ÎCCJ, decizie (scj.ro #81629)

Aplicarea dispozițiilor Noului Cod Civil referitoare la acțiunea în revendicare în cazul acțiunilor începute anterior intrării sale în vigoare dar mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă. Cuprins pe materii : Drept civil. Aplicarea legii în timp.

Index alfabetic : aplicarea legii în timp Legea nr. 71/2011, art. 63, art. 223 În ceea ce privește aplicarea în timp a Noului Cod Civil din 2009, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului Civil din 2009 se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziții care prevăd altfel". Este cazul, printre altele, și a dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform cărora prevederile art. 643 alin. (1) și (2) din Noul Cod civil, prin care a fost înlăturată regula unanimității în materia acțiunii în revendicare, se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, normă ce se constituie într-o excepție de la principiul tempus regit actum și confirmă că anumite norme din Noul Cod Civil sunt de imediată aplicare, ele aplicându-se astfel și proceselor declanșate anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Secția I civilă, decizia nr. 357 din 30 ianuarie 2013 Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul Z.M. i-a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și Muzeul Național de Artă al României, solicitând să se revoce actul de donație încheiat de Z.H.K. transcris sub nr.49xx/1947 la Grefa Tribunalului Ilfov, actul de donație ulterior din septembrie 1956 încheiat de Z.H.K., actul de donație încheiat de Z.A., Z.A. și Z.O. din 02.11.1962, autentificat sub nr. 43xx/1962, pentru neîndeplinirea de către donatarul Statul Roman a condițiilor prevăzute în actul de donație înregistrat sub nr.49xx/1947 și în actul de donație nr.43xx/1962, să se anuleze actul de donație încheiat de Z.H.K., transcris sub nr.49xx/1947, actul de donație ulterior din septembrie 1956 încheiat de Z.H.K., actul de donație încheiat de Z.A., Z.A.

și Z.O. din 02.11.1962, autentificat sub nr.43xx/1962, pentru viciile de consimțământ exercitate asupra donatorilor la momentele încheierii celor trei acte de donație, bunurile ce au format obiectul acestora fiind bunuri culturale mobile preluate ilegal de autorități, conform Legii nr. 182/2000, să fie obligate pârâtele la restituirea bunurilor ce au format obiectul donațiilor prin care s-au constituit colecția și Muzeul Z.; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata de despăgubiri pentru operele de artă care nu mai pot fi restituite în natură în original, ele fiind substituite prin copii ori fiind dispărute.

Reclamantul a arătat, în motivarea cererii, că printr-un sir de donații succesive s-au format colecția Z. și Muzeul Z. începând cu donația din 1947, cuprinzând în principal artă românească, constând în 205 picturi, 38 sculpturi și 8 piese de mobilier precum și nuda proprietate a imobilului situat în București, continuată cu donația din 1956 prin care se completează donația inițială cu 30 de picturi romanești și 1 sculptură iar ulterior, prin actul din 1962, sunt donate 17 lucrări precum și 430 de cărți.

A mai arătat reclamantul că au fost încălcate sarcinile privitoare la nedislocarea lucrărilor de artă donate și neschimbarea destinației de muzeu, cea în conformitate cu care donația se face cu scopul de a rămâne în continuare în același loc în care au fost puse la dispoziția publicului, încălcarea sarcinii în conformitate cu care operele donate prin actul de donație nr.43xx/1962 vor rămâne în muzeu, ele neputând fi transferate în altă parte sub niciun motiv, încălcarea condiției în conformitate cu care, la administrarea muzeului, urmează a fi cooptați și doi reprezentanți ai familiei donatorului în ordinea rudeniei. S-a mai arătat că întreaga colecție a fost cedată Statului Român în condiții sociale care constituie „violență" în spiritul art.956 C.civ., operând o profundă viciere a consimțământului donatorilor, bunurilor fiindu-le aplicabile dispozițiile Legii nr. 182/2000.

Pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a invocat excepția de netimbrare a cererii, excepția necompetenței materiale, excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Cultelor. Pârâtul Muzeul Național de Artă al României a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la primele 2 capete de cerere. Prin cererea completatoare depusă la data de 19.09.2008, reclamantul a arătat că solicită și constatarea nulității absolute a actului de donație autentificat sub nr. 84xx/1947 pentru neîndeplinirea condiției de acceptare în forma autentică a donației, în conformitate cu art. 814 C.civ.; constatarea nulității absolute a actului de donație din 1956 pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 813 C.civ.

și pentru nerespectarea condiției prevăzute de art. 814 C.civ., de acceptare în forma autentică a donației. Față de această completare, a arătat că acțiunea sa are următoarele capete de cerere: constatarea nulității absolute a actului de donație autentificat sub nr.84xx/1947 pentru neîndeplinirea condiției de acceptare în forma autentica a donației, în conformitate cu art. 814 C.civ.; constatarea nulității absolute a actului de donație din 1956 pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 813 C.civ.

și pentru nerespectarea condiției prevăzute de art. 814 C.civ., de acceptare în forma autentică a donației; revocarea actului de donație încheiat de Z.H.K., transcris de grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat nr. 49xx/1947, pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actul de donație încheiat în septembrie 1956 de Z.H.K., pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actului de donație încheiat la data de 02.11.1962 și autentificat sub nr. 43xx de Z.A., Z.A. și Z.O., pentru neîndeplinirea sarcinilor de către donatar; să fie obligați pârâții la restituirea bunurilor ce au format obiectul donațiilor prin care s-a constituit colecția Z. și Muzeul Z.; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor pentru operele de artă care nu mai pot fi restituite în natură.

Prin aceeași cerere, reclamantul a renunțat la capetele de cerere având ca obiect anularea actelor de donație pentru viciile de consimțământ exercitate asupra donatorilor la momentul încheierii celor 3 acte de donație. Prin sentința civilă nr. 16564/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost declinată competența de soluționare a acestei cauze în favoarea Tribunalului București, față de valoarea obiectului cererii. Pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 04.02.2009.

Față de precizările formulate oral la data de 12.05.2009, prin încheierea de ședință din 03.11.2009 au fost soluționate mai multe excepții, astfel: au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile de netimbrare, de nulitate a cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesuale active (pentru lipsa calității de moștenitor a reclamantului de pe urma donatorilor), a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Culturii, pe capetele de cerere având ca obiect revocarea donațiilor și constatarea nulității absolute a contractelor de donație, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor pe capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, a prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității donațiilor și a restituirii bunurilor mobile și a bunului imobil; au fost admise excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Culturii pe capătul de cerere având ca obiect restituirea bunurilor mobile și excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect revocarea donațiilor.

La data de 13.04.2010, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului pentru nerespectarea principiului unanimității, în ceea ce privește cererea de revendicare a bunurilor mobile și a bunului imobil și pe cererea de obligare la plata despăgubirilor, întrucât din actele atașate la acel termen a rezultat că reclamantul nu este singurul moștenitor al donatorilor. Prin încheierea de ședință din data de 21.10.2010, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active pe cererea de revendicare a bunurilor mobile și a bunului imobil, precum și pe cererea de plată a despăgubirilor. La termenul din 16.12.2010, reclamantul a depus o cerere de renunțare la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de donație autentificat sub nr. 84xx/1947 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, încheiat de Z.K.

și constatarea nulității absolute a actului de donație din anul 1956. Prin sentința civilă nr. 2012 din 17.12.2010, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a luat act de renunțarea reclamantului Z.M. la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 84xx/1947 al Tribunalului Ilfov și a contractului de donație încheiat în anul 1956 de Z.H.K. A fost respinsă cererea având ca obiect revendicarea bunurilor mobile formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă ca prescrisă cererea având ca obiect revocarea donațiilor.

A fost respinsă cererea având ca obiect revendicarea bunurilor mobile și de revendicare a bunului imobil și cererea având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor ca inadmisibilă Instanța de fond a reținut, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea având ca obiect revocarea donațiilor, că sunt invocate și dislocări ale lucrărilor, mutarea forțată a colecției în Muzeul Colecțiilor de Artă în anul 1978, până în anul 1996, când a fost redeschis muzeul în vechiul său sediu. S-a arătat că desființarea colecției Z. din anul 1978 este adusă la cunoștința publică și pe site-ul Muzeului Național de Artă al României.

