ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2627/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2627/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 5 iulie 2006, reclamanții G.J., G.G.J.,

L.M., C.M., C.I.A.M., M.Ș.H., M.T.N., M.S.E. și R.I.A. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Național

de Artă a României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea

ce se va pronunța să fie obligate pârâtele de rang 1, 2 și 3 să permită reclamanților

identificarea, în arhivele pârâtelor sau ale instituțiilor subordonate a tuturor

bunurilor culturale mobile aparținând colecției Ș. (B.) D., precum și accesul la

orice documente referitoare la modul de preluare a acestor bunuri de către Statul

Român (art. 80 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 182/2000 privind protejarea

patrimoniului național cultural mobil, cu modificări și completări); să fie obligate

pârâtele de rangul 1, 2 și 3 să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților

toate bunurile culturale (tablouri, sculpturi, obiecte de mobilier, tapiserii, covoare,

ceramica, obiecte decorative), proprietatea autorului lor, Ș. (B.) D., desemnate

generic cu numele de „Colecția B.D." din care sunt identificate:

A. Existente efectiv la

Muzeul de Artă Craiova:

după Antonio Canova; 2. Cele trei grații, sculptură marmură Carrara după Antonio

Canova; 3. Lupta dintre leu și șarpe, sculptură bronz, Antoine Louis Barye; 4. Pallas

Athena, sculptură marmură Prosper d Epinay; 5. Venus cu delfinul, sculptură marmură,

copie după Parxiteles, sec. 19; 6. Mercur, sculptură bronz, anonim, sec. 19; 7.

Eros, sculptură bronz, anonim sec. 19; 8. Pluto (Platon), sculptură bronz, anonim

sec. 19; 9. Beatrice, bust de marmură, sculptor italian, Dante Zei; 10. Venus îngenunchiată,

sculptură marmură anonim sec.19; 11. Cap de copil care plânge, sculptură marmură,

Carlo Papini; 12. Nud de femeie, sculptură marmură Ernest Segor; 13. Amurgul sau

Crepusculul, tablou ulei pe pânză, Rigolot; 14. Portret de tânăr, ulei pe pânză,

anonim sec. 19; 15. Copac cu troiță, tablou, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 16.

2 (două) vase mari ornamentale de Sevres, porțelan sec. 19 cu scene din viața lui

Napoleon I; 17. 2 (două) ceasuri mari în monturi de grupuri alegorice, din bronz,

din a ll-a jumătate a sec. XVIII-lea; 18. Vas ornamental mare de Sevres, porțelan,

sec. 18 cu scene pastorale; 19. Tapiserie franțuzească sec. 18 sau 19; 20. 2-4 vase

mari de ceramică italienească sec 16 sau 17; 21. Cap de copil cu o muscă, sculptura

marmură.

B. Menționate în arhivele

Muzeului de Arta Craiova:

Copil scriind, sculptură marmură; 3. Leoaica, sculptură bronz sec. 19; 4. 3 ceasuri

mari montate în grupuri alegorice de bronz sau faianța; 5. Vase ornamentale de porțelan

chinezesc.

C. La acestea se adaugă

bunurile culturale aparținând colecției care vor fi identificate sau localizate

la oricare din pârâtele de rang 1, 2 sau 3, ori la instituțiile subordonate lor.

Reclamanții au mai solicitat

obligarea pârâților, în solidar, să le plătească contravaloarea la nivelul prețurilor

de piață a obiectelor care nu mai pot fi restituite în natură, deoarece au pierit

sau nu mai pot fi găsite, deși ele au aparținut autorului lor Ș. (B.) D. și au fost

identificate ca făcând parte din colecția de obiecte culturale însușită de Statul

Român.

Și-au estimat provizoriu

valoarea colecției la o sumă de minimum 1.000.000 RON, ceea ce atrage competența

de judecată a tribunalului.

Acțiunea este scutită

de taxa de timbru, conform art. 80 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000,

modificată și completată.

În motivarea cererii,

se arată că bunurile culturale din colecția „B.D." au valoare deosebită și

sunt în parte deținute de Muzeul de Artă Craiova.

Obiectele respective au

decorat casa marelui bogătaș craiovean Ș. (B.) D., iar la muzeul craiovean au ajuns

foarte puține lucrări provenind din această casă. Lucrările sunt menționate în Revista

muzeelor și monumentelor nr. 5 din anul 1985, pag. 77 și în lucrarea Craiova - studii

și cercetări de istorie și istoria artei a lui P.R., editura H., Craiova 1999.

Din lucrările sus citate,

rezultă că bunurile menționate în petitul acțiunii la litera A, poz. 1-17, se află

expuse în incinta Muzeului de Artă din Craiova și că ele aparțin în mod necontestat

„Colecției B.D.", provenind din patrimoniul acestuia.

Bunurile de la poz. 18-19

sunt descrise ca atare în lucrarea „Muzeul de Artă Craiova" Editura A.- P.R.

Cele de la pozițiile 20-21

au existat, de asemenea, în casa din str. B., în prezent fiind expuse în Muzeul

de Artă Craiova.

