ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea adresată Tribunalului București și înregistrată pe rolul Secției a V-a civilă, sub nr. 5910/2002 (1207/3/2002), reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național) a chemat în judecată pe pârâții L.H. Germania, M.M.L. și M.D. din Paderborn pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de 450.000 dolari SUA, reprezentând prejudiciul cauzat prin deteriorarea manuscrisului „C.A.", precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 352 F din 18 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor, în contradictoriu cu pârâții sus-menționați, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ., cu referire la contractele nr. 2165 din 15 iunie 1999 și nr. 2164 din 15 iunie 1999. Din examinarea contractelor rezultă că parte în aceste acte juridice figurează, în calitate de împrumutător, B.N. România, instituție cu personalitate juridică potrivit art. 11 din Legea nr. 334/2002 republicată. În conformitate cu art. 969 C. civ., contractele legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar potrivit principiului relativității efectelor contractului, prevăzut de art. 973 C. civ., doar părțile contractante se pot prevala de existența contractului pentru a obține executarea obligațiilor contractuale sau, în caz de neexecutare corespunzătoare sau de încălcare a acestor obligații, pot solicita despăgubiri.

Față de înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul nu a fost parte la încheierea acestor contracte, astfel încât nu beneficiază de un drept material la acțiunea derivând din nerespectarea clauzelor contractuale. Faptul că la încheierea celor două contracte a fost necesară obținerea, de către B.N. România, a acordului Ministerului Culturii și Cultelor nu conferă acestuia din urmă calitatea de parte în aceste contracte. Nu se poate reține calitatea procesuală activă a reclamantului în temeiul dispozițiilor Legii nr. 182/2000, față de natura cererii de chemare în judecată, întemeiată pe o răspundere contractuală și nu pe una delictuală.

Cum calitatea procesuală activă presupune identitatea dintre titularul dreptului subiectiv dedus judecății și titularul cererii de chemare în judecată, iar reclamantul nu a făcut dovada acestei identități, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, criticând-o pentru nelegalitatea soluționării excepției lipsei calității procesuale active. Prin decizia civilă nr. 67 A din 3 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea a reținut, în fapt, că, prin contractul de împrumut nr. 2164 din 15 iunie 1999, încheiat de B.N. România, în calitate de împrumutător, și L.H. și M.M.L., în calitate de împrumutați și organizatori ai expoziției „D.L.E.", la Lorsch, în perioada 21 iunie -18 iulie 1999, B. a împrumutat organizatorilor piesa din colecția sa numită „C.A.", partea I-a. Prin contractul de împrumut nr. 2165 din 15 iunie 1999, B.N. România, în calitate de împrumutător, și E.G.B.R., în calitate de împrumutat și organizator al expoziției „799 - Artă și Cultură în Perioada Carolingiană", deschisă la Paderborn, în perioada 23 iulie - 1 noiembrie 1999, B. a împrumutat organizatorului piesa din colecția sa, numită „C.A.", partea l-a, redactată în anul 810 și având valoarea de piesă de tezaur.

Din examinarea clauzelor ambelor contracte (art. 4.3, contract nr. 2165 din 15 iunie 1999 și contract nr. 2164 din 15 iunie 1999), rezultă că organizatorii se obligau să transmită B.N.

România polița și certificatul de asigurare în original, cu cinci săptămâni înainte de plecarea „C." din Alba Iulia, astfel încât B. să poată îndeplini formalitățile de export temporar în timp util, nerespectarea acestui termen putând duce la imposibilitatea de a obține aprobarea Ministerului Culturii, absolut necesară pentru a întocmi, în timp util, formalitățile de export temporar al „C.". In același sens, în art. 8.5 din contractul nr. 2165 din 15 iunie 1999, se prevede următoarea condiție de validitate a contractului: „contractul intră în vigoare la data semnării și parafării lui, de ambele părți, pe fiecare pagină și după aprobarea sa de către Ministerul Culturii". Ca urmare a exportului temporar al manuscrisului „C.A." la expozițiile din Lorsch și Paderborn, s-au constatat, de către o comisie națională a vânzărilor și colecțiilor, mai multe degradări ale acestuia, respectiv, detașarea de pigment, dezlipirea unui colț de pergament și un posibil atac biologic, care, ulterior, a fost infirmat de analizele de laborator, aceste degradări determinând introducerea cererii de chemare în judecată de către Ministerul Culturii și Cultelor, în contradictoriu cu intimații - pârâți sus-menționați.

