ÎCCJ, decizie (scj.ro #81629)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81629) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Aplicarea dispozițiilor Noului Cod Civil

referitoare la acțiunea în revendicare în cazul acțiunilor începute

anterior intrării sale în vigoare dar mai înainte de a se fi pronunțat

o hotărâre definitivă.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Aplicarea legii în timp.

Index alfabetic :

aplicarea legii în timp

Legea nr. 71/2011, art. 63, art. 223

În ceea ce privește

aplicarea în timp a Noului Cod Civil din 2009, trebuie avute în vedere

dispozițiile

art. 223 din Legea nr.

71/2011, potrivit cărora „procesele și

cererile în materie

civilă sau comercială în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a Codului Civil din 2009 se soluționează de

către instanțele legal învestite, în

conformitate cu dispozițiile legale,

materiale și procedurale

în vigoare la data când aceste procese au fost pornite, afară de cazul în

care în Legea nr. 71/2011 există dispoziții care prevăd

altfel".

Este cazul, printre altele, și

a dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform cărora

prevederile art. 643 alin. (1) și (2) din Noul Cod civil, prin care a fost

înlăturată regula unanimității în materia acțiunii în

revendicare, se aplică și în cazurile în care hotărârea

judecătorească nu a rămas definitivă până la data

intrării sale în vigoare, normă ce se constituie într-o excepție

de la principiul tempus regit actum și confirmă că anumite norme

din Noul Cod Civil sunt de imediată aplicare, ele aplicându-se astfel

și proceselor declanșate anterior intrării în vigoare a actului

normativ menționat.

Secția

I civilă, decizia nr. 357

din 30

ianuarie 2013

Prin cererea înregistrata pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul Z.M. i-a chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul

Economiei și Finanțelor și Muzeul Național de Artă al

României, solicitând să se revoce actul de donație încheiat de Z.H.K.

transcris sub nr.49xx/1947 la Grefa Tribunalului Ilfov, actul de donație

ulterior din septembrie 1956 încheiat de Z.H.K.,

actul

de donație încheiat de Z.A., Z.A. și Z.O. din

02.11.1962, autentificat sub nr. 43xx/1962, pentru neîndeplinirea de către

donatarul Statul Roman a condițiilor prevăzute în actul de

donație înregistrat sub nr.49xx/1947 și în actul de donație

nr.43xx/1962, să se anuleze actul de donație încheiat de Z.H.K.,

transcris sub nr.49xx/1947, actul de donație ulterior din septembrie 1956

încheiat de Z.H.K., actul de donație încheiat de Z.A., Z.A. și Z.O.

din 02.11.1962, autentificat sub nr.43xx/1962, pentru viciile de

consimțământ exercitate asupra donatorilor la momentele încheierii

celor trei acte de donație, bunurile ce au format obiectul acestora fiind

bunuri culturale mobile preluate ilegal de autorități, conform

Legii nr. 182/2000, să fie obligate pârâtele

la restituirea bunurilor ce

au format obiectul donațiilor prin care

s-au constituit colecția și Muzeul Z.; să fie obligat pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor la plata de despăgubiri

pentru operele de artă care nu mai pot fi restituite în natură în

original, ele fiind substituite prin copii ori fiind dispărute.

Reclamantul a arătat, în

motivarea cererii, că printr-un sir de donații succesive s-au format

colecția Z. și Muzeul Z. începând cu donația din 1947,

cuprinzând în principal artă românească, constând în 205 picturi, 38

sculpturi și 8 piese de mobilier precum și nuda proprietate a

imobilului situat în București, continuată cu donația din 1956

prin care se completează donația inițială cu 30 de picturi

romanești și 1 sculptură iar ulterior, prin actul din 1962, sunt

donate 17 lucrări precum și 430 de cărți.

A mai arătat reclamantul

că au fost încălcate sarcinile privitoare la nedislocarea

lucrărilor de artă donate și neschimbarea destinației de

muzeu, cea în conformitate cu care donația se face cu scopul de a

rămâne în continuare în același loc în care au fost puse la

dispoziția publicului, încălcarea sarcinii în conformitate cu care

operele donate prin actul de donație nr.43xx/1962 vor rămâne în

muzeu, ele neputând fi transferate în altă parte sub niciun motiv,

încălcarea condiției în conformitate cu care, la administrarea

muzeului, urmează a fi cooptați și doi reprezentanți ai

familiei donatorului în ordinea rudeniei.

