ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8179/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin Decizia civilă nr. 421 A din 6 iulie

2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul

Culturii și Cultelor împotriva Sentinței civile nr. 1088 din 12 octombrie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că din probele administrate în cauză a

rezultat că prin Sentința penală nr. 318 din 10 martie 1989 a Judecătoriei

Brașov s-a dispus confiscarea în favoarea Statului Român de la inculpatul A.B.

a mai multor bunuri mobile proprietatea acestuia, între care și cele 2 piese

revendicate în prezenta acțiune. Aceste bunuri au fost predate în custodie Muzeului

de Istorie și Artă al Municipiului București, în prezent Muzeul Municipiului

București.

După grațierea

faptei, reclamantului i-au fost restituite o parte din bunurile confiscate, nu

și cele menționate în prezenta acțiune.

Conform raportului de

expertiză, aceste bunuri au valoare de tezaur național, situație în care legea

aplicabilă este Legea nr. 182/2000. Față de art. 6 alin. (3) din această lege,

calitate procesuală pasivă în cauză are Ministerul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național, în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu

Ministerul Finanțelor Publice.

Acțiunea a fost

soluționată corect și pe fond pentru că, deși bunurile au intrat în posesia

Statului Român, la data revendicării nu se mai regăseau fizic la instituția

care le-a deținut, în prezent Muzeul Municipiului București. A fost dovedită

fapta ilicită constând în preluarea ilegală de către stat a bunurilor mobile

revendicate, existența prejudiciului determinat de lipsa unor valori

patrimoniale în patrimoniul reclamantului, vinovăția autorului, cauzată de

nerespectarea obligațiilor ce reveneau pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor

și Patrimoniului Național, precum și legătura de cauzalitate între vinovăție și

prejudiciu.

2.1. Motive

Ministerul Culturii

și Patrimoniului Național a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

reținut vădit eronat, printr-o analiză superficială și chiar omisivă a

materialului probator, că acțiunea în revendicare este fondată.

Instanța de apel a

reținut vădit excesiv și arbitrar, în absența oricărui mijloc de probă, că

legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național este susținută și de faptul că această instituție are în

subordine pe pârâtul Muzeul Municipiului București, cel ce a deținut în fapt,

la un moment dat, bunurile confiscate de la reclamant.

În cauză, față de

materialul probator administrat, motivarea deciziei civile recurate apare ca

vădit insuficientă, lipsită de bază legală, generând contradicție între

considerente și dispozitiv în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită

soluție, dar care nu se regăsește întocmai în măsurile exprimate în dispozitiv.

În absența oricărui

mijloc de probă instanța de apel a constatat că bunurile revendicate nu au

putut fi identificate, nefiind găsite, iar expertizarea s-a făcut numai

ipotetic, instanța acordând mai mult decât s-a cerut pentru că reclamantul își

precizase valoarea obiectului acțiunii la 100.000 euro.

Reținerea în

considerente a faptului că pârâtul Muzeul Municipiului București este în

subordinea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național a condus la

exprimarea în dispozitiv a unor măsuri total golite de conținut și imposibil de

executat.

Ministerul Culturii

și Patrimoniului Național nu are calitate procesuală în cauză, nefiind

deținător de bunuri culturale mobile, așa cum impune art. 99 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 182/2000. Reprezentarea statului trebuia făcută de Ministerul

Finanțelor Publice, în sarcina acestuia incumbând măsura reparației subsidiare

prin echivalent.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Deși recurentul și-a

întemeiat prima critică pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

dezvoltarea motivului de recurs are la bază modul „vădit” eronat în care

instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în primă instanță. Or,

prin asemenea critică este dedusă controlului judiciar netemeinicia hotărârii,

lucru inadmisibil în recurs față de art. 304 C. proc. civ. care arată că

modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de

nelegalitate.

Verificând, din

oficiu, legalitatea hotărârii instanței de apel sub aspectul motivării pe care

se sprijină dispozitivul, Înalta Curte a apreciat că, dimpotrivă, hotărârea

este temeinic motivată, judecătorul redactor structurând corect argumentele

invocate de apelant în dezvoltarea criticilor împotriva sentinței și răspunzând

pe larg acestor critici.

În al doilea rând,

instanțele de fond nu au acordat mai mult decât s-a cerut. Împrejurarea că prin

cererea introductivă de instanță reclamantul a prețuit valoarea bunurilor

revendicate la suma de 100.000 euro, în respectarea cerințelor art. 112 pct. 3

C. proc. civ., iar instanța a obligat la plata a 120.000 euro, nu este de

natură să atragă nelegalitatea hotărârii, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, după depunerea raportului de expertiză prin care cele două

bunuri mobile au fost estimate la 120.000 euro reclamantul nu a formulat

obiecțiuni, iar la termenul din 5 octombrie 2009, în condițiile art. 132 alin.

(2) pct. 2 C. proc. civ., a solicitat obligarea la despăgubiri în cuantumul

stabilit prin raportul de expertiză.

Nu este întemeiată

nici critica privitoare la lipsa de calitate procesuală a Ministerului Culturii

și Patrimoniului Național, în reprezentarea Statului Român.

Astfel, de vreme ce

instanțele de fond nu au dispus restituirea în natură a bunurilor confiscate

din patrimoniul reclamantului nu sunt incidente prevederile art. 99 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural

național mobil, care obligă la restituire instituțiile deținătoare.

Întrucât bunurile

mobile ce formează obiectul litigiului nu au mai putut fi identificate în

natură, instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a art. 6

alin. (3) din aceeași lege conform cu care, Ministerul Culturii și Cultelor

reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca

obiect patrimoniul cultural național mobil. Raporturile „interne” nu exclud

reprezentarea în justiție, iar pârâtul nu a contestat natura bunurilor care,

conform raportului de expertiză, au „valoare de tezaur național”. Prin urmare,

executarea obligației va fi făcută în numele Statului Român de Ministerul

Culturii și Cultelor.

În fine, instanța de

apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 480 C. civ. chiar dispunând

obligarea la contravaloarea bunurilor revendicate. Dacă lucrul revendicat nu

mai există în materialitatea sa, din cauze care exclud culpa proprietarului

neposesor, revendicarea este convertită într-o acțiune în despăgubiri.

Având în vedere cele

mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat, cu consecința

rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

împotriva Deciziei nr. 421 A din 06 iulie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2011.