ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2460/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 27 februarie 2001, sub nr. 2779/2001,

pe rolul Judecătoriei Sectorului 1

București, astfel cum a fost precizată

ulterior,

reclamanții S.L.M. și S.R.V. au chemat în

judecată pe pârâții Ministerul

Culturii și Cultelor, Muzeul Național de

Artă

al României și Ministerul Afacerilor Externe, solicitând obligarea

acestora

să le lase în deplină proprietate și posesie colecția „S.V.

", compusă din tablouri, tapiserii, cărți,

sculpturi, icoane, grafică,

etc.,

conform celor 6 liste anexe la procesul-verbal de predare-primire nr.

2491

din 14 aprilie 1977.

In fapt,

reclamanții au arătat că, în prezent, colecția revendicată se

află în custodia Muzeului Național

de Artă al României și că ea a aparținut tatălui lor, de la care a fost

preluată în mod abuziv, conform

procesului-verbal

de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977.

In drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 182/2000.

In temeiul art.

64 C. proc. civ., pârâții Ministerul Culturii și

Cultelor și Muzeul Național de

Artă al României au formulat cereri de

arătare a titularului dreptului, indicând că are această

calitate Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și solicitând

introducerea

acestuia în cauză, pentru a

răspunde la pretențiile reclamanților (cererile

se află la filele 59-61,

respectiv 62 dosar).

Soluționând

pricina, Judecătoria Sectorului 1 București a pronunțat

sentința nr.

8542 din 04 septembrie 2001, prin care a admis excepția lipsei calității

procesuale

active a reclamanților și a respins acțiunea pentru acest motiv,

reținând că

reclamanții nu au titlu pentru bunurile revendicate, întrucât

procesul-verbal

de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 nu a fost semnat

de autorul lor, ci de Ministerul

Afacerilor Externe.

Î

mpotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții, astfel că

instanța

învestită cu judecarea apelului, Tribunalul București, secția a V

a civilă și de contencios

administrativ, a pronunțat decizia nr. 1152 din 12 iunie 2002, prin care a

dispus următoarele:

A admis excepția necompetenței

materiale a judecătoriei, ca instanță de fond, invocată de

apelanții-reclamanți.

A admis apelul

reclamanților.

A anulat sentința apelată și a

reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță.

A admis

excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Muzeul Național de

Artă al României, cu consecința respingerii acțiunii

principale față de pârâții

Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul

Național

de Artă al României pentru existența autorității de lucru judecat.

A admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, invocată de acesta,

cu consecința respingerii față de el a acțiunii principale ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, ca

neîntemeiată.

A respins

cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de

pârâtul Ministerul Culturii și

Cultelor față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins

cererea de intervenție forțată a Statului Român prin

Ministerul

Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Muzeul Național de

Artă al României.

In motivarea

soluției, s-a reținut că, din punct de vedere material,

competența de

soluționare a cauzei în primă instanță revine, conform art.

2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

tribunalului și nu judecătoriei,

deoarece

valoarea obiectului pricinii depășește suma de 2 miliarde lei.

Evocând

fondul, tribunalul a apreciat că în cauză există autoritate

de lucru judecat, față de faptul că

acțiunea în revendicare cu același

obiect,

formulată de aceeași reclamanți în contra pârâților Ministerul

Culturii

și Muzeul Național de Artă, a fost soluționată anterior, cu

caracter definitiv și irevocabil, prin decizia

civilă nr. 50/A din 25 septembrie 1995,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă.

In ceea ce îl

privește pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, s-a

reținut că

acesta nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu deține

bunurile care compun colecția

revendicată.

Față de împrejurarea că Ministerul

Finanțelor Publice nu are

calitatea de

pârât, pentru că reclamanții nu au solicitat chemarea lui în

judecată în această calitate și nici nu au fost

incidente prevederile art. 66

alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat că

excepția lipsei calității

procesuale pasive

a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice nu este

întemeiată.

Ca o consecință

a neanalizării fondului revendicării, respectiv a

calității de titular al dreptului de

proprietate, s-a reținut că cererea de

arătare

a titularului dreptului, formulată de pârâtul Ministerul Culturii și

Cultelor

față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

cererea de intervenție forțată a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor

Publice,

formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă, au rămas fără

obiect.

Decizia

tribunalului a fost atacată cu recurs de către reclamanți.

Prin decizia

nr. 368 din 12 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția

a III a civilă, a admis recursul, a

casat decizia recurată și a trimis cauza

tribunalului

pentru judecată în primă instanță, în compunerea prevăzută de lege pentru

această fază procesuală, sens în care a reținut că în mod

nelegal

tribunalul, după anularea sentinței judecătoriei pentru necompetență materială,

a evocat fondul în compunerea prevăzută de

lege

pentru instanța de apel, încălcând astfel dispozițiile art. 297 alin. (2)

C.

proc. civ.

In

rejudecare, Tribunalul București, secția a V a civilă, s-a

pronunțat prin sentința nr. 286 din 25 aprilie 2003,

după cum urmează:

A admis

excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Muzeul Național de

Artă al României și a respins acțiunea principală

precizată,

formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și

Muzeul Național de Artă al României, constatând autoritatea

de lucru judecat.

A admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului

Ministerul

Afacerilor Externe, invocată de acesta și a respins față de el

acțiunea principală precizată, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

A respins

cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de

pârâtul Ministerul Culturii și

Cultelor

față de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

A respins

cererea de intervenție forțată a Statului Român prin

Ministerul

Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Muzeul Național de

Artă al României.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a apreciat că există autoritate de lucru

judecat potrivit art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

, pentru existența triplei

identități - de obiect, părți și cauză, întrucât prin sentința civilă nr. 5 din

20 ianuarie 1995 a Tribunalului

București,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 544/1997 a Curții Supreme

de

Justiție, s-a respins ca prescrisă acțiunea în revendicare pentru bunurile în

cauză.

