ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2125/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele;

Prin cererea adresată Tribunalului

București și înregistrată pe rolul Secției a V-a civilă, sub nr. 5910/2002

(1207/3/2002), reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent,

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național) a chemat în judecată

pe pârâții L.H. Germania, M.M.L. și M.D. din Paderborn pentru a fi obligați, în

solidar, la plata sumei de 450.000 dolari SUA, reprezentând prejudiciul cauzat

prin deteriorarea manuscrisului „C.A.", precum și la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă nr. 352 F din 18

februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea formulată de

reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor, în contradictoriu cu pârâții

sus-menționați, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală

activă.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut că a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă

contractuală, întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ., cu

referire la contractele nr. 2165 din 15 iunie 1999 și nr. 2164 din 15 iunie

1999.

Din examinarea contractelor rezultă că

parte în aceste acte juridice figurează, în calitate de împrumutător, B.N.

România, instituție cu personalitate juridică potrivit art. 11 din Legea nr. 334/2002

republicată.

În conformitate cu art. 969 C. civ.,

contractele legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar

potrivit principiului relativității efectelor contractului, prevăzut de art.

973 C. civ., doar părțile contractante se pot prevala de existența contractului

pentru a obține executarea obligațiilor contractuale sau, în caz de neexecutare

corespunzătoare sau de încălcare a acestor obligații, pot solicita despăgubiri.

Față de înscrisurile depuse la dosar

rezultă că reclamantul nu a fost parte la încheierea acestor contracte, astfel

încât nu beneficiază de un drept material la acțiunea derivând din

nerespectarea clauzelor contractuale.

Faptul că la încheierea celor două

contracte a fost necesară obținerea, de către B.N. România, a acordului

Ministerului Culturii și Cultelor nu conferă acestuia din urmă calitatea de

parte în aceste contracte. Nu se poate reține calitatea procesuală activă a

reclamantului în temeiul dispozițiilor Legii nr. 182/2000, față de natura

cererii de chemare în judecată, întemeiată pe o răspundere contractuală și nu

pe una delictuală.

Cum calitatea procesuală activă presupune

identitatea dintre titularul dreptului subiectiv dedus judecății și titularul

cererii de chemare în judecată, iar reclamantul nu a făcut dovada acestei

identități, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active și,

în consecință, a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără

calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național,

criticând-o pentru nelegalitatea soluționării excepției lipsei calității

procesuale active.

Prin decizia civilă nr. 67 A din 3

februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantul Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța în acest sens,

Curtea a reținut, în fapt, că, prin contractul de împrumut nr. 2164 din 15

iunie 1999, încheiat de B.N. România, în calitate de împrumutător, și L.H. și

M.M.L., în calitate de împrumutați și organizatori ai expoziției „D.L.E.",

la Lorsch, în perioada 21 iunie -18 iulie 1999, B. a împrumutat organizatorilor

piesa din colecția sa numită „C.A.", partea I-a.

Prin contractul de împrumut nr. 2165 din

15 iunie 1999, B.N. România, în calitate de împrumutător, și E.G.B.R., în

calitate de împrumutat și organizator al expoziției „799 - Artă și Cultură în

Perioada Carolingiană", deschisă la Paderborn, în perioada 23 iulie - 1

noiembrie 1999, B. a împrumutat organizatorului piesa din colecția sa, numită

„C.A.", partea l-a, redactată în anul 810 și având valoarea de piesă de

tezaur.

Din examinarea clauzelor ambelor

contracte (art. 4.3, contract nr. 2165 din 15 iunie 1999 și contract nr. 2164

din 15 iunie 1999), rezultă că organizatorii se obligau să transmită B.N.

România polița și certificatul de asigurare în original, cu cinci săptămâni înainte

de plecarea „C." din Alba Iulia, astfel încât B. să poată îndeplini

formalitățile de export temporar în timp util, nerespectarea acestui termen

putând duce la imposibilitatea de a obține aprobarea Ministerului Culturii,

absolut necesară pentru a întocmi, în timp util, formalitățile de export

temporar al „C.".

In același sens, în art. 8.5 din

contractul nr. 2165 din 15 iunie 1999, se prevede următoarea condiție de

validitate a contractului: „contractul intră în vigoare la data semnării și

parafării lui, de ambele părți, pe fiecare pagină și după aprobarea sa de către

Ministerul Culturii".