Bunurile de la litera

B pozițiile 1-5 au aparținut în mod sigur Colecției, după cum rezultă din datele

de arhivă ale Muzeului de Artă Craiova, văzute și confirmate de P.R., precum și

de cercetătorii care au elaborat numărul 5 din anul 1985 al Revistei muzeelor și

monumentelor.

S-a mai precizat, că obiectele

ajunse la muzeul craiovean au intrat pe căi ocolite în posesia acestuia și că nu

a putut fi vorba despre o donație benevolă și legală făcută muzeului de către Ș.

(B.) D., deoarece într-un asemenea caz, toată colecția ar fi ajuns integral la muzeu,

nu doar câteva obiecte; că imobilul din Craiova str. B., proprietatea lui Ș. (B.)

D., a fost preluat abuziv de regimul comunist, făcând obiectul Legii nr. 10/2001.

Odată cu imobilul, au fost confiscate și obiectele de artă, care s-au risipit apoi

în diferite muzee și/sau locații ale unor potentați comuniști.

Cu notificarea nr. 309

bis din 4 martie 2006, reclamanții s-au adresat Muzeului de Artă Craiova, solicitând

acestuia să le comunice, în conformitate cu alin. (2) din Legea nr. 182/2000, modul

în care statul a preluat bunurile mobile ale lui Ș. (B.) D. și/sau în ce modalitate

a intrat Muzeul de Artă Craiova în posesia acestor bunuri.

Deși notificarea a ajuns

la destinație și confirmarea ei s-a făcut prin luare de semnătură, muzeul nu a răspuns

cererii reclamanților. Au arătat, că statul nu a preluat în vreun mod legal aceste

bunuri, iar o eventuală „donație" a lor de către proprietar nu ar fi decât

un act fără valoare, nul absolut, făcut fără intenția reală de a dona; că există

dovada certă că și alte bunuri au fost preluate abuziv de organele statului, și

că ele nu se regăsesc în sălile Muzeului de Artă Craiova, unele fiind evidențiate

totuși în documentele din arhivă; că reclamanții sunt îndreptățiți să se prevaleze

de dispozițiile art. 80 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 182/2000, care le permit

să solicite instituțiilor de resort accesul în arhivele acestora, pentru identificarea

și localizarea obiectelor culturale însușite de stat, precum și pentru stabilirea

modului cum au fost preluate.

În măsura în care unele

obiecte, deși au existat la data preluării, au pierit și nu se mai regăsesc, Statul

Român este dator să plătească despăgubirile cuvenite, precum și muzeele și/sau instituțiile

subordonate acestora, inclusiv Ministerul Culturii, în măsura în care datorită neglijenței

lor, bunuri care se vor dovedi că au intrat în custodia lor au pierit.

Sub aspectul calității

procesuale active, față de actele administrate în cauză, reclamanții arată că sunt

moștenitorii și dobânditorii drepturilor succesorale de pe urma autorului Ș. (B.)

D. și însumând cotele de succesiune ale acestora se obține: 48/256 (C.M.) + 48/256

(L.M.) + 12/256 (C.I.A.M.) + 12/256 (R.I.A.)+ 6/256 (M.S.E.) + 9/256 (M.T.N.) +

9/256 (M.Ș.H.) + 112/256 (G.J. și G.G.J.) = 256/256 = 1/1.

Cu alte cuvinte, reclamanții

întrunesc unanimitatea celor care au drepturi asupra patrimoniului mobil lăsat de

Ș. (B.) D. având, astfel, calitatea procesuală activă de a revendica.

Cu privire la calitatea

procesuală pasivă, reclamanții au arătat că pârâtele de rang 1, 2 și 3 sunt debitoare

atât ale obligației de a permite accesul la arhivele lor (sau ale instituțiilor

subordonate lor, în cazul Ministerului Culturii) pentru depistarea tuturor obiectelor

din colecție și evaluarea ipotetică a acestora în cazul că nu mai există efectiv,

cât și ale obligației de a restitui obiectele pe care le dețin (pârâtele de rang

2 și 3), în măsura în care dețin unele obiecte din colecție, iar pârâtul de rang

1 în măsura în care instituții subordonate ei dețin asemenea obiecte.

În plus, toate cele trei

pârâte sus menționate datorează despăgubiri pentru bunurile care, deși au fost în

posesia lor la un moment dat, au pierit sau au dispărut fără urmă și nu mai pot

fi restituite în natură.

Pârâta de rang 4 este

debitoarea obligației de despăgubire în solidar cu cele trei pârâte pentru ceea

ce acestea datorează și în plus, datorează singură despăgubiri pentru bunurile care

au aparținut Colecției, au fost confiscate, și nu se știe unde au fost depozitate,

„distribuite" sau pur și simplu definitiv înstrăinate.

La data de 28

septembrie 2006, pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea cererii, în principal, ca fiind promovată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca nefondată,

arătând că, în raport de motivarea în fapt și în drept, a acțiunii reclamanților,

nu se poate stabili în ce constă raportul juridic de obligații al Ministerului Culturii

și Cultelor în cauza dedusă judecății.