Urmare a

admiterii excepției autorității de lucru judecat, s-a apreciat

că cercetarea

excepției lipsei calității procesuale active a devenit inutilă.

S-a reținut lipsa de calitate

procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Externe, întrucât din probe a

rezultat că bunurile sunt în posesia Muzeului Național de Artă al României, iar

acțiunea în revendicare constă în acțiunea îndreptată de proprietarul neposesor

împotriva posesorului neproprietar.

S-a apreciat că

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu

are legitimare procesuală pasivă,

ținând seama de obiectul cererii de

chemare

în judecată, și anume revendicarea unor bunuri de patrimoniu

aflate în custodia Muzeului Național de Artă,

muzeul fiind administrator

al bunurilor pe care le deține.

Față de împrejurarea că nu s-a

analizat fondul revendicării, s-a

reținut

că au rămas fără obiect cererea de arătare a titularului dreptului și

cererea de intervenție forțată a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Investită cu

soluționarea apelului reclamanților împotriva sentinței

civile nr. 286 din 25 aprilie 2003 a

Tribunalului București, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin

decizia nr. 541/A din 17 noiembrie 2003, a

respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor

Externe, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în

sensul

că a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de

pârâtul Muzeul Național de Artă al României, și a

fixat termen pentru

evocarea fondului.

Pentru a decide astfel, curtea a

reținut că Legea nr. 182 din

25 octombrie 2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, în

vigoare începând cu 27 ianuarie 2001, consacră

noul cadru juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național

mobil impus administratorilor,

respectiv deținătorilor lor.

Față

de dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, rezultă că

foștii proprietari

sunt repuși de drept în termenul general de prescripție

de 3 ani, prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, pentru

revendicarea

bunurilor culturale mobile, preluate de stat în orice mod.

Acțiunea fiind

promovată la data de 27 februarie 2001, la o lună de la

intrarea în vigoare a legii (27

ianuarie 2001), ea este astfel formulată în termenul legal de prescripție.

In

împrejurările arătate, acțiunea în revendicare are un nou temei

juridic - Legea

nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 C. civ., așa încât în

mod greșit s-a

reținut autoritatea de lucru judecat prin sentința apelată.

Pe cale de consecință,

constatându-se incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a

admis apelul, s-a anulat în tot

sentința și

s-a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Cât privește excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a

intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Externe,

reiterată în apel, curtea a

respins-o cu următoarea motivare:

Din prevederile art. 80 ale Legii nr. 182/2000

rezultă că bunurile se

restituie de instituțiile deținătoare, or în speță

acestea nu au fost stabilite

cu certitudine pentru toate bunurile revendicate,

urmând ca în acest sens

să

fie administrate probe, inclusiv expertize.

În strânsă legătură cu rezolvarea excepției lipsei de calitate

procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor

Externe și probele ce vor fi

administrate se află și soluționarea

excepției lipsei de calitate proces activă a reclamanților, invocată de

Ministerul Afacerilor Externe, așa

încât s-a

stabilit ca, în evocarea fondului, să se clarifice pe bază de probe

ambele excepții, ca și temeinicia acțiunii și a

celorlalte cereri formulate în

cauza.

In evocarea fondului, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia nr. 308/A din 15 mai 2009,

conform căreia:

A respins cererea de înscriere în fals, formulată

de pârâtul Muzeul

Național

de Artă al României, ca nefondată.

A admis în parte cererile de arătare a titularului

dreptului, formulate

de

pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul

Național de Artă al României.

A respins excepțiile lipsei calității procesuale

active a reclamanților,

a inadmisibilității acțiunii, a prescripției dreptului

la acțiune și a lipsei

calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă

al României, ca

nefondate.

A admis excepțiile lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Finanțelor

Publice și, în

consecință, a respins acțiunea precizată față de acești

pârâți, ca urmare a

lipsei

calității procesuale pasive.

A admis acțiunea precizată.

A obligat pe pârâții Muzeul Național de Artă al României și

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național să restituie

reclamanților

bunurile aparținând colecției V.S., regăsite în

procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 însoțit

de 6 liste

anexă, bunuri identificate

conform raportului de expertiză Colecția V.S.

, expert coordonator M.M.C.,

întregit cu

răspunsurile la obiecțiuni,

aflate la filele 951-1027, 1072-1075 și 1322-

1329 dosar, raport omologat prin prezenta decizie și care face parte din

ea, bunuri pe care le-a enumerat în continuare.

A obligat pe pârâții Muzeul Național de Artă al României și

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național, în solidar, la plata

către reclamanți a cheltuielilor de

judecată în sumă de 39.300 lei, reprezentând onorariu experți.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, după

anularea sentinței de fond, prin decizia nr.

541/2003, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a formulat cerere de

înscriere în fals,

contestând adăugirile făcute cu pixul negru pe

listele depuse de reclamanți la pozițiile 26,28,29,30.

Soluționând cererea de înscriere în fals în

condițiile art. 182-184

C. proc. civ., curtea a reținut că aceasta este

nefondată, față de

împrejurarea că pe parcursul derulării prezentei cauze

au fost depuse mai

multe copii de pe procesul-verbal de predare-primire și

cele 6 anexe.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții

au arătat că

procesele-verbale

depuse în fața instanței fondului reprezintă titlul lor,

așa cum sunt ele depuse la filele 94 - 141, aceste

exemplare fiind semnate

filă de filă

de reprezentantul Muzeului Național de Artă al României.

