ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4270/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4270/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 585 din 25 martie

2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată

excepția tardivității acțiunii invocată de pârâta D.I.P., a admis în parte

acțiunea reclamantului Ministerul Culturii și Cultelor în contradictoriu cu

pârâții D.I.P., E.I.D. și M.I. și a obligat pârâții în solidar la plata sumei

de 15.500 euro - echivalent în RON la data efectuării plații cu titlu de

despăgubiri pentru fotografierea și facsimilarea fără drept a manuscrisului

"C.A.".

Pentru a hotărî

astfel tribunalul a reținut că excepția tardivității cererii de chemare în

judecată este nefondată, întrucât dispozițiile art. 254 C. proc. pen. invocate

de pârâtă se referă la desființarea măsurilor asigurătorii care s-au dispus de

parchet cu privire la despăgubirile civile, în cazul în care persoana vătămată

nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 zile de la

comunicare. Cum obiectul acțiunii de față îl constituie obligarea în solidar a

pârâților pe temeiul răspunderii civile delictuale, împrejurarea că Ministerul

Culturii și Cultelor nu a formulat acțiune civilă în termenul mai sus

menționat, nu poate avea efect decât cu privire la măsurile asigurătorii

dispuse în cadrul procesului penal, care vor fi considerate ca desființate.

Cât privește fondul

cererii, prima instanță a stabilit că Statul Român prin Biblioteca Națională a

României (BNR) este proprietar al manuscrisului C.A., numit și E. din Lorsch,

mai precis prima parte a acestuia (253 pagini), celelalte părți aflându-se la

Biblioteca Vatican și la "Victoria & Albert" Museum din Londra.

Calitatea de proprietar a Statului Român asupra primei părți a evangheliarului

nu este contestată de niciuna din părți.

Fragmentul de

manuscris C.A. se află în colecția Filialei Batthyaneum din Alba Iulia a

Bibliotecii Naționale a României și a făcut obiectul contractului de împrumut

din 15 iunie 1999 încheiat cu Landul Hessen, Germania, în calitate de

organizator al expoziției DAS LORSCHER EVANGHELIAR, unde urma să fie expus în

perioada 20 iunie - 18 iulie 1999. Reprezentanții părții române care au semnat

contractul de împrumut au fost I.D.E., director general al BNR și I.D. -

director economic al BNR și șeful Filialei Batthyaneum. În anexa la contract se

stipulează că se autoriză organizatorul să tipărească reproduceri în scopuri

promoționale, culturale sau pedagogice pe perioada expoziției, cu condiția ca

Biblioteca Națională a României să fie menționată ca proprietar și să primească

10 exemplare din orice tip de reproducere imprimată. Totodată, s-a întocmit o

fișă de conservare pentru codex.

La întoarcerea în

țară a manuscrisului comisia de resort din cadrul Ministerului Culturii și

Cultelor a întocmit un referat în care s-au consemnat mai multe deteriorări ale

evangheliarului.

Cu privire la regimul

juridic al bunului, tribunalul a reținut că acesta era încadrat ca bun de

patrimoniu conform prevederilor Legii nr. 63/1974. Deși acest text normativ a

fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Ordonanței nr. 27/1992 privind

