouri și prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase încheiat 7 ani mai târziu și autentificat sub nr. 99 din 26 ianuarie 2012 la B.N.P.A. H. și I. era lipsit de obiect, ceea ce automat conduce pe plan procesual la lipsa calității procesuale active. Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, în mod corect instanța de fond reținând că dl. B. nu are calitate procesuală activă din moment ce chiar vânzătoarea dreptului litigios A. nu mai avea acest drept în patrimoniul său la data perfectării vânzării drepturilor către B., F. și G.

La data formulării cererii de chemare în judecată în cauza de față - 18 ianuarie 2012 - A. nu mai avea nici o calitate de a acționa în judecată, iar ca o consecință a vânzării făcute de ea în anul 2005, nu mai putea încheia în 26 ianuarie 2012 un alt contract de vânzare de drepturi litigioase, cu B. Prin urmare, nici acesta nu justifică o calitate procesuală activă, ceea ce corect a reținut instanța de fond.

Legitimatio ad causam

este, potrivit unei definiții consacrate de literatura juridică și însușită de practica judecătorească, titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces. Cu alte cuvinte, acela care are un drept, are și calitatea de a intenta o acțiune. B. nu avea calitatea de a continua, acțiunea promovată de A., fiindcă aceasta la data introducerii acțiunii - 17 ianuarie 2012 - nu avea nici o calitate, fiindcă își vânduse drepturile din 2005.

În condițiile în care A. înstrăinase anterior drepturile de fond aferente celor 106 tablouri către alte persoane și în condițiile în care instanța a reținut definitiv și irevocabil că acest drept nu există, în mod legal și temeinic, instanța de fond a reținut că apelantul B. nu are un titlu și nici nu justifica un drept opozabil statului care l-ar îndreptați să formuleze o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului statului.

Drepturile litigioase vândute anterior nu pot eluda stabilitatea circuitului civil și nici nu pot crea într-un alt litigiu drepturi pentru o altă persoană,

atât timp cât persoana care a înstrăinat dreptul litigios, nu mai avea la momentul vânzării drepturi.

În mod practic, A. nu mai avea în patrimoniu drepturile alegate privind bunurile, cu atât mai mult nu putea vinde ce nu avea, fiindcă făcuse cu privire Ia aceleași drepturi o înstrăinare anterioară, înstrăinare care era definitivă.

În considerarea acestor aspecte, se impune menținerea hotărârii instanței de fond referitoare la excepția lipsei calității procesuale active.

Nu în ultimul rând, s-a mai susținut că în mod nelegal instanța de apel, în continuarea aceleiași interpretări eronate a contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 a reținut interesul personal, actual și legal al apelantului B. de a continua litigiul început de A. și vocația de a dobândi dreptul litigios dedus judecății, în condițiile în care dreptul acesteia nu exista la momentul cedării dreptului litigios și nici la momentul introducerii acțiunii la instanța de fond.

Sub aspectul motivului de recurs vizând reținerea de către instanța de apel, în cuprinsul deciziei atacate, a unor considerente străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), motiv invocat de recurentul-pârât Muzeul Național de Artă al României, nu au fost dezvoltate critici. Raportat la această situație, în condițiile invocării pur formale a textului de lege amintit, Înalta Curte a considerat că motivul de recurs enunțat nu poate face obiectul analizei în prezenta fază procesuală.

Verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte cu majoritate a constatat că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce urmează:

