ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4270/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 585 din 25 martie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția tardivității acțiunii invocată de pârâta D.I.P., a admis în parte acțiunea reclamantului Ministerul Culturii și Cultelor în contradictoriu cu pârâții D.I.P., E.I.D. și M.I. și a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 15.500 euro - echivalent în RON la data efectuării plații cu titlu de despăgubiri pentru fotografierea și facsimilarea fără drept a manuscrisului "C.A.". Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că excepția tardivității cererii de chemare în judecată este nefondată, întrucât dispozițiile art. 254 C. proc.

pen. invocate de pârâtă se referă la desființarea măsurilor asigurătorii care s-au dispus de parchet cu privire la despăgubirile civile, în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 zile de la comunicare. Cum obiectul acțiunii de față îl constituie obligarea în solidar a pârâților pe temeiul răspunderii civile delictuale, împrejurarea că Ministerul Culturii și Cultelor nu a formulat acțiune civilă în termenul mai sus menționat, nu poate avea efect decât cu privire la măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal, care vor fi considerate ca desființate. Cât privește fondul cererii, prima instanță a stabilit că Statul Român prin Biblioteca Națională a României (BNR) este proprietar al manuscrisului C.A., numit și E. din Lorsch, mai precis prima parte a acestuia (253 pagini), celelalte părți aflându-se la Biblioteca Vatican și la "Victoria & Albert" Museum din Londra.

Calitatea de proprietar a Statului Român asupra primei părți a evangheliarului nu este contestată de niciuna din părți. Fragmentul de manuscris C.A. se află în colecția Filialei Batthyaneum din Alba Iulia a Bibliotecii Naționale a României și a făcut obiectul contractului de împrumut din 15 iunie 1999 încheiat cu Landul Hessen, Germania, în calitate de organizator al expoziției DAS LORSCHER EVANGHELIAR, unde urma să fie expus în perioada 20 iunie - 18 iulie 1999. Reprezentanții părții române care au semnat contractul de împrumut au fost I.D.E., director general al BNR și I.D. - director economic al BNR și șeful Filialei Batthyaneum. În anexa la contract se stipulează că se autoriză organizatorul să tipărească reproduceri în scopuri promoționale, culturale sau pedagogice pe perioada expoziției, cu condiția ca Biblioteca Națională a României să fie menționată ca proprietar și să primească 10 exemplare din orice tip de reproducere imprimată.

Totodată, s-a întocmit o fișă de conservare pentru codex. La întoarcerea în țară a manuscrisului comisia de resort din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor a întocmit un referat în care s-au consemnat mai multe deteriorări ale evangheliarului. Cu privire la regimul juridic al bunului, tribunalul a reținut că acesta era încadrat ca bun de patrimoniu conform prevederilor Legii nr. 63/1974. Deși acest text normativ a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Ordonanței nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecția patrimoniului cultural național, instanța de fond a reținut că nu s-a pierdut calitatea de bun de patrimoniu a C.A., din moment ce în art. 1 din ordonanță se prevede că până la adoptarea prin lege a unor reglementări speciale privind protejarea patrimoniului, persoanele fizice sau juridice deținătoare, cu orice titlu, a unor bunuri culturale mobile sau imobile au obligația de a le păstra și conserva.

În conformitate cu dispozițiile Legii 182/2000, prin Ordinul nr. 2526 din 11 februarie 2003 al ministrului culturii și cultelor, manuscrisul a fost clasat în patrimoniul cultural național mobil, în categoria juridică "tezaur". În raport de aceste dispoziții legale, operațiunile cu privire la C.A., efectuate în vederea valorificării în orice mod (fotografiere, facsimilare, export temporar, reproducere, editare, etc), aveau nevoie de avizul direcției de specialitate din Ministerul Culturii și Cultelor și de aprobarea Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor. Întrucât aceste operațiuni nu au fost făcute în condițiile prevăzute de lege, organele abilitate au efectuat cercetări penale împotriva pârâților din prezenta cauză, finalizate cu scoaterea de sub urmărire penală.

Această împrejurare nu este însă de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală, dacă sunt întrunite condițiile unei asemenea răspunderi. Tribunalul a reținut culpa pârâților care, prin exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu au autorizat fără drept facsimilarea manuscrisului, încălcând Normele de conservare a bunurilor din patrimoniul cultural național, aprobate prin Ordinul nr. 1009/1994 al ministrului culturii. Fapta ilicită a pârâtului M.I. constă în aceea că a acceptat fotografierea și facsimilarea în 1993 a manuscrisului. Fapta ilicită a pârâtei D.I.P. constă în aceea că a avut cunoștință de fotografierea manuscrisului începută din 1993, iar după preluarea funcției de șef al filialei Alba Iulia a BNR a permis în continuare accesul la manuscris pentru fotografiere, fără aprobările legale.