unele măsuri pentru protecția patrimoniului cultural național, instanța de fond

a reținut că nu s-a pierdut calitatea de bun de patrimoniu a C.A., din moment

ce în art. 1 din ordonanță se prevede că până la adoptarea prin lege a unor

reglementări speciale privind protejarea patrimoniului, persoanele fizice sau

juridice deținătoare, cu orice titlu, a unor bunuri culturale mobile sau

imobile au obligația de a le păstra și conserva. În conformitate cu

dispozițiile Legii 182/2000, prin Ordinul nr. 2526 din 11 februarie 2003 al

ministrului culturii și cultelor, manuscrisul a fost clasat în patrimoniul

cultural național mobil, în categoria juridică "tezaur". În raport de

aceste dispoziții legale, operațiunile cu privire la C.A., efectuate în vederea

valorificării în orice mod (fotografiere, facsimilare, export temporar,

reproducere, editare, etc), aveau nevoie de avizul direcției de specialitate

din Ministerul Culturii și Cultelor și de aprobarea Comisiei Naționale a

Muzeelor și Colecțiilor. Întrucât aceste operațiuni nu au fost făcute în

condițiile prevăzute de lege, organele abilitate au efectuat cercetări penale

împotriva pârâților din prezenta cauză, finalizate cu scoaterea de sub urmărire

penală. Această împrejurare nu este însă de natură să înlăture răspunderea

civilă delictuală, dacă sunt întrunite condițiile unei asemenea răspunderi.

Tribunalul a reținut culpa pârâților care, prin exercitarea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu au autorizat fără drept facsimilarea manuscrisului,

încălcând Normele de conservare a bunurilor din patrimoniul cultural național,

aprobate prin Ordinul nr. 1009/1994 al ministrului culturii. Fapta ilicită a

pârâtului M.I. constă în aceea că a acceptat fotografierea și facsimilarea în

1993 a manuscrisului. Fapta ilicită a pârâtei D.I.P. constă în aceea că a avut

cunoștință de fotografierea manuscrisului începută din 1993, iar după preluarea

funcției de șef al filialei Alba Iulia a BNR a permis în continuare accesul la

manuscris pentru fotografiere, fără aprobările legale. Fapta ilicită a

pârâtului E.I.D. constă în aceea că, în calitate de director al Bibliotecii

Naționale a României, a acceptat ca facsimilarea să aibă loc fără avizele

legale. Față de aceste împrejurări tribunalul a reținut că există o legătură de

cauzalitate între faptele ilicite ale pârâților și prejudiciul produs Statului

Român în calitate de proprietar al bunului cultural de patrimoniu, care a fost

împiedicat să încheie contracte în vederea fotografierii și facsimilării

manuscrisului cu eventualii parteneri interesați, însă în condițiile legii. De

asemenea, tribunalul a reținut ca prejudiciu cert suma de 15.500 euro,

stabilită prin ordonanța parchetului de scoatere de sub urmărire penală a

pârâților. Cum nu s-a putut stabili o răspundere proporțională, pârâții au fost

obligați la plata în solidar a acestei sume.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâții.

Reclamantul

Ministerul Culturii și Cultelor a criticat hotărârea instanței de fond sub

aspectul întinderii prejudiciului cauzat de pârâți, apreciind că acesta se

cifrează la 1.500.000 euro.

În motivarea apelului

său pârâtul E.I.D. a susținut că în sarcina sa nu se poate reține o faptă

ilicită, deoarece facsimilarea manuscrisului s-a realizat în perioada în care

acesta nu deținea funcția de director general al BNR, iar soluția instanței de

fond nu este susținută faptic de nicio probă aflată la dosarul cauzei. Mai

mult, nu se poate reține nici producerea unui prejudiciu, deoarece pentru

existența acestuia era necesar ca bunul facsimilat să fi fost clasat. Or, C.A.

a fost clasat abia la 11 februarie 2003 prin ordinul nr. 2526/2003. Prejudiciul

reținut de instanța de fond nu este cert, nu există raportul de cauzalitate

necesar și nici vinovăție, ca element al răspunderii civile delictuale, în

persoana acestui pârât.

Pârâtul M.I. a

criticat sentința arătând că au existat două momente importante când s-a putut

produce deteriorarea manuscrisului: 1 - 14 noiembrie 1993, când a avut loc

fotografierea unor pagini și iulie - noiembrie 1999, când manuscrisul a fost

expediat în străinătate, ocazie cu care a fost copiat și degradat.

Apelantul-pârât a fost schimbat din funcția de șef al Filialei Alba Iulia a

Bibliotecii Batthyaneum la 1 octombrie 1993, astfel încât nu i se poate reține

în sarcină prejudiciul produs în niciuna din cele două perioade.