S-a mai arătat că întreaga

colecție a fost cedată Statului Român în condiții sociale care

constituie „violență" în spiritul art.956 C.civ., operând o

profundă viciere a consimțământului donatorilor,

bunurilor fiindu-le aplicabile dispozițiile

Legii nr. 182/2000.

Pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor

a invocat excepția de netimbrare a cererii, excepția

necompetenței materiale, excepția prescripției dreptului la

acțiune, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Culturii și Cultelor.

Pârâtul Muzeul Național de

Artă al României a invocat excepția prescripției dreptului la

acțiune cu privire la primele 2 capete de cerere.

Prin cererea completatoare

depusă la data de 19.09.2008, reclamantul a arătat că

solicită și constatarea nulității absolute a actului de

donație autentificat sub nr. 84xx/1947 pentru neîndeplinirea

condiției de acceptare în forma autentică a donației, în

conformitate cu art. 814 C.civ.; constatarea nulității absolute a

actului de donație din 1956 pentru neîndeplinirea condiției

prevăzute de art. 813 C.civ. și pentru nerespectarea condiției

prevăzute de art. 814 C.civ., de acceptare în forma autentică a

donației.

Față de această

completare, a arătat că acțiunea sa are următoarele capete de

cerere: constatarea nulității absolute a actului

de donație autentificat sub nr.84xx/1947

pentru neîndeplinirea

condiției de acceptare în forma autentica a

donației, în conformitate cu art. 814 C.civ.; constatarea

nulității absolute a actului de donație din 1956 pentru

neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 813 C.civ. și pentru

nerespectarea condiției prevăzute de art. 814 C.civ., de acceptare în

forma autentică a donației; revocarea actului de donație încheiat

de Z.H.K., transcris de grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat nr.

49xx/1947, pentru neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea

actul de donație încheiat în septembrie 1956 de Z.H.K., pentru

neîndeplinirea de către donatar a sarcinilor; revocarea actului de

donație încheiat la data de 02.11.1962 și autentificat sub nr. 43xx

de Z.A., Z.A. și Z.O., pentru neîndeplinirea sarcinilor de către

donatar; să fie obligați pârâții la restituirea bunurilor ce au

format obiectul donațiilor prin care s-a constituit colecția Z.

și Muzeul Z.; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și

Finanțelor la plata despăgubirilor pentru operele de artă care

nu mai pot fi restituite în natură.

Prin aceeași cerere,

reclamantul a renunțat la capetele de cerere având ca obiect anularea

actelor de donație pentru viciile de consimțământ exercitate

asupra donatorilor la momentul încheierii celor 3 acte de donație.

Prin sentința civilă nr.

16564/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost

declinată competența de soluționare a acestei cauze în favoarea

Tribunalului București, față de valoarea obiectului cererii.

Pe rolul Tribunalului

București, Secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată

la data de 04.02.2009.

Față de precizările

formulate oral la data de 12.05.2009, prin încheierea de ședință

din 03.11.2009 au fost soluționate mai multe excepții, astfel: au

fost respinse ca neîntemeiate excepțiile de netimbrare, de nulitate a

cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesuale

active (pentru lipsa calității de moștenitor a reclamantului de

pe urma donatorilor), a lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, a lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Culturii, pe

capetele de cerere având ca obiect revocarea donațiilor și

constatarea nulității absolute a contractelor de donație,

excepția prescripției dreptului material la acțiune,

invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor pe capătul

de cerere având ca obiect despăgubiri, a prescripției dreptului

material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect constatarea

nulității donațiilor și a restituirii bunurilor mobile

și a bunului imobil; au fost admise excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de

Ministerul Culturii pe capătul de cerere având ca obiect restituirea

bunurilor mobile și excepția prescripției dreptului material la

acțiune pe capătul de cerere având ca obiect revocarea

donațiilor.

