ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1311/2017

Asupra cererii de față,

Din actele și lucrările dosarului,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București astfel cum a fost completată la 19.09.2008, reclamantul A. a solicitat constatarea nulității absolute a actului de donație autentificat sub nr. x/01.03.1947 pentru neîndeplinirea condiției de acceptare în forma autentică a donației, în conformitate cu art. 814 din C. civ. constatarea nulității absolute a actului de donație din 1956 pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 813 din C. civ. și pentru nerespectarea condiției prevăzute de art. 814 din C. civ., de acceptare în formă autentică a donației; revocarea actului de donație încheiat de B., transcris de grefa Tribunalului Ilfov, secția Notariat nr. 4967/04.03.1947, pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actul de donație încheiat în septembrie 1956 de B., pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actului de donație încheiat la data de 02.11.1962 și autentificat sub nr. x/2.11.1962 de C., D. și E., pentru neîndeplinirea sarcinilor de către donatar; să fie obligați pârâții la restituirea bunurilor ce au format obiectul donațiilor prin care s-a constituit colecția Zambaccian și Muzeul Zambaccian; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor pentru operele de artă care nu mai pot fi restituite în natură.

Prin sentința civilă nr. 16564/12.12.2008, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, față de valoarea obiectului cererii.

Pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 04.02.2009, sub nr. x/2009.

La termenul din 16.12.2010, reclamantul a depus la dosar o cerere de renunțare la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de donație autentificat sub nr. x/01.03.1947 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, încheiat de B. și constatarea nulității absolute a actului de donație din anul 1956.

Prin sentința civilă nr. 2012/17.12.2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a luat act de renunțarea reclamantului A. la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/1.03.1947 al Tribunalului Ilfov și a contractului de donație încheiat în anul 1956 de B.; a respins cererea având ca obiect revendicarea bunurilor mobile formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respinsă ca prescrisă cererea având ca obiect revocarea donațiilor; a respins cererea având ca obiect revendicarea bunurilor mobile și de revendicare a bunului imobil și cererea având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor ca inadmisibilă; a obligat reclamantul să plătească pârâtului Muzeul Național de Artă suma de 10.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 134 A din 26 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamanților declarat împotriva acestei hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală în ceea ce privește soluția adoptată pe capetele de cerere vizând acțiunea în revendicare imobiliară și bunuri mobile și obligarea la plata de despăgubiri, precum și în ceea ce privește petitul având ca obiect revocarea donațiilor. Curtea a constatat că reclamantul este moștenitorul defunctului B. conform certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, neavând relevanță sub aspectul dovedirii calității procesuale active, cota sa de moștenire. În consecință, reclamantul are calitate procesuală activă în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară și bunuri mobile, cât și în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor.

Curtea a considerat că este întemeiată și critica vizând modul de soluționare a excepției prescripției dreptului de a cere revocarea donațiilor. Reținând că, eventual, ultima încălcare a sarcinilor donațiilor a avut loc în anul 2008, aspect ce necesită probe ce sunt comune soluționării fondului cererii de revocare a donațiilor, instanța de fond era datoare a uni această excepție cu fondul cauzei, fiind necesară administrarea probei științifice menționate pentru lămurirea situației de fapt invocată de reclamant și combătută de pârâți.

Prin decizia nr. 357/30 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâții Muzeul Național de Artă al României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 134A din 26 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 28.03.2013 sub nr. x/2009* pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă.

La data de 24.09.2013, reclamantul A. a formulat o precizare a acțiunii, arătând ca a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Artă al României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând revocarea actului de donație autentificat sub nr. x/01.03.1947 de secția Notariat a Tribunalului Ilfov încheiat de B. cu donatarul Statul Român reprezentat prin Ministerul Artelor; revocarea actului de donație din 1956 încheiat de B. cu donatarul Statul Român; revocarea actului de donație autentificat sub nr. x/02.11.1962 încheiat de D., E. și C. cu donatarul Statul Român prin Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă; obligarea deținătoarelor bunurilor mobile și imobil ce au format obiectul donațiilor la restituirea lor către apelantul-reclamant, făcând aplicarea prevederilor Legii nr. 182/2001; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru eventualele opere de artă ce nu mai pot fi restituite în natură, în original.

Prin încheierea din data de 19.12.2013, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii pe capătul de cerere privind restituirea bunului imobil Muzeu. Tribunalul a respins excepția inadmisibilității și a constatat că excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii pe capetele de cerere privind restituirea bunurilor mobile și revocare au fost soluționate irevocabil.