În aceste condiții, în

temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Culturii și Cultelor și a solicitat admiterea acestei excepții

și respingerea cererii de chemare în judecată față de această pârâtă, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pârâtul Muzeul Național

de Artă al României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării

acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune privind eventualele drepturi

bănești și ca o consecință a prescripției, excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților și excepția lipsei calității procesul pasive a Muzeului Național

de Artă al României, care nu are în patrimoniul său bunuri înregistrate ca făcând

parte din Colecția Ș. (B.) D.

La termenul din 23 martie

2007, reclamanții au renunțat în mod expres la judecată față de pârâtul Muzeul Național

de Artă al României, iar în ședința publică din 4 mai 2007, s-a dispus obligarea

reclamanților la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Muzeul Național de

Artă al României față de împrejurarea că renunțarea la judecată s-a făcut după comunicarea

cererii de chemare în judecată.

Muzeul de Artă Craiova,

prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece nu se

încadrează în dispozițiile art. 80 din Legea nr. 182/2000; a prescripției dreptului

la acțiune, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul fiind cel mai târziu

25 octombrie 2000, data apariției legii; a lipsei calității procesuale active a

reclamanților și pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece bunurile

culturale mobile se află în posesia muzeului încă de la înființare, exercitându-se

o posesie de bună credință, reală și utilă, conform art. 1909 alin. (1) C. civ.

și care valorează titlu de proprietate.

Excepțiile au fost puse

în discuția părților și soluționate odată cu fondul cauzei, potrivit dispozițiilor

art. 137 pct. 2 C. proc. civ., iar prima instanță a reținut, cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii reclamanților, invocată de către Muzeul de Artă Craiova,

că aceștia și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 80

din Legea nr. 182/2000 și pe art. 480-481 C. civ.

Potrivit art. 80 din Legea

nr. 182/2000, acțiunea în justiție este perfect admisibilă, legiuitorul acordând

dreptul persoanelor fizice sau juridice care au depus bunuri culturale mobile în

custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947 sau au fost preluate

ilegal de către autoritățile statului după 6 septembrie 1940, de a revendica aceste

bunuri, urmând a fi restituite de către instituțiile care le dețin pe baza unei

hotărâri judecătorești definitive, situație în care acțiunea este admisibilă, reclamanții

uzând de cadrul legal stabilit de către legiuitor.

Cu privire la prescripția

dreptului la acțiune și această excepție a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece

reclamanții și-au exprimat intenția de a intra în posesia bunurilor, formulând notificare

către persoana juridică deținătoare a bunurilor de patrimoniu.

Tribunalul nu a reținut

în cauză prezumția prevăzută de art. 1909 C. civ., ce nu poate fi invocată de către

Statul Român, care a intrat în mod abuziv în posesia unor bunuri aflate în patrimoniul

unor persoane fizice, printre care și autorul reclamanților, întrucât abuzul nu

creează drept.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului român, pe capătul doi de cerere, și

anume de a lăsa în deplină proprietate și posesie reclamanților bunurile ce au aparținut

autorului lor Ș. (B.) D., tribunalul a admis această excepție, întrucât acest pârât

nu poate fi obligat la o acțiune sau inacțiune față de bunuri care nu se află în

posesia sa, ci doar la contravaloarea acestora în cazul în care nu mai pot fi restituite

în natură, răspunderea Statului român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

fiind reglementată de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia.

Pe fond, tribunalul a

admis acțiunea, așa cum a fost precizată la termenul din 7 decembrie 2007 și a obligat

pârâtul Muzeul de Artă Craiova la restituirea bunurilor aflate în custodia sa și

identificate potrivit raportului de expertiză de specialitate, deoarece s-a făcut

dovada existenței bunurilor în colecțiile acestei pârâte, iar prin înscrisurile

depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii lui Ș.B.D., în

cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 80 din Legea

nr. 182/2000.

Față de cele arătate,

prin sentința civilă nr. 584 din 21 martie 2008, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților

invocată de pârâtul Muzeul de Artă Craiova; a respins, ca nefondată, excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamanților; a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, pe capătul

doi de cerere; a admis acțiunea formulată de reclamanții G.J., G.G.J., L.M., C.M.,

C.I.A.M., M.Ș.H., M.T.N., M.S.E. și R.I.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Culturii și Cultelor, Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Național de Artă a României,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost precizată la data

de 7 decembrie 2007; a obligat pârâtul Muzeul de Artă Craiova să restituie reclamanților

în deplină proprietate și posesie următoarele lucrări de artă aflate în posesia

sa: 1. Venus după baie, sculptură marmură Carrara, după Antonio Canova; 2.Cele trei

grații, sculptură marmură Carrara după Antonio Canova; 3. Lupta dintre leu și șarpe,

sculptură bronz, Antoine Louis Barye; 4. Pallas Athena, sculptură marmură Prosper

d Epinay; 5. Venus cu delfinul, sculptură marmură, copie după Parxiteles, sec. 19;

19; 8. Pluto (Platon), sculptură bronz, anonim sec. 19; 9. Beatrice, bust de marmură,

sculptor italian, Dante Zei; 10. Venus îngenunchiată, sculptură marmură anonim sec.

