ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 806/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 806/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 22 octombrie 2001,

reclamantele P.I. și I.V. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al

României, și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să oblige pârâții să le restituie, în natură, opera „C.P.” sculptată de C.B.

sau să fie obligați la plata contravalorii acesteia, fără a arăta temeiul de

drept pe care își fundamentează pretenția dedusă judecății.

În motivarea

cererii, reclamantele au arătat că lucrarea „C.P.” este opera artistică a

sculptorul C.B. și a fost dobândită de tatăl lor, G.R., prin cumpărare de la

autor, la o dată la care numele artistului nu era de notorietate internațională.

Reclamantele

au susținut că autoritățile comuniste i-au solicitat tatălui lor să le predea

sculptura sub motiv că ar fi „fost furată dintr-un cimitir” și că, ulterior,

deși s-au făcut mai multe demersuri pentru a le fi restituită, sub diverse

pretexte: stabilirea provenienței, evaluare, expunere etc., acest lucru le-a

fost refuzat, lucrarea găsindu-se în toată această perioadă la Muzeul Național de Artă al României.

Cu

certificatul de moștenitor nr. 155 din 24 iunie 1996 emis de BNP E.M.S., reclamantele

au probat că au calitatea de moștenitoare ale defunctul G.R., decedat la data

de 9 august 1975.

Prin sentința

civilă nr. 12810 din 3 decembrie 2001, Judecătoria Sectorului 1 București,

având în vedere valoarea declarată a obiectului litigiului și reținând că este

învestită cu judecarea unei acțiuni în revendicare în procedura dreptului

comun, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., și-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Învestit cu

soluționarea litigiului, prin sentința civilă nr. 990 din 7 noiembrie 2003,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantelor și a respins cererea ca fiind formulată de

persoane fără calitate procesuală activă.

În motivarea

sentinței s-a reținut că sculptura în litigiu aparține patrimoniului cultural

național, fiind un bun de interes public, caz în care, în raport de

dispozițiile art. 136 din Constituție și art. 29 din O.G. nr. 68/1994, reclamantele

nu pot fi titularele dreptului de proprietate asupra unui asemenea bun și, pe

cale de consecință, nu au calitate procesuală activă sub aspectul cererii în

revendicare dedusă judecății.

În

argumentarea soluției, instanța a reținut și faptul că autorul reclamantelor a

vândut sculptura statului la data de 30 mai 1957, și, ca atare, acest bun nu a

fost transmis pe cale succesorală în patrimoniul reclamantelor. În plus, fiind

vorba de un bun mobil, prin simplul fapt al posesiunii, statul este prezumat, în

baza art. 1909 C. civ., a fi proprietarul sculpturii.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 35/

A din 11 martie 2004, Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă

și litigii de muncă, a respins apelul ca nefondat, pentru aceleași considerente

de fapt și de drept reținute de prima instanță.

În motivarea

hotărârii, s-a reiterat concluzia potrivit căreia, atât timp cât bunul în

litigiu aparține patrimoniului cultural național și domeniului public al

statului, acesta este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil și, ca atare,

nu poate face obiectul unei cereri în revendicare.

Instanța a

apreciat și că, în mod just tribunalul a reținut că atât timp cât sculptura a

fost înstrăinată statului de către autorul reclamantelor, acestea nu au

dobândit un drept de proprietate asupra sculpturii pe cale succesorală, precum

și argumentul referitor la prescripția achizitivă instantanee care a fi operat

în favoarea statului de la momentul în care acesta a intrat în posesia bunului.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantele. Prin Decizia nr. 27850/1/2004 pronunțată

la Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de

reclamantele I.P. și Ș.A. (moștenitoare a recurentei V.I.) împotriva Deciziei nr.

35/ A din 11 martie 2004 a Curții de Apel București, secția pentru conflicte de

muncă și litigii de muncă, s-a casat decizia precum și sentința nr. 990 din 7

noiembrie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și s-a trimis

cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Pentru a

decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că dreptul de

proprietate, fie publică, fie privată, ca orice drept subiectiv, se bucură de

protecție juridică, iar titularul acestuia are exercițiul acțiunilor prin care

tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și să ajungă la

restabilirea situației anterioare.

În cazul

promovării unei acțiuni în revendicare, persoana care se pretinde a fi

proprietar, adică reclamantul, trebuie să facă dovada că el este titularul

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Într-un

astfel de proces, cerința referitoare la calitatea procesuală activă se

analizează prin verificarea de către instanță a existentei identității între

persoana reclamantului și titularul dreptului dedus judecății.

Or, în speță,

există identitate între persoanele care au promovat acțiunea în revendicare și

titularul dreptului de proprietate.

Astfel,

titularul dreptului de proprietate asupra sculpturii a cărei revendicare se

cere a fost G.R., persoană care a decedat la data 9 august 1975, iar

reclamantele sunt moștenitoarele acestuia.

Cum

reclamantele au acceptat moștenirea autorului lor, s-a produs o confuziune de

patrimonii și cum autorul lor a fost titularul dreptului de proprietate asupra

sculpturii în litigiu, există identitate între persoana reclamantelor și

moștenitorii titularului dreptului dedus judecății, caz în care, cerința

referitoare la calitatea procesuală activă este îndeplinită.

În

consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat

hotărârile pronunțate de instanțele de fond și a trimis cauza spre rejudecare

aceluiași tribunal, căruia i s-au dat îndrumări de a avea în vedere că,

potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt

competente să verifice valabilitatea titlului statului, știut fiind că numai

bunurile dobândite în mod valabil de către stat pot fi declarate ca aparținând

domeniului public și că nici o persoană nu poate fi privată de dreptul său de

proprietate asupra unui bun prin acțiunea organelor statului, decât în

condițiile prevăzute în mod expres și restrictiv prin lege.

În decizia

pronunțată, instanța de recurs a menționat faptul că prin art. 80 alin. (2) din

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, a

fost recunoscută posibilitatea persoanelor care invocă caracterul ilegal al

preluării bunurilor culturale mobile de către autorități ale statului după data

de 6 septembrie 1940 de a le revendica, pe cale judecătorească.