Prin sentința civilă nr. 383/24.03.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată; a respins cererea privind restituirea bunului imobil "Muzeu", formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Muzeul Național de Artă al României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că donația din anul 1947 este efectuată sub o serie de condiții: Ministerul nu va putea îngădui nicio dislocare a lucrărilor de artă donate și nici nu va avea dreptul să schimbe destinația de muzeu a imobilului dăruit, indivizibil legat de colecție prin destinația stabilită, în afară de vremelnice împrumuturi a câtorva opere pentru expoziții retrospective sau de propagandă organizată de stat; donația imobilului se face cu scopul de a rămâne în continuare operele de artă ce au format obiectul actului de donație, precum și cele ce ar fi donate în viitor, în același loc în care au fost puse la dispoziția publicului, sub denumirea de "Colecția Zambaccian", denumire ce urmează a fi păstrată; după decesul sau retragerea donatorului, făcută în forma prevăzută, muzeul va fi administrat de o eforie alcătuită dintr-un reprezentant de specialitate al Ministerul Artelor, un reprezentant al Academiei Române și un reprezentant al F., un pictor desemnat de G., un critic de artă desemnat de H., precum și 2 reprezentanți ai familiei donatorului în ordinea rudeniei; folosirea și păstrarea uzufructului imobilului situat în București, se va face pentru autorul donației, pentru soția acestuia C. și pentru mama acestuia D., urmând ca după decesul acestora Statul Român să intre în deplina proprietate a întregului imobil spre a-l folosi în întregime pentru adăpostirea colecției donate în mod exclusiv.

Tribunalul a constatat că donația din anul 1962, efectuată în spiritul donațiilor anterioare și pentru completarea Colecției Zambaccian în cadrul Muzeului Zambaccian, conține și ea o serie de sarcini, menționate în actul de donație, după cum urmează: operele menționate vor rămâne în Muzeul Zambaccian, ele neputând fi transferate în altă parte sub niciun motiv.

Tribunalul a reținut că, în primul ciclu procesual, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la cererea având ca obiect revocarea donațiilor, reținându-se că sunt invocate și dislocări ale lucrărilor, mutarea forțată a colecției în Muzeul Colecțiilor de Artă în anul 1978, până în anul 1996, când a fost redeschis muzeul în vechiul său sediu. În ceea ce privește cooptarea la administrarea muzeului și a doi reprezentanți ai familiei donatorului, Tribunalul a constatat că reclamantul a arătat că din anul 1998, când a fost reînființat muzeul, la administrarea acestuia nu a mai participat nici un membru al familiei Zambaccian.

Față de motivarea data de prima instanță și față de statuările instanței de control, tribunalul a considerat că trebuie analizate cauzele de revocare invocate de reclamant, circumscrise motivelor acțiunii, de la nivelul anului 2008, în limita prescripției dreptului la acțiune, căci în privința cauzelor de revocare anterioare prescripția a operat, limitele casării fiind stabilite prin decizia Curții de Apel.

Tribunalul a constatat că reclamantul a afirmat că la redeschiderea în anul 2008 a Muzeului Zambaccian a avut loc o încălcare a sarcinilor din cele trei acte de donații, nefiind asigurată de către pârâtul Muzeul Național de Artă al României expunerea în integralitate a Colecției, nefiind expuse un număr de 66 de obiecte de artă, din totalul de 299 cât cuprinde Inventarul Muzeului. Tribunalul nu a reținut această cauză de revocare întrucât, prin raportul de expertiză efectuat privind lucrările de pictură străină, expertul I. a concluzionat că toate lucrările de artă străină cuprinse în actele de donație și anexe precum și în inventarul colecției au fost expuse la deschiderea muzeului, fiind expuse și ulterior până la momentul efectuării expertizei. Toate lucrările sunt în stare de conservare bună, câteva relativ bună, nefiind făcute propuneri de restaurare. Expertul J. a expertizat lucrările de artă românească consultând și fișele de restaurare puse la dispoziție de Muzeul Național de Artă, indicând și nr. de inventar. Expertul a explicat că operele de arta s-au păstrat în stare excelentă motivul fiind tocmai adăpostirea acestora prin evitarea luminii. Expertul a întocmit certificate de expertiză pentru fiecare operă, arătând ca expunerea întregii colecții s-ar împotrivi oricărui criteriu științific dar și estetic. În ceea ce privește cauza deteriorărilor lucrărilor a căror stare este mai puțin bună, tribunalul a constatat că expertul K. a arătat că operele din Muzeul Zambaccian se află într-o stare generală bună, micile deteriorări fiind datorate exclusiv învechirii în timp a materialelor componente.