In drept, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil, art. 2 și art. 8 din acest act normativ reglementând faptul că statul garantează proprietatea și asigură, potrivit legii, protejarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național, stabilind că autoritățile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum și titularii dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național mobil au obligația de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 334/2002 republicată, B.N. România este bibliotecă de drept public, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, și îndeplinește funcțiile specifice, menționate în art. 12 alin. (1) din același act normativ. Calitatea procesuală activă, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel ce se pretinde titular al dreptului dedus judecății. Or, în cauza dedusă judecății, titular al dreptului de proprietate asupra unui bun ce face parte din patrimoniul cultural național, „C.A." partea l-a, cunoscut și sub numele de „E.L." este statul român, iar nu B.N. România, care a fost parte în contractul de împrumut, acționând în calitate de administrator, cu încuviințarea prealabilă a Ministerului Culturii și Cultelor.

In această materie, instituția menționată, prin derogare de la dispozițiile de drept comun ale Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice (art. 25), are legitimarea procesuală activă să declanșeze o procedură judiciară prin care să tindă a se obține despăgubiri pentru prejudiciul adus prin pretinsa deteriorare a unui manuscris de o valoare inestimabilă, creat la începutul secolului IX, la Curtea lui Carol cel Mare din Aachen, redactat în scriptoriul Școlii Palatine a Mănăstirii din Lorsch, fiind scris pe pergament cu cerneală de aur, renumit pentru picturile sale și conținând cele patru Evanghelii ale Noului Testament, aflat în proprietatea statului român, în temeiul testamentului lăsat statului, de către episcopul catolic I.B., din anul 1798. Nu se poate susține că principiul relativității efectelor contractelor ar putea determina, în cauză, imposibilitatea exercitării acțiunii civile de către Ministerul Culturii și Cultelor, care, având drepturi și obligații specifice privind protejarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național, dobândește legitimare procesuală activă ex lege, iar nu în temeiul contractelor de împrumut nr. 2164 din 15 iunie 1999 și nr. 2165 din 15 iunie 1999. In sens contrar, ar însemna ca o instituție, fără aprobarea căreia contractele de împrumut menționate nu s-ar fi putut încheia,

să lase la latitudinea împrumutătorului, B.N. România, alegerea de a acționa sau nu pentru recuperarea pretinsului prejudiciu pe care un bun din patrimoniul cultural mobil ce aparține statului l-a suferit. De altfel, la momentul încheierii contractelor - 1999, nu rezultă din niciun act normativ că B. ar fi avut personalitate juridică, pe care a dobândit-o prin Legea bibliotecilor nr. 334 din 2002, și care, oricum, are o anumită capacitate de folosință, potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și obligații civile care sunt în concordanță cu scopul său, astfel cum este acesta enunțat în art. 12 alin. (1) din actul normativ menționat, republicat.

In acest context, se poate observa că B.N. România a putut încheia contractele de împrumut numai în numele statului român, proprietar al manuscrisului „C.A.", pentru că acest bun nu îi aparținea și nu putea dispune de el în nume propriu, iar acțiunea declanșată de reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național s-a produs în calitate de reprezentant al statului român, apelantul nesolicitând despăgubirile în nume propriu, pentru propriul său patrimoniu. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul M.D. din Paderborn, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia încalcă dispozițiile art. 6 alin. (3) și art. 8 din Legea nr. 182/2000, precum și art. 11 din Legea nr. 334/2002.

Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 prevede că „Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil". Acest text de lege stabilește doar instituția publică prin intermediul căreia statul roman intră în relații interne și internaționale cu privire la patrimonial cultural național, cunoscut fiind că statul român, neavând personalitate juridică, se poate angaja numai prin intermediul unei instituții publice (de regulă, Ministerul Finanțelor Publice sau, prin excepție, printr-un alt minister, de exemplu, Ministerul Culturii și Cultelor). Așadar, acest text nu poate fi invocat ca temei pentru o eventuală reprezentare legală a B.N.

România - persoană juridică de sine stătătoare - de către Ministerul Culturii și Cultelor. Contractele de împrumut nu au fost încheiate de către M.L. și M.D. cu statul român, reprezentat de Minister, ci cu B.N.România, subiect de drept distinct atât față de statul român, cât și față de Minister.

Art. 8 din Legea nr. 182/2000 prevede că "Autoritățile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum și titularii dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național mobil au obligația de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora". Nici acest text de lege (care este plasat în capitolul „Dispoziții generale" din actul normativ invocat) nu creează un drept material la acțiune în favoarea Ministerului (ci vizează mai multe categorii de subiecte de drept: autorități publice, proprietari, titulari ai altor drepturi reale, titulari ai dreptului de administrare) și nu legitimează calitatea procesuală a acestuia într-o acțiune în răspundere contractuală bazată pe un contract față de care nu are calitatea de parte.

A admite contrariul ar duce la concluzia că oricare dintre celelalte categorii de persoane menționate vor avea legitimarea procesuală să formuleze o acțiune similară, ceea ce ar fi eronat și ilogic. Pe de altă parte, textul nu reglementează un drept la acțiune directă - excepție de la principiul relativității efectelor contractului - ci instituie o obligație generală în luarea unor măsuri de protecție a bunurilor din patrimoniul național cultural, măsuri care trebuie, însă, să se circumscrie ordinii juridice generale, fără să poată excede limitelor principiilor și normelor de drept material sau procesual. Nici acest text de lege și nici un alt text nu instituie în favoarea Ministerului dreptul de a formula o acțiune în răspundere contractuală în acele contracte în care Ministerul nu este parte și care au ca obiect bunuri din patrimoniul cultural național.

Modalitățile specifice în care Ministerul își îndeplinește obligația generală de protejare a bunurilor din patrimonial cultural național se circumscriu întotdeauna legii. Astfel, Ministerul Culturii poate acționa în scopul îndeplinirii obligațiilor sale numai în limitele competențelor atribuite, în mod expres, de lege, și anume de aprobare prealabilă a încheierii contractelor de către B.N., neavând și atribuția de a încheia, în calitate de parte, contracte de împrumut cu privire la bunuri administrate de alte entități (precum B.N.). Decizia civilă atacată încalcă și prevederile Legii nr. 334/2002. Potrivit art. 11 din Lege, „B.N. România este bibliotecă de drept public cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii si Cultelor". Având personalitate juridică, B.N.

România este titulară de drepturi și obligații (atât de drept substanțial, cât și de drept procesual) și stă în judecată în nume propriu. Faptul că în contractele de împrumut se prevede că acestea intră în vigoare numai după aprobarea lor de către Minister, acest lucru nu conferă Ministerului o legitimare ce excede simpla sa calitate de terț față de contracte și, deci, calitate procesuală activă în cauză. Aprobarea dată de către Minister pentru încheierea contractului nu îl transformă pe acesta în parte la contract, ci reprezintă doar o condiție legală pentru ca administratorul unui bun din patrimoniul cultural național (B.N.) să poată intra în raporturi juridice în legătură cu bunul respectiv.

Părțile contractului de împrumut rămân, însă, cele prevăzute în conținutul acestuia, iar Ministerul este terț desăvârșit (în sens juridic) față de raporturile juridice născute pe baza contractului de împrumut. 2. Decizia civilă încalcă dispozițiile art. 969, art. 970, art. 973 C. civ. In nici unul dintre cele două contracte nu figurează Ministerul, în calitate de parte contractantă. Acțiunea ce formează obiectul cauzei de față este o acțiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată, în mod explicit, de către reclamant, pe dispozițiile art. 969, art. 970 C. civ., acțiune ce izvorăște din cele două contracte de împrumut.