Așa fiind,

instanțele urmau să verifice condițiile în care sculptura în litigiu a fost

preluată în patrimoniul statului și, pe cale de consecință, să stabilească dacă

aceasta a fost preluată de stat cu un titlu valabil sau fără un asemenea titlu,

dispunând cu privire la temeinicia cererii deduse judecății.

După casare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sub nr. 2977/3/2007, la data de 22 ianuarie 2007.

La data de 13

martie 2007, reclamantele și-au precizat acțiunea, arătând că bunul mobil a

intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, preluarea acestuia fiind,

de fapt, o confiscare.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 80 din Legea nr. 182/2000, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ședința

publică din data de 13 martie 2007, pârâtul Muzeul Național de Artă a României

a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, precum

și excepția inadmisibilității precizării acțiunii, excepții ce au fost respinse

pentru motivele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.

În ședința

publică din data de 8 mai 2007, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a

invocat excepția prescripției prevăzută de art. 1909 C. civ., pe care tribunalul a unit-o cu fondul cauzei, apreciind că analizarea prevederilor

acestui text de lege este o chestiune de fond și nu o excepție de procedură, în

sensul art. 137 C. proc. civ.

În ședința

publică din data de 15 aprilie 2008, apărătorul reclamantelor a solicitat, în

baza art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., față de concluziile raportului de

expertiză, ca în cazul în care instanța va stabili restituirea sculpturii sub

formă de despăgubiri, acestea să fie acordate la nivelul sumei de 30 milioane

euro, respectiv valoarea la care sculptura ar fi fost apreciată, dacă nu ar fi

existat motivele de diminuare a valorii acesteia. A arătat că solicită, în

cazul în care se va dispune restituirea în natură a imobilului, să fie achitată

reclamantelor și suma de 15 milioane euro, reprezentând contravaloarea cu care

s-a diminuat valoarea bunului.

Tribunalul a

acceptat precizarea făcută de reclamante, prin apărător, în condițiile art. 132

alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că nu se modifică obiectul cererii,

ci se solicită restituirea în natură a bunului și valoarea obiectului

pierdut/pierit, aspect ce ține de fondul cauzei.

Prin sentința

civilă nr. 832 din 6 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamantelor în deplină

proprietate și liniștită posesie opera „C.P.” aparținând sculptorului C.B.

În rest,

acțiunea a fost respinsă și au fost obligate pârâtele la plata către reclamante

a sumei de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ. și a reținut că reclamantele au calitate procesuală activă în prezenta acțiune,

stabilindu-se în mod irevocabil prin decizia instanței de recurs că autorul

reclamantelor, G.R., decedat la data de 09 august 1975, a fost titularul dreptului de proprietate cu privire la opera „C.P.", aparținând

sculptorului C.B.

La dosar a

fost depusă scrisoarea sculptorului C.B. către pictorul G.P., în care se arată

că dreptul de proprietate asupra sculpturii a fost transmis domnului R.,

prieten al sculptorului.

Tribunalul a

reținut că astfel, printr-un început de dovadă scrisă, susținut de declarațiile

martorilor audiați în cauză, s-a făcut dovada actului juridic consensual, a

convenției de vânzare-cumpărare încheiată între sculptorul B. și autorul

reclamantelor, dovadă constatată de altfel în mod irevocabil și de instanța de

recurs.

A constatat

tribunalul că analiza incidenței art. 1909 C. civ. sub aspectul calificării calității procesuale pasive a celor doi pârâți - respectiv dacă este vorba de

persoane împotriva cărora se poate invoca dreptul de proprietate în termen de 3

ani sau acțiunea este imprescriptibilă -, este în strânsă legătură cu aplicarea

prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, s-a

analizat dacă sculptura „C.P." a fost preluată abuziv de la proprietarul

său de către stat, fără un titlu valabil, sau dreptul de proprietate s-a

transmis ca urmare a unui act juridic valabil încheiat.

Constatarea

valabilității titlului statului are, pe de-o parte, importanță sub aspectul

aplicării dispozițiilor art. 80 alin (2) din Legea nr. 180/2000, potrivit

cărora bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de

autorități ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile

preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot

fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către

instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Pe de altă

parte, în cazul în care se constată că Statul Român nu a preluat bunul mobil cu

titlu valabil, nu este incidentă situația de excepție prevăzută de alin. (2) al

art. 1909 C. civ., când acțiunea se prescrie în 3 ari de la data „furtului”,

întrucât nu este îndreptată împotriva celui de-al treilea, ci este îndreptată

împotriva posesorului de rea-credință, caz în care acțiunea devine

imprescriptibilă.

Poziția

procesuală a părților în proces a fost constantă cu privire la modalitatea de

dobândire a sculpturii de către Statul Român, reclamantele afirmând preluarea

abuzivă a acesteia de către organele securității statului, în timp ce pârâtele

au pretins că bunul mobil cultural a intrat în posesia statului prin cumpărare

de la R.M., soția lui G.R.

Tribunalul a

reținut că ambele martore, M.B.S. și C.D.M., au învederat o preluare abuzivă a

bunului mobil, cu încălcarea prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, cu excepția numai a unei

cauze de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Martorii

propuși de Muzeul Național de Artă al României nu au invocat cunoașterea

directă a preluării bunului mobil de către stat, aceasta fiind mediată prin

intermediul înscrisurilor de care au luat cunoștință în desfășurarea

activității lor.

Din

înscrisurile depuse de pârâți la dosar a rezultat că sculptura intitulată „C.P."

a fost înregistrată în patrimoniul cultural național prin Ordinul nr. 3543/1958

emis în baza Decretului nr. 409/1955.

Prin Ordinul nr.