Fapta ilicită a pârâtului E.I.D. constă în aceea că, în calitate de director al Bibliotecii Naționale a României, a acceptat ca facsimilarea să aibă loc fără avizele legale. Față de aceste împrejurări tribunalul a reținut că există o legătură de cauzalitate între faptele ilicite ale pârâților și prejudiciul produs Statului Român în calitate de proprietar al bunului cultural de patrimoniu, care a fost împiedicat să încheie contracte în vederea fotografierii și facsimilării manuscrisului cu eventualii parteneri interesați, însă în condițiile legii. De asemenea, tribunalul a reținut ca prejudiciu cert suma de 15.500 euro, stabilită prin ordonanța parchetului de scoatere de sub urmărire penală a pârâților.

Cum nu s-a putut stabili o răspundere proporțională, pârâții au fost obligați la plata în solidar a acestei sume. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâții. Reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul întinderii prejudiciului cauzat de pârâți, apreciind că acesta se cifrează la 1.500.000 euro. În motivarea apelului său pârâtul E.I.D. a susținut că în sarcina sa nu se poate reține o faptă ilicită, deoarece facsimilarea manuscrisului s-a realizat în perioada în care acesta nu deținea funcția de director general al BNR, iar soluția instanței de fond nu este susținută faptic de nicio probă aflată la dosarul cauzei.

Mai mult, nu se poate reține nici producerea unui prejudiciu, deoarece pentru existența acestuia era necesar ca bunul facsimilat să fi fost clasat. Or, C.A. a fost clasat abia la 11 februarie 2003 prin ordinul nr. 2526/2003. Prejudiciul reținut de instanța de fond nu este cert, nu există raportul de cauzalitate necesar și nici vinovăție, ca element al răspunderii civile delictuale, în persoana acestui pârât. Pârâtul M.I. a criticat sentința arătând că au existat două momente importante când s-a putut produce deteriorarea manuscrisului: 1 - 14 noiembrie 1993, când a avut loc fotografierea unor pagini și iulie - noiembrie 1999, când manuscrisul a fost expediat în străinătate, ocazie cu care a fost copiat și degradat.

Apelantul-pârât a fost schimbat din funcția de șef al Filialei Alba Iulia a Bibliotecii Batthyaneum la 1 octombrie 1993, astfel încât nu i se poate reține în sarcină prejudiciul produs în niciuna din cele două perioade. Pârâta D.P. a susținut în motivarea apelului său că nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în sensul că nu exista un prejudiciu cert. De asemenea, pentru a exista prejudiciu era necesar ca manuscrisul să fie clasat, iar în anul 1999 nu era încadrat în niciuna din cele două categorii ale patrimoniului național (fond sau tezaur).

Nici culpa sa nu poate fi reținută, de vreme ce orice măsură s-a luat cu privire la manuscris s-a făcut cu acordul organului tutelar, care, la rândul său, a înștiințat Ministerul Culturii, iar printre atribuțiile sale legale nu intra niciuna legată de puterea de a decide ieșirea din țară a manuscrisului sau alte măsuri în afara celor legate de conservarea și gestionarea sa. Prin Decizia civilă nr. 33/A din 10 februarie 2009 Curtea de Apel București a respins apelul reclamantului Ministerul Culturii și Cultelor, a admis apelurile pârâților, a schimbat în parte sentința apelată și a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut ca din probele administrate rezultă că fotografierea manuscrisului C.A.

a avut loc în perioada 1 - 4 noiembrie 1993, pe baza fotografiilor realizându-se ulterior facsimilarea. În această perioadă apelantul-pârât E.I.D. nu avea funcția de director al BNR, apelanta-pârâtă D.P.I. era director al Filialei Batthyaneum Alba Iulia, iar apelantul-pârât M.I. era angajat al aceleiași filiale, unde a exercitat funcția de director până la 1 octombrie 1993. Așadar, în sarcina apelantului E. nu se poate reține nicio fapta ilicită în legătură cu fotografierea manuscrisului, întrucât nu avea nicio atribuție legală în acest sens.