De asemenea, clădirea a fost exploatată de către Statul Român, în acesta funcționând o fundație, și a fost restituită colecției în anul 1998. Parte din bunurile aflate în colecție nu sunt puse la dispoziția publicului prin expunerea lor spre a fi văzute, așa cum s-a impus prin actul de donație din anul 1947. Or, de la redeschiderea muzeului în anul 1996, Statul Român nu a respectat această sarcină, lucrările de valoare nefiind expuse. Aceste constatări sunt expuse în diverse lucrări și în articole de ziar de către critici de artă și jurnaliști. În ceea ce privește cooptarea la administrarea muzeului și a doi reprezentanți ai familiei donatorului, reclamantul arată că din anul 1998, când a fost reînființat muzeul, la administrarea acestuia nu a mai participat niciun membru al familiei Z., deși există membri în viață.

Tribunalul a constatat că toate aceste cauze de neîndeplinire a sarcinilor sunt cunoscute de către reclamant cel puțin din anul 1993 și 1996. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de către Ministerul Culturii și Cultelor, pe capătul de cerere având ca obiect restituirea bunurilor mobile culturale, potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 182/2000, calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare a acestor bunuri, aparține doar unității care le deține. În consecință, chiar dacă la încheierea actului de donație, Statul Român a fost parte în contract, în calitate de donator, față de dispozițiile art. 99 din Legea 182/2000, calitate procesuală pasivă în cererea de revendicare a acestor bunuri mobile nu aparține decât unității deținătoare.

În consecință, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii și Cultelor pe acest capăt de cerere. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active pe cererea de revendicare bunuri mobile și imobile și pe cererea de obligare la plată de despăgubiri, avându-se în vedere că din certificatele de moștenitor depuse de către pârâtul Muzeul Național de Artă al României, precum și față de relațiile comunicate instanței de către Camera Notarilor Publici, a rezultat că alături de reclamant mai există și alți moștenitori ai defunctei Z.A. Prin decizia civilă nr. 134A din 26 martie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul reclamanților declarat împotriva acestei hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Curtea de apel a reținut următoarele: Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală în ceea ce privește soluția adoptată pe capetele de cerere vizând acțiunea în revendicare imobiliară și bunuri mobile și obligarea la plata de despăgubiri, precum și în ceea ce privește petitul având ca obiect revocarea donațiilor. Astfel, în ceea ce privește acțiunea în revendicare imobiliară și bunuri mobile și capătul de cerere subsidiar vizând plata de despăgubiri, acestea au primit o soluționare greșită, fiind respinse pe cale de excepție, considerate ca inadmisibile, cu motivarea că s-a încălcat regula unanimității.

Actele de donație, ce constituie titlul pârâților Muzeul Național de Artă al României și Statului Român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, iar în privința capătului de cerere subsidiar având ca obiect plata despăgubirilor - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au fost încheiate în anii 1947, 1956 și respectiv în anul 1962, ceea ce conduce la concluzia că situația juridică dedusă judecății, inclusiv în privința reclamantului ce invocă nerespectarea sarcinilor impuse prin actele de donație de către autorii săi, este diferită de cazurile clasice de revendicare unde era impusă regula unanimității. În aceste cazuri, foștii proprietari sau moștenitorii lor, cum este cazul în speță, se află în imposibilitate de a solicita partajul bunurilor înainte de revendicarea lor, deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate, în vreme ce lipsa titlului de proprietate valabil al statului, nu ar fi stabilită pe cale judecătorească.

În aceste cazuri „sui generis" acțiunile în revendicare au un caracter complex și depășesc modelul acțiunii clasice în revendicare, unul sau mai mulți coproprietari, unul sau mai mulți dintre moștenitorii lor, dar nu neapărat toți pot înainta o acțiune în justiție pentru a demonstra că statul nu posedă un titlu de proprietate valabil și, în consecință, a obține confirmarea existenței bunului în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale.