3543/1958 emis la data de 31.01.1958 s-au transmis din administrarea

Ministerului Învățământului și Culturii - Direcția Generală a Artelor Plastice

în administrarea Muzeului de Artă al R.P.R., lucrările de artă plastică

prevăzute în procesul - verbal din 4 decembrie 1957, iar prin procesul - verbal

din 30 mai 1957 au fost predate de la gestionarul Direcției Artelor Plastice

către gestionarul Muzeului de Artă mai multe obiecte, printre care și statueta

ce face obiectul prezentului litigiu.

Din

procesul-verbal din data de 30 mai 1957, ce poartă antetul Muzeului de Artă al

R.P.R., rezultă că o comisie specială a muzeului a examinat operele prezentate

spre cumpărare și a hotărât recepționarea lor definitivă, cu trecerea în secția

Galeria Națională, fiind identificată ca operă și o statuetă din piatră,

intitulată „C.P.” a sculptorului C.B., oferită de R.M., la prețul de 25.000

lei.

A mai fost

depusă la dosar o notă de contabilitate aparținând Direcției pentru Arte

Plastice ce are drept obiect „fond de bază - valori de muzee, transmis cu

Ordinul nr. 3543/1958” în valoare totală de 138.153.825 lei.

De asemenea,

a mai fost depusă la dosar fișa de inventar a bunului cultural, din care

rezultă că acesta a fost dobândit prin achiziție de la R.M., la data de 30 mai 1957.

Tribunalul a

constatat că toate înscrisurile depuse de către pârâți în vederea dovedirii

achiziționării statuetei în baza unui act juridic încheiat cu R.M. provin de la

aceștia, neexistând nici un început de dovadă cu privire la consimțământul

exprimat al proprietarului vânzător.

Rezultă din

înscrisurile administrate, că statueta a fost examinată de o comisie care a

hotărât achiziționarea acesteia și trecerea în patrimoniul secției Galeria

Națională, pentru suma de 25.000 lei, însă nu rezultă că proprietarul a fost de

acord cu încheierea vânzării - cumpărării și că s-a achitat această sumă de

bani. Coroborând înscrisurile depuse cu declarațiile martorilor propuși de

pârâtul Muzeul Național de Artă al României, a rezultat că după ce comisia de

achiziții stabilea, pe de-o parte, interesul statului în cumpărarea bunului

cultural și, pe de altă parte, prețul, era încheiat un contract de vânzare - cumpărare,

respectiv actul juridic translativ de proprietate. Tribunalul a constatat că nu

s-a făcut nici o dovadă a virării prețului către proprietar, documentul

contabil depus reprezentând descărcarea de gestiune de la Direcția Generală Arte Plastice și transmiterea către Muzeul de Artă al R.P.R. al tuturor

bunurilor a căror administrare s-a transmis prin Ordinul nr. 3543/1958.

Coroborând

lipsa oricărei dovezi în gestiunea Ministerului Învățământului și Culturii de

la acea dată și a consimțământului proprietarului cu privire la vânzarea - cumpărarea

statuetei cu declarațiile martorilor propuși de reclamante, din care rezultă

preluarea în fapt, confiscarea abuzivă făcută în contextul istoric al anilor

1956-1957, tribunalul a constatat că preluarea statuetei s-a făcut, în

realitate, fără încheierea unui act juridic valabil, neexistând astfel un titlu

valabil translativ de proprietate către Statul Român. S-a constatat că nu s-a

invocat nici o cauză de utilitate publică a preluării statuetei de către stat,

iar, pe de altă parte, că nu s-a făcut dovada unei drepte și prealabile

despăgubiri, care să fi fost acordată autorilor reclamantelor.

Prin urmare,

în condițiile art. 6 alin (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, statueta din

piatră „C.P.” a fost preluată de către stat în fapt, fără a exista un titlu

valabil, translativ de proprietate, și fără respectarea prevederilor art. 481 C. civ. și a prevederilor art. 8 din Constituția în vigoare în anul 1956, potrivit cărora,

dreptul de proprietate particulară era ocrotit și garantat de lege.

Cu privire la

prevederile art. 1909 C. civ. invocate de către pârâte, tribunalul a reținut că

nu există situația de excepție, prevăzută de alin. (2) al acestui text de lege,

ci cea reglementată de alin. (1), caz în care, pentru a interveni prescripția

este necesar ca posesia să fie reală, utilă, și să fie exercitată cu bună-credință.

Astfel,

tribunalul a constatat că, în ceea ce privește Statul Român, prin faptul

constării preluării abuzive a sculpturii, fără titlu valabil, s-a răsturnat și

prezumția de bună - credință, instituită în baza art. 1899 alin. (2) C. civ.

Astfel, buna - credință reprezintă, conform dispozițiilor art. 1898 alin. (1)

din C. civ., credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea

toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, ori cel

care a preluat abuziv un bun nu se poate prevala de aceasta.

În ceea ce

privește pârâtul Muzeul Național de Artă al României, tribunalul a constatat că

acesta are calitatea de administrator al bunului cultural, deținându-l pentru

altul. Neprevalându-se de o posesie utilă, și având calitatea de detentor

precar, calitate transmisă prin ordinul nr. 3543/1958 al Ministrului Culturii,

Muzeul Național de Artă al României nu poate invoca prevederile art. 1909 alin.

(1) C. civ., neexercitând o posesie utilă, ci una precară, stăpânirea materială

a bunului limitându-se la deținerea acestuia pentru altul.

Reținând,

așadar, că reclamantele sunt proprietare ale bunului, prin moștenire de la

autorul lor și că pârâtele nu dețin un titlu valabil cu privire la bunul

cultural, în condițiile art. 480 și următoarele C. civ. și ale art. 80 din

Legea nr. 182/2000, tribunalul a admis acțiunea în revendicare mobiliară și a

obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamantelor, opera intitulată „C.P." aparținând sculptorului C.B.

În ceea ce

privește solicitarea făcută de reclamante, în sensul de a se constata că,

urmare a acțiunii necorespunzătoare de întreținere și expunere a sculpturii,

valoarea obiectului litigiului s-a diminuat, ceea ce reprezintă o pieire

parțială a obiectului litigiului, cerere formulată în condițiile art. 132 C. proc. civ., tribunalul a reținut că cele două ipoteze, respectiv restituirea în natură și

restituirea prin echivalent a bunului pierdut sau pierit, se exclud reciproc.