De altfel, în ședința publică de la termenul la

care au avut loc dezbaterile în evocarea fondului, reprezentantul Muzeului

Național de

Artă al României a arătat că temeiul juridic al cererii sale este dat

de

dispozițiile

art. 177 C. proc. civ., care reglementează instituția

verificării de

scripte, deși, la momentul formulării cererii - 25 noiembrie 2005, acest pârât

a investit instanța cu o înscriere în fals, în condițiile art. 180-

184 C. proc. civ.

Pe de altă parte, procesul-verbal și anexele au

servit ca bază pentru

efectuarea expertizei și toate bunurile individualizate

au fost identificate

de experți, astfel că între conținutul material al

înscrisurilor și bunurile

expertizate a existat o suprapunere perfectă.

Cu privire la cererile de arătare a titularului

dreptului, formulate în

condițiile art. 64 C. proc. civ. de pârâții Ministerul

Culturii,

Cultelor și

Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă al României, curtea a reținut

că acestea sunt întemeiate, fiind formulate într-o acțiune reală.

Relativ la excepțiile invocate pe parcursul

procesului, s-au reținut

următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților este

neîntemeiată, deoarece reclamanții au făcut dovada

calității de moștenitor

a

defunctului V.S. cu certificatul de moștenitor nr.

275 din 09 decembrie 1959, emis în urma decesului acestuia - fila 32, și

certificatul

de moștenitor nr. 320/1975, emis în urma decesului

defunctei S.P. - fila 31 din dosarul de fond.

Excepția inadmisibilității acțiunii apare ca

neîntemeiată față de

dispozițiile exprese ale alin. (2) al art. 99 din Legea

nr. 182/2000, care arată

că bunurile culturale mobile preluate ilegal de

autoritățile statului după

data 06 septembrie 1940 pot fi revendicate de

proprietarii de drept. Legea nr. 182

a fost publicată în Monitorul Oficial

la 27 octombrie 2000 și, conform art. 103, a

intrat în vigoare la 90 de zile de la data

publicării.

Cum cererea introductivă de instanță a fost promovată la 27 februarie 2001,

nici excepția inadmisibilității și nici excepția prescripției nu au

putut fi primite, față de dispozițiile exprese

ale art. 103 din lege.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul

Național de Artă al României este neîntemeiată

față de dispozițiile art. 99

alin. (2) lin Legea nr. 182/2000 și față de

dovezile administrate de reclamanți.

Astfel, din procesul-verbal depus la fila 94 din dosarul de fond rezultă

ă întreaga colecție V.S. a fost predată în custodia Muzeului Național de Artă

al României.

De altfel, în 1980 acest pârât elibera o adeverință la cererea

reclamanților, din care rezulta că la 24 iulie 1980

era custodele colecției

V.S. - fila 1334 din dosar.

Dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr.

182/2000 arată că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale

statului pot fi revendicate

de proprietarii de drept și vor fi restituite

acestora de instituțiile care le

dețin, or, la acest moment, întreaga

colecție revendicată este în posesia

pârâtului Muzeul Național de Artă al

României, experții individualizând

bunurile aflate în posesia acestei părți.

Pe cale de consecință, apare ca întemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor

Externe, introdus în

cauză

la data de 24 aprilie 2001, la cererea reclamanților.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor

Publice este întemeiată, deoarece în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile

art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, care

reglementează calitatea

procesuală pasivă în litigiile referitoare la dreptul de

proprietate asupra

bunurilor

din domeniul public.

In prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile

legii speciale - Legea

nr. 182/2000, lege care stabilește în mod expres că în

litigiile privitoare la

restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal

au calitate procesuală

pasivă instituțiile care le dețin - art. 99 alin. (2),

și Ministerul Culturii,

Cultelor

și Patrimoniului Național, care reprezintă statul român în

relațiile interne ce au ca obiect patrimoniul

cultural național mobil - art. 6

alin. (3).

Pe fond, curtea a apreciat că, față de acești doi

parați, acțiunea

reclamanților este întemeiată și că se impune obligarea

lor la restituirea

bunurilor culturale mobile revendicate, așa cum au fost

individualizate

prin

expertiza efectuată în cauză și completată cu răspunsurile la obiecțiuni,

pentru următoarele considerente:

Prin cererea introductivă de instanță, promovată la

27 februarie 2001,

reclamanții au solicitat restituirea Colecției S.,

formată din bunurile

cuprinse

în procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 și

cele 6 anexe, așa cum au fost depuse în dosarul

de fond, la filele 94-141.

In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că

sunt moștenitorii

defunctului V.S., proprietarul colecției, și că bunurile

menționate

în

procesul-verbal au aparținut autorului lor.

In dovedirea acțiunii, reclamanții au solicitat, și instanța le-a

încuviințat, efectuarea unei expertize de un

colectiv de experți, expertiză

care

reprezintă volumul IV al prezentului dosar și care a fost completată cu

răspunsurile la obiecțiuni - filele 951-1027, 1072-1075 și 1332-1329.

De asemenea, a fost încuviințată proba cu martori,

declarațiile acestora

fiind atașate

la dosar - B.G., L.A., fila 913,

H.D., fila 1104, respectiv proba cu

înscrisuri, iar pentru a se lămuri dacă reclamanții au primit despăgubiri

pentru bunurile

revendicate, instanța s-a

adresat Bibliotecii Centrale Universitare - fila

1085, Ministerului de

Interne, Direcția Arhivelor Naționale Istorice

Centrale - fila 1088, și reclamanții au dat declarații autentice, prin

care au

arătat că nu au primit nicio

sumă de bani sau alte servicii prin echivalent

în contul colecției de artă în litigiu - filele 1091 și 1094.

Curtea a reținut că bunurile mobile revendicate de

reclamanți se

subscriu

noțiunii de „bunuri culturale mobile depuse în custodie", așa

cum este definită de art. 99 alin. (1) din Legea

nr. 182/2000.