În acest sens, este și jurisprudența CEDO care cu privire la regula unanimității în cauza Lupaș și alții împotriva României s-a pronunțat în sensul că regula unanimității a împiedicat pe reclamanți să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunilor lor, din partea tribunalelor, impunându-se acestora o sarcină disproporționată care i-a privat de orice posibilitate clară și concretă, ca tribunalele să decidă asupra cererilor de restituire a imobilelor respective, aducând atingere însăși substanței dreptului lor de acces la un tribunal în consecință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în acest caz, a fost încălcat art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ca urmare, în speță, curtea a constatat că reclamantul este moștenitorul defunctului K.Z. conform certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, neavând relevanță sub aspectul dovedirii calității procesuale active, cota sa de moștenire. În consecință, reclamantul are calitate procesuală activă în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară și bunuri mobile, cât și în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor, aceste cereri impunându-se a fi analizate pe fond. Critica vizând modul de soluționare a excepției prescripției dreptului de a cere revocarea donațiilor s-a reținut, de asemenea, a fi întemeiată. Conform dispozițiilor art. 137 alin. (2) C.proc.civ., excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Instanța de fond a aplicat greșit aceste dispoziții legale, întrucât nu a avut în vedere că susținerile reclamantului cu privire la încălcarea sarcinilor din actele de donație vizează și acte și fapte ce au avut loc în anul 2008, la redeschiderea Muzeului Z., susțineri ce necesitau verificări de fond, inclusiv efectuarea unei lucrări de specialitate în domeniul - artă, pentru a se verifica în raport de înscrisurile depuse de părți, actele de donație și anexele depuse de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, anexe ce conțin inventarul Colecției Z., precum și Inventarul cu lucrările expuse permanent, dacă susținerile reclamantului se verifică sau nu.

În aceste condiții, reținând că, eventual, ultima încălcare a sarcinilor donațiilor a avut loc în anul 2008, aspect ce necesită probe ce sunt comune soluționării fondului cererii de revocare a donațiilor, instanța de fond era datoare a uni această excepție cu fondul cauzei, fiind necesară administrarea probei științifice menționate pentru lămurirea situației de fapt invocată de reclamant și combătută de parați. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs pârâții Muzeul Național de Artă al României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâtul Muzeul Național de Artă al României, după prezentarea istoricului cauzei și a soluțiilor pronunțate până în prezenta etapă procesuală, a susținut că hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii cât privește aplicarea regulii unanimității, atât în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și de dispozițiile Noului Cod Civil ( NCC).

Invocând cauzele Lupaș c. României, Depcariu și alții c. României, Costea și alții c. României, Comănescu și alții c. României, pârâtul a susținut, făcând trimitere și la jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, că instanțele învestite cu judecata unor astfel de cereri nu trebuie să înlăture de plano aplicarea regulii unanimității, ci trebuie să administreze probele necesare stabilirii împrejurării dacă reclamantul a fost în imposibilitate să identifice restul coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora de a i se alătura în acțiunea în revendicare, numai o astfel de soluționare fiind conformă interpretării nuanțate date regulii unanimității de către instanța europeană.

În raport de practica CEDO, dar și de probatoriile administrate, a susținut nelegalitatea hotărârii ce s-a întemeiat pe conduita de rea-credință a intimatului-reclamant, care nu numai că nu a căutat să-i contacteze pe ceilalți coindivizari, dar chiar i-a și înlăturat prin fals de la moștenire. Întrucât intimatul nu a îndeplinit condiția minimală de a contacta pe ceilalți moștenitori în vederea exercitării drepturilor lor, nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la un tribunal și la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât ceea ce a generat situația de față este însăși atitudinea culpabilă/ilicită a reclamantului.

Dispozițiile art. 643 din Noul Cod Civil prin care a fost înlăturată regula unanimității în materie de revendicare, nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății, întrucât acestea nu se constituie în dispoziții de ordine publică, astfel încât pentru atragerea incidenței lor, era necesar ca reclamantul sau instanța să facă aplicarea acestor norme în fundamentarea soluției sale. în condițiile neinvocării și neanalizării lor în apel, ele nu mai pot fi avute în vedere la soluționarea recursului.