Ceea ce interesează în cauză și chestiunea asupra căreia s-au aplecat cu interes atât prima instanță, cât și instanța de apel vizează noțiunea de drept litigios și posibilitatea reclamantei A. de a translata din patrimoniul său în cel al numitului B. drepturile litigioase decurgând din prezentul proces. Cu întâietate însă trebuie avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, reclamanta în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, Ministerul Culturii și Muzeul Național de Artă al României a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate nulitatea contractului de donație autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de către Notariatul de Stat București Biroul nr. 5 ce a fost încheiat între autorii defunctului său soț, și-anume între soții C. pe de o parte, și Statul Român pe de altă parte, pentru lipsa cauzei; respectiv pentru lipsa intenției autorilor reclamantei de a gratifica statul român cu colecția de tablouri ce au făcut obiectul donației.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 17 ianuarie 2012, iar la data de 26 ianuarie 2012 reclamanta a înstrăinat către numitul B. drepturile litigioase care formează obiectul dosarului civil nr. x/3/2012 aparținând Tribunalului București, prin contractul de vânzare drepturi litigioase autentificat sub nr. 99 din 26 ianuarie 2012 de B.N.P.A. H. și I.

Instanțele judecătorești au apreciat în mod corect că excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României trebuie analizată din perspectiva aptitudinii reclamantei de a transmite către orice persoană interesată și capabilă dreptul litigios care formează obiectul prezentului dosar civil, iar pentru aceasta era necesar a se verifica și dacă urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 de B.N.P. E., reclamanta mai avea în patrimoniul ei, la data de 17 ianuarie 2012 (când a promovat prezenta acțiune) dreptul dobândit pe cale succesorală în legătură cu cele 106 tablouri care au făcut obiectul actului de donație contestat.

Din această perspectivă criticile pârâților recurenți vizând interpretarea greșită de către instanța de apel a contractului de vânzare drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 sunt întemeiate. Prin contractul menționat reclamanta a înstrăinat către numiții F. și G. drepturile litigioase rezultând din dosarul civil nr. x/2003 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, având ca obiect constatarea nulității contractului de donație nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 pentru lipsa consimțământului și lipsa cauzei la momentul încheierii actului de donație și restituirea bunurilor mobile în considerarea cărora s-a încheiat acel act, respectiv o parte din colecția de tablouri „Dr. C.”, astfel cum au fost inventariate în dosarul de fond nr. x/2002 judecat la Judecătoria sectorului 1. În cauză era vorba despre aceleași 106 tablouri ce se vor a fi restituite și în prezentul litigiu. La acel moment instanțele judecătorești erau chemate a se pronunța asupra nelegalității trecerii în proprietatea statului a bunurilor mobile pentru lipsa consimțământului și violență fizică și morală exercitată asupra donatorilor potrivit Legii nr. 182/2000, dar și asupra nulității contractului de donație în temeiul art. 800 și urm. C. civ. Că este așa rezultă din actele dosarului ce au determinat încheierea contractului de vânzare drepturi litigioase nr. 1112/2005 și din chiar susținerile contestatoarei de la acea vreme, numita A., care în motivele contestației în anulare promovată împotriva deciziei civile nr. 942 din 28 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București a specificat faptul că instanța s-a aflat într-o confuzie evidentă deoarece cauza pentru care s-a cerut nulitatea actului nu o constituie existența unui motiv de nulitate relativă, ci motive de nulitate absolută care constau în lipsa consimțământului și lipsa cauzei la momentul încheierii actului de donație.

Prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2005, s-a soluționat în mod irevocabil cauza având ca obiect constatarea nulității actului de donație cu nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 pentru lipsa consimțământului și violența fizică și morală și lăsarea în deplină proprietate și posesie a tablourilor, în sensul că s-a respins acțiunea ca nefondată.

În considerentele deciziei de mai sus s-a reținut că, din însuși contractul de donație, reiese dorința familiei și în special a donatorului ca operele de artă adunate de mai multe generații să fie accesibile unui public cât mai larg de iubitori ai artei.

Așadar, la data de 22 iulie 2005 reclamanta a înstrăinat în schimbul sumei de 600.000 euro dreptul litigios vizând recuperarea celor 106 tablouri din colecția de artă „Dr. C.”, drept al cărui fond a făcut obiectul contestațiilor judiciare în Dosarul nr. x/3/2005 aparținând Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În atare situație, având în vedere și dispozițiile art. 1402-1404 C. civ. de la 1864, în vigoare la data amintitului contract de vânzare drepturi litigioase, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (2) și (5) din noul C. civ., potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor, se constată că la data prezentei cereri de chemare în judecată reclamanta A. nu mai avea în patrimoniul său niciun drept în legătură cu constatarea nulității actului de donație sus menționat pentru lipsa cauzei și cu revendicarea bunurilor mobile (obiect al contractului contestat) care să-i permită să demareze alt proces.