Textul de

lege face referire la o pieire efectivă, în totalitate, a bunului și nu la o

scădere a valorii acestuia, datorată unui eveniment exterior, de natura

delictului, care se poate constata doar în cadrul unei acțiuni de sine

stătătoare, a unui capăt de cerere principal, izvorât din răspunderea pentru

delicte, unde urmează a fi analizată fapta, vinovăția și legătura de

cauzalitate dintre prejudiciu și faptă.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că nu se poate pronunța asupra unei „pieiri” parțiale a

bunului, acesta regăsindu-se în natură, în prezent, cu o valoare eventual

diminuată, dar care nu reprezintă o pieire în sensul avut în vedere de art. 132

alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii

și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României.

La termenul

de judecată din data de 28 octombrie 2008, intimatele reclamante P.I. și A.Ș.

au formulat cerere de aderare la apel, prin care au criticat modul de

soluționare al cererii privind plata contravalorii cu care s-a diminuat

valoarea de circulație a sculpturii, astfel cum rezultă din raportul de

expertiză.

Analizând

actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, prin

decizia civilă nr. 206 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București a constatat

că apelurile sunt nefondate și le-a respins, pentru următoarele considerente:

Aspectele

sesizate prin motivele de apel cu privire la timbrajul cererii de chemare în

judecată au fost în mod corect soluționate de către instanța de fond, în raport

de dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora sunt

scutite de taxă de timbru acțiunile în revendicare formulate în temeiul acestei

legi.

În speță,

reclamantele au formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect

principal revendicarea bunului cultural mobil, acțiune scutită de taxă de

timbru, potrivit dispozițiilor legale arătate.

Dispozițiile

cuprinse în art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 vizează natura bunului,

respectiv aceea de bun cultural mobil, astfel încât prevederile referitoare la

scutirea de taxă de timbru nu se aplică exclusiv cererii de restituire în

natură, ca modalitate de soluționare a revendicării, ci și capătului subsidiar

de acțiune, care are, în realitate, caracterul unei restituiri în echivalent a

bunului revendicat.

Pe de altă

parte, acordarea de despăgubiri proprietarilor bunului mobil revendicat, în

situația nerestituirii în natură a acestuia, echivalează cu dreapta și justa

despăgubire la care ar fi îndreptățiți pentru bunul preluat de stat.

Nefondat este

și motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare a

bunului cultural mobil mai înainte de a se solicita constatarea nulității

actului de vânzare-cumpărare.

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamantele au solicitat restituirea statuetei „C.P.”,

bun cultural mobil al cărui regim juridic este reglementat de dispozițiile

Legii nr. 182/2000.

Art. 80 din

acest act normativ prevede că pot fi revendicate bunurile culturale mobile

preluate ilegal de către autorități ale Statului după 6 septembrie 1940, fără a

condiționa exercitarea acestei acțiuni de constatarea nulității actului de

preluare.

În lumina

acestor dispoziții legale, coroborate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,

instanța investită cu soluționarea unei astfel de acțiuni în revendicare are

obligația de a analiza valabilitatea titlului statului, fără a depăși limitele

investirii prin cererea de chemare în judecată.

Pe de altă

parte, analizarea modului de preluare a bunului de către stat prezintă

importanță atât sub aspectul îndeplinirii condiției prevăzute de art. 80 din

Legea nr. 182/2000, pentru a putea fi revendicat bunul cultural mobil, cât și

sub aspectul aprecierii bunei credințe a posesorului și aplicării prevederilor art.

1909 C. civ., invocate de apelanții pârâți.

Procedând la

analizarea modului de preluare de către stat a statuetei „C.P.”, instanța de

fond a apreciat în mod corect că acesta a fost ilegal și abuziv.

Apelantele

pârâte au invocat ca mod de dobândire actul de vânzare-cumpărare încheiat cu R.M.,

soția lui G.R., autorul dreptului de proprietate asupra statuetei „C.P.",

însă nu au fost în măsură să prezinte acest înscris.

Este adevărat

că, potrivit dispozițiilor art. 1295 C. civ., vânzarea este un contract

consensual, putând fi încheiat prin simplu acord de voință al părților, fără

îndeplinirea vreunei formalități și fără remiterea lucrului vândut și a

prețului în momentul încheierii contractului.

Cu toate

acestea, în cauză este vorba de un obiect care avea o valoare de peste 250 lei

chiar la momentul preluării, astfel încât ad probationem era necesară

prezentarea unui înscris sau a unui început de dovadă scrisă, afară numai dacă

a existat o imposibilitate de a preconstitui o dovadă scrisă - art. 1197 - 1198 C. civ. Or, apelantele pârâte nu au făcut dovada imposibilității de preconstituire a acestui

înscris.

Incendierea

Muzeului Național de Artă al României în anul 1989 nu poate constitui o cauză

de forță majoră neprevăzută a nereconstituirii dovezii scrise, întrucât aceasta

este ulterioară momentului preluării bunului, iar pe de altă parte, apelantele

nu au invocat nici un moment existența unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat în formă autentică.

Ordinul nr. 3543/1958

emis în baza Decretului nr. 409/1955, procesele - verbale din 4 decembrie 1957

prin care au fost predate de la gestionarului Direcției Artelor Plastice către

gestionarul Muzeului de Artă mai multe obiecte de artă, printre care și

statueta „C.P.” și fișa de inventar a bunului cultural, din care rezultă că

acesta a fost dobândit prin achiziție de la R.M., nu pot fi apreciate ca fiind un început de dovadă cu privire la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare,

întrucât emană doar de la autoritățile statului, fără a purta nici o mențiune

din partea autoarei dreptului de proprietate.