19; 11. Cap de copil care plânge, sculptură marmură Carlo Papini; 12. Nud de femeie,

sculptură marmură Emest Segor; 13. Amurgul sau Crepusculul, tablou ulei pe pânză,

Rigolot; 14. Portret de tânăr, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 15. Copac cu troiță,

tablou, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 16. 2 (două) vase mari ornamentale de Sevres

porțelan sec. 18 cu scene pastorale; 17. 2 (două) vase mari ornamentale de Sevres

porțelan sec. 19, scene din Viața lui Napoleon; 18. Tapiserie franțuzească sec.

18-19 anonim; 19. Vas Sevres scene Napoleon începutul secolului 19; au fost obligați

pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Statul Român, reprezentat de Ministerul

Economiei și Finanțelor, să plătească reclamanților contravaloarea următoarelor

bunuri ce nu pot fi restituite în natură: 2 vase de ceramică italienească sec 16-18

în valoare de 3.000 RON și două ceasuri mari în monturi alegorice în valoare de

30.000 RON și a omologat raportul de expertiză întocmit de profesor M.D., critic

de artă.

Prin decizia nr. 255 din

2 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile

declarate de apelanții-pârâți Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, ca nefondate; a admis apelul formulat de apelantul-pârât

Ministerul Culturii și Cultelor; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul

că a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâților Ministerul Culturii și

Cultelor, și Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, la

contravaloarea bunurilor care nu pot fi restituite în natură și anume cele două

vase de ceramică – Secolul XVI – XVIII și cele două ceasuri mari în monturi alegorice

și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate, reținând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește apelul

declarat de către Muzeul de Artă, acesta a fost respins, ca nefondat, cu motivarea

că, prin primul motiv de apel, apelantul a susținut nefondat că, în cauză, nu ar

fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 80 din Legea nr. 182/2000, față de răspunsul

dat de către Arhivele Naționale din care reiese că nu există documente privind preluarea

de către Statul Român a obiectelor menționate în colecția B.D., astfel că Statul

Român nu are un titlu de preluare.

Din răspunsul dat de către

Muzeul Olteniei, rezultă că acest muzeu a preluat obiectele de la Casa Armatei,

în baza adresei nr. 91 din februarie 1952, dar nu există nici un act oficial din

care să rezulte în ce bază a preluat Casa Armatei acele obiecte.

În 1954 a existat o predare

primire între secția istorie a Muzeului Regional al Olteniei și secția de artă a

Muzeului Regional al Olteniei a obiectelor respective, ceea ce nu constituie, însă,

un transfer de proprietate între persoane distincte, câtă vreme este vorba de două

secții ale aceluiași muzeu, ulterior secția de artă devenind Muzeul de Artă Craiova.

De altfel, nici preluarea

obiectelor de către Muzeul Regional al Olteniei de la Casa Armatei nu constituie

un transfer de proprietate, câtă vreme atât Casa Armatei, cât și Muzeul Regional

al Olteniei reprezentau una și aceeași persoană juridică, respectiv Statul Român,

iar cele două entități nu au deținut nici un moment obiectele în calitate de proprietari,

ci numai în calitate de administratori sau cenzori.

Modul în care Casa Armatei

a preluat bunurile se poate deduce din împrejurarea demonstrată, potrivit căreia

casa boierului B.D., situată în str. B., Craiova, a fost preluată în 1950, în baza

Decretului nr. 92/1950.

Odată cu preluarea ei,

bunurile de valoare au fost însușite de facto, fără acte, fiind ocupată probabil

de armată, întrucât nu s-a putut prezenta un act legal de preluare, nici măcar un

act de donație, care să justifice preluarea bunurilor de către un reprezentant al

statului.

În lipsa oricărui act

de preluare administrativ sau civil, rezultă că preluarea s-a făcut fără titlu,

ilegal, ceea ce duce la aplicarea în cauza de față a dispozițiilor art. 80 din Legea

nr. 182/2000.

Existența obiectelor de

artă în casa lui B.D. și preluarea prin naționalizare a casei acestuia, dovedește

că preluarea colecției de artă existentă în casă s-a făcut cel mai devreme în anul

1950, odată cu apariția Decretului nr. 92/1950, adică după data de 6 septembrie

1940.

S-a concluzionat că, în

speță, având în vedere că preluarea a fost ilegală și ulterioară anului 1940, sunt

îndeplinite condițiile cerute de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000.

Apelanta-pârâtă a susținut

că este proprietara bunurilor în virtutea prescripției reglementată de art. 1909

C. civ., dar nici această susținere nu a fost primită, fiind respinsă cu motivarea

că acțiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară este imprescriptibilă ca orice

acțiune reală, iar, potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, acest act normativ

nu se aplică în acțiunile privitoare la dreptul de proprietate.