În privința celorlalți apelanți, instanța de apel a stabilit că în cauză nu s-a făcut dovada existenței în sarcina lor a vreunei obligații pe care să o fi încălcat, ori a vreunei interdicții pe care sa o fi ignorat, pentru că la momentul de referință (1 - 4 noiembrie 1993) nu existau reglementări care să impună interdicții de fotografiere sau obligația de a încheia vreun contract în acest sens, din care să decurgă drepturi în favoarea Statului Român. Mai mult, la acel moment manuscrisul nu era clasat ca bun de patrimoniu, fapt dovedit prin împrejurarea că această clasare s-a realizat abia în anul 2003, prin Ordinul nr. 2526 din 11 februarie 2003 al Ministrului Culturii și Cultelor. Neputând reține în sarcina pârâților nicio faptă ilicită, instanța de apel a constatat că nu poate fi angajată răspunderea lor delictuală.

Împrejurarea că, ulterior momentului analizat, s-a constatat că o altă parte a manuscrisului (cea aflată în patrimoniul Bibliotecii Apostolice de la Vatican) a făcut obiectul unui contract în urma căruia proprietarul a primit o sumă importantă de bani, nu poate conduce la concluzia că Statul Român a pierdut posibilitatea realizării unui beneficiu rezultat din calitatea sa de proprietar, iar lipsirea de acest beneficiu nu este consecința unei fapte cu caracter ilicit a pârâților.

Cu privire la împrejurarea, invocată de reclamant, că s-ar mai fi realizat o fotografiere, respectiv facsimilare a manuscrisului în timpul expozițiilor din Germania în anul 1999, curtea de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că în timpul acestui împrumut manuscrisul ar fi fost fotografiat din nou, ci că s-a realizat doar compararea între original și copiile facsimil, deja existente din anul 1993. Chiar dacă o asemenea fotografiere ar fi fost realizată de partea germană în timpul împrumutului, o eventuală faptă ilicită ar putea fi reținută doar în sarcina acelei persoane care a realizat fotografierea. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, solicitând modificarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel.

A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că instanța a omis să analizeze situația de fapt învederată de reclamant. În același timp, admițând apelurile pârâților și modificând hotărârea pronunțată în fond, a încălcat principiul non reformatio in pejus, respectiv dispozițiile art. 296 teza a doua C. proc. civ. Pentru a evita crearea unei situații mai grele în propria cale de atac, Curtea trebuia să procedeze la respingerea tuturor apelurilor și să dea posibilitatea părților să exercite calea de atac a recursului, în limitele măsurilor dispuse punctual de instanța de fond în sarcina fiecăruia. A susținut că motivarea este insuficientă, confuză și chiar omisivă prin faptul că nu conține poziția instanței față de argumentele reclamantului, că generează contradicție între considerente și dispozitiv și că în acest fel decizia pronunțată este lipsită de bază legală.

O altă critică vizează faptul că Ordonanța nr. 415/P/2002 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constată existența faptei penale sub aspectul laturii obiective, fără a reține de plano exonerarea pârâților de orice formă de răspundere, raportat la materialul probator de referință, care includea în mod necesar și cele două ordonanțe de guvern în domeniul protejării patrimoniului cultural național, nr. 27/1992 și nr. 68/1994. Aceeași ordonanță menține măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților, ceea ce conturează indiciile unui posibil prejudiciu. Reclamantul critică decizia instanței de apel și sub aspectul constatării, pentru prima dată în anul 2009, a vidului legislativ, doar pentru a infirma soluția instanței inferioare, bazată pe același material probator, ceea ce constituie o veritabilă denegare de dreptate.

În ședința publică din 13 aprilie 2010 recurentul-reclamant a învederat faptul că în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 90/2010 actuala sa denumire este aceea de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Analizând recursul în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că aceste este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 296 teza a doua C. proc. civ. nu poate fi primită. Potrivit dispozițiilor legale mai sus invocate, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situația mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Textul consacră principiul non reformatio in pejus care presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată.

Aplicarea acestor dispoziții legale în cauza de față trebuie analizată în raport de împrejurarea că hotărârea instanței de fond a fost apelată nu numai de reclamant, ci și de către pârâți. Sentința atacată a fost schimbată în parte nu ca efect al respingerii apelului declarat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ci ca efect al admiterii apelurilor declarate de pârâți. Așadar, în nici un caz nu se poate reține că ar fi intervenit îngreunarea situației create prin hotărârea atacată în propria cale de atac, ci prin constatarea caracterului fondat al criticilor formulate de părțile adverse. Argumentul recurentului în sensul că singura soluție echitabilă, susceptibilă de a fi recurată în condițiile legale de reformare, ar fi fost de respingere a tuturor apelurilor, este în vădită discordanță cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora instanța trebuie să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, în limitele fiecărei cereri de apel. Cum în cauză reclamantul și pârâții au exprimat, în mod evident, poziții procesuale diferite, soluția adoptată de instanță nu putea fi, din considerente de echitate, de respingere a tuturor apelurilor. Recurentul-reclamant a înțeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, limitându-se la a dezvolta motivarea deciziei exclusiv asupra apelului Ministerului Culturii și Cultelor și creând aparența soluționării unui singur apel. Analizând decizia recurată în funcție de argumentele expuse în dezvoltarea criticilor, instanța apreciază că nu se poate reține existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, astfel încât dispozițiile legale invocate nu pot fi incidente în cauză.

