ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2958/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 20 februarie 2001,

reclamanții M.I.M.M. (născută C.), C.C.I.D. și A.I.D.(născută C.), au chemat în

judecată Ministerul Culturii, Biblioteca Națională a României și Academia

Română, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de

judecată să dispună retrocedarea în natură și lăsarea în liberă și netulburată

posesie a bunurilor cuprinse în anexa 1 la acțiune, cuprinzând 34 incunabule

originale și 12 incunabule în fotocopii și facsimile, proprietatea acestora și

care formează „Colecția Konstantin Karadja” aflată în detențiunea precară a

Bibliotecii Naționale a României, precum și a Academiei Române, cu referire la

două incunabule.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că bunurile au aparținut academicianului C.I.K., autorul acestora.

Acestea au format cunoscuta „Colecție Konstantin Karadja”, compusă din bunuri

de valoare deosebită, incluzând tablouri, lucrări de sculptură, arme vechi,

etc.

Prin adresa nr. 3971 din 18 martie

1948, academicianul K. a fost încunoștiințat de Ministerul Artelor, prin

Direcțiunea Artelor, că toate bunurile mobile care formează colecția

menționată, precum și colecțiile de documente și cărți vechi au fost declarate

bunuri de utilitate publică.

Ministerul Artelor, prin decizia nr.

1926/1948, a recunoscut calitatea autorului reclamanților de titular al

dreptului de proprietate asupra colecției, pe care l-a obligat să nu le

înstrăineze și și-a asumat obligația de protecție, supraveghere și conservare a

bunurilor menționate.

Reclamanții au susținut că autorul

acestora a fost deposedat prin violență și că nu corespunde adevărului,

susținerea pârâților, privitoare la înstrăinarea convențională a colecției.

Prin sentința nr. 1592 din 13

decembrie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea

reclamanților, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că statul a intrat în posesia bunurilor respective ca urmare a

manifestării de voință a autorului reclamanților care, în cursul anului 1948, a

solicitat declararea colecției sale de artă ca fiind de utilitate publică.

Această ofertă a fost acceptată prin decizia din 11 martie 1948 a Ministerului

Artelor.

Ca atare, chiar dacă s-ar accepta că

autorul reclamanților a fost proprietarul bunurilor în litigiu, ceea ce nu s-a

dovedit în cauză, urmează a se constata că, urmare cedării colecției, în

favoarea statului a fost constituit un drept de uzufruct.

Uzufructul constituit în favoarea

statului este fără termen, adică pur și, ca atare, acesta continuă să subziste

și în prezent.

Or, chiar dacă ar fi proprietari ai

bunurilor menționate, reclamanților nu li se poate restitui colecția asupra

cărora aceștia ar avea doar drept de dispoziție, nuda proprietate, nu și

dreptul de a poseda și a folosi.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

reclamanții au declarat apel, susținând că sentința atacată este netemeinică și

nelegală. Astfel, pentru a se pronunța în sensul respingerii acțiunii, instanța

de fond nu a avut în vedere că:

- reclamanții sunt proprietarii

bunurilor în litigiu;

- nu a existat și nu există un drept

de uzufruct al statului asupra bunurilor în litigiu;

- art. 80 alin. (2) din Legea nr.

182/2000 dispune în sensul restituirii bunurilor preluate de către stat.

În dezvoltarea motivelor de apel,

reclamanții au arătat că dovada dreptului de proprietate al autorului acestora

asupra bunurilor în litigiu a fost făcută cu înscrisuri și recunoscut de

pârâte.

În mod nelegal prima instanță a

dispus reclamanților să facă dovada dreptului de proprietate asupra fiecărui

bun în parte.

Totodată, în mod greșit s-a apreciat

cu privire la existența dreptului de uzufruct al statului, deoarece utilitatea

publică nu înseamnă un astfel de drept, fără termen sau condiție.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar

recunoaște un drept de uzufruct, acesta nu poate depăși 30 de ani.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 196/A din 22 aprilie 2002, a respins apelul

declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de control judiciar a apreciat că cererea reclamanților are natura

juridică a unei acțiuni în revendicare mobiliară.

Or, în raport de dispozițiile art.

1909 C. civ., în favoarea posesorului bunurilor mobile este creată o prezumție

absolută de proprietate.