La data de 13.04.2010, pârâtul

Muzeul Național de Artă al României a invocat excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului pentru nerespectarea

principiului unanimității, în ceea ce privește cererea de

revendicare a bunurilor mobile și a bunului imobil și pe cererea de

obligare la plata despăgubirilor, întrucât din actele atașate la acel

termen a rezultat că reclamantul nu este singurul moștenitor al

donatorilor.

Prin încheierea de

ședință din data de 21.10.2010, tribunalul a admis excepția

lipsei calității procesuale active pe cererea de revendicare a

bunurilor mobile și a bunului imobil, precum și pe cererea de

plată a despăgubirilor.

La termenul din 16.12.2010,

reclamantul a depus o cerere de renunțare la capetele de cerere având ca

obiect constatarea nulității absolute a actului de donație

autentificat sub nr. 84xx/1947 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat,

încheiat de Z.K. și constatarea nulității absolute a actului de

donație din anul 1956.

Prin sentința civilă nr.

2012 din 17.12.2010, Tribunalul București, Secția a III-a civilă

a luat act de renunțarea reclamantului Z.M. la capetele de cerere având ca

obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație

autentificat sub nr. 84xx/1947 al Tribunalului Ilfov și a contractului de

donație încheiat în anul 1956 de Z.H.K.  A fost respinsă cererea

având ca obiect revendicarea bunurilor mobile formulată în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor, ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă. A fost respinsă ca prescrisă cererea având ca obiect

revocarea donațiilor. A fost respinsă cererea având ca obiect

revendicarea bunurilor mobile și de revendicare a bunului imobil și

cererea având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor ca

inadmisibilă

Instanța de fond a

reținut, în ceea ce privește excepția prescripției

dreptului material la acțiune cu privire la cererea având ca obiect

revocarea donațiilor, că sunt invocate și dislocări ale

lucrărilor, mutarea forțată a colecției în Muzeul

Colecțiilor de Artă în anul 1978, până în anul 1996, când a fost

redeschis muzeul în vechiul său sediu. S-a arătat că

desființarea colecției Z. din anul 1978 este adusă la

cunoștința publică și pe site-ul Muzeului Național de

Artă al României. De asemenea, clădirea a fost exploatată de

către Statul Român, în acesta funcționând o fundație, și a

fost restituită colecției în anul 1998. Parte din bunurile aflate în

colecție nu sunt puse la dispoziția publicului prin expunerea lor

spre a fi văzute, așa cum s-a impus prin actul de donație din

anul 1947. Or, de la redeschiderea muzeului în anul 1996, Statul Român nu a

respectat această sarcină, lucrările de valoare nefiind expuse.

Aceste

constatări sunt expuse în

diverse lucrări și în articole de ziar de către

critici

de artă și jurnaliști.

În ceea ce privește cooptarea la

administrarea muzeului și a doi reprezentanți ai familiei

donatorului, reclamantul arată că din anul 1998, când a fost

reînființat muzeul, la administrarea acestuia nu a mai participat niciun

membru al familiei Z., deși există membri în viață.

Tribunalul a constatat că toate

aceste cauze de neîndeplinire a sarcinilor sunt cunoscute de către

reclamant cel puțin din anul 1993 și 1996.

În ceea ce privește calitatea

procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de către

Ministerul Culturii și Cultelor, pe capătul de  cerere având ca

obiect restituirea bunurilor mobile culturale, potrivit dispozițiilor art.

99 din Legea nr. 182/2000, calitate procesuală pasivă în

acțiunea în revendicare a acestor bunuri, aparține doar unității

care le deține. În consecință, chiar dacă la încheierea

actului de donație, Statul Român a fost parte în contract, în calitate de

donator, față de dispozițiile art. 99 din Legea 182/2000,

calitate procesuală pasivă în cererea de revendicare a acestor bunuri

mobile nu aparține decât unității deținătoare. În

consecință, tribunalul a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii

și Cultelor pe acest capăt de cerere.