Nici art. 1909 alin. (2)

C. civ. nu este aplicabil, deoarece acesta se referă la situația când bunul mobil

intră în proprietatea unui terț, care dobândește bunul de la un detentor precar

(nu direct de la adevăratul proprietar) iar detentorul precar a intrat în posesia

bunului mobil „ca urmare a desistării acestuia, în mod benevol, de către proprietarul

adevărat”.

Or, când bunul este preluat

direct de la proprietar, fără consimțământul acestuia prin violență fizică sau morală,

cel ce l-a preluat este totdeauna de rea-credință, iar posesia exercitată de el

nu poate genera un drept de proprietate.

Preluarea s-a făcut de

către stat, în mod abuziv, motiv pentru care diferitele entități ale statului care

nu au fost niciodată proprietare în nume propriu, ci numai administratoare sau custozi

ai bunurilor, nu pot invoca art. 1909 C. civ., iar diferitele predări-primiri dintre

secțiile unui muzeu sau de la Casa Armatei la un muzeu, nu constituie înstrăinări

cu titlu valabil ale dreptului de proprietate. Așa-zisul proprietar nu s-a schimbat,

în decursul timpului, rămânând tot statul detentor abuziv al bunului, indiferent

prin cine și-a exercitat materialmente posesia.

Legea nr. 182/2000 nu

distinge atunci când dispune restituirea bunurilor preluate ilegal, de către stat.

Oriunde acestea se găsesc și în posesia oricăror instituții ale statului, ele trebuie

restituite adevăraților proprietari (sau moștenitorilor acestora), dacă aceștia

cer.

Și cel de-al doilea motiv

de apel a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că existența colecției obiectelor

de artă „B.D." nu a fost contestată și mai mult, a fost atestată prin lucrări

de specialitate necontestate, și cu valoare științifică, precum și prin identificarea

completă făcută de către expertul M.D., care a confirmat componența efectivă a colecției,

procedând la descrierea amănunțită a fiecărui obiect în parte, însoțită de fotografii

puse la dispoziție de Muzeul de Artă Craiova, și a concluzionat că nu există nicio

îndoială asupra existenței colecției B.D.

Ultimul motiv de apel

a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că expertul M.D. este atestat legal să

întocmească expertiza în cauză, al cărei obiect a fost identificarea obiectelor

revendicate, ceea ce s-a și realizat în mod direct în baza actelor puse la dispoziție

chiar de către apelanta-pârâtă. De altfel, în răspunsul expertului la obiecțiuni,

acesta a înlăturat obiecțiunea legată de specializarea sa, arătând că este expert

în artă, atestat de Ministerul Culturii și competent să se pronunțe în cauză.

Și apelul declarat de

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost respins, ca nefondat,

reținându-se că motivul privind lipsa calității procesuale a acestui pârât este

neîntemeiat, cât timp răspunderea statului în cazul bunurilor preluate abuziv este

proprie și întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale.

Preluarea bunurilor mobile

a fost abuzivă, iar statul răspunde pentru fapta sa ilicită.

În ceea ce privește bunurile

care se găsesc efectiv, s-a reținut că, în mod corect, a stabilit prima instanță

că ele urmează a fi restituite de instituțiile în deținerea cărora se află aceste

bunuri.

Și cel de-al doilea motiv

de apel a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că prima instanță a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului la despăgubire în

termen de 3 ani de la apariția Legii nr. 182/2000, deoarece dreptul la despăgubire

se naște în momentul când cel ce revendică află că bunul în cauză nu mai poate fi

restituit în natură. Cum creanța se poate fructifica în termen de 3 ani, termenul

curge de la data când s-a născut creanța, care este momentul când se cunoaște faptul

că bunurile nu mai pot fi recuperate în natură.

În ceea ce privește apelul

declarat de către Ministerul Culturii și Cultelor, instanța de apel a reținut că

prima critică invocată este nefondată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 6

alin. (1) din Legea nr. 180/2000, Ministerul Culturii și Cultelor este cel care

coordonează activitățile specifice din domeniul patrimoniului cultural național

mobil, astfel că, deși este o instituție a administrației publice centrale de specialitate

în domeniul culturii, are calitate procesuală pasivă în cauză.

Cel de-al doilea motiv

de apel a fost apreciat ca fiind întemeiat, reținându-se că, luând în considerare

temeiul de drept invocat în acțiune cu privire la capătul de cerere subsidiar, privind

răspunderea civilă delictuală reglementată de dispozițiile „art. 998 și urm.”

C. civ., în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest temei legal

pentru a putea fi legitimate pretențiile reclamanților privind această modalitate

de reparație subsidiară.

În litigiul de față, referitor

la aspectul menționat anterior, reclamanții nu au dovedit existența condițiilor

cerute de C. civ., și anume: caracterul ilicit al faptei, existența prejudiciului,

vinovăția autorului și legătura de cauzalitate dintre vinovăție și prejudiciu.

