ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2958/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 februarie 2001, reclamanții M.I.M.M. (născută C.), C.C.I.D. și A.I.D.(născută C.), au chemat în judecată Ministerul Culturii, Biblioteca Națională a României și Academia Română, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună retrocedarea în natură și lăsarea în liberă și netulburată posesie a bunurilor cuprinse în anexa 1 la acțiune, cuprinzând 34 incunabule originale și 12 incunabule în fotocopii și facsimile, proprietatea acestora și care formează „Colecția Konstantin Karadja” aflată în detențiunea precară a Bibliotecii Naționale a României, precum și a Academiei Române, cu referire la două incunabule.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că bunurile au aparținut academicianului C.I.K., autorul acestora. Acestea au format cunoscuta „Colecție Konstantin Karadja”, compusă din bunuri de valoare deosebită, incluzând tablouri, lucrări de sculptură, arme vechi, etc. Prin adresa nr. 3971 din 18 martie 1948, academicianul K. a fost încunoștiințat de Ministerul Artelor, prin Direcțiunea Artelor, că toate bunurile mobile care formează colecția menționată, precum și colecțiile de documente și cărți vechi au fost declarate bunuri de utilitate publică. Ministerul Artelor, prin decizia nr. 1926/1948, a recunoscut calitatea autorului reclamanților de titular al dreptului de proprietate asupra colecției, pe care l-a obligat să nu le înstrăineze și și-a asumat obligația de protecție, supraveghere și conservare a bunurilor menționate.

Reclamanții au susținut că autorul acestora a fost deposedat prin violență și că nu corespunde adevărului, susținerea pârâților, privitoare la înstrăinarea convențională a colecției. Prin sentința nr. 1592 din 13 decembrie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că statul a intrat în posesia bunurilor respective ca urmare a manifestării de voință a autorului reclamanților care, în cursul anului 1948, a solicitat declararea colecției sale de artă ca fiind de utilitate publică. Această ofertă a fost acceptată prin decizia din 11 martie 1948 a Ministerului Artelor. Ca atare, chiar dacă s-ar accepta că autorul reclamanților a fost proprietarul bunurilor în litigiu, ceea ce nu s-a dovedit în cauză, urmează a se constata că, urmare cedării colecției, în favoarea statului a fost constituit un drept de uzufruct.

Uzufructul constituit în favoarea statului este fără termen, adică pur și, ca atare, acesta continuă să subziste și în prezent. Or, chiar dacă ar fi proprietari ai bunurilor menționate, reclamanților nu li se poate restitui colecția asupra cărora aceștia ar avea doar drept de dispoziție, nuda proprietate, nu și dreptul de a poseda și a folosi. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanții au declarat apel, susținând că sentința atacată este netemeinică și nelegală. Astfel, pentru a se pronunța în sensul respingerii acțiunii, instanța de fond nu a avut în vedere că: - reclamanții sunt proprietarii bunurilor în litigiu; - nu a existat și nu există un drept de uzufruct al statului asupra bunurilor în litigiu; - art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 dispune în sensul restituirii bunurilor preluate de către stat.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanții au arătat că dovada dreptului de proprietate al autorului acestora asupra bunurilor în litigiu a fost făcută cu înscrisuri și recunoscut de pârâte. În mod nelegal prima instanță a dispus reclamanților să facă dovada dreptului de proprietate asupra fiecărui bun în parte. Totodată, în mod greșit s-a apreciat cu privire la existența dreptului de uzufruct al statului, deoarece utilitatea publică nu înseamnă un astfel de drept, fără termen sau condiție. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar recunoaște un drept de uzufruct, acesta nu poate depăși 30 de ani. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 196/A din 22 aprilie 2002, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a apreciat că cererea reclamanților are natura juridică a unei acțiuni în revendicare mobiliară. Or, în raport de dispozițiile art. 1909 C. civ., în favoarea posesorului bunurilor mobile este creată o prezumție absolută de proprietate. În acest context, probele administrate de reclamanți nu fundamentează excepția prevăzută de art. 1909 C. civ., referitoare la posesorul de rea-credință. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanții au declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt netemeinice și nelegale, invocând în susținere următoarele motive: - în mod greșit prima instanță a respins acțiunea, ca nefondată, apreciind că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și că în favoarea statului s-a făcut dovada constituirii unui drept de uzufruct; - în mod greșit instanța de fond a înlăturat apărarea pârâților privind dobândirea dreptului de proprietate prin cumpărare și prin prescripție instantanee; - pârâții nu au declarat apel și, ca atare, instanța de control judiciar nu a fost investită cu examinarea modului de dobândire a dreptului de proprietate al acestora asupra bunurilor în litigiu; - motivarea instanței de apel este contradictorie, dobândirea dreptului de proprietate prin convenție și dobândirea acestuia în temeiul prescripției instantanee excluzându-se reciproc; - statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate, pe de o parte pentru că pârâții nu puteau deține bunurile menționate decât în baza dreptului de administrare operative și, pe de altă parte, că acesta nu putea contracta cu el însuși, în sensul că nu putea cumpăra de la anticariat; - statul nu a dobândit dreptul de proprietate nici prin prescripție, deoarece acesta nu a avut o posesie utilă, netulburată; - după preluarea imobilului în care a locuit autorul și organizarea acestuia pentru activitatea muzeistică,