Tribunalul a reținut că probele dosarului susțin apărarea Muzeului Național de Artă care a arătat că gestionarea întregii colecții ca un bun proprietar implică restaurarea, curățarea, alternarea expunerii lucrărilor de grafică, fapt care explică alternarea de 6 luni la expunere a lucrărilor de grafică, lucrări supuse incontestabil deprecierii accentuate provocate de lumină, preluarea unora din tablourile donate în vederea conservării său restaurării.

Tribunalul a reținut că nu există lipsuri în inventarul colecției, cele trei lucrări - "Coastă de deal" având drept autor pe L.; "Model conturat" de L. și "Nud"de M. - fiind expuse permanent. În ceea ce privește autorul lucrării de pictură "Coastă de deal", Tribunalul a constatat că pârâtul a explicat că, în lucrarea "N.", una dintre cele mai marcante personalități ale istoriei artei românești, al cărui nume este legat de pictura lui L., reputatul critic O. clarifică acest aspect în Nota 43 de la pag. 259. Unanimitatea opiniilor critice l-a făcut pe Zambaccian să consimtă totuși, în 1957, cu prilejul editării noului catalog al Muzeului, la înregistrarea Coastei de deal ca operă a lui L..

Tribunalul a constatat ca expertiza K. nu a relevat lipsuri din colecție. Dimpotrivă, așa cum rezultă din probele administrate, Colecția Zambaccian este expusa în muzeul care îi poartă numele, iar alternarea expunerii se datorează unor rațiuni de conservare. Experții desemnați în cauză au putut cerceta lucrările, fișele de restaurare, astfel încât nu se poate susține că lucrările nu sunt expuse pentru a se justifica revocarea donațiilor. Tablourile nu sunt dislocate, aspect constatat de experți, există o evidență strictă care a și permis efectuarea expertizelor.

Tribunalul a reținut că, din actele dosarului, rezultă preocuparea statului român de a reabilita și conserva clădirea care adăpostește colecția, în acest sens fiind depuse contracte în vederea reparațiilor necesare muzeul fiind puternic afectat de cutremurul din 1977. Nu este îndeplinită condiția de schimbare a destinației de muzeu a imobilului dăruit, operele fiind puse la dispoziția publicului în același loc, întocmai cum s-a prevăzut în contract.

Tribunalul a constatat că, în privința administrării muzeului de o eforie din care să facă parte și doi reprezentanți ai familiei donatorului, după redeschiderea muzeului, într-adevăr, reclamantul nu are această calitate. Reținând și apărarea pârâtului în sensul că reclamantul nu a făcut demersuri pentru a-și dovedi calitatea de moștenitor și nu și-a manifestat intenția de a participa la conducerea muzeului, având în vedere că de la momentul demarării procesului, reclamantul și Muzeul se aflau în conflict de interese, nu se poate reține neîndeplinirea acestei sarcini. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că această sarcină nu s-a îndeplinit, apreciind asupra gravitații încălcării, tribunalul a considerat că nu se justifică sancțiunea revocării, încălcarea invocată nefiind suficient de gravă astfel încât să schimbe esența donațiilor făcute statului.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, având în vedere că, prin decizia Curții de Apel, s-a arătat că este necesară unirea excepției cu fondul și că, eventual, ultima încălcare a sarcinilor a avut loc în anul 2008, având în vedere introducerea cererii de chemare în judecată chiar în anul 2008, tribunalul a considerat excepția nu este întemeiată și urmează a fi respinsă. De altfel, eventuala încălcare a sarcinilor în perioada 1978-1996, nu poate constitui temei de revocare a donațiilor astăzi, întrucât încălcarea invocată a fost temporară și a încetat cu mult înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Desființarea Muzeului Zambaccian în anul 1978 a fost cauzată cutremurul din anul 1977, care a afectat puternic imobilul și nu intenției directe a statului român de a desființa colecția, fapt ce exclude orice idee de vinovăție a statului în administrarea colecției. Chiar dacă s-ar admite teza desființării culpabile a Muzeului Zambaccian în 1977, culpa statului a încetat după decembrie 1989 prin reînființarea muzeului în vechea locație și reabilitarea clădirii. Acest fapt a transformat pretinsa neîndeplinirea culpabilă a sarcinilor de stat într-o neîndeplinire temporară a sarcinii, remediată voluntar de stat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței apelate, și, pe fond, admiterea acțiunii introductive.