Bunurile mobile solicitate

și anume cele două vase de ceramică din sec. XVI-XVIII și cele două ceasuri mari

în monturi alegorice, a căror prezență fizică nu a putut fi constatată la Muzeul

de Artă Craiova, nu au fost evaluate decât ipotetic, în baza relatărilor reclamanților

și mai mult, cu privire la ele, nu a fost dovedită nici preluarea de către stat.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin recursul său, pârâtul

Muzeul de Artă Craiova a arătat că soluția instanței de apel, prin care s-a menținut

soluția primei instanțe, este nelegală, indicând ca temei legal al criticilor formulate

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, se arată că hotărârea atacată încalcă art. 80 din Legea nr. 182/2000,

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, art. 1909 C. civ., precum

și unele principii care guvernează acțiunea în revendicare și probele în procesul

civil.

Astfel, s-a arătat că

reclamanții nu au făcut dovada că bunurile mobile revendicate au fost preluate ilegal

de către autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940, așa cum prevede

art. 80 din Legea nr. 182/2000, pentru a promova o astfel de acțiune în revendicare,

ceea ce justifică excepția inadmisibilității acțiunii, excepție ce a fost respinsă

în mod nejustificat și pentru motive străine de natura pricinii, și anume acelea

că „odată cu preluarea ei, lucrările de valoare au fost însușite de facto, fără

acte, fiind probabil ocupată de armată” și că „existența obiectelor de artă în casa

lui B.D. și preluarea prin naționalizare a casei acestuia, dovedește că preluarea

colecției de artă existentă în casă s-a făcut cel mai devreme în anul 1950, odată

cu apariția Decretului nr. 92/1950, adică după data de 6 septembrie 1940”.

Or, nu există identitate

între obiectele care ar fi existat în respectiva casă și cele revendicate de reclamanți,

care se află în posesia recurentului-pârât, cum nu are nicio relevanță dacă „probabil”

armata a ocupat casa și în ce an s-a petrecut aceasta.

S-a conchis, că, pe baza

unor astfel de argumente și a considerentului că „nu există un act fie el administrativ,

civil sau normativ, care să justifice deținerea de către muzeu a obiectelor culturale

respective”, reclamanții puteau obține abuziv toate lucrările de artă din muzeu,

deși este cert faptul că nu s-a dovedit că bunurile au fost preluate ilegal, dacă

preluarea s-a făcut de autorități ale statului și după data de 6 septembrie 1940.

S-a arătat, că două din

lucrările revendicate fac parte din Colecția R., acestea neaparținând niciodată

lui B.D.; că în procesul verbal din data de 25 septembrie 1954, se face vorbire

de un număr de 18 obiecte provenite de la Casa Armatei și nu de 19 obiecte, câte

au fost revendicate; că secția de artă a Muzeului Oltenia, care a devenit Muzeu

de Artă, s-a înființat în urmă cu peste o sută de ani, prin lucrări de artă dăruite

de marii boieri ai țării, ceea ce nu înseamnă o „preluare abuzivă”; că, inexistența

unui act de preluare a unora din lucrările de artă existente, nu poate conduce la

ideea că Muzeul de Artă Craiova nu este posesorul acestora, nici la ideea că posesia

sa este de rea-credință sau afectată de vreun viciu și nici la concluzia că preluarea

s-a făcut de către stat în mod abuziv.

S-a mai arătat, că, în

mod greșit, instanța de apel a concluzionat că nu se aplică art. 1909 C. civ. în

această situație, din două motive contradictorii: pe de o parte, consideră implicit,

fără să o spună direct, că acest articol ar fi abrogat, în sensul că nu se poate

dobândi dreptul de proprietate asupra lucrărilor mobile prin această modalitate

și pe de altă parte, a considerat că pârâtul-recurent nu îndeplinește condițiile

pentru a invoca această regulă în favoarea sa.

Or, art. 1909 alin. (1)

C. civ. instituie o prezumție dovedită de proprietate în favoarea pârâtului, ca

posesor al lucrărilor mobile respective, prezumție ce nu a fost și nu poate fi răsturnată

prin alte mijloace de probă, mai ales printr-o altă prezumție simplă.

Chiar dacă nu ar fi vorba

de o prezumție simplă, proba dreptului de proprietate le incumbă reclamanților,

care nu au prezentat nicio dovadă din care să rezulte că bunurile au fost proprietatea

autorului lor.

Or, în lipsa unui titlu

de proprietate, indiferent că este constitutiv sau declarativ de drepturi, nu putea

fi admisă o acțiune în revendicare tocmai pentru că lipsește însăși înscrisul doveditor

al temeiului juridic de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamanți

sau autorul lor.

De asemenea, a mai arătat

că posesia sa este reală, utilă și de bună-credință și nu s-a dovedit că bunurile

respective au ieșit, fără voia proprietarului, din patrimoniul acestuia, pentru

a se afla în situația în care s-ar fi pus problema intervenției prescripției de

trei ani, prevăzută de acest text de lege.