A fost admisă excepția

lipsei calității procesuale active pe cererea de revendicare bunuri

mobile și imobile și pe cererea de obligare la plată de

despăgubiri, avându-se în vedere că din certificatele de

moștenitor depuse de către pârâtul Muzeul Național de Artă

al României, precum și față de relațiile comunicate

instanței de către Camera Notarilor Publici, a rezultat că

alături de reclamant mai există și alți moștenitori ai

defunctei Z.A.

Prin decizia civilă nr. 134A

din 26 martie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a

civilă a admis apelul reclamanților declarat împotriva acestei

hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Curtea de apel a reținut

următoarele:

Instanța de fond a

pronunțat o hotărâre nelegală în ceea ce privește

soluția adoptată pe capetele de cerere vizând acțiunea în revendicare

imobiliară și bunuri mobile și obligarea la plata de

despăgubiri, precum și în ceea ce privește petitul având ca

obiect revocarea donațiilor.

Astfel, în ceea ce privește

acțiunea în revendicare imobiliară și bunuri mobile și

capătul de cerere subsidiar vizând plata de

despăgubiri, acestea au primit o soluționare

greșită, fiind respinse pe

cale de excepție, considerate

ca inadmisibile, cu motivarea că s-a încălcat regula

unanimității.

Actele de donație, ce

constituie titlul pârâților Muzeul Național de Artă al României

și Statului Român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, iar în

privința capătului de cerere subsidiar având ca obiect plata

despăgubirilor - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au

fost încheiate în anii 1947, 1956 și respectiv în anul 1962, ceea ce

conduce la concluzia că situația juridică dedusă

judecății, inclusiv în privința reclamantului ce invocă

nerespectarea sarcinilor impuse prin actele de donație de către autorii

săi, este diferită de cazurile clasice de revendicare unde era

impusă regula unanimității.

În aceste cazuri, foștii

proprietari sau moștenitorii lor, cum este cazul în speță, se

află în imposibilitate de a solicita partajul bunurilor înainte de

revendicarea lor, deoarece li s-ar opune lipsa

titlului de proprietate, în vreme ce lipsa titlului de proprietate

valabil

al statului, nu ar fi stabilită pe cale

judecătorească.

În aceste cazuri „sui generis"

acțiunile în revendicare au un caracter complex și depășesc

modelul acțiunii clasice în revendicare, unul sau mai mulți

coproprietari, unul sau mai mulți dintre moștenitorii lor, dar nu

neapărat toți pot înainta o acțiune în justiție pentru a

demonstra că statul nu posedă un titlu de proprietate valabil

și, în consecință, a obține confirmarea existenței

bunului în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale.

În acest sens, este și

jurisprudența CEDO care cu privire la regula unanimității în

cauza Lupaș și alții împotriva României s-a

pronunțat în sensul că regula

unanimității a împiedicat pe reclamanți

să beneficieze

de examinarea temeiniciei acțiunilor lor, din partea tribunalelor,

impunându-se acestora o sarcină disproporționată care i-a privat

de orice posibilitate clară și concretă, ca tribunalele să

decidă asupra cererilor de restituire a

imobilelor respective, aducând

atingere însăși substanței

dreptului lor de acces la un tribunal în consecință, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în acest caz, a fost

încălcat art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

Ca urmare, în speță,

curtea a constatat că reclamantul este moștenitorul defunctului K.Z.

conform certificatelor de moștenitor depuse la dosarul cauzei, neavând

relevanță sub aspectul dovedirii calității procesuale

active, cota sa de moștenire.

În consecință, reclamantul

are calitate procesuală activă în cadrul acțiunii în revendicare

imobiliară și bunuri mobile, cât și în ceea ce privește

cererea de acordare a despăgubirilor, aceste cereri impunându-se a fi

analizate pe fond.

Critica vizând modul de

soluționare a excepției prescripției

dreptului de a cere revocarea donațiilor s-a reținut, de

asemenea, a fi

întemeiată.

Conform dispozițiilor art. 137

alin. (2) C.proc.civ., excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât

dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în

legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.