Intimatul Ministerul Culturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile apelate ca fiind temeinică și legală.

Prin decizia civilă nr. 45 A/2017 din 26 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 383/24.03.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimații pârâți Muzeul Național de Artă al României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Culturii.

Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 829 din C. civ., donația între vii se revocă pentru neîndeplinirea condițiilor cu care s-a făcut. Astfel, neexecutarea obligației impuse de dispunător gratificatului constituie o cauză legală de revocare a actului, afectând eficacitatea acestuia.

Sarcina conferă actului gratuit caracter sinalagmatic pro parte iar neexecutarea ei dă dreptul la opțiune între a cere obligarea debitorului la executarea îndatoririi care îi revine ori rezoluțiunea pentru neexecutare, aceasta din urmă fiind situația din speță, caz în care instanța este îndreptățită să aprecieze neexecutarea sarcinii de către donatar.

În ceea ce privește perioada în care s-au produs încălcările invocate ale sarcinilor stabilite prin actele de donație, Curtea a constatat caracterul obligatoriu al considerentelor instanței de apel din primul ciclu procesual, menținute în recurs, în sensul că se impun verificări de fond cu privire la susținerile reclamantului referitoare la încălcările sarcinilor din actele de donație care vizează și acte și fapte ce au avut loc în anul 2008 la redeschiderea Muzeului Zambaccian, verificările impunând efectuarea unei expertize de specialitate care să constate dacă susținerile reclamantului se verifică sau nu, reținând că, eventual, ultima încălcare a sarcinilor a avut loc în 2008. Astfel, în mod corect a considerat apelantul reclamant că verificarea eventualelor neîndepliniri ale sarcinilor stabilite prin actele de donație trebuie făcută pentru perioada care se încadrează în termenul de prescripție, respectiv 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată, reclamantul fiind în drept să invoce neexecutări ale sarcinilor în perioada menționată, anterioară introducerii acțiunii în anul 2008.

Susținerile apelantului reclamant privind nerespectarea sarcinilor prevăzute în contractele de donație în perioada în care a avut loc mutarea forțată a colecției în Muzeul Colecțiilor de Artă în anul 1978, datorată avarierii clădirii în urma cutremurului din 1977, până în anul 1996, când a fost redeschis muzeul în vechiul său sediu, nu pot fi reținute ca motiv de revocare a donațiilor întrucât nu se încadrează în perioada menționată mai sus, perioadă în care instanța poate verifica, în cadrul termenului de prescripție, eventuala nerespectare a sarcinilor.

Întrucât în cauză reclamantul nu a cerut obligarea debitorului la executarea îndatoririlor care îi revin conform actelor de donație, optând pentru revocarea donației, instanța este chemată să stabilească existența și să aprecieze gravitatea nerespectării obligațiilor de către debitor.

În ceea ce privește sarcina de a asigura integritatea bunurilor care formează obiectul donațiilor, critica apelantului reclamant în sensul că în mod greșit tribunalul nu a reținut existența unor degradări a acestor bunuri, imputabilă pârâtului Muzeul Național de Artă nu a fost găsită întemeiată. Apelantul reclamant, a invocat, în susținerea ipotezei privind cauzele degradărilor operelor de artă, constatări ale terților privind neexpunerea în muzeu a lucrărilor donate, invocând în acest sens constatările efectuate de: P., critic de artă, cel care a acceptat în numele Statului Român donația din anul 1962, în sensul că picturile lui Q. au fost eliminate din sala centrală, conceput ca un adevărat templu al artei, fiind înghesuite și marginalizate pe peretele ce urcă la etaj și că, din cele 27 de picturi ale lui R., au fost expuse doar 15, din cele 30 de tablouri semnate de M. sunt expuse doar 8 fiind absente lucrările lui S. și Corrida lui Picasso; T., critic de artă, în cotidianul U. din 15.02.2007; V., în cotidianul Ziua din 02.03.2007, în articolul "W." X. în Săptămâna Financiară din 21.04.2008" Y., renumit istoric și critic de artă.

Pentru a verifica împrejurările învederate de reclamant și eventuala nerespectare de către intimatul pârât a sarcinii menționate, în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică judiciară. Curtea a considerat că în mod corect tribunalul a reținut concluziile acestei expertize, probă dispusă pentru lămurirea împrejurărilor de fapt arătate, pentru care era necesar a se cunoaște părerea unui specialist, și administrată în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare. Astfel, activitatea de cercetare a împrejurărilor de fapt invocate de reclamant a fost desfășurată de un specialist desemnat de instanța de judecată iar părțile au avut posibilitatea să formuleze obiecțiuni față de constatările și concluziile expertului, obiecțiunile reclamantului la expertiza efectuată de expertul J. și la expertiza efectuată de experta I. fiind încuviințate de tribunal prin încheierea din 16.04.2015.