Potrivit art. 973 C. civ., „Convențiile n-au efect decât între părțile contractante". In temeiul acestei reglementări și pe baza principiului relativității efectelor contractului, doar părțile contractante se pot prevala de existența acestuia pentru a obține executarea obligațiilor contractuale sau despăgubiri în cazul încălcării acestor obligații. Așa fiind, deși parte la contractele de împrumut pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată a fost B.N. România, în calitate de împrumutător, instituție cu personalitate juridică proprie, potrivit art. 11 din Legea bibliotecilor nr. 334/2002, acțiunea a fost formulată, în calitate de reclamant, de către Minister, persoană juridică distinctă de B.N.

România. Aprecierea Curții de Apel, din considerentele deciziei pronunțate, conform căreia nu se poate aplica, în cauză, principiul relativității efectelor contractelor deoarece aplicarea acestui principiu ar putea determina imposibilitatea Ministerului de a exercita acțiunea civilă și, astfel, acesta nu ar putea îndeplini obligațiile specifice de protejare a bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național, este nelegală. Nimeni nu interzice Ministerului să-și îndeplinească atribuțiile stabilite de lege, dar aceasta numai pe căile procedurale prevăzute de reglementările legale. De asemenea, și susținerea instanței de apel, din considerentele deciziei atacate, că B.N.

România a încheiat contractele de împrumut în numele statului român nu are suport legal câtă vreme, prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, se stabilește că, în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil, statul român este reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor. Recurentul pârât a solicitat instanței să dispună admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului și, în fond, menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței civile nr. 352 F din 18 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele judecății.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 274 C. proc. civ. In dosar a depus întâmpinare intimatul reclamant Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. In ceea ce privește încălcarea art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, criticile recurentului sunt neîntemeiate. Potrivit textului de lege sus-menționat, statul român este reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național) în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Această dispoziție conferă calitate procesuală activă reclamantului în acțiunea de față, care are ca obiect un bun ce aparține patrimoniului național cultural mobil, fiind un bun de tezaur, în sensul art. 4 lit. a) din Lege și se află în proprietatea statului român, după cum s-a reținut, în fapt, de către Curtea de Apel, aspecte necontestate de părțile din prezentul litigiu. Textul de lege nu distinge în funcție de natura relațiilor interne sau internaționale care au ca obiect bunuri din patrimoniul național cultural mobil, astfel încât, cum relațiile de natură litigioasă, în cazul proceselor desfășurate pe teritoriul statului român, fac parte din categoria relațiilor interne, dispoziția respectivă este incidență și în privința litigiilor, inclusiv în speța de față.

După cum s-a arătat, statul român, fiind proprietarul bunului, iar reprezentarea sa, în relațiile interne și internaționale, realizându-se prin intermediul ministerului în discuție, acesta din urmă are calitatea de a acționa, în numele statului, în orice litigiu referitor la bunuri din patrimoniul național cultural mobil, indiferent de temeiul juridic al cererii, respectiv de natura acțiunii promovate, Contrar susținerilor recurentului, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național nu reprezintă B.N. în acest proces, cum s-a afirmat în cadrul primului motiv de recurs, ci statul român, proprietar al bunului de tezaur pentru care se solicită despăgubiri.

Nu are relevanță, din perspectiva persoanei care poate exercita acțiunea în justiție, în numele statului, persoana care figurează în contractele de împrumut, în calitate de împrumutător, și că aceasta este o altă persoană decât reclamantul, respectiv B., întrucât, cum, în mod corect a reținut și Curtea de Apel, niciuna dintre cele două instituții nu a acționat în nume propriu și în interes propriu, ci ca reprezentant al statului. Ministerul Culturii este reprezentantul statului în relațiile interne și internaționale, indiferent de natura lor, calitate atribuită prin lege, iar B.N. încheiat contractul în numele statului, ca administrator al bunului aflat în colecția sa.

De asemenea, nu era necesar să se menționeze în contract calitatea B., de reprezentant al statului, întrucât aceasta se subînțelege, din moment ce, după cum s-a reținut de Curte, în temeiul înscrisurilor administrate în cauză, statul este titularul dreptului de proprietate asupra manuscrisului, ceea ce îi conferă, totodată, și dreptul de a acționa în justiție, prin reprezentantul prevăzut de lege, în cazul în care intenționează să-și valorifice anumite pretenții în legătură cu bunul aflat în patrimoniul său.

B. nu are dreptul de proprietate asupra bunului sau vreun alt drept care să-i confere posibilitatea de acționa în justiție în nume propriu, ci doar atribuții specifice, legate de păstrarea, conservarea, în condiții corespunzătoare, a bunurilor din colecția sa, punerea în valoare a acestor bunuri, inclusiv prin încheierea actelor juridice care să valorifice calitățile și importanța deosebită a unui anumit bun, cum sunt și contractele perfectate din prezentul dosar. Necesitatea aprobării încheierii contractelor, de către Ministerul Culturii, nu îi conferă acestuia din urmă calitate procesuală activă în prezentul litigiu, în virtutea actului de aprobare, ci relevă tocmai faptul că B. nu a încheiat actele juridice în nume propriu, ci ca un simplu administrator al bunului aflat în colecția sa, acte care trebuia, însă, să fie cenzurate de proprietar, respectiv statul, prin reprezentantul său legal, Ministerul Culturii.

In consecință, nu actul de aprobare în sine justifică legitimarea procesuală activă a Ministerului în procesul de față, ci necesitatea emiterii sale reprezintă un argument în plus pentru faptul că B. nu a acționat în nume propriu, nu este parte contractantă, ci un reprezentant al statului, ca titular al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. încheierea contractului, în numele statului, de către B. a avut loc tocmai raportat la natura bunului, manuscris de tezaur, și la atribuțiile acestei instituții, printre care se regăsește și cea vizând punerea în valoare a documentelor deținute în colecțiile sale. In plus, nu are relevanță că B.N. are personalitate juridică, aceasta neconferindu-i în mod automat și calitatea de acționa în justiție, independent de natura procesului.

Condiția de exercițiu a acțiunii în discuție este determinată de legislația în vigoare la momentul formulării demersului judiciar respectiv, în speță, la această dată, fiind incidente dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, care-i conferă Ministerului dreptul promovării oricărei acțiuni, în numele statului, în legătură cu un bun de patrimoniu, aflat în proprietatea sa. In concluzie, nu se poate reține că, prin soluția pronunțată, Curtea de Apel ar fi încălcat sau aplicat în mod greșit dispozițiile textului de lege sus-menționat. S-a mai susținut și încălcarea art. 8 din Legea nr. 182/2000 determinat de faptul că această dispoziție legală nu conferă legitimare procesuală activă Ministerului Culturii.

Instanța de apel nu și-a justificat, însă, soluția, exclusiv pe acest text de lege, ci, în principal, pe două elemente importante, deja discutate, și care au fost prezentate în mod expres și detaliat în decizia recurată, și anume cele privind calitatea de proprietar a statului asupra bunului în litigiu și reprezentarea sa, de către Minister, în baza art. 6 alin. (3) din Lege. Dispoziția art. 8 a fost menționată ca un argument suplimentar, în fundamentarea deciziei, în sensul că autoritățile publice, proprietarii, și alte persoane indicate în normă au obligația generală de protejare a bunurilor din patrimoniu, ceea ce este adevărat.

Această obligație presupune mai multe mijloace de aducere la îndeplinire, care se deduc din însăși existența ei, chiar dacă nu sunt prevăzute de lege, printre care și exercitarea oricărui demers judiciar în legătură cu bunul respectiv, în cazul în care se pretinde că acesta ar fi suportat modificări în legătură cu situația sa juridică sau materială și se tinde la restabilirea situației anterioare, inclusiv prin plata unor daune, ca în speță. Niciun moment nu s-a susținut în hotărârea atacată că art. 8 este argumentul singular pentru care Ministerul are legitimare activă în procesul de față și nici nu se poate deduce că instanța, prin referirea făcută la dispoziția legală respectivă, ar fi considerat că oricare dintre persoanele enumerate în normă ar avea calitatea de a formula o acțiune similară.

In realitate, persoanele enunțate în art. 8 sunt persoane care au legătură, într-un fel sau altul, din perspectivă juridică, cu bunurile din patrimoniu și este firesc ca textul de lege să le impună abordarea unei anumite atitudini, de protejare, a unor asemenea bunuri de importanță deosebită pentru patrimoniul cultural național. In cazul Ministerului Culturii, ca autoritate publică, dar, totodată, și reprezentant al statului în relațiile desfășurate în legătură cu astfel de bunuri, obligația de protecție o implică, într-adevăr, așa cum a reținut, în mod corect, Curtea, și pe cea de acțiune, respectiv de a ieși din pasivitate și a nu lăsa la latitudinea unor terțe persoane, chiar dacă și acestea au legătură cu bunul în discuție (B., prin încheierea actelor juridice în numele statului) opțiunea de a exercita sau nu acel demers judiciar corespunzător pentru restabilirea echilibrului juridic inițial privind bunul.

Odată în plus, însă, nu art. 8 reprezintă textul de lege care conferă, în mod direct, calitatea Ministerului de a formula acțiunea de față, ci art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, dispoziție legală enunțată, în principal, de Curte, ca suport legal al soluției pronunțate. In ceea ce privește faptul că textul de lege sus-menționat nu instituie un drept la o acțiune directă în favoarea Ministerului, ca excepție de la principiul relativității efectelor contractului, susținerea este corectă, dar nerelevantă întrucât Curtea nu a adus un astfel de argument în sprijinul deciziei pronunțate. Pe de altă parte, nici nu se poate pune problema, în speță, a instituției juridice sus-menționate.

Ministerul Culturii nu a chemat în judecată pe pârâți, în cadrul unei acțiuni directe, în calitate de terță persoană, străină de contract, dar care intenționează, ca prin demersul exercitat, să obțină pentru sine anumite beneficii, care să se regăsească în propriul patrimoniu, ci a acționat, după cum s-a precizat deja, în numele statului, în temeiul calității de reprezentant, conferite de lege. In consecință, referirea făcută de recurent la acțiunea directă formulată de Minister, ca excepție de la principiul relativității efectelor contractului, nu are legătură cu fundamentul juridic în baza căruia instituția respectivă a exercitat acțiunea în discuție. S-a criticat decizia și pentru încălcarea art. 11 din Legea bibliotecilor nr. 334/2002, raportat la personalitatea juridică a B.N.

și la lipsa de efecte în plan procesual, cu referire la legitimarea activă, a necesității obținerii aprobării din partea Ministerului, pentru încheierea contractelor de împrumut. Nici această critică nu este întemeiată deoarece, cum s-a arătat mai sus, dobândirea personalității juridice, de către B., prin textul de lege menționat, nu îi conferă acesteia și legitimare procesuală activă în acțiunea de față, în raport de art.6 alin. (3) din Legea nr. 1 82/2000.

Actul de aprobare a contractelor nu reprezintă nici el, în sine, justificarea instituției respective de a acționa în justiție pe pârâți, ci este un argument că B. nu este decât un simplu administrator al bunului statului, că nu a încheiat în nume propriu cele două contracte, ci ca reprezentant al statului, iar Ministerul, ca organ central de reprezentare a titularului dreptului de proprietate pentru un bun din patrimoniu cultural național mobil, are, printre altele, și atributul de a cenzura legalitatea actelor perfectate în legătură cu astfel de bunuri. El este, într-adevăr, terț față de contract, dar reprezentant al statului, în justiție, după cum și B.N., contrar susținerilor recurentului, nu este parte, în sens juridic, în actul respectiv, ci tot reprezentant al statului.