Acesta este

și motivul pentru care, în faza apelului, nu a fost încuviințată administrarea

probei testimoniale. Nici instanța de fond nu a încuviințat această probă în

dovedirea existenței contractului de vânzare-cumpărare, ca mod de preluare de

către stat a bunului mobil cultural, ci pentru a se dovedi acordul proprietarei

statuetei, ca aceasta să fie preluată de stat.

Chiar și așa,

declarațiile date de martorii propuși de către apelantele pârâte în fața primei

instanțe nu au fost de natură a forma convingerea că statueta a ieșit din

patrimoniul numitei R.M. cu acordul său, întrucât cunoașterea de către aceștia

a modului de preluare a bunului mobil nu a fost directă, ci prin intermediul

înscrisurilor de care au luat cunoștință ulterior preluării, în cadrul raporturilor

de muncă pe care le-au avut cu cele două instituții.

În ceea ce

privește articolul din ziarul „F.”, ce conține un interviu luat numitului G.R.

de un reporter, acesta nu poate constitui o mărturisire extrajudiciară,

întrucât nu este semnată de persoana care ar fi făcut-o, ci de ziarist.

Pe de altă

parte, dispozițiile art. 1205 C. civ. prevăd că mărturisirea extrajudiciară nu

poate servi ca dovadă când obiectul convenției nu poate fi dovedit cu martori,

situație perfect aplicabilă în speță.

În ceea ce

privește evaluarea statuetei la suma de 25.000 lei, aceasta a fost făcută tot

de către autoritățile statului, fără a exista nici un înscris din care să

rezulte consimțământul „vânzătoarei” cu privire la preț.

Or,

determinarea prețului nu poate aparține numai uneia dintre părțile

contractante, contractul de vânzare-cumpărare neputând fi considerat încheiat

decât în momentul în care părțile s-au înțeles cu privire la preț, respectiv

una dintre ele acceptă prețul oferit/cerut de cealaltă parte.

Documentele contabile

depuse în dovedirea plății prețului nu vizează bunul în litigiu, ci reprezintă

descărcarea de gestiune de la Direcția Generală de Arte Plastice către Muzeul de Artă al R.P.R. cu privire la bunurile transmise în administrare prin

Ordinul nr. 3543/1958, în valoare totală de 138.153.825 lei.

Prin urmare,

toate probele administrate în cauză au dovedit doar preluarea statuetei „C.P.”

de către instituțiile statului comunist.

Constituția

din anul 1948, în vigoare la data preluării imobilului de către stat, ocrotea

proprietatea particulară, putând fi făcute exproprieri doar pentru cauze de

utilitate publică și cu o dreaptă despăgubire.

În același

sens sunt și dispozițiile art. 480 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea,

potrivit dispozițiilor art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului la care România este parte, orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singur cât și în asociere și nimeni nu poate fi lipsit în mod

arbitrar de proprietatea sa.

Apelantele-pârâte

nu au făcut nici dovada plății prețului și nici a acordării „dreptei și

prealabilei despăgubiri”, astfel încât preluarea statuetei a fost una abuzivă,

ilegală.

În această

situație, statul este un posesor de rea-credință, dispozițiile art. 1909 C. civ. nefiind aplicabile acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva unui

astfel de posesor.

Posesia de

rea-credință nu are valoarea unui titlu de proprietate. În acest caz, acțiunea

în revendicare este una imprescriptibilă, întrucât legea nu distinge, sub

aspectul imprescriptibilității, între bunurile imobile și cele mobile, iar

dreptul de proprietate în ambele cazuri nu se stinge prin neuz.

În raport de

aceste considerente, Curtea de Apel a înlăturat susținerile referitoare la

tardivitatea introducerii acțiunii după trecerea termenului de 3 ani prevăzut

de art. 1909 alin. (2) C. civ.

S-a mai

reținut că, pe de altă parte, aceste dispoziții sunt aplicabile numai în cazul

terțului dobânditor de bună-credință, care a dobândit bunul de la hoț sau

găsitor, prin furt sau pierdere, înțelegându-se că bunul a ieșit din

patrimoniul proprietarului fără voia lui.

Or, în speță,

apelantele - pârâte nu au făcut dovada nici a desesizării voluntare a

proprietarei statuetei de bunul său mobil și nici calitatea de terț dobânditor

de bună-credință, statul preluând statueta direct de la adevăratul proprietar

al acesteia, în mod abuziv.

În ceea ce

privește incidența dispozițiilor art. 1890 C. civ., care reglementează prescripția achizitivă de 30 de ani, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:

Este adevărat

că art. 1909 C. civ. se referă la o „prescripție instantanee”, de unde ideea că

și în materia bunurilor mobile ar opera uzucapiunea, dar doctrina și practica

au arătat că prescripția achizitivă este aplicabilă exclusiv bunurilor imobile.

Prin urmare, dispozițiile art. 1890 C. civ. nu sunt aplicabile în cauza de

față, care are ca obiect revendicarea unui bun cultural mobil.

Pe de altă

parte, dispozițiile art. 80 din Legea nr. 182/2000 reglementează acțiunea în

revendicare a bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autoritățile

statului după 6 septembrie 1940, dispoziții ce ar rămâne fără conținut juridic

în situația invocării prescripției instantanee sau de durată.

În ceea ce

privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Culturii și Cultelor,

aceasta este dată prin dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 182/2000,

potrivit cărora acesta coordonează activitățile specifice din domeniul

patrimoniului cultural național și reprezintă statul român în relațiile interne

și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național.

Nu în ultimul

rând, Ministerul Culturii și Cultelor este cel prin intermediul căruia se

realizează procedura reglementată de Legea nr. 182/2000, care constituie

temeiul juridic al acțiunii, revendicarea bunului fiind, astfel, opozabilă

acestei instituții.

În ceea ce

privește cererea de aderare la apel, Curtea de Apel a constatat că valoarea cu

care a fost diminuat obiectul litigiului a fost solicitată în condițiile art. 132

alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit

acestor dispoziții, reclamantul poate solicita valoarea obiectului pierdut sau

pierit, fără ca o astfel de cerere să fie considerată o modificare a acțiunii.