Pârâta D.P. a

susținut în motivarea apelului său că nu sunt întrunite cumulativ condițiile

prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în sensul că

nu exista un prejudiciu cert. De asemenea, pentru a exista prejudiciu era

necesar ca manuscrisul să fie clasat, iar în anul 1999 nu era încadrat în

niciuna din cele două categorii ale patrimoniului național (fond sau tezaur).

Nici culpa sa nu poate fi reținută, de vreme ce orice măsură s-a luat cu

privire la manuscris s-a făcut cu acordul organului tutelar, care, la rândul

său, a înștiințat Ministerul Culturii, iar printre atribuțiile sale legale nu

intra niciuna legată de puterea de a decide ieșirea din țară a manuscrisului

sau alte măsuri în afara celor legate de conservarea și gestionarea sa.

Prin Decizia civilă

nr. 33/A din 10 februarie 2009 Curtea de Apel București a respins apelul

reclamantului Ministerul Culturii și Cultelor, a admis apelurile pârâților, a

schimbat în parte sentința apelată și a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut ca din probele administrate rezultă că

fotografierea manuscrisului C.A. a avut loc în perioada 1 - 4 noiembrie 1993,

pe baza fotografiilor realizându-se ulterior facsimilarea. În această perioadă

apelantul-pârât E.I.D. nu avea funcția de director al BNR, apelanta-pârâtă

D.P.I. era director al Filialei Batthyaneum Alba Iulia, iar apelantul-pârât

M.I. era angajat al aceleiași filiale, unde a exercitat funcția de director

până la 1 octombrie 1993. Așadar, în sarcina apelantului E. nu se poate reține

nicio fapta ilicită în legătură cu fotografierea manuscrisului, întrucât nu

avea nicio atribuție legală în acest sens. În privința celorlalți apelanți,

instanța de apel a stabilit că în cauză nu s-a făcut dovada existenței în

sarcina lor a vreunei obligații pe care să o fi încălcat, ori a vreunei

interdicții pe care sa o fi ignorat, pentru că la momentul de referință (1 - 4

noiembrie 1993) nu existau reglementări care să impună interdicții de

fotografiere sau obligația de a încheia vreun contract în acest sens, din care

să decurgă drepturi în favoarea Statului Român.

Mai mult, la acel

moment manuscrisul nu era clasat ca bun de patrimoniu, fapt dovedit prin

împrejurarea că această clasare s-a realizat abia în anul 2003, prin Ordinul

nr. 2526 din 11 februarie 2003 al Ministrului Culturii și Cultelor.

Neputând reține în

sarcina pârâților nicio faptă ilicită, instanța de apel a constatat că nu poate

fi angajată răspunderea lor delictuală.

Împrejurarea că,

ulterior momentului analizat, s-a constatat că o altă parte a manuscrisului

(cea aflată în patrimoniul Bibliotecii Apostolice de la Vatican) a făcut

obiectul unui contract în urma căruia proprietarul a primit o sumă importantă

de bani, nu poate conduce la concluzia că Statul Român a pierdut posibilitatea

realizării unui beneficiu rezultat din calitatea sa de proprietar, iar lipsirea

de acest beneficiu nu este consecința unei fapte cu caracter ilicit a

pârâților.

Cu privire la

împrejurarea, invocată de reclamant, că s-ar mai fi realizat o fotografiere,

respectiv facsimilare a manuscrisului în timpul expozițiilor din Germania în

anul 1999, curtea de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că în timpul acestui

împrumut manuscrisul ar fi fost fotografiat din nou, ci că s-a realizat doar

compararea între original și copiile facsimil, deja existente din anul 1993.

Chiar dacă o asemenea fotografiere ar fi fost realizată de partea germană în

timpul împrumutului, o eventuală faptă ilicită ar putea fi reținută doar în

sarcina acelei persoane care a realizat fotografierea.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național, solicitând modificarea în tot a deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel.