Cum dintre cele două instituții, legea conferă Ministerului atribuții de reprezentare, în justiție, a statului, potrivit art. 6, nu se poate considera că încheierea contractului de către B. înlătură posibilitatea persoanei juridice prevăzute de lege de a formula acțiune. In concluzie, nu rezultă nicio încălcare a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 334/2002, de către Curtea de Apel București. 2. In ceea ce privește încălcarea dispozițiilor legale din Codul civil, în materie de încheiere și executare a contractelor, susținerile recurentului sunt, de asemenea, nefondate. Natura acțiunii de față raportat la temeiul juridic invocat, și anume dispozițiile art. 969, art. 970 C. civ., nu afectează calitatea procesuală activă a reclamantului, față de toată argumentația juridică expusă în precedent, raportată la nerelevanța persoanei juridice care a încheiat contractele de împrumut în numele statului și de dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Cum s-a arătat, indiferent de natura acțiunii, în răspundere civilă contractuală sau delictuală sau orice alt tip de acțiune în legătură cu bunuri ce cad sub incidența Legii nr. 182/2000, statul este reprezentat, în justiție, de Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, ceea ce îi conferă acestuia din urmă și calitatea procesuală de a acționa în numele statului, în calitate de reclamant, pentru recuperarea prejudiciului rezultat în urma pretinsei nerespectări a clauzelor contractuale. In același sens, nici dispozițiile art. 973 C. civ., care reglementează principiul relativității efectelor contractului, în sensul că acesta nu poate da naștere la obligații și, în principiu, nici la drepturi (cu excepțiile prevăzute de lege) decât în sarcina și, respectiv, beneficiul direct al părții contractante, nu au fost încălcate.

Contractele de împrumut ale manuscrisului au fost încheiate în numele statului român, care este parte în aceste acte juridice, chiar dacă nu este menționat, în mod formal, în cuprinsul înscrisurilor respective, iar acțiunea promovată de reclamant pentru obținerea despăgubirilor pretinse este formulată tot în numele părții și în beneficiul acesteia, de către instituția abilitată de lege să acționeze în acest scop. Susținerile recurentului privind inexistența unui suport legal pentru a se reține că B.N. a încheiat cele două contracte nu în nume propriu, ci ca reprezentant al statului, sunt neîntemeiate.

Astfel cum s-a subliniat în mai multe rânduri, titularul dreptului de proprietate asupra manuscrisului „C.A." este statul român, în temeiul testamentului lăsat statului de către episcopul catolic I.B., din anul 1798, după cum a reținut Curtea de Apel, ceea ce îi conferă și posibilitatea de a încheia, prin reprezentanți, acte juridice de administrare, conservare sau de dispoziție, în limitele legii, în legătură cu bunul proprietatea sa. B.N. nu justifică niciun drept care să-i ofere posibilitatea încheierii actelor juridice în nume propriu, neavând decât acele drepturi care rezidă din calitatea sa de administrator al unui bun aflat în colecțiile sale, circumscrise, însă, limitelor legale stabilite de legislația în vigoare.

Având în vedere aceste motive, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, enumerate și examinate pe parcursul prezentelor considerente, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul M.D. din Paderborn, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod. Va respinge și cererea de plată a cheltuielilor de judecată formulată de către intimații pârâți, nefiind întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ., întrucât, aceștia, deși, în mod aparent, au câștigat procesul, prin respingerea recursului, au aceeași poziție procesuală cu cea a recurentului pârât, solicitând, de altfel, admiterea căii de atac.

In consecință, în mod neîndoielnic, intimații pârâți intenționau obținerea cheltuielilor de judecată de la intimatul reclamant, care a câștigat în litigiul de față și nici nu este în culpă procesuală pentru promovarea recursului. Cererea intimaților reclamanți privind cheltuielile de judecată este, ca atare, neîntemeiată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.D. din Paderborn împotriva deciziei nr. 67/A din 3 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimații pârâți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2010.