În speță, nu

se regăsește situația pieirii totale a bunului, avută în vedere de textul

legal, acesta regăsindu-se în natură la o valoare diminuată, pieirea fiind,

eventual, parțială.

Diminuarea

valorii bunului, printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, presupune

analizarea tuturor elementelor prevăzute de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de natură a antrena răspunderea civilă delictuală.

Reclamantele

nu au formulat un astfel de capăt de cerere, iar cererea formulată la data de

15 aprilie 2008, după prima zi de înfățișare, în mod corect nu a fost supusă

analizei de către instanța de fond, nefiind întrunite prevederile art. 132 alin.

(2) pct. 3 C. proc. civ.

Față de cele

reținute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinței, în

baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins atât apelurile cât și

cererea de aderare la apel, ca nefondate.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal au declarat recurs atât reclamantele P.I. și A.Ș.

cât și pârâtele Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și

Muzeul de Artă Națională al României.

motivele de recurs, reclamantele formulează următoarele critici:

Pe lângă

restituirea sculpturii, reclamantele au solicitat obligarea pârâților la plata

sumei de 14.700.000 Euro, reprezentând contravaloarea cu care s-a diminuat

valoarea de circulație a sculpturii, astfel cum rezultă din raportul de

expertiză, cerere întemeiată pe art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Art. 132 alin.

(2) pct. 3 C. proc. civ. permite reclamantului să solicite contravaloarea

diminuării valorii de circulație a bunului, acest temei juridic fiind

suficient.

Instanța de

apel a respins cererea motivând că în speța nu se regăsește situația pieirii

totale a bunului avută în vedere de textul legal, pieirea fiind, eventual

parțială.

Însă, prin

pieire parțială a bunului se poate înțelege atât o dispariție fizica parțială,

cât și o diminuare semnificativă a valorii acestuia, nedatorată uzurii.

În orice

cerere întemeiată pe art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanța trebuie să analizeze fapta, vinovăția și legătura de cauzalitate. Prin

probele administrate, s-a demonstrat că responsabilitatea aparține pârâților

care, prin modul în care au „conservat” opera, au pricinuit o pagubă ce a

condus la diminuarea valorii de circulație a obiectului cu aproape 50%.

Recurentele

solicită admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul ca, pe lângă

restituirea sculpturii, pârâtele să fie obligate și la plata sumei de

14.700.000 lei reprezentând contravaloarea cu care s-a diminuat valoarea de

circulație a bunului.

În drept,

cererea este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național critică decizia

pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente:

Motivarea

deciziei recurate este contradictorie, străină de natura pricinii, dată cu

aplicarea și interpretarea greșită a legii și a probelor administrate.

S-a reținut

greșit că preluarea statuetei s-a făcut în fapt, în lipsa unui act juridic

valabil încheiat, concluzia instanței fiind contrazisă chiar de către G.R. în

interviul publicat de ziarul „F.”.

Argumentul

instanței de apel potrivit căreia articolul respectiv ar fi o mărturisire

extrajudiciară, care nu poate fi luată în considerare, este fundamental greșit.

Legea nu împiedică să se considere că extrasul de ziar este un înscris,

legiuitorul nedistingând sub acest aspect.

Este

contrazis și textul prevăzut de art. 1205 C. civ., pentru că achiziționarea operei contra unei sume de bani a fost dovedită cu martori, iar instanța nu putea

să rețină o situație contrară.

Este adevărat

ca Statul Român nu a putut prezenta înscrisul doveditor ca instrumentum

probationis al perfectării vânzării între parți, însă acest fapt nu este o

dovadă a inexistentei vânzării și a preluării abuzive a statuetei de către

Statul Român.

Se mai

susține că, față de probele administrate, instanța trebuia să rețină că

statueta „C.P.” fost cumpărată de Statul Român de la R.M. cu suma de 25.000 lei. Această împrejurare se sprijină pe următoarele argumente:

Consimțământul

vânzătorului este o chestiune de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de

probă, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1295 C. civ.

Contrar

dispozițiilor art. 1295 C. civ., ce nu prevede obligativitatea formei scrise a

perfectării vânzării, instanța de apel reține aceasta obligație, stabilind fără

temei legal că doar înscrisurile semnate de ambele părți pot face dovada

consimțământului vânzătoarei R.M.

Fiind o

chestiune de fapt, judecătorul are, potrivit art. 1170 C. civ., libertate deplina în aprecierea probelor, având la dispoziție toate mijloacele de probă

admise de lege și obligația, potrivit art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.,

să stăruie în aflarea adevărului, examinând toate probele administrate,

inclusiv prezumând existența sau inexistența unor acte sau fapte cu relevanță

juridică pornind de la înscrisurile prezentate.

Înscrisurile

prezentate, mai ales procesul - verbal de preluare ca urmare a ofertei de

vânzare, au valoare probatorie directă întrucât, în condițiile în care acestea

erau întocmite în epocă, certifică existența unor fapte juridice relevante:

existența unei oferte de vânzare a statuetei din partea M.R., evaluarea în urma

ofertei, și cumpărarea statuetei de Statul Român.

Pe de altă

parte, declarațiile martorelor M.B.S. și C.D.M. sunt mărturii indirecte și

contradictorii. Mărturia privind exercitarea de violențe nu se coroborează cu

alte înscrisuri din care să rezulte că G.R. și R.M. au fost cercetați,

anchetați, arestați de autoritățile vremii pentru a fi determinați să cedeze

statuia statului. De altfel, în speță este puțin verosimil ca reprezentanți ai

statului să exercite violențe asupra familiei R. pentru a-i determina să cedeze

statueta statului până în anul 1965, întrucât este de notorietate faptul că B.

era considerat reprezentantul unei arte decadente fără a fi însă interzis la

deținere.

Instanța de

fond era datoare să examineze și să rețină cu valoare probatorie directă

declarațiile martorilor S.D.N. și C.P. care, în calitate de angajați ai

Muzeului și ai Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național au

descris modul în care se făcea achiziționarea obiectelor propuse de

colecționari spre achiziție.

Prețul

vânzării a fost plătit.

Instanța

trebuia să coroboreze declarația martorului C.P. cu nota contabilă din 12

februarie 1958 și să prezume că plata a fost făcută către doamna R.

Este adevărat

că, procesul - verbal datat 30 mai 1957, nu conține expres dovada plații

prețului, dar acest fapt este irelevant sub aspectul perfectării vânzării, față

de prevederile art. 1295 C. civ.

În concluzie,

arată recurentul, prin interpretarea coroborată a probelor administrate,

instanța de apel trebuia să înlăture ca nedovedite susținerile reclamantelor în

sensul preluării abuzive, fără titlu a statuetei, să constate că dobândirea

operei de către stat s-a făcut prin cumpărare și să facă aplicarea art. 6 din

Legea 213/1998.

În drept,

cererea este întemeiată pe prevederile art. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Muzeul Național de Artă al României formulează prin motivele de recurs

următoarele critici:

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se susține nelegalitatea deciziei recurate pentru

următoarele argumente:

a. Încălcarea

dispozițiilor imperative privind citarea Statului la Ministerul Economiei si Finanțelor Publice.

În raport de

petitul cererii de chemare in judecată, astfel cum acesta a fost precizat,

soluționarea capătului de cerere privind răspunderea delictuală se putea face

numai în măsura în care, în raport de dispozițiile art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007,

Statul era reprezentat de Ministerului Economiei si Finanțelor Publice.

b. Încălcarea

dispozițiilor imperative privind dreptul la apărare prin respingerea probei cu

martori propusă de Muzeul Național de Artă al României.

Date fiind

împrejurările cauzei, administrarea probei cu martori era nu numai admisibilă,

avându-se în vedere administrarea probei similare la fondul cauzei în raport de

dispozițiile derogatorii ale art. 1191 alin. (3) C. civ., dar și pertinentă și

concludentă.

c. Încălcarea

dispozițiilor imperative privind soluționarea cererii de recuzare a completului

a produs Muzeului Național de Artă al României o vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea hotărârii.

La termenul

din data de 18 noiembrie 2008 instanța a acordat cuvântul pe probe, iar la

propunerea Muzeul Național de Artă al României de a fi administrată proba cu

martori în vederea dovedirii consimțământului vânzătorilor, instanța a reținut:

„consimțământul vânzătorilor trebuie dovedit numai cu înscrisuri”.

Deși erau

întrunite condițiile legale de admisibilitate a cererii de recuzare, cererea a

fost respinsă în mod greșit și a fost menținut completul de judecată care și-a fundamentat

soluția în raport de opinia exprimată la termenul din 18 noiembrie 2008.

Pronunțarea apriorică a instanței de apel asupra soluției ce urmează a fi dată

încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului,

instanța nefiind independentă și imparțială de vreme ce soluția este deja

stabilită.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că decizia recurată este nelegală

pentru următoarele argumente:

a. Instanța de

apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr.

182/2000 republicată privind scutirea de plata taxei de timbru.

Legea nr. 182/2000

republicată are ca obiect protecția patrimoniului, revendicarea bunurilor de

patrimoniu deținute de stat fiind doar o excepție. Tocmai de aceea, art. 99 alin.

(2) din Legea 182/2000 prevede că acțiunile în revendicare sunt scutite de taxa

de timbru. Excepția este de strictă interpretare și, pe cale de consecință,

scutirea acordată nu poate fi extinsă asupra altor cereri în pretenții materiale

îndreptate împotriva statului, indiferent de temeiul acestora.

b. Instanța de

apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1191 și 1198 alin. (4) C.

civ.

În

administrarea și interpretarea probelor aflate la dosar, instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1171, art. 1173, art. 1191, art. 1197,

art. 1198, art. 1205, art. 1890 C. civ., fapt ce a constituit premisa falsă a

pronunțării unei soluții eronate.

În lipsa înscrisului

doveditor a vânzării - distrus ca urmare a evenimentelor din 1989 când sediul

Muzeului Național de Artă al României a fost incendiat - esențială în

stabilirea consimțământului părților la vânzare era atitudinea exteriorizată

înainte sau ca urmare a acordului la vânzare, fapt ce putea fi dovedit cu martori.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut și aplicat greșit

dispozițiile art. 1198 alin. (1) C. civ., analizând ipoteza „imposibilitatea reconstituirii

înscrisului doveditor al vânzării”, când, în fapt, Muzeul Național de Artă al

României a invocat imposibilitatea conservării înscrisului ca probă,

imposibilitate datorată intervenirii unui caz de forță majoră cum a fost

incendierea Muzeului la Revoluția din decembrie 1989.

c. Aplicarea greșita

a dispozițiilor art. 1191 C. civ., a făcut ca în mod greșit instanța de apel să

rețină inadmisibilitatea probei cu mărturisire pe considerentul neîntrunirii

cerințelor art. 1205 C. civ.

Dacă ar fi

aplicat în mod corect dispozițiile art. 1191 alin. (3) și art. 1198 pct. 4 C. proc. civ, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că, în măsura în care la fondul cauzei au

fost audiați martori, în egală măsură instanța trebuia și putea să țină seama

și să valorifice înscrisul probator al mărturisirii extrajudiciare, acest fapt

fiind conform dispozițiilor art. 1205 C. civ.

d. Interpretarea

greșită a dispozițiilor legale privind administrarea probelor a condus la

pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale, vânzarea statuetei fiind pe

deplin dovedită.

Instanța avea

obligația să stăruie în aflarea adevărului, examinând toate probele

administrate, inclusiv prezumând existența sau inexistența unor acte sau fapte

cu relevanță juridică pornind de la înscrisurile autentice întocmite în epocă,

înscrisuri care constatau o anumita situație de fapt și de drept.

Esențiale în

stabilirea adevărului erau înscrisurile autentice, încheiate potrivit art. 1171 C. civ. de funcționari ai statului competenți, întrucât spre deosebire de mărturii care sunt de

cele mai multe ori alterate de trecerea vremii, acestea pot fi păstrate îndelung,

reflectând fidel cele întâmplate.