Prin recursul său, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, critică decizia pentru nelegalitate,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs, s-a arătat că, prin decizia atacată, în mod greșit, s-a respins

apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca nefondat,

considerând că acesta are calitate procesuală pasivă, deși a constatat că și Ministerul

Culturii și Cultelor are calitate procesuală pasivă, conform art. 6 din Legea

nr. 182/2000. Nu s-a avut în vedere și alin. (3) din art. 6, conform căruia Ministerul

Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român, astfel că s-a ajuns ca Statul Român

să fie reprezentat de două instituții, respectiv Ministerul Culturii și Cultelor

și Ministerul Finanțelor Publice.

Față de cele expuse, recurentul-pârât

reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, față de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și

art. 9 din H.G. nr. 495/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului

de către Ministerul Finanțelor Publice, în fața instanțelor de judecată, arătând

că, în speță, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate de reprezentant al intereselor

Statului român, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru bunurile care

nu se mai găsesc.

În susținerea acestei

excepții, se invocă și prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia

statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat.

S-a conchis, că față de

prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în speță, interesele Statului

Român sunt reprezentate de către Ministerul Culturii și nu de către Ministerul Finanțelor

Publice, întrucât acest text de lege are caracterul unei norme speciale, de strictă

interpretare și care se aplică cu precădere față de regula generală instituită de

Decretul nr. 31/1954.

În cauză, a formulat cerere

de intervenție în interes propriu I.M.T., la data de 28 august 2009, care nu a fost

semnată.

La termenul din 21 ianuarie

2010, instanța a dispus citarea titularului cererii de intervenție cu mențiunea

de a se prezenta să semneze cererea, sens în care a acordat termen, însă titularul

cererii de intervenție, deși legal citat pentru termenul din 29 aprilie 2010, nu

s-a prezentat să semneze cererea de intervenție.

În această situație, în

condițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenție formulată de

I.M.T. este sancționată cu nulitatea, urmând ca instanța să dispună asupra acesteia

în consecință.

Examinând recursurile

declarate de pârâții Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, instanța constată următoarele:

Recurentul-pârât Muzeul

de Artă Craiova indică ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7

C. proc. civ., în sensul că instanța de apel, în motivarea respingerii excepției

inadmisibilității acțiunii, și-a întemeiat soluția pe motive contradictorii.

Această critică este neîntemeiată,

deoarece, în motivarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii,

decizia recurată cuprinde temeiurile de fapt și de drept, în baza cărora a fost

respinsă această excepție, care nu sunt contradictorii.

Astfel, după ce se reține

că, „odată cu preluarea ei”, respectiv a casei proprietatea autorului B.D., „bunurile

au fost însușite de facto, fără acte, fiind ocupată prealabil de armată”, se arată

că „existența obiectelor de artă în casa lui B.D. și preluarea prin naționalizare

a casei acestuia, dovedește că preluarea colecției de artă existentă în casă s-a

făcut cel mai devreme în anul 1950, odată cu apariția Decretului nr. 92/1950, adică

după data de 6 septembrie 1940”, concluzionându-se că „având în vedere că preluarea

a fost ilegală și ulterioară anului 1940”, în speță, sunt îndeplinite cerințele

art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, privitoare la perioada în care trebuie

să fi fost preluate bunurile revendicate, adică după data de 6 septembrie 1940,

pentru ca regimul juridic al acestora să fie reglementat de dispozițiile acestui

act normativ.

Critica potrivit căreia,

în mod greșit, instanța de apel a concluzionat că în speță nu se aplică dispozițiile

art. 1909 C. civ., față de motivarea contradictorie dată acestei probleme de drept,

reținându-se, pe de o parte, „că acest text de lege a fost abrogat, în sensul că

nu se poate dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile prin această

modalitate”, iar, pe de altă parte, că pârâtul-recurent „nu îndeplinește condițiile

pentru a invoca această regulă în favoarea sa”, este nefondată, întrucât, considerentele

apreciate, în opinia recurentului, a fi contradictorii, așa cum au fost expuse mai

sus, constituire o sinteză, din partea sa, a considerentelor reținute de instanța

de apel, atât cu privire la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune

al reclamanților, cât și cu privire la dobândirea dreptului de proprietate a pârâtului

asupra bunurilor în litigiu, prin prescripția instantanee, în condițiile art. 1909

(1) C. civ.

Prin urmare, decizia recurată

nu cuprinde motive contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel

că, acest motiv de recurs este neîntemeiat și urmează a fi respins în consecință.

În ceea ce privește motivul

de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat

de recurentul-pârât Muzeul de Artă Craiova, este, de asemenea, nefondat.

Astfel, recurentul-pârât

susține că art. 1909 alin. (1) C. civ., instituie o prezumție absolută de o proprietate

în favoarea pârâtului, ca posesor al lucrărilor mobile în litigiu, ce nu a fost

și nu poate fi răsturnată prin alte mijloace de probă, mai ales „printr-o altă prezumție”

și că, „chiar dacă ar fi vorba de o prezumție simplă, proba dreptului de proprietate

le incumbă reclamanților care nu au prezentat nicio dovadă din care să rezulte că

bunurile ar fi fost proprietatea autorului lor, respectiv nu au produs nici un înscris

doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de proprietate de către acesta

sau reclamanți”.

Potrivit art. 1909 C.

civ., „bunurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință

de vreo curgere de timp”.