Constatările unor terți, din care, în opinia reclamantului, ar rezulta neîndeplinirea de către pârât a sarcinilor, nu au putut fi reținute pentru a combate expertiza, care poate fi înlăturată numai printr-un alt mijloc de probă de o valoare științifică egală. În acest context, nu au fost reținute susținerile apelantului reclamant care a invocat opinii de specialitate cu privire la cauzele apariției degradărilor la picturi așa cum reies din cărți de specialitate. Chiar dacă apelantul reclamant a invocat o serie de cauze care, teoretic, puteau conduce la deteriorarea tablourilor, Curtea a constatat că, în cadrul expertizei efectuate în cauză, s-au cercetat motivele care puteau conduce la deteriorarea tablourilor, și, în concret, s-a constatat care a fost motivul care în speță a produs rezultatul menționat.

Astfel, prin încheierea din 27.02.2014, prima instanță a stabilit ca obiective ale expertizei, identificarea fizică a bunurilor mobile culturale care se regăsesc în inventarul Muzeului Zambaccian, să se precizeze starea fizică a tablourilor, identificarea lucrărilor expuse la redeschiderea Muzeului Zambaccian, inventarul colecției și inventarul lucrărilor expuse permanent, cauza care a condus la neexpunerea lucrărilor care nu se regăsesc expuse.

Expertul a atestat că toate operele de artă românească ce aparțin Colecției Zambaccian, 155 opere de pictură, 71 opere de grafică și 33 opere de sculptură, ce se regăsesc în inventarul Muzeului Zambaccian, sunt originale.

În precizarea depusă de expertul J. la data de 5.01.2016, acesta a arătat că operele de artă se degradează în timp, indiferent dacă se află într-un muzeu sau într-o colecție privată; expertul a explicat că toate materialele din care este alcătuită o pictură, respectiv lemnul șasiului căruia i se aplică pânza, grundul intermediar și culorile din pigmenți naturali sau chimici, în amestec cu ulei de in, se modifică în timp, în sine sau înrâurite de vecinătatea celorlalte, exemplificând cu situația cuielor care mențin pânza pe șasiu și ruginesc, deteriorând-o, și arătând că materialele suferă influența aerului și a luminii.

Expertul a arătat că operele de pictură din Muzeul Zambaccian au fost în mare parte realizate pe suport de carton și eventuala minimă umiditate le amplifică procesul de perisabilitate, necesitând repetate intervenții, pe care Muzeul Național de artă le-a respectat, montând și termometre pentru menținerea temperaturii constante.

Nu au putut fi reținute susținerile apelantului reclamant privind încălcarea obligației de expunere a lucrărilor de către pârât rezultând din afirmația acestuia în sensul că lucrările aparent lipsă se află în depozit, fiind expuse periodic, menținerea în depozit fiind justificată de rațiuni de restaurare și conservare. Această explicație a pârâtului nu reprezintă o recunoaștere a nerespectării sarcinii de expunere, cum susține reclamantul, din situația expusă rezultând tocmai diligența pârâtului în păstrarea în bune condiții a operelor și evitarea degradării acestora. În acest sens, expertul J. a arătat că operele de grafică din Muzeul Zambaccian, nefiind expuse permanent, s-a evitat deteriorarea iremediabilă, prin expunerea la lumină constantă, expertul explicând că hârtia expusă constant la lumină se îngălbenește și apoi se fărâmă. De asemenea, expertul J. a arătat că unele dintre operele de pictură din Muzeul Zambaccian au fost restaurate repetat.

Expertul a arătat că în actualul Muzeu Zambaccian, casa în care a locuit colecționarul, erau expuse câteva din operele de grafică românească, care astăzi se regăsesc îngălbenite, expertul precizând că la acel moment operele erau expuse excesiv, în raport cu spațiile clădirii, fiind rezemate de mobile sau pereți. În prezent, muzeul este extrem de aglomerat chiar cu expunerea redusă.

Având în vedere aceste constatări, Curtea a reținut concluzia expertului în sensul că motivul pentru care operele de grafică s-au păstrat în stare excelentă a fost tocmai adăpostirea acestora, prin evitarea luminii. Expertul a concluzionat că, din punct de vedere logistic-muzeal, expunerea întregii colecții s-ar împotrivi oricărui criteriu științific, dar și estetic.