Din înscrisurile depuse la fila 94 din dosar rezultă că Muzeul

Național de Artă al României a devenit custodele

Colecției S. la

14 aprilie 1977.

Pentru reclamanți, titlul asupra bunurilor ce

formează colecția este

reprezentat

de procesul-verbal din 1977 și cele șase anexe care sunt semnate pe fiecare

filă de custode.

De altfel, în procesul-verbal este menționat

expres „Colecția V.S.

"

a fost primită în custodie.

Statul nu poate opune în prezenta cauză un titlu

legal, prin care să

facă

dovada că este proprietarul acestor bunuri.

Întreaga Colecție S., așa cum a fost

individualizată în raportul

de expertiză, cu completările sale, este în

custodia Muzeului Național de

Arta al României fără titlu.

Deși instanța a făcut adresă pentru a lămuri modul

de preluare al

acestei colecții, nu s-a făcut dovada că s-a plătit vreo

sumă de bani ca

echivalent

al colecției.

La fila 1119 au fost depuse acte din care rezultă

că s-au plătit bani

pentru depozitarea colecției, onorariile avocaților, s-a

achitat transportul

în

țară al bunurilor, dar nu s-a plătit moștenitorilor contravaloarea colecției.

Astfel, statul nu a opus un titlu valabil pentru

bunurile ce formează

colecția

S.

De altfel, Statul prin Muzeul Național de Artă al României a

precizat că este custode al colecției, aspect ce

rezultă atât din procesul-

verbal de preluare din 1977, cât și din actele

ulterioare, fiind de

menționat adeverința

nr. 2149 din 24 iulie 1980, aflată la fila 1334, prin care

această parte

confirmă același statut.

In concluzie, s-a reținut că bunurile litigioase au

fost preluate ilegal,

așa

încât se justifică restituirea lor moștenitorilor, care au obligația

garantării în scris a respectării dispozițiilor

legii speciale, conform alin. (3)

al art. 99.

In baza art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost

obligați, în

solidar, la plata cheltuielilor de judecată ce au fost dovedite în

cauză,

respectiv onorariul experților, în cuantum de 39.300 lei.

La data de 20 august 2009, intimatul Muzeul Național de Artă al României

a formulat cerere de îndreptare, lămurire, completare a dispozitivului deciziei

civile nr. 308 A din 15 mai 2009.

Soluționând această cerere prin decizia nr. 483

din 12 octombrie 2009, Curtea

de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de

familie a admis-o în parte, respectiv a dispus

rectificarea dispozitivului

deciziei civile nr. 308/2009 în sensul că la fila

17 din decizie, pozițiile

396, 397, 398, 399 vor fi în mod corect numerotate

296, 297, 298, 299 și

a

respins celelalte capete de cerere.

Pentru a hotărî astfel, curtea a apreciat că numai

capătul de cerere

privind rectificarea erorilor strecurate în numerotarea

bunurilor restituite

este întemeiat, fiind vorba despre erori materiale ce se

încadrează în

dispozițiile

art. 281 C. proc. civ.

Celelalte capete de cerere, privitoare la

interpretarea dispozitivului

și completarea acestuia, nu au fost primite, cu

motivarea că ele reprezintă

în fapt critici aduse deciziei pronunțate pe fond, care urmăresc

modificarea acesteia, așa încât ele nu pot fi analizate în procedura

prevăzută de art. 281

1

C. proc. civ.,

ci doar în căile de atac.

În termen legal, pârâtul Muzeul Național de Arta

al României

a declarat

recurs atât împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009, cât și a deciziei nr.

483 din 12 octombrie 2009, iar pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor numai

împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009.

I. In recursul împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009,

recurentul-pârât Muzeul Național de Arta al României a formulat următoarele

critici:

motivarea pe care o cuprinde este contradictorie și străină de natura pricinii

(art. 304 pct. 7

C.

proc. civ.).

Motivarea instanței de apel este incompletă, deoarece nu are în

vedere problemele de drept și de fapt deduse

judecății, ci problematica

generală a restituirilor.

Pe de altă parte, o atentă analiză a motivării

hotărârii din apel prin

raportare la probatoriul administrat conduce la

concluzia că motivarea

este

contradictorie.

Astfel, din actele și lucrările dosarului nu

rezultă că bunurile au

aparținut

ambasadorului V.S.

Din depoziția martorului G.B. rezultă că bunurile -

prin

cantitate și volum - nu puteau aparține ambasadorului V.S.

Reclamanții nu au produs probe din care să reiasă că bunurile - bun cu

bun - au fost ale autorului lor.

Prezumțiile simple, în temeiul art. 1199 C. civ.,

ar fi trebuit

să

conducă la respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece

„colecția", prin cantitatea sa, nu putea fi transportată ușor de V.S.

prin diverse țări, în timp de război. De reținut

că Statul Român a

pus la dispoziție pentru aducerea în țară a colecției

un întreg avion TAROM, așa încât pentru scoaterea din țară a aceleași colecții

ar fi

trebuit să fi existat tot un avion sau

alte mijloace, dar nu s-a făcut nici o

dovadă.

In consecință, recurentul-pârât solicită

reanalizarea materialului probator și în urma reevaluării acestuia, în funcție

de motivarea instanței, să se constate că hotărârea din apel este lipsită de

fundament juridic.

2.

Instanța de apel a schimbat înțelesul vădit

neîndoielnic al actului

juridic dedus judecății, interpretând actul juridic în

mod greșit (art. 304

pct.

8 C. proc. civ.).

Din actele și lucrările dosarului rezultă că întreaga

colecție a fost

repatriată prin efortul Statului Roman, care a achitat cu

titlu de taxe de

magazinaj,

de transport și de încărcare-descărcare, etc, o sumă

importantă de bani, iar instanța de apel, cu toate că afirmă că s-au

achitat

acești bani, reține că statul nu a opus un titlu valabil.