Vânzarea de drepturi litigioase presupune perfectarea unui contract sinalagmatic care dă naștere la obligații reciproce și interdependente între părțile contractante, iar caracterul translativ de drepturi al acestuia presupune că din momentul încheierii convenției a operat transmiterea dreptului în legătură cu care s-a încheiat actul. Acest contract de vânzare drepturi litigioase prezintă și un caracter aleatoriu care nu trebuie confundat cu o condiție suspensivă, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel atunci când a reținut că intenția părților din contractul de vânzare drepturi litigioase cu nr. 1112/2005 nu a fost aceea de a transfera un drept real pur și simplu, ci un drept real de proprietate afectat de condiția suspensivă a admiterii acțiunii în cadrul litigiului expres menționat. Instanța de apel deși face referire la dreptul de proprietate al reclamantei, (în anumite paragrafe), înțelege apoi să arate că ceea ce s-a transmis în fapt prin contractul de vânzare drepturi litigioase nr. 1112/2005 este numai o vocație ce urmează a se consolida sau nu, în raport de soluția adoptată în respectivul litigiu și nicicum dreptul de proprietate asupra acelor tablouri. Considerentele contradictorii confirmă opinia recurenților în sensul că instanța de apel a interpretat greșit contractul de vânzare cumpărare drepturi litigioase cu nr. 1112/2005.

Caracterul aleatoriu al contractului desemnează faptul că existența și întinderea drepturilor părților depinde de evenimentul viitor și incert reprezentat de rezultatul procesului judiciar. Așadar, cumpărătorul are prefigurate în minte ambele posibilității ale soluționării procesului în care intervine la momentul cumpărării drepturilor litigioase, neputându-se îndrepta împotriva vânzătorului pentru recuperarea prețului plătit în cazul în care s-ar respinge cererea de chemare în judecată. Aceeași rațiune se aplică similar și vânzătorului de drepturi litigioase care nu se mai poate pretinde proprietar asupra dreptului înstrăinat în cazul în care acțiunea vizând fondul dreptului transmis și al pretențiilor decurgând din acesta s-a admis de către instanțele judecătorești. Acest vânzător nu mai poate iniția o nouă acțiune, având același scop cu cea din procesul anterior, pentru a putea apoi să încheie un contract de vânzare drepturi litigioase aproape identic cu cel din cauza precedentă, cu singura deosebire constând în numărul diferit al dosarului de instanță. O altă interpretare a reglementărilor privind vânzarea de drepturi litigioase ar nesocoti principiul securității raporturilor juridice civile și ar permite inițierea la nesfârșit a unor procese civile în care, cu toate că instanțele judecătorești au soluționat în mod irevocabil anumite cereri de chemare în judecată, autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat va fi mereu ocolită prin schimbarea părților în proces și prin înlocuirea formală sau nu a motivelor care stau la baza acțiunilor urmărind același scop.

De altfel, părțile dintr-un contract de vânzare cumpărare drepturi litigioase cunosc deopotrivă faptul că au șanse de câștig și de pierdere care depind de un eveniment viitor și incert, cum s-a arătat mai sus, și că aceste șanse nu pot fi evaluate în momentul încheierii actului juridic, ci numai în momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului reprezentat de procesul judiciar. De aceea incertitudinea specifică actelor aleatorii nu trebuie tratată în mod separat și scoasă din context pentru a i se atribui caracterul de condiție suspensivă. Actele aleatorii nu se confundă la rândul lor cu actele juridice afectate de modalități. Criteriul legăturii actelor cu modalitățile prezintă interes sub aspectul valabilității acelor acte juridice, ori în speță suntem în prezența unui act aleatoriu a cărui valabilitate nu a fost niciodată contestată și care și-a produs pe deplin efectele.