Instanța de fond a aplicat

greșit aceste dispoziții legale, întrucât nu a avut în vedere că

susținerile reclamantului cu privire la încălcarea sarcinilor din

actele de donație vizează și acte și fapte ce au avut loc

în anul 2008, la redeschiderea Muzeului Z., susțineri ce necesitau

verificări de fond, inclusiv efectuarea unei lucrări de specialitate

în domeniul - artă, pentru a se verifica în raport de înscrisurile depuse

de părți, actele de donație și anexele depuse de pârâtul

Muzeul Național de Artă al României, anexe ce conțin inventarul

Colecției Z., precum și Inventarul cu lucrările expuse

permanent, dacă susținerile reclamantului se verifică sau nu.

În aceste condiții, reținând

că, eventual, ultima încălcare a

sarcinilor

donațiilor a avut loc în anul 2008, aspect ce necesită probe ce sunt

comune soluționării fondului cererii de revocare a donațiilor,

instanța

de fond era datoare a uni această excepție cu fondul cauzei, fiind

necesară administrarea probei științifice menționate pentru

lămurirea situației de fapt invocată de reclamant și

combătută de

parați.

Împotriva susmenționatei

hotărâri au declarat recurs pârâții Muzeul Național de Artă

al României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său,

încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâtul Muzeul

Național de Artă al României, după prezentarea istoricului

cauzei și a soluțiilor

pronunțate

până în prezenta etapă procesuală, a susținut că

hotărârea

este nelegală, fiind dată cu aplicarea

greșită a legii cât privește aplicarea regulii

unanimității, atât în raport de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, cât și de dispozițiile Noului Cod

Civil ( NCC).

Invocând cauzele Lupaș c.

României, Depcariu și alții c. României, Costea și alții c.

României, Comănescu și alții c. României, pârâtul a

susținut, făcând trimitere și la jurisprudența înaltei Curți

de Casație și Justiție, că instanțele învestite cu

judecata unor astfel de cereri nu trebuie să înlăture de plano

aplicarea regulii unanimității, ci trebuie să administreze

probele necesare stabilirii împrejurării dacă reclamantul a fost în

imposibilitate să identifice

restul

coproprietarilor imobilului și să obțină acceptul acestora

de a i

se alătura în acțiunea în revendicare, numai o astfel

de soluționare fiind conformă interpretării nuanțate date

regulii unanimității de către instanța europeană.

În raport de practica CEDO, dar

și de probatoriile administrate, a susținut nelegalitatea

hotărârii ce s-a întemeiat pe conduita de rea-credință a

intimatului-reclamant, care nu numai că nu a căutat să-i

contacteze pe ceilalți coindivizari, dar chiar i-a și înlăturat

prin fals de la moștenire.

Întrucât intimatul nu a îndeplinit

condiția minimală de a contacta pe ceilalți moștenitori în

vederea exercitării drepturilor lor, nu se poate vorbi de o încălcare

a dreptului de acces la un tribunal și la un proces echitabil, cu atât mai

mult cu cât ceea ce a generat situația de față este

însăși atitudinea culpabilă/ilicită a reclamantului.

Dispozițiile art. 643 din Noul

Cod Civil prin care a fost înlăturată regula unanimității

în materie de revendicare, nu sunt aplicabile cauzei deduse

judecății, întrucât acestea nu se constituie în dispoziții de

ordine publică, astfel încât pentru atragerea incidenței lor, era

necesar ca reclamantul sau instanța să facă aplicarea acestor

norme în fundamentarea soluției sale. în condițiile neinvocării

și neanalizării lor în apel, ele nu mai pot fi avute în vedere la

soluționarea recursului.

Nelegalitatea hotărârii

instanței de apel vizează și soluționarea excepției

prescripției dreptului material la acțiune privind revocarea

donațiilor, sens în care s-a susținut că instanța de apel,

cu încălcarea principiilor disponibilității și a limitelor

sesizării instanței, în condițiile neinvocării unor

încălcări contemporane a sarcinilor de către MNAR, a dispus

desființarea hotărârii primei instanțe care a

vizat actele de donație și

încălcările eventualelor sarcini impuse prin

acestea, produse

la momentul anilor 1978, 1993, 1996, iar nu la data/momentul reținut de

instanța de apel, contemporană declanșării prezentului

litigiu.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a susținut, invocând, de asemenea, cazul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., că a fost

greșit soluționată excepția inadmisibilității

capetelor de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară și

mobiliară, ca și obligarea la plata despăgubirii.

În acest sens,

a învederat că acțiunea în revendicare nu poate fi

promovată de un singur coproprietar,

deoarece obiectul său material îl constituie numai bunurile individual

determinate, reclamantul având obligația să facă dovada

dreptului de proprietate, dovadă ce nu a fost făcută,

acțiunea fiind exercitată de reclamant care deține doar o

cotă din bunurile pretinse în cauză.

Jurisprudența CEDO citată

de instanța de apel, respectiv cauza Lupaș și alții c.

României, nu este relevantă în speță, situația de fapt în

cauză fiind alta decât în cauza menționată, sens în care s-a

arătat că reclamantul, în pricina de față, nu a fost

împiedicat de alți moștenitori să-și exercite drepturile,

iar promovarea prezentei acțiuni în revendicare nu constituie un impediment

pentru eventualele tentative ulterioare de revendicare de către

ceilalți moștenitori, proprietari ai bunurilor în cauză.

Greșit s-a desființat

hotărârea tribunalului și în ceea ce privește soluția

dată excepției prescripției dreptului material la acțiune,

întrucât faptele imputate pârâților și considerate drept o

încălcare a sarcinilor stabilite în actele

de donație a căror nulitate s-a

solicitat, se plasează

dincolo de termenul general de prescripție, ceea ce determină, din

această perspectivă, nelegalitatea hotărârii atacate.

Recursurile nu sunt fondate.

Potrivit art. 643 din Noul Cod Civil

„fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de

calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate,

inclusiv în cazul acțiunii în

revendicare".

Alin. (2) teza I al aceluiași articol dispune că „hotărârile

judecătorești

pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor

coproprietarilor".

Cât privește aplicarea în timp

a Noului Cod Civil din 2009, trebuie avute în vedere și dispozițiile

corespunzătoare din Legea nr.

71/2011.

Astfel, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011 „procesele și

cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Codului Civil din 2009 se

soluționează de

către

instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale,

materiale

și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite,

afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziții

care prevăd altfel".

Este cazul, printre altele,

dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform cărora,

dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) Noul Cod civil se aplică

și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a

rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare,

normă ce se constituie într-o excepție de la principiul tempus regit

actum și confirmă că anumite norme din Noul Cod Civil sunt de

imediată aplicare, ele aplicându-se astfel și proceselor

declanșate anterior intrării în vigoare a actului normativ

menționat.

Or, în speță,

hotărârea primei instanțe nu rămăsese definitivă la

data intrării în vigoare a Noului Cod Civil (1 oct. 2011), ci

ulterior acestui moment, astfel încât normele

noului act normativ, pe

componenta procedurală astfel cum este

aceasta este reglementată de dispozițiile sale, sunt de

îndată/de imediată aplicare raportului juridic dedus

judecății, astfel cum a pretins legiuitorul prin legea de punere în

aplicare a dispozițiilor sale.

Ca urmare, este irelevantă atât

neinvocarea lor de către reclamant, ori de către instanța de

apel, ca și trimiterea la jurisprudența CEDO, considerată de

pârâți a fi relevantă cauzei,

dispoziția

legală menționată (imperativă prin însăși

caracterul său de

normă de procedură), fiind, așa

cum s-a arătat mai sus, de imediată aplicare.

Sunt nefondate și criticile

privind desființarea hotărârii tribunalului pentru greșita

soluție dată capătului de cerere privind anularea actelor de

donație, întrucât, astfel cum legal a reținut instanța de apel,

verificările primei instanțe nu au vizat și faptele ce se

plasează în interiorul termenului legal de prescripție, analiză

ce presupune administrarea unor dovezi în acest sens și care impune, de

asemenea, în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) teza II-a

C.proc.civ., desființarea hotărârii pronunțate în atare

condiții.

Ca urmare, pentru motivele arătate și care vin, parțial, să

substituie hotărârea instanței de apel (pe capătul de cerere

privind acțiunea în revendicare), în temeiul art. 312 (1) C.proc.

civ., recursurile deduse judecății au

fost respinse ca nefondate.