Ca urmare a exportului temporar al

manuscrisului „C.A." la expozițiile din Lorsch și Paderborn, s-au

constatat, de către o comisie națională a vânzărilor și colecțiilor, mai multe

degradări ale acestuia, respectiv, detașarea de pigment, dezlipirea unui colț

de pergament și un posibil atac biologic, care, ulterior, a fost infirmat de

analizele de laborator, aceste degradări determinând introducerea cererii de

chemare în judecată de către Ministerul Culturii și Cultelor, în contradictoriu

cu intimații - pârâți sus-menționați.

In drept, în conformitate cu art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național

mobil, Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă statul român în relațiile

interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național

mobil, art. 2 și art. 8 din acest act normativ reglementând faptul că statul

garantează proprietatea și asigură, potrivit legii, protejarea bunurilor care

fac parte din patrimoniul cultural național, stabilind că autoritățile publice,

proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum și titularii dreptului de

administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național mobil

au obligația de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care

pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal

al acestora.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 334/2002

republicată, B.N. România este bibliotecă de drept public, cu personalitate

juridică, în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, și îndeplinește

funcțiile specifice, menționate în art. 12 alin. (1) din același act normativ.

Calitatea procesuală activă, ca o

condiție de exercițiu a acțiunii civile, presupune existența unei identități

între persoana reclamantului și cel ce se pretinde titular al dreptului dedus

judecății.

Or, în cauza dedusă judecății, titular al

dreptului de proprietate asupra unui bun ce face parte din patrimoniul cultural

național, „C.A." partea l-a, cunoscut și sub numele de „E.L." este

statul român, iar nu B.N. România, care a fost parte în contractul de împrumut,

acționând în calitate de administrator, cu încuviințarea prealabilă a

Ministerului Culturii și Cultelor. In această materie, instituția menționată,

prin derogare de la dispozițiile de drept comun ale Decretului nr. 31/1954

privind persoanele fizice și persoanele juridice (art. 25), are legitimarea

procesuală activă să declanșeze o procedură judiciară prin care să tindă a se

obține despăgubiri pentru prejudiciul adus prin pretinsa deteriorare a unui

manuscris de o valoare inestimabilă, creat la începutul secolului

IX,

la

Curtea lui Carol cel Mare din Aachen, redactat în scriptoriul Școlii Palatine a

Mănăstirii din Lorsch, fiind scris pe pergament cu cerneală de aur, renumit

pentru picturile sale și conținând cele patru Evanghelii ale Noului Testament,

aflat în proprietatea statului român, în temeiul testamentului lăsat statului,

de către episcopul catolic I.B., din anul 1798.

Nu se poate susține că principiul

relativității efectelor contractelor ar putea determina, în cauză,

imposibilitatea exercitării acțiunii civile de către Ministerul Culturii și

Cultelor, care, având drepturi și obligații specifice privind protejarea

bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național, dobândește legitimare

procesuală activă ex lege, iar nu în temeiul contractelor de împrumut nr. 2164

din 15 iunie 1999 și nr. 2165 din 15 iunie 1999.

In sens contrar, ar însemna ca o

instituție, fără aprobarea căreia contractele de împrumut menționate nu s-ar fi

putut încheia, să lase la latitudinea împrumutătorului, B.N. România, alegerea

de a acționa sau nu pentru recuperarea pretinsului prejudiciu pe care un bun

din patrimoniul cultural mobil ce aparține statului l-a suferit. De altfel, la

momentul încheierii contractelor - 1999, nu rezultă din niciun act normativ că

B. ar fi avut personalitate juridică, pe care a dobândit-o prin Legea

bibliotecilor nr. 334 din 2002, și care, oricum, are o anumită capacitate de

folosință, potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea

decât acele drepturi și obligații civile care sunt în concordanță cu scopul

său, astfel cum este acesta enunțat în art. 12 alin. (1) din actul normativ

menționat, republicat.

In acest context, se poate observa că

B.N. România a putut încheia contractele de împrumut numai în numele statului

român, proprietar al manuscrisului „C.A.", pentru că acest bun nu îi

aparținea și nu putea dispune de el în nume propriu, iar acțiunea declanșată de

reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național s-a produs

în calitate de reprezentant al statului român, apelantul nesolicitând

despăgubirile în nume propriu, pentru propriul său patrimoniu.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs pârâtul M.D. din Paderborn, criticând-o pentru următoarele

motive:

alin. (3) și art. 8 din Legea nr. 182/2000, precum și art. 11 din Legea nr. 334/2002.

Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000

prevede că „Ministerul Culturii și Cultelor

reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca

obiect patrimoniul cultural național mobil".

Acest text de lege stabilește doar

instituția publică prin intermediul căreia statul roman intră în relații

interne și internaționale cu privire la patrimonial cultural național, cunoscut

fiind că statul român, neavând personalitate juridică, se poate angaja numai

prin intermediul unei instituții publice (de regulă, Ministerul Finanțelor Publice

sau, prin excepție, printr-un alt minister, de exemplu, Ministerul Culturii și

Cultelor).

Așadar, acest text nu poate fi invocat ca

temei pentru o eventuală reprezentare legală a B.N. România - persoană juridică

de sine stătătoare - de către Ministerul Culturii și Cultelor.

Contractele de împrumut nu au fost

încheiate de către M.L. și M.D. cu statul român, reprezentat de Minister, ci cu

B.N.România, subiect de drept distinct atât față de statul român, cât și față

de Minister.

Art. 8 din Legea nr. 182/2000 prevede

că "Autoritățile publice, proprietarii,

titularii altor drepturi reale, precum și titularii dreptului de administrare

asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național mobil au

obligația de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot

duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al

acestora".

Nici acest text de lege (care este plasat

în capitolul „Dispoziții generale" din actul normativ invocat) nu creează

un drept material la acțiune în favoarea Ministerului (ci vizează mai multe

categorii de subiecte de drept: autorități publice, proprietari, titulari ai

altor drepturi reale, titulari ai dreptului de administrare) și nu legitimează

calitatea procesuală a acestuia într-o acțiune în răspundere contractuală

bazată pe un contract față de care nu are calitatea de parte.

A admite contrariul ar duce la concluzia

că oricare dintre celelalte categorii de persoane menționate vor avea

legitimarea procesuală să formuleze o acțiune similară, ceea ce ar fi eronat și

ilogic.

Pe de altă parte, textul nu reglementează

un drept la acțiune directă - excepție de la principiul relativității efectelor

contractului - ci instituie o obligație generală în luarea unor măsuri de

protecție a bunurilor din patrimoniul național cultural, măsuri care trebuie,

însă, să se circumscrie ordinii juridice generale, fără să poată excede

limitelor principiilor și normelor de drept material sau procesual.

Nici acest text de lege și nici un alt

text nu instituie în favoarea Ministerului dreptul de a formula o acțiune în

răspundere contractuală în acele contracte în care Ministerul nu este parte și

care au ca obiect bunuri din patrimoniul cultural național.

Modalitățile specifice în care Ministerul

își îndeplinește obligația generală de protejare a bunurilor din patrimonial

cultural național se circumscriu întotdeauna legii.

Astfel, Ministerul Culturii poate acționa

în scopul îndeplinirii obligațiilor sale numai în limitele competențelor

atribuite, în mod expres, de lege, și anume de aprobare prealabilă a încheierii

contractelor de către B.N., neavând și atribuția de a încheia, în calitate de

parte, contracte de împrumut cu privire la bunuri administrate de alte entități

(precum B.N.).

Decizia civilă atacată încalcă și prevederile

Legii nr. 334/2002.

Potrivit art. 11 din Lege,

„B.N. România este bibliotecă de drept public cu

personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii si Cultelor".

Având personalitate juridică, B.N. România

este titulară de drepturi și obligații (atât de drept substanțial, cât și de

drept procesual) și stă în judecată în nume propriu.

Faptul că în contractele de împrumut se

prevede că acestea intră în vigoare numai după aprobarea lor de către Minister,

acest lucru nu conferă Ministerului o legitimare ce excede simpla sa calitate

de terț față de contracte și, deci, calitate procesuală activă în cauză.

Aprobarea dată de către Minister pentru

încheierea contractului nu îl transformă pe acesta în parte la contract, ci

reprezintă doar o condiție legală pentru ca administratorul unui bun din

patrimoniul cultural național (B.N.) să poată intra în raporturi juridice în

legătură cu bunul respectiv.

Părțile contractului de împrumut rămân,

însă, cele prevăzute în conținutul acestuia, iar Ministerul este terț

desăvârșit (în sens juridic) față de raporturile juridice născute pe baza

contractului de împrumut.

art. 969, art. 970, art. 973 C. civ.

In nici unul dintre cele două contracte

nu figurează Ministerul, în calitate de parte contractantă.

Acțiunea ce formează obiectul cauzei de

față este o acțiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată, în mod

explicit, de către reclamant, pe dispozițiile art. 969, art. 970 C. civ., acțiune

ce izvorăște din cele două contracte de împrumut.

Potrivit art. 973 C. civ., „Convențiile

n-au efect decât între părțile contractante".

In temeiul acestei reglementări și pe

baza principiului relativității efectelor contractului, doar părțile

contractante se pot prevala de existența acestuia pentru a obține executarea

obligațiilor contractuale sau despăgubiri în cazul încălcării acestor obligații.

Așa fiind, deși parte la contractele de

împrumut pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată a fost B.N. România,

în calitate de împrumutător, instituție cu personalitate juridică proprie,

potrivit art. 11 din Legea bibliotecilor nr. 334/2002, acțiunea a fost

formulată, în calitate de reclamant, de către Minister, persoană juridică

distinctă de B.N. România.

Aprecierea Curții de Apel, din considerentele

deciziei pronunțate, conform căreia nu se poate aplica, în cauză, principiul

relativității efectelor contractelor deoarece aplicarea acestui principiu ar

putea determina imposibilitatea Ministerului de a exercita acțiunea civilă și,

astfel, acesta nu ar putea îndeplini obligațiile specifice de protejare a

bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național, este nelegală.

Nimeni nu interzice Ministerului să-și

îndeplinească atribuțiile stabilite de lege, dar aceasta numai pe căile

procedurale prevăzute de reglementările legale.

De asemenea, și susținerea instanței de

apel, din considerentele deciziei atacate, că B.N. România a încheiat

contractele de împrumut în numele statului român nu are suport legal câtă

vreme, prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, se stabilește că, în

relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural

național mobil, statul român este reprezentat de Ministerul Culturii și

Cultelor.

Recurentul pârât a solicitat instanței să

dispună admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, respingerea

apelului și, în fond, menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței civile

nr. 352 F din 18 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de

judecată în toate fazele judecății.

In drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 274 C. proc. civ.

In dosar a depus întâmpinare intimatul

reclamant Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, care a

solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată, din

perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

alin. (3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural

național mobil, criticile recurentului sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege sus-menționat,

statul român este reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent,

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național) în relațiile interne

și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Această dispoziție conferă calitate

procesuală activă reclamantului în acțiunea de față, care are ca obiect un bun

ce aparține patrimoniului național cultural mobil, fiind un bun de tezaur, în

sensul art. 4 lit. a) din Lege și se află în proprietatea statului român, după

cum s-a reținut, în fapt, de către Curtea de Apel, aspecte necontestate de

părțile din prezentul litigiu.

Textul de lege nu distinge în funcție de

natura relațiilor interne sau internaționale care au ca obiect bunuri din

patrimoniul național cultural mobil, astfel încât, cum relațiile de natură litigioasă,

în cazul proceselor desfășurate pe teritoriul statului român, fac parte din

categoria relațiilor interne, dispoziția respectivă este incidență și în

privința litigiilor, inclusiv în speța de față.

După cum s-a arătat, statul român, fiind

proprietarul bunului, iar reprezentarea sa, în relațiile interne și

internaționale, realizându-se prin intermediul ministerului în discuție, acesta

din urmă are calitatea de a acționa, în numele statului, în orice litigiu

referitor la bunuri din patrimoniul național cultural mobil, indiferent de

temeiul juridic al cererii, respectiv de natura acțiunii promovate,

Contrar susținerilor recurentului,

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național nu reprezintă B.N. în

acest proces, cum s-a afirmat în cadrul primului motiv de recurs, ci statul

român, proprietar al bunului de tezaur pentru care se solicită despăgubiri.