Instanța a analizat criticile comune cuprinse în apelurile pârâților, verificând întrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, tocmai pentru că acțiunea reclamantului era fondată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Problema de drept comună pusă în discuție de toți apelanții-pârâți a fost aceea a îndeplinirii unei condiții necesare pentru a exista un prejudiciu și anume problema clasării manuscrisului la momentul de referință, respectiv 1 - 4 noiembrie 1993. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 63/1977 manuscrisul "C.A." a fost încadrat în categoria bunurilor de patrimoniu. O.G. nr. 27/1992 a abrogat implicit actul normativ menționat, prin dispozițiile art. 16, fără a cuprinde vreo normă care să reglementeze competențele în ceea ce privește avizul de fotografiere sau alte obligații în legătură cu fotografierea unui bun aflat în proprietatea statului.

Abia prin O.G. nr. 68/1994 s-a stabilit în sarcina organismelor sau instituțiilor publice specializate care dețineau, cu orice titlu, bunuri culturale mobile, obligații în legătură cu transmiterea informațiilor necesare în vederea clasării acestor bunuri. Clasarea bunului în litigiu în categoria "tezaur" a avut loc abia la 11 februarie 2003, cu ocazia emiterii Ordinului nr. 2526/2003 de către Ministrul Culturii și Cultelor, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 182/2000. Or, față de aceste împrejurări, instanța de apel a stabilit că nu se poate reține în sarcina pârâților M. și I. săvârșirea unei fapte ilicite, ca urmare a faptului că nu s-a făcut dovada încălcării vreunei obligații sau interdicții legale prin permiterea fotografierii manuscrisului.

Mai mult, în ceea ce-l privește pe apelantul-pârât E., s-a reținut că acesta nu avea în perioada 1 - 4 noiembrie 1993 nicio atribuție legală în legătură cu manuscrisul în discuție. Faptul că instanța nu a analizat separat fiecare apel în parte, atâta timp cât prin considerente comune a răspuns acelorași critici invocate de apelanții-pârâți, nu poate avea semnificația juridică a omisiunii pronunțării asupra unor apeluri, așa cum apreciază recurentul-reclamant. O asemenea abordare ar fi fost și inutilă, din moment ce argumentele prezentate de pârâți în calea de atac vizau, toate, neîntrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii lor civile delictuale.

Prin motivele de recurs reclamantul face referire la conținutul Ordonanței nr. 415/P/2002 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a constatat existența faptei penale sub aspectul laturii obiective și a menținut măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților, cu consecința conturării indiciilor unui posibil prejudiciu, măsuri consolidate prin promovarea acțiunii în instanță în termenul de 30 zile de la data emiterii ordonanței. Deși nu se formulează în mod concret o critică a deciziei recurate, ci doar se sugerează că existau elemente de cuantificare a prejudiciului, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel nu a mai analizat problematica prejudiciului ce i-ar fi fost produs reclamantei, din moment ce a stabilit că nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale.

Pentru ca o obligație delictuală să ia naștere este necesară întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor (faptă ilicită, prejudiciu, vinovăție, legătură de cauzalitate), absența oricăreia dintre ele excluzând antrenarea acestei forme de răspundere. Ca nefondată va fi respinsă și critica privind denegarea de dreptate săvârșită de instanța de apel. Art. 3 C. civ. prevede că "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate." Or, instanța de apel a constatat doar că la momentul fotografierii manuscrisului acesta nu a fost clasat ca bun de patrimoniu datorită unor lacune legislative.

Aceste lacune, constatate, nu au împiedicat pronunțarea unei hotărâri. Prin hotărârea pronunțată judecătorul a analizat problema aplicabilității în timp a legilor și problematica efectelor abrogării unui act normativ, în acest context fiind făcută referirea la vidul legislativ. Pentru considerentele ce preced, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii ca legală a deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împotriva Deciziei civile nr. 33/A din 10 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 septembrie 2010. Procesat de GGC - NN