A invocat motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului a susținut că instanța a omis să analizeze situația de fapt

învederată de reclamant. În același timp, admițând apelurile pârâților și

modificând hotărârea pronunțată în fond, a încălcat principiul non reformatio

in pejus, respectiv dispozițiile art. 296 teza a doua C. proc. civ. Pentru a

evita crearea unei situații mai grele în propria cale de atac, Curtea trebuia

să procedeze la respingerea tuturor apelurilor și să dea posibilitatea părților

să exercite calea de atac a recursului, în limitele măsurilor dispuse punctual

de instanța de fond în sarcina fiecăruia. A susținut că motivarea este

insuficientă, confuză și chiar omisivă prin faptul că nu conține poziția

instanței față de argumentele reclamantului, că generează contradicție între

considerente și dispozitiv și că în acest fel decizia pronunțată este lipsită

de bază legală.

O altă critică

vizează faptul că Ordonanța nr. 415/P/2002 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție constată existența faptei penale sub aspectul

laturii obiective, fără a reține de plano exonerarea pârâților de orice formă

de răspundere, raportat la materialul probator de referință, care includea în

mod necesar și cele două ordonanțe de guvern în domeniul protejării

patrimoniului cultural național, nr. 27/1992 și nr. 68/1994. Aceeași ordonanță

menține măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor

mobile și imobile ale pârâților, ceea ce conturează indiciile unui posibil

prejudiciu.

Reclamantul critică

decizia instanței de apel și sub aspectul constatării, pentru prima dată în

anul 2009, a vidului legislativ, doar pentru a infirma soluția instanței

inferioare, bazată pe același material probator, ceea ce constituie o

veritabilă denegare de dreptate.

În ședința publică

din 13 aprilie 2010 recurentul-reclamant a învederat faptul că în conformitate

cu dispozițiile H.G. nr. 90/2010 actuala sa denumire este aceea de Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național.

Analizând recursul în

limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că aceste este nefondat,

urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Critica referitoare

la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 296 teza a doua C.

proc. civ. nu poate fi primită.

Potrivit

dispozițiilor legale mai sus invocate, apelantului nu i se poate crea în

propria cale de atac o situația mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Textul consacră principiul non reformatio in pejus care presupune ca părții

care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de

instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată.

Aplicarea acestor

dispoziții legale în cauza de față trebuie analizată în raport de împrejurarea

că hotărârea instanței de fond a fost apelată nu numai de reclamant, ci și de

către pârâți.

Sentința atacată a

fost schimbată în parte nu ca efect al respingerii apelului declarat de

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ci ca efect al admiterii

apelurilor declarate de pârâți. Așadar, în nici un caz nu se poate reține că ar

fi intervenit îngreunarea situației create prin hotărârea atacată în propria

cale de atac, ci prin constatarea caracterului fondat al criticilor formulate

de părțile adverse.

Argumentul

recurentului în sensul că singura soluție echitabilă, susceptibilă de a fi

recurată în condițiile legale de reformare, ar fi fost de respingere a tuturor

apelurilor, este în vădită discordanță cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cărora instanța trebuie să verifice stabilirea situației

de fapt și aplicarea legii de prima instanță, în limitele fiecărei cereri de

apel. Cum în cauză reclamantul și pârâții au exprimat, în mod evident, poziții

procesuale diferite, soluția adoptată de instanță nu putea fi, din considerente

de echitate, de respingere a tuturor apelurilor.

Recurentul-reclamant

a înțeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., susținând că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, limitându-se la a dezvolta motivarea deciziei exclusiv asupra

apelului Ministerului Culturii și Cultelor și creând aparența soluționării unui

singur apel.

Analizând decizia

recurată în funcție de argumentele expuse în dezvoltarea criticilor, instanța

apreciază că nu se poate reține existența unor motive contradictorii sau

străine de natura pricinii, astfel încât dispozițiile legale invocate nu pot fi

incidente în cauză.

Instanța a analizat

criticile comune cuprinse în apelurile pârâților, verificând întrunirea

condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale,

tocmai pentru că acțiunea reclamantului era fondată pe dispozițiile art. 998 -

999 C. civ.

Problema de drept

comună pusă în discuție de toți apelanții-pârâți a fost aceea a îndeplinirii

unei condiții necesare pentru a exista un prejudiciu și anume problema clasării

manuscrisului la momentul de referință, respectiv 1 - 4 noiembrie 1993.