Nu are relevanță, din perspectiva

persoanei care poate exercita acțiunea în justiție, în numele statului,

persoana care figurează în contractele de împrumut, în calitate de

împrumutător, și că aceasta este o altă persoană decât reclamantul, respectiv B.,

întrucât, cum, în mod corect a reținut și Curtea de Apel, niciuna dintre cele

două instituții nu a acționat în nume propriu și în interes propriu, ci ca

reprezentant al statului. Ministerul Culturii este reprezentantul statului în

relațiile interne și internaționale, indiferent de natura lor, calitate

atribuită prin lege, iar B.N. încheiat contractul în numele statului, ca

administrator al bunului aflat în colecția sa.

De asemenea, nu era necesar să se

menționeze în contract calitatea B., de reprezentant al statului, întrucât

aceasta se subînțelege, din moment ce, după cum s-a reținut de Curte, în

temeiul înscrisurilor administrate în cauză, statul este titularul dreptului de

proprietate asupra manuscrisului, ceea ce îi conferă, totodată, și dreptul de a

acționa în justiție, prin reprezentantul prevăzut de lege, în cazul în care

intenționează să-și valorifice anumite pretenții în legătură cu bunul aflat în

patrimoniul său. B. nu are dreptul de proprietate asupra bunului sau vreun alt

drept care să-i confere posibilitatea de acționa în justiție în nume propriu,

ci doar atribuții specifice, legate de păstrarea, conservarea, în condiții

corespunzătoare, a bunurilor din colecția sa, punerea în valoare a acestor

bunuri, inclusiv prin încheierea actelor juridice care să valorifice calitățile

și importanța deosebită a unui anumit bun, cum sunt și contractele perfectate

din prezentul dosar.

Necesitatea aprobării încheierii

contractelor, de către Ministerul Culturii, nu îi conferă acestuia din urmă

calitate procesuală activă în prezentul litigiu, în virtutea actului de

aprobare, ci relevă tocmai faptul că B. nu a încheiat actele juridice în nume

propriu, ci ca un simplu administrator al bunului aflat în colecția sa, acte

care trebuia, însă, să fie cenzurate de proprietar, respectiv statul, prin

reprezentantul său legal, Ministerul Culturii.

In consecință, nu actul de aprobare în

sine justifică legitimarea procesuală activă a Ministerului în procesul de

față, ci necesitatea emiterii sale reprezintă un argument în plus pentru faptul

că B. nu a acționat în nume propriu, nu este parte contractantă, ci un

reprezentant al statului, ca titular al dreptului de proprietate asupra bunului

respectiv. încheierea contractului, în numele statului, de către B. a avut loc

tocmai raportat la natura bunului, manuscris de tezaur, și la atribuțiile

acestei instituții, printre care se regăsește și cea vizând punerea în valoare

a documentelor deținute în colecțiile sale.

In plus, nu are relevanță că B.N. are

personalitate juridică, aceasta neconferindu-i în mod automat și calitatea de

acționa în justiție, independent de natura procesului.

Condiția de exercițiu a acțiunii în

discuție este determinată de legislația în vigoare la momentul formulării

demersului judiciar respectiv, în speță, la această dată, fiind incidente

dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, care-i conferă

Ministerului dreptul promovării oricărei acțiuni, în numele statului, în

legătură cu un bun de patrimoniu, aflat în proprietatea sa.

In concluzie, nu se poate reține că, prin

soluția pronunțată, Curtea de Apel ar fi încălcat sau aplicat în mod greșit

dispozițiile textului de lege sus-menționat.

S-a mai susținut și încălcarea art. 8 din

Legea nr. 182/2000 determinat de faptul că această dispoziție legală nu conferă

legitimare procesuală activă Ministerului Culturii.

Instanța de apel nu și-a justificat,

însă, soluția, exclusiv pe acest text de lege, ci, în principal, pe două

elemente importante, deja discutate, și care au fost prezentate în mod expres

și detaliat în decizia recurată, și anume cele privind calitatea de proprietar

a statului asupra bunului în litigiu și reprezentarea sa, de către Minister, în

baza art. 6 alin. (3) din Lege.

Dispoziția art. 8 a fost menționată ca un

argument suplimentar, în fundamentarea deciziei, în sensul că autoritățile

publice, proprietarii, și alte persoane indicate în normă au obligația generală

de protejare a bunurilor din patrimoniu, ceea ce este adevărat. Această

obligație presupune mai multe mijloace de aducere la îndeplinire, care se deduc

din însăși existența ei, chiar dacă nu sunt prevăzute de lege, printre care și

exercitarea oricărui demers judiciar în legătură cu bunul respectiv, în cazul

în care se pretinde că acesta ar fi suportat modificări în legătură cu situația

sa juridică sau materială și se tinde la restabilirea situației anterioare,

inclusiv prin plata unor daune, ca în speță.