Or, în cadrul unei revendicări, cel care opune un

titlu valabil este

revendicatorul.

In cauză este vorba despre bunuri mobile, iar art.

1909 C. civ.

este

nesocotit.

Reclamanții nu au făcut dovada, bun cu bun, că

ceea ce au solicitat

a

aparținut în proprietate autorului lor.

3.

Hotărârea este lipsită de temei

legal și dată cu aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

In mod nelegal s-a reținut că pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe nu are calitate procesuală pasivă în cauză, soluție la care

s-a ajuns prin

nesocotirea

împrejurărilor particulare ale speței.

Ministerul Afacerilor Externe a repatriat bunurile

litigioase și le-a predat Muzeului Național de Artă, ceea ce-i conferă calitate

procesuală

pasivă.

Cel care predă bunurile într-o custodie are

calitate procesuală și

trebuie

să stea în justiție când se judecă dreptul de proprietate asupra

acelor bunuri, putând avea asupra respectivelor

bunuri pretenții proprii.

Hotărârea

de predare a bunurilor trebuie să-i fie și acestuia opozabilă,

deoarece

oricând ar putea cere restituirea bunurilor.

Art. 1591 și urm. C. civ. reglementează depozitul,

iar din

analiza acestui Titlu rezultă că deponentul are unele obligații.

Din interpretarea și analiza Titlului XII C. civ.

rezultă

obligațiile deponentului și ale depozitarului, care dau calitate

procesuală

acestor două

părți.

Prin urmare, Ministerul Afacerilor Externe are

calitate procesuală

pasivă.

Cât privește problema calității procesuale pasive a

Ministerului

Finanțelor Publice, aceasta trebuie privită prin prisma plăților

efectuate

pentru

așa-zisa Colecție S., la repatrierea ei.

4.

Instanța de apel, rejudecând cauza, a acordat mai

mult decât s-a

cerut

(art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Reclamanții nu au precizat niciodată, sub propria

lor semnătură, ce

bunuri solicită, ci au arătat generic că solicită

bunurile din niște liste pe

care le aveau dintr-un alt dosar.

Instanța de judecată, cu toate că face referire de

mai multe ori la

unele modificări ale listelor cu bunuri, prin adăugire

cu scris de mană, nu

a verificat veridicitatea listelor prin confruntare între

lista de la depunător

(Ministerul Afacerilor Externe) cu cea de la Muzeul

Național de Artă

(depozitar).

Muzeul Național de Artă a depus în termen legal obiecțiuni, contestări

și observații la raportul de expertiză, dar instanța nu le-a

încuviințat în întregime, așa încât în

concluziile raportului de expertiză nu s-a specificat, acolo unde era cazul, că

bunul respectiv este copie, replică

sau fals.

Este evident că în lista bunurilor din dispozitiv

trebuie să apară mențiunea că bunurile în cauză sunt, după caz, copie, replică

sau fals, astfel că absența unei asemenea mențiuni echivalează cu acordarea de

către instanță a mai mult decât s-a

solicitat.

Menționarea în dispozitivul hotărârii a

observațiilor, contestărilor și

obiecțiunilor făcute cu privire la

situația concretă a fiecărui bun, respectiv dacă acesta este copie, replică sau

fals, este obligatorie, pentru ca în cazul unei eventuale restituiri să nu fie

necesară o contestație la executare sau o altă cerere ori acțiune pentru a

stabili datele bunurilor.

de natura pricinii,

cu aplicarea greșită a legii și cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești

(art. 304 pct. 7, 9 și 4 C. proc. civ.).

Intr-un litigiu anterior dintre părți, vizând

revendicarea acelorași

bunuri,

s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanții nu au

calitate procesuală activă, ceea ce, de

principiu, ca problemă de drept, a

dezlegat

și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1.055 din 09 octombrie 2008.

In consecință, fiind stabilit într-o primă

judecată între aceleași părți,

pentru aceleași bunuri, lipsa calității procesuale

active și pasive, într-o

nouă judecată nu se mai poate stabili că Muzeul Național

de Artă al

României are

calitate procesuală pasivă.

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1.055 din

09 octombrie 2008, a statuat

că efectele unei hotărâri irevocabile nu pot fi

răsturnate ulterior, prin

apariția unei alte legi, decât înfrângându-se principiul

neretroactivității.

In prezenta cauză, prin decizia recurată se

recunoaște că anterior, în

mod irevocabil, s-a respins acțiunea reclamanților,

stabilindu-se o anumită situație, astfel că după apariția Legii nr. 182/2000 nu

se poate

înfrânge principiul puterii lucrului judecat, de care instanța de apel

nu a

ținut seama, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii,

corelativ

cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești.

Instanța de apel, în analiza pe care o face prin

raportare la Legea nr.

182/2000, numind-o „noul cadru juridic", stabilește

o altă situație decât

cea din litigiile anterioare dintre părți, ceea ce

încalcă principiul puterii

lucrului judecat.

Cu privire la aceleași bunuri au existat mai multe

procese, care au fost deja soluționate în mod irevocabil, astfel că hotărârile

pronunțate nu

pot fi

golite de conținut printr-o nouă cerere de chemare în judecată, chiar dacă

ulterior a apărut o lege nouă.

In condițiile în care prin hotărâre judecătorească

irevocabilă se

statuează irevocabil o anumită situație, o lege nouă nu

poate constitui

temei

de a nu se ține cont de vechea hotărâre, pentru că s-ar înfrânge principiul

autorității de lucru judecat.

II. In recursul împotriva deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009, recurentul-pârât

Muzeul Național de Artă al României a formulat următoarele critici:

1.

Decizia nu cuprinde o

motivare completă, iar cea existentă este

contradictorie și străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

).

Raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

hotărârea recurată

nu se întemeiază pe o analiză clară a cererii formulate

în temeiul art. 281

1

C. proc. civ., care era singura cale

prin care, procedural, se putea

cere ca dispozitivul să fie clar și complet.

In consecință, recurentul a solicitat reanalizarea materialului

probator și în urma reevaluării acestuia, în

funcție de motivarea instanței, să se constate că hotărârea recurată este

lipsită de fundament juridic.

2.

Instanța de judecată a schimbat

înțelesul vădit neîndoielnic al

actului

juridic dedus judecății, interpretând actul juridic în mod greșit (art.

304

pct. 8 C. proc. civ.).

Din actele și lucrările dosarului rezultă că

cererea dedusă judecății

este întemeiată, iar opiniile experților, specialiști în

domeniu, trebuie să

fie

avute in vedere.

3.

Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și dată cu

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.).

Instanța de apel în mod greșit considera că

aspectele care au făcut

obiectul cererii Muzeului Național de Artă pot fi analizate

doar în căile de

Scopul în care legiuitorul a edictat dispozițiile

art. 281 - 281

3

C. proc. civ.

este acela de degrevare a instanțelor

de control judiciar

de

căi de atac, atunci când este posibilă îndreptarea, lămurirea și completarea

dispozitivului.

III. Recurentul-pârât Ministerul Culturii și Cultelor a criticat

decizia nr. 308 A din 15 mai 2009 pentru următoarele motive:

extra

petita

atunci când a soluționat cererea accesorie de

acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând

onorariu experți, în

cuantum de 39.300 lei.

Astfel, evocând fondul, în mod greșit și în

absența oricărei motivări

raportate la constatarea și localizarea culpei procesuale în sarcina

pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor, instanța de apel a stabilit în

sarcina ambilor pârâți, Muzeul Național de Artă al

României și Ministerul

Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național, obligația de plată, în solidar,

a cheltuielilor de judecată, fără nicio referire

la culpa procesuală și la limitele acestei culpe, punctual în sarcina fiecăruia

dintre pârâți, prin

aceasta

încălcându-se flagrant dispozițiile art. 276-277 C. proc. civ.

Soluția pronunțată pe fondul cauzei vizează în

principal, într-o

proporție covârșitoare, poziția procesuală a pârâtului

Muzeul Național de

Artă al României, recunoscut de către instanță ca fiind

custodele care a

preluat în numele Statului Român colecția V.S., cât și

actualul deținător în posesia căruia se află în prezent întreaga colecție.

Devreme ce instanța a reținut că doar pârâtul

Muzeul Național de

Artă al României este custodele bunurilor mobile

revendicate, aflate în

prezent în posesia acestuia, se naște prezumția că și

interesul acestui pârât

prevalează în stabilirea cheltuielilor de judecată,

calculate proporțional cu

acest interes și nu prin obligarea solidară cu

pârâtul Ministerul Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național.

Rezultă că instanța de apel s-a pronunțat

extra

petita

, săvârșind un

exces de putere atunci când a considerat că sunt

îndeplinite condițiile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., referitor la culpa

procesuală a pârâtului

Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național „căzut în

pretenții", fără să invoce în această motivare superficială nici un

element

de probațiune de natură a-i susține temeinicia.

2.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - motivarea hotărârii recurate este

insuficientă și contradictorie.

Față de materialul probator administrat în cauză,

reprezentat în

proporție

covârșitoare de raportul de expertiză, la care constant se

raportează instanța de apel, motivarea deciziei

recurate apare ca vădit

insuficientă, lipsită de bază legală, generând

contradicție între

considerente și

dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o

anumită soluție, dar care nu se regăsește

întocmai în măsurile exprimate

în dispozitiv.

Hotărârea cuprinde, pe de o parte, soluții de

admitere a cererilor de

arătare a titularului dreptului, a unora dintre

excepțiile invocate în cauză

și a acțiunii precizate, iar pe de altă parte are

omisiuni privind efectele

acestor soluții, fapt de natură a crea dificultăți

la executarea hotărârii și

chiar imposibilitatea punerii ei în executare.

Astfel, în dispozitivul hotărârii sunt cuprinse

deopotrivă măsuri de admitere în parte a cererilor de arătare a titularului

dreptului în persoana

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

formulate de pârâții

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național

și Muzeul Național

de

Artă al României, cât și de admitere a excepțiilor lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Ministerul

Afacerilor Externe și Ministerului

Finanțelor

Publice, cu consecința respingerii acțiunii precizate față de

acești doi

pârâți.

In ceea ce privește motivarea instanței, aceasta

se referă doar la

soluția

de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice și la respingerea

acțiunii față de acest

pârât, fără însă a se motiva în nici un fel

soluția de admitere privind

cererile de

arătare a titularului dreptului, formulate în condițiile art. 64

C.

proc. civ.

3

.

Art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - instanța de apel a

recunoscut în mod

nelegal calitate procesuală pasivă în cauză pârâtului

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național.

Acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus

judecății.

Deși instanța de apel califică obiectul acțiunii

ca fiind restituire

bunuri

mobile în temeiul Legii nr. 182/2000, aceasta nu numai că nu a

menținut în cauză exclusiv Muzeul Național de

Artă al României ca unic

deținător al

colecției V.S., având calitate procesuală pasivă în

calitatea sa de

administrator al bunurilor pe care le deține, așa cum stipulează dispozițiile Legii

nr. 182/2000, dar, mărginindu-se la a

considera

ca unic material probator pertinent și unic temei legal raportul

de expertiză efectuat în cauză, a pronunțat o

hotărâre vădit nelegală, constatând că bunurile au fost preluate ilegal și

urmează a fi restituite moștenitorilor, fără însă a preciza cine anume este

autorul punctual al

preluării ilegale.