Întrucât numita A. a înstrăinat, într-un litigiu anterior, toate drepturile sale litigioase asupra colecției de tablouri, aceasta nu mai poate formula în justiție nicio acțiune în legătură cu bunurile înstrăinate întrucât deja a înstrăinat, într-un alt litigiu, drepturile referitoare la aceste bunuri.

A admite ideea că sunt posibile înstrăinări succesive ale drepturilor litigioase în litigii având ca obiect același bunuri ar afecta, în opinia instanței supreme, stabilitatea circuitului civil atât timp cât vânzătorul de drepturi litigioase nu mai avea, la momentul celei de-a doua vânzări, în patrimoniul său drepturi care să poată fi înstrăinate.

Sub aspectul criticilor recurentului Ministerul Culturii privind modul de soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei de interes a apelantului de a continua litigiul început de A. se observă că prin acestea se tinde în fapt tot la contestarea calității procesuale active a reclamantei. Astfel fiind, urmează a se avea în vedere cele expuse anterior cu referire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, în contextul examinării motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Pentru considerentele prezentate, având în vedere dispozițiile legale invocate și prevederile art. 41 și urm. C. proc. civ., Înalta Curte cu majoritate, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., va admite recursurile pârâților, va modifica decizia recurată și va respinge apelul numitului B. cu consecința păstrării sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Muzeul de Artă al României și de recurentul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împotriva deciziei nr. 281 din 26 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 573 din 19 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Cu opinia separată a doamnei judecător I.

Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și recurentul-pârât Muzeul de Artă al României împotriva aceleiași decizii, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 17 februarie 2015.

Opinie separată

În dezacord cu opinia majoritară, consider că recursurile declarate de părți ar fi trebuit respinse, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

Recurenții au criticat decizia instanței de apel prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că s-a procedat la o interpretare greșită a clauzelor contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, schimbându-se înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia și s-au interpretat greșit prevederile art. 1325 C. civ.

Argumentația adusă în sprijinul acestor motive de recurs și acceptată de instanța de recurs a fost aceea că, ulterior, încheierii contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 1112 din 22 iulie 2005, reclamanta-vânzătoare de drepturi litigioase, A. nu mai avea nici un drept de valorificat în legătură cu constatarea nulității actului de donație pentru lipsa cauzei, drept care să-i permită să declanșeze un alt proces, întrucât vânzarea de drepturi litigioase presupune că, din momentul încheierii convenției, a operat transmiterea dreptului în legătură cu care s-a încheiat actul.

Prin urmare, s-a susținut că încheierea celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 99/2012 este lipsit de obiect, ceea ce conduce pe plan procesual la lipsa calității procesuale active a reclamantei.

Este adevărat că din momentul încheierii convenției a operat transmiterea dreptului în legătură cu care s-a încheiat actul însă, contrar opiniei majoritare, consider că, în cazul special al contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, dreptul transmis nu este unul pur și simplu, ci unul condițional deoarece existența, valabilitatea și întinderea lui depind de soarta procesului în cadrul căruia s-a vândut dreptul litigios.

Dreptul litigios este în strânsă legătură și parte componentă a dreptului la acțiunea civilă prin intermediul căreia se poate ajunge la realizarea dreptului pretins și afirmat de autoarea dreptului transmis pe calea vânzării de drepturi litigioase.

Pentru a identifica dreptul litigios vândut în cadrul acțiunii civile deduse judecății și al distinge de cel vândut în litigiul anterior este necesară analiza obiectului celor două contracte de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase și, implicit, a elementelor acțiunilor civile din cele două procese pe care se grevează aceste drepturi.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 reclamanta a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. și G. drepturile litigioase care făceau obiectul Dosarului nr. x/2003, având ca obiect și cauză, așa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 942 din 28 mai 2008 a Curții de Apel București, nulitatea contractului de donație pentru lipsa consimțământului și violență fizică și morală.

Obiectul co