Articolul 1909 C.

civ. se referă la orice posesie, fără a distinge între posesia de bună-credință

sau rea-credință, însă pentru a stabili câmpul de aplicare a acestui text de lege

dispozițiile sale trebuie raportate la art. 972 C. civ., care, prevăzând ipoteza

când proprietarul unui bun mobil transmite aceleași drepturi către doi dobânditor

succesivi, dă preferință dobânditorului care a fost pus mai întâi în posesie, el

rămânând proprietar, chiar dacă „titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea

să fie de bună-credință”.

Prin urmare, buna-credință

este un element esențial în determinarea câmpului de aplicare a art. 1909 C.

civ. Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1909 C. civ., trebuie îndeplinite

mai multe condiții cumulativ printre care și aceea ca posesorul să fie de bună-credință.

Buna-credință se prezumă

și poate fi răsturnată de către revendicator prin orice mijloace de probă.

Față de cele expuse, regula

cuprinsă în art. 1909 C. civ., este aceea că în materia bunurilor mobile, posesia

de bună-credință valorează titlu de proprietate și că, în fața unei asemenea posesii,

cel ce s-ar pretinde proprietar nu poate obține pe calea acțiunii în revendicare

restituirea bunului în litigiu, chiar dacă ar putea face dovada dreptului ce se

pretinde.

Însă, de la această regulă,

există și excepții și anume când terțul dobânditor este de rea-credință și când

proprietarul a pierdut, i s-a furat sau a ieșit altfel, fără voie, din posesia sa

bunul mobil corporal, art. 1909 alin. (2) C. civ.

Or, în speță, s-a dovedit

de către intimații-reclamanți că bunurile mobile în litigiu au fost preluate de

Statul Român, în anul 1950, de la autorul B.D., fără voia sa, odată cu naționalizarea

casei acestuia situată în Craiova, str. B., în baza Decretului nr. 92/1950.

De aceea, constatând că

bunurile mobile în litigiu au ieșit din proprietatea autorului Barbu Druga, fără

voia sa, în mod legal a reținut instanța de apel că recurentul-pârât nu a putut

dobândi proprietatea asupra acestor bunuri în condițiile art. 1909 C. civ.

Pe de altă parte, în persoana

autorului intimaților-reclamanți operează prezumția instituită de art. 1909 C.

civ., privind proprietatea asupra bunurilor mobile în litigiu, întrucât acesta era

posesorul lor la data preluării abuzive de către stat, fără titlu, în anul 1950,

fapt confirmat și de lucrările de specialitate întocmite de-a lungul anilor, iar

posesia de bună-credință a acestuia nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă

de către recurentul-pârât.

În ceea ce privește critica

privind existența colecției de artă se constată că, instanțele de fond și apel au

reținut că aceasta a fost atestată prin „lucrări de specialitate necontestate și

cu valoare științifică, precum și prin identificarea completă făcută de către expertul

M.D.”, aspect ce privește situația de fapt, așa cum a fost stabilită de către acestea,

și care nu poate face obiectul controlului judiciar în faza de judecată a recursului,

față de actuala reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea este

aceea a neanalizării sale.

Și recursul declarat de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, pentru cele ce urmează:

Potrivit art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 182/2000, „Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român

în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil”.

Prin urmare, Ministerul

Culturii și Cultelor a stat în procesul de față, al cărui obiect îl constituie cererea

reclamanților de restituire a bunurilor ce face parte din patrimoniul cultural național

mobil, în baza unui mandat legal, ceea ce rezultă și din faptul că, deși nu a fost

citat în calitate de reprezentant al Statului român, Ministerul Culturii și Cultelor

a făcut toate apărările în numele și pe seama Statului român.

Însă, petitul trei al

acțiunii introductive de instanță a constat în obligarea, în solidar, a tuturor

părților „de a plăti reclamanților contravaloarea, la nivelul prețului de piață,

a obiectelor care nu mai pot fi restituite în natură, deoarece au pierit sau nu

mai pot fi găsite, deși ele au aparținut autorului lor Ș.B.D. și au fost identificate

ca făcând parte din colecția de obiecte culturale însușită de Statul român”.

În această situație, când

este vorba de o cerere în pretenții a reclamanților, întemeiată pe răspunderea civilă

delictuală a Statului român, pârâtul Statul Român nu mai este reprezentat de Ministerul

Culturii și Cultelor, în sensul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 82/2000, ci de Ministerul

Finanțelor Publice, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

De aceea, în raportul

juridic dedus judecății, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

are calitate procesuală pasivă, întrucât recurentul-pârât este titularul obligației

corelative dreptului reclamanților privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile

mobile preluat de Statul Român abuziv, fără titlu, de la autorul lor și care nu

mai există fizic.

Pentru considerentele

expuse, instanța va anula ca nesemnată cererea în interes propriu formulată de I.M.T.

și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate

de Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca nesemnată

cererea de intervenție în interes propriu formulată de I.M.T.

Respinge recursurile declarate

de pârâții Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

- Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 255 din

2 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2010.