In aceste condiții, obligarea în solidar a

Ministerului Culturii și Cultelor, alături de celălalt copârât, la restituirea

în natură a bunurilor aparținând Colecției V.S., este vădit nelegală, întrucât

oricare ar

fi temeiul de drept aplicabil în speță - dreptul comun reprezentat de

art.

480 și urm. C.

civ. sau Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii și

Cultelor rămâne în afara cadrului procesual. Acestui pârât nu îi sunt

opozabile efectele raportului juridic

obligațional privind restituirea în

natură

- în cazul în care această măsură ar fi pusă în aplicare, devreme ce,

potrivit principiului „

nemo quod non habet

",

nimeni nu poate fi obligat

să dea ceea ce nu are, Ministerul Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național neputând fi calificat nici ca posesor neproprietar

conform

dreptului comun (art. 480 C. civ.)

și, cu atât mai puțin ca deținător,

conform

Legii nr. 182/2000, care stabilește expres în art. 99 alin. (2) că „Bunurile

culturale mobile, preluate ilegal de autorități ale statului după

data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de

proprietarii de drept și

vor fi

restituite acestora de către instituțiile care le dețin pe baza unei

hotărâri

judecătorești definitive".

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat

întâmpinare la recursurile ambilor pârâți,

solicitând admiterea în parte a

acestora,

mai puțin a motivului de recurs prin care se contestă admiterea

excepției

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor

Externe. Pe acest aspect, intimatul-pârât a

arătat că soluția instanței de

apel

este legală în raport de dispozițiile art. 99 alin. (2) și art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 182/2000, care conferă calitate procesuală pasivă în cauză

Muzeului

Național de Artă al României și Ministerului Culturii și Cultelor.

Totodată, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor

Externe a precizat

că afirmațiile recurentului-pârât Muzeul Național de

Artă al României

privind pretențiile Ministerului Afacerilor Externe

asupra Colecției S.

sunt

nefondate, Ministerul Afacerilor Externe urmând să respecte

întocmai ceea ce se va dispune, cu caracter

definitiv și irevocabil, în

prezentul dosar.

La recursul pârâtului Ministerul Culturii și

Cultelor a mai formulat

întâmpinare

și recurentul-pârât Muzeul Național de Artă al României, care a solicitat

admiterea criticilor din acest recurs, cu excepția celor

vizând lipsa calității procesuale pasive a

Ministerului Culturii și Cultelor,

cu

privire la care a susținut că sunt neîntemeiate în raport de dispozițiile

art.

6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Examinând deciziile atacate prin prisma criticilor

formulate,

Înalta Curte

reține următoarele:

Recursul pârâtului Muzeul Național de Artă al României împotriva

deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curții de Apel București este nefondat.

1.

Deși

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

, primul motiv de recurs nu vizează nici una dintre ipotezele acestui

caz

de modificare - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea

contradictorie ori străină de natura pricinii,

deoarece din dezvoltarea lui

nu

rezultă nici o critică care să se circumscrie acestor ipoteze.

Astfel, recurentul a invocat generic că motivarea

instanței de apel

este incompletă, deoarece nu are în vedere problemele de

drept și de fapt

deduse judecății, ci problematica generală a

restituirilor, fără a arăta, însă,

în concret, care sunt acele probleme

de drept și de fapt din speță, la care instanța nu a răspuns în motivarea

hotărârii pronunțate.

Or, în absența unor asemenea elemente nu este posibilă declanșarea

controlului judiciar în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru ipoteza

nemotivării hotărârii, deoarece pentru aceasta

partea care a formulat recurs este obligată să individualizeze în

cererea sa,

în mod punctual, aspectele asupra cărora nu poartă motivarea

instanței de apel, după cum rezultă din interpretarea art. 302

1

alin. (1) lit. c) cu

referire la art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul a invocat că motivarea

instanței de apel este contradictorie prin raportare la probatoriul administrat

în cauză, sens în care a susținut că acesta a fost interpretat greșit de

instanță și a solicitat

reanalizarea

lui.

Criticile subsumate ipotezei motivării contradictorii nu se

circumscriu, însă, cazului de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

,

devreme ce prin ele recurentul pretinde că, raportat la

probele

administrate în cauză, instanța de apel a reținut greșit că reclamanții au

făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra bunurilor mobile

revendicate.

Modul în care instanța de apel, în urma evaluării

probatoriului administrat, a stabilit o anumită situație de fapt nu mai poate

constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., p

ct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

singurul care permitea

cenzurarea în recurs

a modului de apreciere a probelor în faza procesuală

anterioară, fiind

abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000,

deci cu mult înainte de pronunțarea deciziei atacate, care a avut loc la data

de 15 mai 2009.

Așa fiind, reevaluarea de către instanța de recurs

a situației de fapt

pe

aspectul invocat de recurent nu este posibilă, criticile formulate în

acest sens neputându-se încadra nici în cazul de

modificare indicat în

cererea de

recurs - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - și nici în alt caz de modificare sau

casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art.

304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului

judiciar în recurs.

In actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ.

permite

reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate,

nu

și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența

de a cenzura situația de fapt

stabilită prin hotărârea de a

reevalua în

acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul,

ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt

pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile subsumate primului motiv de

recurs, formulate

pe aspectul situației de fapt, nu pot face obiect de

analiză în calea de atac

a

recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea

hotărârii atacate.

civ. a fost

indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care

să

se circumscrie

ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului

juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Pentru a atrage încadrarea în drept în dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ., recursul trebuie să cuprindă

critici prin care să se indice care este actul juridic dedus judecății greșit

interpretat de instanță

și să se

argumenteze de ce acest act a fost interpretat greșit prin raportare la

clauzele lui. Actul juridic la care se referă textul nu se confundă cu

înscrisurile probatorii administrate în cauză,

fiind vorba despre act juridic

în

sensul de operațiune juridică constând într-o manifestare de voință

făcută

cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv de a naște, modifica sau

stinge un raport juridic civil concret (de exemplu un testament, un contract

etc).