Niciun moment nu s-a susținut în hotărârea

atacată că art. 8 este argumentul singular pentru care Ministerul are

legitimare activă în procesul de față și nici nu se poate deduce că instanța,

prin referirea făcută la dispoziția legală respectivă, ar fi considerat că

oricare dintre persoanele enumerate în normă ar avea calitatea de a formula o

acțiune similară.

In realitate, persoanele enunțate în art.

8 sunt persoane care au legătură, într-un fel sau altul, din perspectivă

juridică, cu bunurile din patrimoniu și este firesc ca textul de lege să le

impună abordarea unei anumite atitudini, de protejare, a unor asemenea bunuri

de importanță deosebită pentru patrimoniul cultural național.

In cazul Ministerului Culturii, ca

autoritate publică, dar, totodată, și reprezentant al statului în relațiile

desfășurate în legătură cu astfel de bunuri, obligația de protecție o implică,

într-adevăr, așa cum a reținut, în mod corect, Curtea, și pe cea de acțiune,

respectiv de a ieși din pasivitate și a nu lăsa la latitudinea unor terțe

persoane, chiar dacă și acestea au legătură cu bunul în discuție (B., prin

încheierea actelor juridice în numele statului) opțiunea de a exercita sau nu

acel demers judiciar corespunzător pentru restabilirea echilibrului juridic

inițial privind bunul.

Odată în plus, însă, nu art. 8 reprezintă

textul de lege care conferă, în mod direct, calitatea Ministerului de a formula

acțiunea de față, ci art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, dispoziție legală

enunțată, în principal, de Curte, ca suport legal al soluției pronunțate.

In ceea ce privește faptul că textul de

lege sus-menționat nu instituie un drept la o acțiune directă în favoarea

Ministerului, ca excepție de la principiul relativității efectelor

contractului, susținerea este corectă, dar nerelevantă întrucât Curtea nu a

adus un astfel de argument în sprijinul deciziei pronunțate.

Pe de altă parte, nici nu se poate pune

problema, în speță, a instituției juridice sus-menționate. Ministerul Culturii

nu a chemat în judecată pe pârâți, în cadrul unei acțiuni directe, în calitate

de terță persoană, străină de contract, dar care intenționează, ca prin

demersul exercitat, să obțină pentru sine anumite beneficii, care să se

regăsească în propriul patrimoniu, ci a acționat, după cum s-a precizat deja,

în numele statului, în temeiul calității de reprezentant, conferite de lege.

In consecință, referirea făcută de

recurent la acțiunea directă formulată de Minister, ca excepție de la

principiul relativității efectelor contractului, nu are legătură cu fundamentul

juridic în baza căruia instituția respectivă a exercitat acțiunea în discuție.

S-a criticat decizia și pentru încălcarea

art. 11 din Legea bibliotecilor nr. 334/2002, raportat la personalitatea

juridică a B.N. și la lipsa de efecte în plan procesual, cu referire la

legitimarea activă, a necesității obținerii aprobării din partea Ministerului,

pentru încheierea contractelor de împrumut.

Nici această critică nu este întemeiată

deoarece, cum s-a arătat mai sus, dobândirea personalității juridice, de către

B., prin textul de lege menționat, nu îi conferă acesteia și legitimare

procesuală activă în acțiunea de față, în raport de art.6 alin. (3) din Legea

nr. 1 82/2000.

Actul de aprobare a contractelor nu

reprezintă nici el, în sine, justificarea instituției respective de a acționa

în justiție pe pârâți, ci este un argument că B. nu este decât un simplu

administrator al bunului statului, că nu a încheiat în nume propriu cele două

contracte, ci ca reprezentant al statului, iar Ministerul, ca organ central de

reprezentare a titularului dreptului de proprietate pentru un bun din

patrimoniu cultural național mobil, are, printre altele, și atributul de a

cenzura legalitatea actelor perfectate în legătură cu astfel de bunuri.

El este, într-adevăr, terț față de

contract, dar reprezentant al statului, în justiție, după cum și B.N., contrar

susținerilor recurentului, nu este parte, în sens juridic, în actul respectiv,

ci tot reprezentant al statului.

Cum dintre cele două instituții, legea

conferă Ministerului atribuții de reprezentare, în justiție, a statului,

potrivit art. 6, nu se poate considera că încheierea contractului de către B.

înlătură posibilitatea persoanei juridice prevăzute de lege de a formula

acțiune.

In concluzie, nu rezultă nicio încălcare

a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 334/2002, de către Curtea de Apel

București.

dispozițiilor legale din Codul civil, în materie de încheiere și executare a

contractelor, susținerile recurentului sunt, de asemenea, nefondate.

Natura acțiunii de față raportat la

temeiul juridic invocat, și anume dispozițiile art. 969, art. 970 C. civ., nu

afectează calitatea procesuală activă a reclamantului, față de toată

argumentația juridică expusă în precedent, raportată la nerelevanța persoanei

juridice care a încheiat contractele de împrumut în numele statului și de

dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Cum s-a arătat, indiferent de natura

acțiunii, în răspundere civilă contractuală sau delictuală sau orice alt tip de

acțiune în legătură cu bunuri ce cad sub incidența Legii nr. 182/2000, statul

este reprezentat, în justiție, de Ministerul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național, ceea ce îi conferă acestuia din urmă și calitatea

procesuală de a acționa în numele statului, în calitate de reclamant, pentru

recuperarea prejudiciului rezultat în urma pretinsei nerespectări a clauzelor

contractuale.

In același sens, nici dispozițiile art. 973

C. civ., care reglementează principiul relativității efectelor contractului, în

sensul că acesta nu poate da naștere la obligații și, în principiu, nici la

drepturi (cu excepțiile prevăzute de lege) decât în sarcina și, respectiv,

beneficiul direct al părții contractante, nu au fost încălcate.

Contractele de împrumut ale manuscrisului

au fost încheiate în numele statului român, care este parte în aceste acte

juridice, chiar dacă nu este menționat, în mod formal, în cuprinsul

înscrisurilor respective, iar acțiunea promovată de reclamant pentru obținerea

despăgubirilor pretinse este formulată tot în numele părții și în beneficiul

acesteia, de către instituția abilitată de lege să acționeze în acest scop.

Susținerile recurentului privind

inexistența unui suport legal pentru a se reține că B.N. a încheiat cele două

contracte nu în nume propriu, ci ca reprezentant al statului, sunt neîntemeiate.

Astfel cum s-a subliniat în mai multe

rânduri, titularul dreptului de proprietate asupra manuscrisului „C.A." este

statul român, în temeiul testamentului lăsat statului de către episcopul

catolic I.B., din anul 1798, după cum a reținut Curtea de Apel, ceea ce îi

conferă și posibilitatea de a încheia, prin reprezentanți, acte juridice de

administrare, conservare sau de dispoziție, în limitele legii, în legătură cu

bunul proprietatea sa.

B.N. nu justifică niciun drept care să-i

ofere posibilitatea încheierii actelor juridice în nume propriu, neavând decât

acele drepturi care rezidă din calitatea sa de administrator al unui bun aflat

în colecțiile sale, circumscrise, însă, limitelor legale stabilite de

legislația în vigoare.

Având în vedere aceste motive, Înalta

Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea și

aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, enumerate și examinate pe

parcursul prezentelor considerente, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul M.D. din Paderborn, ca

nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

Va respinge și cererea de plată a

cheltuielilor de judecată formulată de către intimații pârâți, nefiind

întrunite cerințele art. 274 C. proc. civ., întrucât, aceștia, deși, în mod

aparent, au câștigat procesul, prin respingerea recursului, au aceeași poziție

procesuală cu cea a recurentului pârât, solicitând, de altfel, admiterea căii

de atac. In consecință, în mod neîndoielnic, intimații pârâți intenționau

obținerea cheltuielilor de judecată de la intimatul reclamant, care a câștigat

în litigiul de față și nici nu este în culpă procesuală pentru promovarea

recursului.

Cererea intimaților reclamanți privind

cheltuielile de judecată este, ca atare, neîntemeiată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul M.D. din Paderborn împotriva deciziei nr. 67/A din

3 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată, formulată de intimații pârâți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2010.