În acest context, probele

administrate de reclamanți nu fundamentează excepția prevăzută de art. 1909 C.

civ., referitoare la posesorul de rea-credință.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

reclamanții au declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare

sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că hotărârile

pronunțate în cauză sunt netemeinice și nelegale, invocând în susținere

următoarele motive:

- în mod greșit prima instanță a

respins acțiunea, ca nefondată, apreciind că nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate și că în favoarea statului s-a făcut dovada constituirii unui drept

de uzufruct;

- în mod greșit instanța de fond a

înlăturat apărarea pârâților privind dobândirea dreptului de proprietate prin

cumpărare și prin prescripție instantanee;

- pârâții nu au declarat apel și, ca

atare, instanța de control judiciar nu a fost investită cu examinarea modului

de dobândire a dreptului de proprietate al acestora asupra bunurilor în

litigiu;

- motivarea instanței de apel este

contradictorie, dobândirea dreptului de proprietate prin convenție și

dobândirea acestuia în temeiul prescripției instantanee excluzându-se reciproc;

- statul nu a dobândit niciodată

dreptul de proprietate, pe de o parte pentru că pârâții nu puteau deține

bunurile menționate decât în baza dreptului de administrare operative și, pe de

altă parte, că acesta nu putea contracta cu el însuși, în sensul că nu putea

cumpăra de la anticariat;

- statul nu a dobândit dreptul de

proprietate nici prin prescripție, deoarece acesta nu a avut o posesie utilă,

netulburată;

- după preluarea imobilului în care

a locuit autorul și organizarea acestuia pentru activitatea muzeistică, toate

bunurile din colecție au fost luate din posesia autorului și trimise la

instituții specializate ale statului. Ca atare, deposedarea de bunuri și

conservarea posesiei s-au făcut prin violență.

În concluzie, reclamanții au

solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 301

1

alin.

(1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

„motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.

În cauză, reclamanții nu au indicat

motivele de recurs.

Totuși recurenții au formulat

critici cu privire la hotărârea atacată, susținând că aceasta este netemeinică

și nelegală.

Ca atare, calea de atac exercitată

urmează a fi examinată în raport de excepția reglementată în art. 306 alin. (3)

C. proc. civ.

În acest context, se poate aprecia

că recursul declarat de reclamanți vizează provocarea unui control judiciar al

hotărârii atacate în raport de motivele de modificare prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Este de reținut, sub un prim aspect

că, așa cum în mod corect s-a apreciat, în cauză cererea introductivă de

instanță a reclamanților are natura unei acțiuni în revendicare mobiliară.

Pârâții nu au contestat că bunurile

revendicate se află în posesia acestora.

În raport de această situație,

afirmată de reclamanți și necontestată de pârâți, în favoarea acestora din urmă

operează prezumția

jus et de juris

a proprietății, conform art. 1909 C.

civ.

Reclamanții susțin că autorul

acestora a fost deposedat prin violență, împrejurare în raport de care în cauză

operează excepția prevăzută de art. 1909 alin. (2) C. civ.

Or, în cazul în care proprietarul nu

s-a desesizat de bun prin propria-i voință, art. 1909 alin. (2) C. civ.

stabilește și un termen de exercitare a acțiunii în revendicare, de 3 ani,

având natura unui termen de decădere.

Ca atare, neexercitarea acțiunii

înăuntrul acestui termen duce la pierderea dreptului la acțiune a

revendicantului, la împlinirea acestuia.

Așa fiind, în mod corect acțiunea

reclamanților, exercitată numai în anul 2001, a fost respinsă, deși din

hotărârea primei instanțe, menținută de instanța de apel, ca urmare a

respingerii căii de atac exercitate de reclamanți, nu rezultă examinarea cauzei

sub acest aspect.

Deoarece acțiunea în revendicare

mobiliară are o aplicație restrânsă, exclusiv în acele situații în care nu

operează regula stabilită prin art. 1909 C. civ., cu referire la posesia de

bună-credință, revendicantul este obligat a proba, între altele, că a fost

posesor al bunului revendicat și că acesta a ieșit din patrimoniul lui fără

voia sa.

Ca atare, în mod corect instanța de

judecată a încuviințat administrarea de probe, iar soluția adoptată este

susținută de probatoriul administrat care nu a confirmat îndeplinirea condiției

privitoare la ieșirea bunurilor din posesia autorului reclamanților, fără voia

acestuia.

Așa fiind, menținând hotărârea

primei instanțe, prin care acțiunea reclamanților a fost respinsă, ca

nefondată, instanța de apel a pronunțat o soluție nesupusă cazurilor de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizate de

recurenți.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții M.I.M.M. , A.I.D. și C.C.I.D. împotriva deciziei nr. 196/A din 22

aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2004.