Curtea a mai reținut că susținerile apelantului reclamant în sensul că ar exista și alte cauze care ar fi putut conduce la degradarea tablourilor nu sunt confirmate de probele administrate în cauză.

Împrejurarea că apelantul reclamant nu a fost mulțumit de rezultatul constatărilor expertului și și-a exprimat părerea că altele au fost cauzele care au condus la degradarea bunurilor nu poate conduce la concluzia că aspectele constatate de expert nu ar fi reale.

Nu au fost reținute susținerile apelantului reclamant în sensul lipsei unora din bunurile donate, ambii experți atestând că toate operele de artă ce aparțin Colecției Zambaccian se regăsesc în inventarul Muzeului și sunt originale.

Curtea a constatat că pârâtul a dovedit prin înscrisuri preocuparea statului pentru îngrijirea și valorificarea Colecției Zambaccian, clasată în categoria juridică Tezaur, considerată ca fiind cea mai valoroasă colecție deținută de Statul român.

În cauză nu a putut fi reținută o încălcare culpabilă de către pârât a sarcinii instituite de donator privind cooptarea, în administrarea Muzeului, a doi reprezentanți ai familiei donatorului în ordinea rudeniei. Susținerile apelantului reclamant în sensul că Muzeul nu a depus nicio adresă prin care să-i propună să facă parte din conducerea Muzeului, adică nu a depus nicio dovadă în sensul că ar intenționa să-și îndeplinească această sarcină, neefectuând demersurile utile în acest sens, ceea ce ar fi permis, în opinia apelantului reclamant, a se constata o anumită imposibilitate de a executa sarcina, nu au putut fi reținute, întrucât până la formularea acțiunii, niciuna din părți nu și-a concretizat intenția de a îndeplini această sarcină, care presupune o acțiune din partea ambelor părți, respectiv exprimarea voinței și disponibilității reprezentanților familiei donatorului de a participa la administrarea muzeului și exprimarea acordului muzeului în acest sens. Întrucât niciuna din părți nu a dovedit realizarea acestor acțiuni, Curtea a considerat că situația concretă din speță nu permite concluzia că această obligație a fost culpabil încălcată de muzeu, pentru a putea fi reținută ca motiv de revocare a donației.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a reținut că scopul urmărit de donator la instituirea sarcinilor, acela de a pune la dispoziția publicului lucrările donate, este îndeplinit, în mod corect prima instanță apreciind că în cauză nu poate fi reținută o neexecutare culpabilă a sarcinilor din partea pârâtului, care să poată conduce la revocarea donației, Colecția Zambaccian fiind expusă în Muzeul care îi poartă numele, nefiind schimbată destinația de muzeu a imobilului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A..

Recurentul a invocat în drept motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9.

Recurentul a reluat situația de fapt și istoricul cauzei, a redat articole din contractul de donație și a reluat motivele pentru care a solicitat revocarea donațiilor.

Recurentul a prezentat motivele care au stat la baza hotărârii de respingere a cererii de chemare în judecată la fond și totodată motivele pentru care instanța de apel a respins apelul.

În susținerea recursului a arătat că prin documentele depuse la dosar a dovedit lipsa de diligență a Muzeului Național de Artă în expunerea lucrărilor și faptul că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 182/2000. Arată recurentul că nu s-a probat în cauză îndeplinirea obligațiilor legale privind operațiunile de conservare și restaurare obligatorii.

Recurentul indică articole de presă în care se face vorbire de colecția care formează obiectul dosarului și arată că instanța de apel a apreciat eronat probele. Sunt indicate detaliat fragmente din corespondența cu pârâtul.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât MUZEUL NAȚIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI o va admite pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs.

De asemenea, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în motivele de recurs limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.

În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar susținerile recurentului din cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac în sensul exigențelor textului legal anterior menționat.

Astfel, deși recurenta a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. susținerile prezentate nu constituie critici ale argumentelor reținute de instanța de apel în pronunțarea soluției de respingere a apelului ci se referă la presupusa greșită reținere a situației de fapt și a interpretării, eronate după opinia recurentei, a probelor administrate în cauză. Or, motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulțumiri față de soluția pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

În consecință, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului în condițiile dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât MUZEUL NAȚIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 45 A/2017 din 26 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în temeiul art. 302 alin. (1), lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2017.