toate bunurile din colecție au fost luate din posesia autorului și trimise la instituții specializate ale statului. Ca atare, deposedarea de bunuri și conservarea posesiei s-au făcut prin violență. În concluzie, reclamanții au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 301 1 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”. În cauză, reclamanții nu au indicat motivele de recurs. Totuși recurenții au formulat critici cu privire la hotărârea atacată, susținând că aceasta este netemeinică și nelegală.

Ca atare, calea de atac exercitată urmează a fi examinată în raport de excepția reglementată în art. 306 alin. (3) C. proc. civ. În acest context, se poate aprecia că recursul declarat de reclamanți vizează provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate în raport de motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Este de reținut, sub un prim aspect că, așa cum în mod corect s-a apreciat, în cauză cererea introductivă de instanță a reclamanților are natura unei acțiuni în revendicare mobiliară. Pârâții nu au contestat că bunurile revendicate se află în posesia acestora. În raport de această situație, afirmată de reclamanți și necontestată de pârâți, în favoarea acestora din urmă operează prezumția jus et de juris a proprietății, conform art. 1909 C. civ.

Reclamanții susțin că autorul acestora a fost deposedat prin violență, împrejurare în raport de care în cauză operează excepția prevăzută de art. 1909 alin. (2) C. civ. Or, în cazul în care proprietarul nu s-a desesizat de bun prin propria-i voință, art. 1909 alin. (2) C. civ. stabilește și un termen de exercitare a acțiunii în revendicare, de 3 ani, având natura unui termen de decădere. Ca atare, neexercitarea acțiunii înăuntrul acestui termen duce la pierderea dreptului la acțiune a revendicantului, la împlinirea acestuia. Așa fiind, în mod corect acțiunea reclamanților, exercitată numai în anul 2001, a fost respinsă, deși din hotărârea primei instanțe, menținută de instanța de apel, ca urmare a respingerii căii de atac exercitate de reclamanți, nu rezultă examinarea cauzei sub acest aspect.

Deoarece acțiunea în revendicare mobiliară are o aplicație restrânsă, exclusiv în acele situații în care nu operează regula stabilită prin art. 1909 C. civ., cu referire la posesia de bună-credință, revendicantul este obligat a proba, între altele, că a fost posesor al bunului revendicat și că acesta a ieșit din patrimoniul lui fără voia sa. Ca atare, în mod corect instanța de judecată a încuviințat administrarea de probe, iar soluția adoptată este susținută de probatoriul administrat care nu a confirmat îndeplinirea condiției privitoare la ieșirea bunurilor din posesia autorului reclamanților, fără voia acestuia. Așa fiind, menținând hotărârea primei instanțe, prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă, ca nefondată, instanța de apel a pronunțat o soluție nesupusă cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., vizate de recurenți. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.I.M.M. , A.I.D. și C.C.I.D. împotriva deciziei nr. 196/A din 22 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2004.