Or, în speță, prin criticile subsumate celui de-al

doilea motiv de

recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurentul nu indică care este actul juridic

greșit interpretat de instanța de

apel, ci reia din nou problema

interpretării probelor, susținând că, în

raport

de acestea, în mod greșit instanța de apel a reținut în favoarea

reclamanților

- care nu ar fi făcut dovada, bun cu bun, că ceea ce au

solicitat a aparținut în proprietate autorului lor - un titlu valabil

asupra

bunurilor mobile revendicate,

nesocotind astfel dispozițiile art. 1909 C. civ.

, care ar opera în

favoarea sa.

Rezultă că nici una din criticile subsumate celui

de-al doilea motiv

de

recurs nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurent - art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Criticile prin care se aduc în discuție probele

administrate, tinzând

la reaprecierea acestora în vederea determinării unei

alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel pe aspectul

titularului dreptului de

proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, nu se

încadrează nici în

cazul de modificare indicat de recurent, dar nici în

celelalte cazuri de

modificare

sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.

pentru realizarea controlului judiciar în recurs.

Ca atare,

ele nu pot fi analizate în

recurs în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ.

, situația de fapt stabilită pe bază de probe

nemaiputând

fi cenzurată în această

cale extraordinară de atac după abrogarea pct. 11 al art. 304, prin art. I pct.

112 din O.U.G. nr. 138/2000.

In ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel ar fi

nesocotit dispozițiile art. 1909 C. civ., care ar

opera în favoarea

recurentului - deținător al bunurilor mobile

revendicate, aceasta se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., dar ea nu este fondată.

Astfel, în speță, este definitiv stabilit de

instanța de apel, ca situație

de fapt rezultând din probele administrate, că

pârâtul Muzeul Național de

Artă al României a primit în custodie bunurile

mobile în litigiu, ceea ce

înseamnă că acest pârât este un simplu detentor

precar al respectivelor

bunuri,

neavând calitatea de posesor.

In consecință, raportat la această situație de

fapt, nu se poate reține

că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1909 C.

civ. prin aceea că nu a recunoscut în favoarea pârâtului Muzeul Național de

Artă al

României calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor

mobile

revendicate. Aceasta deoarece, neavând calitatea de posesor al

bunurilor,

pârâtului Muzeul Național de Artă al României nu i se poate

aplica regula înscrisă în art. 1909 C.

civ., în conformitate cu care, în

materie de

bunuri mobile, posesiunea de bună-credință valorează titlu de

proprietate.

Externe și Ministerul Finanțelor Publice nu au calitate procesuală pasivă în

cauză, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legale în

materie,

astfel că motivul de recurs formulat pe acest aspect nu este

fondat, ceea ce face inoperant cazul de

modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Fiind învestită cu o acțiune în revendicare

mobiliară întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 182/2000, în mod corect instanța

de apel a reținut că

pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul

Finanțelor Publice nu se legitimează procesual pasiv în acest raport juridic,

față de dispozițiile

art.

99 alin. (2) și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural

național mobil cuprinde dispoziții exprese în

materia restituirii bunurilor

culturale mobile de patrimoniu. Ca lege

specială în materia acestor bunuri, din care fac parte și bunurile mobile în

litigiu, Legea nr. 182/2000 se aplică cu prioritate față de dreptul comun, în

virtutea principiului

specialia generalibus derogam

.

Așa fiind, în mod legal instanța de apel a făcut

aplicarea la speță a

dispozițiilor

art. 99 alin. (2) și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000,

reținând pe temeiul acestora că pârâții Ministerul

Afacerilor Externe și

Ministerul

Finanțelor Publice nu au calitate procesuală pasivă.

Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede

că bunurile culturale

mobile preluate ilegal de autorități ale statului după

data de 6 septembrie

1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor

fi restituite acestora

de

către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești

definitive, iar art. 6 alin. (3) din aceeași lege

prevede că Ministerul Culturii

și Cultelor reprezintă statul român în

relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural

național mobil.

Rezultă că, în accepțiunea legii speciale, raportul

juridic privind

revendicarea

bunurilor culturale mobile trebuie opus instituțiilor care

dețin aceste bunuri și Ministerului Culturii și

Cultelor, ca reprezentant al statului român, care astfel dobândesc calitate

procesuală pasivă.

Or, în speță, pârâții Ministerul Afacerilor Externe

și Ministerul Finanțelor Publice nu sunt nici deținători ai bunurilor culturale

mobile

revendicate de

reclamanți - calitate stabilită în persoana Muzeului

Național de Artă al României - și nici reprezentați ai statului român,

recunoscuți

ca atare de legea specială în privința raporturilor având ca

obiect patrimoniul cultural național mobil, așa

încât ei nu se pot legitima

procesual

pasiv în acțiunea în revendicare dedusă judecății.

Faptul că Ministerul Afacerilor Externe a repatriat bunurile

litigioase și le-a predat Muzeului Național de

Artă, putând eventual să

aibă asupra

acestor bunuri pretenții proprii, nu este de natură să-i confere calitate

procesuală pasivă în cauză, cum greșit pretinde recurentul.

Aceasta deoarece, calitatea procesuală se apreciază

prin raportare la

obiectul concret al învestirii instanței, iar nu prin

raportare la eventuale

alte

pretenții pe care părțile în judecată le-ar putea avea unele față de altele,

dar cu care nu au învestit instanța.

Cum, în speță, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe

nu a învestit

instanța cu o cerere proprie întemeiată pe contractul de

depozit ce ar