Nelegalitatea hotărârii instanței de apel vizează și soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind revocarea donațiilor, sens în care s-a susținut că instanța de apel, cu încălcarea principiilor disponibilității și a limitelor sesizării instanței, în condițiile neinvocării unor încălcări contemporane a sarcinilor de către MNAR, a dispus desființarea hotărârii primei instanțe care a vizat actele de donație și încălcările eventualelor sarcini impuse prin acestea, produse la momentul anilor 1978, 1993, 1996, iar nu la data/momentul reținut de instanța de apel, contemporană declanșării prezentului litigiu. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, invocând, de asemenea, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., că a fost greșit soluționată excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară și mobiliară, ca și obligarea la plata despăgubirii.

În acest sens, a învederat că acțiunea în revendicare nu poate fi promovată de un singur coproprietar, deoarece obiectul său material îl constituie numai bunurile individual determinate, reclamantul având obligația să facă dovada dreptului de proprietate, dovadă ce nu a fost făcută, acțiunea fiind exercitată de reclamant care deține doar o cotă din bunurile pretinse în cauză. Jurisprudența CEDO citată de instanța de apel, respectiv cauza Lupaș și alții c. României, nu este relevantă în speță, situația de fapt în cauză fiind alta decât în cauza menționată, sens în care s-a arătat că reclamantul, în pricina de față, nu a fost împiedicat de alți moștenitori să-și exercite drepturile, iar promovarea prezentei acțiuni în revendicare nu constituie un impediment pentru eventualele tentative ulterioare de revendicare de către ceilalți moștenitori, proprietari ai bunurilor în cauză.

Greșit s-a desființat hotărârea tribunalului și în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât faptele imputate pârâților și considerate drept o încălcare a sarcinilor stabilite în actele de donație a căror nulitate s-a solicitat, se plasează dincolo de termenul general de prescripție, ceea ce determină, din această perspectivă, nelegalitatea hotărârii atacate. Recursurile nu sunt fondate. Potrivit art. 643 din Noul Cod Civil „fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare". Alin. (2) teza I al aceluiași articol dispune că „hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor". Cât privește aplicarea în timp a Noului Cod Civil din 2009, trebuie avute în vedere și dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011.

Astfel, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011 „procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului Civil din 2009 se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziții care prevăd altfel". Este cazul, printre altele, dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform cărora, dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) Noul Cod civil se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, normă ce se constituie într-o excepție de la principiul tempus regit actum și confirmă că anumite norme din Noul Cod Civil sunt de imediată aplicare, ele aplicându-se astfel și proceselor declanșate anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Or, în speță, hotărârea primei instanțe nu rămăsese definitivă la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil (1 oct. 2011), ci ulterior acestui moment, astfel încât normele noului act normativ, pe componenta procedurală astfel cum este aceasta este reglementată de dispozițiile sale, sunt de îndată/de imediată aplicare raportului juridic dedus judecății, astfel cum a pretins legiuitorul prin legea de punere în aplicare a dispozițiilor sale. Ca urmare, este irelevantă atât neinvocarea lor de către reclamant, ori de către instanța de apel, ca și trimiterea la jurisprudența CEDO, considerată de pârâți a fi relevantă cauzei, dispoziția legală menționată (imperativă prin însăși caracterul său de normă de procedură), fiind, așa cum s-a arătat mai sus, de imediată aplicare.

Sunt nefondate și criticile privind desființarea hotărârii tribunalului pentru greșita soluție dată capătului de cerere privind anularea actelor de donație, întrucât, astfel cum legal a reținut instanța de apel, verificările primei instanțe nu au vizat și faptele ce se plasează în interiorul termenului legal de prescripție, analiză ce presupune administrarea unor dovezi în acest sens și care impune, de asemenea, în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) teza II-a C.proc.civ., desființarea hotărârii pronunțate în atare condiții. Ca urmare, pentru motivele arătate și care vin, parțial, să substituie hotărârea instanței de apel (pe capătul de cerere privind acțiunea în revendicare), în temeiul art. 312 (1) C.proc.

civ., recursurile deduse judecății au fost respinse ca nefondate.