Potrivit

dispozițiilor Legii nr. 63/1977 manuscrisul "C.A." a fost încadrat în

categoria bunurilor de patrimoniu. O.G. nr. 27/1992 a abrogat implicit actul

normativ menționat, prin dispozițiile art. 16, fără a cuprinde vreo normă care

să reglementeze competențele în ceea ce privește avizul de fotografiere sau

alte obligații în legătură cu fotografierea unui bun aflat în proprietatea

statului.

Abia prin O.G. nr.

68/1994 s-a stabilit în sarcina organismelor sau instituțiilor publice

specializate care dețineau, cu orice titlu, bunuri culturale mobile, obligații

în legătură cu transmiterea informațiilor necesare în vederea clasării acestor

bunuri.

Clasarea bunului în

litigiu în categoria "tezaur" a avut loc abia la 11 februarie 2003,

cu ocazia emiterii Ordinului nr. 2526/2003 de către Ministrul Culturii și

Cultelor, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 182/2000.

Or, față de aceste

împrejurări, instanța de apel a stabilit că nu se poate reține în sarcina

pârâților M. și I. săvârșirea unei fapte ilicite, ca urmare a faptului că nu

s-a făcut dovada încălcării vreunei obligații sau interdicții legale prin

permiterea fotografierii manuscrisului.

Mai mult, în ceea

ce-l privește pe apelantul-pârât E., s-a reținut că acesta nu avea în perioada

1 - 4 noiembrie 1993 nicio atribuție legală în legătură cu manuscrisul în

discuție.

Faptul că instanța nu

a analizat separat fiecare apel în parte, atâta timp cât prin considerente

comune a răspuns acelorași critici invocate de apelanții-pârâți, nu poate avea

semnificația juridică a omisiunii pronunțării asupra unor apeluri, așa cum

apreciază recurentul-reclamant. O asemenea abordare ar fi fost și inutilă, din

moment ce argumentele prezentate de pârâți în calea de atac vizau, toate,

neîntrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii lor

civile delictuale.

Prin motivele de

recurs reclamantul face referire la conținutul Ordonanței nr. 415/P/2002 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a constatat

existența faptei penale sub aspectul laturii obiective și a menținut măsurile

asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor mobile și

imobile ale pârâților, cu consecința conturării indiciilor unui posibil

prejudiciu, măsuri consolidate prin promovarea acțiunii în instanță în termenul

de 30 zile de la data emiterii ordonanței.

Deși nu se formulează

în mod concret o critică a deciziei recurate, ci doar se sugerează că existau

elemente de cuantificare a prejudiciului, Înalta Curte constată că în mod

corect instanța de apel nu a mai analizat problematica prejudiciului ce i-ar fi

fost produs reclamantei, din moment ce a stabilit că nu se poate reține

săvârșirea vreunei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale.

Pentru ca o obligație delictuală să ia naștere este necesară întrunirea

cumulativă a tuturor condițiilor (faptă ilicită, prejudiciu, vinovăție,

legătură de cauzalitate), absența oricăreia dintre ele excluzând antrenarea

acestei forme de răspundere.

Ca nefondată va fi

respinsă și critica privind denegarea de dreptate săvârșită de instanța de

apel.

Art. 3 C. civ.

prevede că "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu

prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca

culpabil de denegare de dreptate."

Or, instanța de apel

a constatat doar că la momentul fotografierii manuscrisului acesta nu a fost

clasat ca bun de patrimoniu datorită unor lacune legislative. Aceste lacune,

constatate, nu au împiedicat pronunțarea unei hotărâri. Prin hotărârea

pronunțată judecătorul a analizat problema aplicabilității în timp a legilor și

problematica efectelor abrogării unui act normativ, în acest context fiind

făcută referirea la vidul legislativ.

Pentru considerentele

ce preced, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii ca legală a deciziei

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

împotriva Deciziei civile nr. 33/A din 10 februarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 septembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN