ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 393/2007

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1364 din 30.03.2005, reclamantul

Ministerul Culturii și Cultelor a chemat în judecată pe pârâții E.I.D., D.I.P.

și M.I., pentru a fi obligați în solidar la plata sumei de 1.500.000 dolari SUA,

reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin fotografierea și facsimilarea

manuscrisului C.A.

În motivarea cererii, reclamantul a

susținut că în anul 1999 Biblioteca Națională a României a împrumutat

manuscrisul C.A., partea I Landului Hessen din Germania, în vederea participării

la expoziția Das Lorscher Evangheliar și Expoziția 799 GBR.

Deoarece acest manuscris a fost

clasat ca făcând parte din fondul de bun cultural de patrimoniu, conform Legii

nr. 63/1974 a fost întocmită fișă de conservare a manuscrisului de către restaurator

de carte veche de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia.

La întoarcerea în țară, la data de 5

noiembrie 1999 o comisie formată din specialiști a verificat starea de

conservare a C.A. și a constatat anumite deteriorări datorate fotografierii și facsimilării

acestuia.

Aceste operațiuni au avut loc în

lipsa unui contract încheiat între Statul Român și reprezentanții părții

germane, fapt datorat omisiunii pârâților care, prin funcția deținută la acea

dată, răspundeau de încheierea unor asemenea contracte.

La 14 septembrie 2005 instanța a pus

în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune și a pronunțat

sentința civilă nr. 956 din 14 septembrie 2005, prin care, admițând excepția, a

respins cererea ca fiind prescrisă.

Pentru a da această soluție,

Tribunalul București a reținut că, din înscrisuri depuse la dosar, rezultă că

reclamantul a formulat și o plângere penală împotriva acelorași pârâți,

finalizată în anul 2005, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale,

constatându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz

în serviciu în formă calificată.

Astfel, s-a apreciat că reclamantul

a avut cunoștință și de întinderea pagubei și de cei ce răspund pentru aceasta

încă din 5 noiembrie 1999, data la care manuscrisul a fost analizat de comisia

de specialiști și s-a constatat deteriorarea lui.

Tribunalul a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a reținut că termenul de

prescripție a început să curgă din 5 noiembrie 1999 și s-a împlinit la 5

noiembrie 2002, cu motivarea că în cauză nu poate fi reținută, ca motiv de

întrerupere a prescripției extinctive exercitarea acțiunii penale.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul, iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 115/A din

15.06.2006, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a reținut că

instanța de fond a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor Decretului

nr. 167/1958 pe temeiul cărora a reținut ca fiind întemeiată excepția

prescripției dreptului material la acțiune.

Pârâții au formulat recurs împotriva

acestei decizii.

Prin recursurile declarate, pârâții

au susținut, în esență, că greșit s-a considerat că momentul săvârșirii faptei

este 5 noiembrie 1999, el fiind situat în anii 1992-1993 când s-a dat acordul

pentru facsimilare, că s-a confundat momentul săvârșirii faptei cu momentul

când reclamantul a avut cunoștință de pagubă, că reclamantul nu s-a constituit

parte civilă în dosarul de urmărire penală, că greșit se invocă prevederile

art. 17 C. proc. civ., declarate neconstituționale de Curtea Constituțională,

că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă la 5 noiembrie 1999 (E.I.D.

și D.I.P.), că acțiunea reclamantului este prescrisă, iar formularea plângerii

penale nu întrerupe cursul prescripției (M.I. și D.I.P.).

Motivele invocate fiind comune,

recursurile vor fi analizate împreună.

Cele trei recursuri sunt nefondate.

În mod corect, curtea de apel a

reținut că data de 5 noiembrie 1999 este data la care Ministerul Culturii și

Cultelor a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba creată și pe cei

responsabili de producerea ei, elemente în raport cu care, potrivit art. 8 din

Decretul nr. 167/1958 începe să curgă termenul de prescripție.

Prescripția este, într-adevăr, o

sancțiune ce se aplică creditorului unei obligații ce rămâne în pasivitate,

care se traduce prin trecerea timpului, fără manifestarea de voință în sensul

recunoașterii dreptului pretins.

Ori, așa cum corect a apreciat

instanța de apel, Ministerul Culturii și Cultelor a făcut dovada demersurilor

întreprinse pentru tragerea la răspundere a celor vinovați de săvârșirea faptei

ce l-a prejudiciat, acest fapt rezultând și din sesizarea penală care a format

obiectul dosarului de urmărire penală nr. 415/P/2002 al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție.

Data sesizării faptei penale se

plasează înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958.

Astfel, Curtea de Apel București a

apreciat corect că sesizarea organului penal trebuie interpretată ca

reprezentând o cerere în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958,

menită să întrerupă cursul prescripției extinctive.

În ceea ce privește ordonanța de

neîncepere a urmăririi penale emisă la data de 9 februarie 2005, aceasta a

lămurit aspectele penale, fără a se apleca asupra laturii civile și astfel,

potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, după întreruperea ce a durat de la

data sesizării Parchetului și până la momentul emiterii acestei ordonanțe, a

început să curgă o nouă prescripție.

În aceste condiții, cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 30 martie 2005, a fost făcută

înlăuntrul termenului de prescripție extinctivă.

În raport cu cele reținute, motivele

invocate nefiind întemeiate, recursurile vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții E.I.D., M.I. și D.I.P. împotriva deciziei civile nr. 115/A

din 15 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie

2007.