Așadar,

înscrisurile prezentate de Muzeul Național de Artă al României, chiar dacă nu

sunt semnate de autorii reclamantelor fac dovada deplină a celor reținute in

cuprinsul lor de funcționari ai statului, fiind credibile și preferabile

mărturiei indirecte a unor.

În lipsa

contractului de vânzare cumpărare, ca instrumentum probationis pierit în zilele

Revoluției din decembrie 1989, procesul - verbal de predare datat 30 mai 1957

fiind semnat de funcționarul anume desemnat cu primirea statuetei, atestă că

intrarea în gestiunea Muzeul Național de Artă al României este consecința a

două fapte juridice relevante constatate personal, așa cum acestea sunt

descrise în înscrisul redactat: existența unei oferte de cumpărare a statuetei

făcută de R.M. la un preț de 25.000 lei și existența unei hotărâri a Comisiei

Speciale a muzeului, care examinând statueta prezentată spre cumpărare, a

acceptat oferta făcută.

Aplicarea

corectă a dispozițiilor art. 1170 C. civ., implica obligația instanței de a

corobora înscrisurile autentice atât cu declarațiile martorilor S.D.N. și C.P.,

cât și cu mărturisirea fostului proprietar G.R. din ziarul „F.” publicată în

anul 1975.

Declarațiile

martorelor M.B.S. și C.D.M., audiate la cererea intimatelor reclamante trebuiau

înlăturate ca puțin credibile, acestea necoroborându-se cu nici o alta probă,

fiind contrare mărturiei lui G.R. și contrazise de alte elemente ce țin de

contextul social și istoric în care se susține că a avut loc pretinsul fapt al

preluării abuzive.

e. Aplicarea greșită

a art. 1295 și urm. C. civ. a făcut ca instanța să rețină în mod greșit că

prețul a fost stabilit unilateral și că nu a fost plătit.

Declarația

martorului C.P. se coroborează cu nota contabilă nr. 24 din 12 februarie 1958.,

iar lipsa dovezii de plată a prețului nu induce ideea săvârșirii unui abuz ci,

cel mult, la ideea existenței unei creanțe a vânzătorului împotriva

cumpărătorului.

f. Greșita aplicare

a dispozițiilor art. 1890 C. civ., privind prescripția achizitiva de 30 de ani

ca mod de dobândire a bunului mobil revendicat, instanța de apel reținând

greșit că aceste dispoziții intră în contradicție cu dispozițiile art. 99 alin.

(2) din Legea 182/2000 republicată.

Posesia

exercitată de stat, chiar și în absenta unui titlu, așa cum au reținut

instanțele, nu este viciată întrucât din probele administrate nu rezultă că pe

parcursul a celor 50 de ani statul ar fi săvârșit acte de violență asupra

familiei R. pentru conservarea posesiei.

Așa zisă

violență generică a statului din anii 1950 - 1960, nu constituie în sine viciu

întrucât, prin niciuna din legile edictate după 1990, nu s-a prevăzut expres

acest fapt, deși statul avea o astfel de posibilitate.

La termenul

de judecată din data de 28 ianuarie 2010, recurentul Muzeul de Artă al României

a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, susținând că, față

de dispozițiile art. 99 din Legea 182/2000, pentru repararea prejudiciilor

pretinse, reclamantele trebuiau să formuleze cererea în contradictoriu cu

Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând, în

baza art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., cu prioritate această excepție, Înalta Curte constată că ea nu este fondată pentru

următoarele considerente:

Reclamantele

au învestit instanța cu o cerere în revendicare a unui bun mobil, solicitând

restituirea în natură sau prin echivalent a acestuia.

Acțiunea în

revendicare, definită ca fiind acțiunea reală prin care proprietarul care a

pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar,

nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia

asupra bunului. Or, este necontestat în cauză că sculptura „C.P.” care

constituie obiectul material al pretențiilor deduse judecății se află în

posesia recurentului Muzeul Național de Artă al României. Această posesie,

raportată la finalitatea urmărită prin promovarea cererii și care este

restituirea bunului în litigiu, face ca recurentul să fie cel obligat în

raportul juridic dedus judecății, adică cel ce are calitate procesuală pasivă.

Calitatea

procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută chiar de legiuitor

prin dispozițiile actului normativ pe care se întemeiază cererea formulată.

Astfel, art. 99 din Legea 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile ce intră

în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către

„instituțiile deținătoare”, norma legală trimițând din nou, în aplicare regulii

generale anterior expuse, la posesorul operei revendicate.

Nu în ultimul

rând, Înalta Curte constată că pe parcursul soluționării litigiului de către

Tribunalul București după casarea cu trimitere dispusă de instanța de recurs,

pârâtul Muzeul de Artă al României a susținut că are, alături de Ministerul

Culturii și Cultelor, calitate procesuală pasivă în cauză, „întrucât aceste

două instituții exercită dreptul de proprietate în numele statului” asupra bunului

revendicat de reclamante (încheierea de la termenul de judecată din data de 5

iunie 2007).

În ceea ce

privește solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtelor la plata sumei cu

care s-a diminuat valoarea bunului revendicat, Înalta Curte apreciază că

pârâtul Muzeul de Artă al României are, de asemenea, calitate procesuală

pasivă.

Calitatea

procesuală pasivă aparține subiectului pasiv al raportului juridic și se

apreciază prin raportare la dreptul subiectiv afirmat sau pretins, a cărei

existență sau inexistență se va constata, în final, prin hotărârea

judecătorească.

Reclamantele

au pretins că diminuarea valorii operei revendicate s-a produs în perioada în

care statueta s-a aflat în posesia pârâtului recurent, fiind determinată de

întreținerea necorespunzătoare a bunului efectuată de posesor. Prin urmare, în

raportul juridic astfel dedus judecății, cel obligat la executarea pretențiilor

formulate, cel ce este subi