ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2627/2010

Venus după baie, sculptură marmură Carrara, după Antonio Canova;

Cele trei grații, sculptură marmură Carrara după Antonio Canova;

Lupta dintre leu și șarpe, sculptură bronz, Antoine Louis Barye;

Pallas Athena, sculptură marmură Prosper d Epinay;

Venus cu delfinul, sculptură marmură, copie după Parxiteles, sec. 19;

Mercur, sculptură bronz, anonim, sec. 19;

Eros, sculptură bronz, anonim sec. 19;

Pluto (Platon), sculptură bronz, anonim sec. 19;

Beatrice, bust de marmură, sculptor italian, Dante Zei;

Venus îngenunchiată, sculptură marmură anonim sec.19;

Cap de copil care plânge, sculptură marmură, Carlo Papini;

Nud de femeie, sculptură marmură Ernest Segor;

Amurgul sau Crepusculul, tablou ulei pe pânză, Rigolot;

Portret de tânăr, ulei pe pânză, anonim sec. 19;

Copac cu troiță, tablou, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 16. 2 (două) vase mari ornamentale de Sevres, porțelan sec. 19 cu scene din viața lui Napoleon I; 17. 2 (două) ceasuri mari în monturi de grupuri alegorice, din bronz, din a ll-a jumătate a sec. XVIII-lea;

Vas ornamental mare de Sevres, porțelan, sec. 18 cu scene pastorale;

Tapiserie franțuzească sec. 18 sau 19; 20. 2-4 vase mari de ceramică italienească sec 16 sau 17;

Cap de copil cu o muscă, sculptura marmură. B. Menționate în arhivele Muzeului de Arta Craiova: 1. Doi tigrii de faianță, statuie sec. 18; 2. Copil scriind, sculptură marmură; 3. Leoaica, sculptură bronz sec. 19; 4. 3 ceasuri mari montate în grupuri alegorice de bronz sau faianța; 5. Vase ornamentale de porțelan chinezesc. C. La acestea se adaugă bunurile culturale aparținând colecției care vor fi identificate sau localizate la oricare din pârâtele de rang 1, 2 sau 3, ori la instituțiile subordonate lor. Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâților, în solidar, să le plătească contravaloarea la nivelul prețurilor de piață a obiectelor care nu mai pot fi restituite în natură, deoarece au pierit sau nu mai pot fi găsite, deși ele au aparținut autorului lor Ș. (B.) D. și au fost identificate ca făcând parte din colecția de obiecte culturale însușită de Statul Român. Și-au estimat provizoriu valoarea colecției la o sumă de minimum 1.000.000 RON, ceea ce atrage competența de judecată a tribunalului. Acțiunea este scutită de taxa de timbru, conform art. 80 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000, modificată și completată. În motivarea cererii, se arată că bunurile culturale din colecția „B.D." au valoare deosebită și sunt în parte deținute de Muzeul de Artă Craiova. Obiectele respective au decorat casa marelui bogătaș craiovean Ș. (B.) D., iar la muzeul craiovean au ajuns foarte puține lucrări provenind din această casă. Lucrările sunt menționate în Revista muzeelor și monumentelor nr. 5 din anul 1985, pag. 77 și în lucrarea Craiova - studii și cercetări de istorie și istoria artei a lui P.R., editura H., Craiova 1999. Din lucrările sus citate, rezultă că bunurile menționate în petitul acțiunii la litera A, poz. 1-17, se află expuse în incinta Muzeului de Artă din Craiova și că ele aparțin în mod necontestat „Colecției B.D.", provenind din patrimoniul acestuia. Bunurile de la poz. 18-19 sunt descrise ca atare în lucrarea „Muzeul de Artă Craiova" Editura A.- P.R. Cele de la pozițiile 20-21 au existat, de asemenea, în casa din str. B., în prezent fiind expuse în Muzeul de Artă Craiova. Bunurile de la litera B pozițiile 1-5 au aparținut în mod sigur Colecției, după cum rezultă din datele de arhivă ale Muzeului de Artă Craiova, văzute și confirmate de P.R., precum și de cercetătorii care au elaborat numărul 5 din anul 1985 al Revistei muzeelor și monumentelor. S-a mai precizat, că obiectele ajunse la muzeul craiovean au intrat pe căi ocolite în posesia acestuia și că nu a putut fi vorba despre o donație benevolă și legală făcută muzeului de către Ș. (B.) D., deoarece într-un asemenea caz, toată colecția ar fi ajuns integral la muzeu, nu doar câteva obiecte; că imobilul din Craiova str. B., proprietatea lui Ș. (B.) D., a fost preluat abuziv de regimul comunist, făcând obiectul Legii nr. 10/2001. Odată cu imobilul, au fost confiscate și obiectele de artă, care s-au risipit apoi în diferite muzee și/sau locații ale unor potentați comuniști. Cu notificarea nr. 309 bis din 4 martie 2006, reclamanții s-au adresat Muzeului de Artă Craiova, solicitând acestuia să le comunice, în conformitate cu alin. (2) din Legea nr. 182/2000, modul în care statul a preluat bunurile mobile ale lui Ș. (B.) D. și/sau în ce modalitate a intrat Muzeul de Artă Craiova în posesia acestor bunuri. Deși notificarea a ajuns la destinație și confirmarea ei s-a făcut prin luare de semnătură, muzeul nu a răspuns cererii reclamanților. Au arătat, că statul nu a preluat în vreun mod legal aceste bunuri, iar o eventuală „donație" a lor de către proprietar nu ar fi decât un act fără valoare, nul absolut, făcut fără intenția reală de a dona; că există dovada certă că și alte bunuri au fost preluate abuziv de organele statului, și că ele nu se regăsesc în sălile Muzeului de Artă Craiova, unele fiind evidențiate totuși în documentele din arhivă; că reclamanții sunt îndreptățiți să se prevaleze de dispozițiile art. 80 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 182/2000, care le permit să solicite instituțiilor de resort accesul în arhivele acestora, pentru identificarea și localizarea obiectelor culturale însușite de stat, precum și pentru stabilirea modului cum au fost preluate. În măsura în care unele obiecte, deși au existat la data preluării, au pierit și nu se mai regăsesc, Statul Român este dator să plătească despăgubirile cuvenite, precum și muzeele și/sau instituțiile subordonate acestora, inclusiv Ministerul Culturii, în măsura în care datorită neglijenței lor, bunuri care se vor dovedi că au intrat în custodia lor au pierit. Sub aspectul calității procesuale active, față de actele administrate în cauză, reclamanții arată că sunt moștenitorii și dobânditorii drepturilor succesorale de pe urma autorului Ș. (B.) D. și însumând cotele de succesiune ale acestora se obține: 48/256 (C.M.) + 48/256 (L.M.) + 12/256 (C.I.A.M.) + 12/256 (R.I.A.)+ 6/256 (M.S.E.) + 9/256 (M.T.N.) + 9/256 (M.Ș.H.) + 112/256 (G.J. și G.G.J.) = 256/256 = 1/1. Cu alte cuvinte, reclamanții întrunesc unanimitatea celor care au drepturi asupra patrimoniului mobil lăsat de Ș. (B.) D. având, astfel, calitatea procesuală activă de a revendica. Cu privire la calitatea procesuală pasivă, reclamanții au arătat că pârâtele de rang 1, 2 și 3 sunt debitoare atât ale obligației de a permite accesul la arhivele lor (sau ale instituțiilor subordonate lor, în cazul Ministerului Culturii) pentru depistarea tuturor obiectelor din colecție și evaluarea ipotetică a acestora în cazul că nu mai există efectiv, cât și ale obligației de a restitui obiectele pe care le dețin (pârâtele de rang 2 și 3), în măsura în care dețin unele obiecte din colecție, iar pârâtul de rang 1 în măsura în care instituții subordonate ei dețin asemenea obiecte. În plus, toate cele trei pârâte sus menționate datorează despăgubiri pentru bunurile care, deși au fost în posesia lor la un moment dat, au pierit sau au dispărut fără urmă și nu mai pot fi restituite în natură. Pârâta de rang 4 este debitoarea obligației de despăgubire în solidar cu cele trei pârâte pentru ceea ce acestea datorează și în plus, datorează singură despăgubiri pentru bunurile care au aparținut Colecției, au fost confiscate, și nu se știe unde au fost depozitate, „distribuite" sau pur și simplu definitiv înstrăinate. La data de 28 septembrie 2006, pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, în principal, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca nefondată, arătând că, în raport de motivarea în fapt și în drept, a acțiunii reclamanților, nu se poate stabili în ce constă raportul juridic de obligații al Ministerului Culturii și Cultelor în cauza dedusă judecății. În aceste condiții, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Cultelor și a solicitat admiterea acestei excepții și respingerea cererii de chemare în judecată față de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pârâtul Muzeul Național de Artă al României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția prescripției dreptului la acțiune privind eventualele drepturi bănești și ca o consecință a prescripției, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității procesul pasive a Muzeului Național de Artă al României, care nu are în patrimoniul său bunuri înregistrate ca făcând parte din Colecția Ș. (B.) D. La termenul din 23 martie 2007, reclamanții au renunțat în mod expres la judecată față de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, iar în ședința publică din 4 mai 2007, s-a dispus obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Muzeul Național de Artă al României față de împrejurarea că renunțarea la judecată s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată. Muzeul de Artă Craiova, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece nu se încadrează în dispozițiile art. 80 din Legea nr. 182/2000; a prescripției dreptului la acțiune, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul fiind cel mai târziu 25 octombrie 2000, data apariției legii; a lipsei calității procesuale active a reclamanților și pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece bunurile culturale mobile se află în posesia muzeului încă de la înființare, exercitându-se o posesie de bună credință, reală și utilă, conform art. 1909 alin. (1) C. civ. și care valorează titlu de proprietate. Excepțiile au fost puse în discuția părților și soluționate odată cu fondul cauzei, potrivit dispozițiilor art. 137 pct. 2 C. proc. civ., iar prima instanță a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, invocată de către Muzeul de Artă Craiova, că aceștia și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 80 din Legea nr. 182/2000 și pe art. 480-481 C. civ. Potrivit art. 80 din Legea nr. 182/2000, acțiunea în justiție este perfect admisibilă, legiuitorul acordând dreptul persoanelor fizice sau juridice care au depus bunuri culturale mobile în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947 sau au fost preluate ilegal de către autoritățile statului după 6 septembrie 1940, de a revendica aceste bunuri, urmând a fi restituite de către instituțiile care le dețin pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, situație în care acțiunea este admisibilă, reclamanții uzând de cadrul legal stabilit de către legiuitor. Cu privire la prescripția dreptului la acțiune și această excepție a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece reclamanții și-au exprimat intenția de a intra în posesia bunurilor, formulând notificare către persoana juridică deținătoare a bunurilor de patrimoniu. Tribunalul nu a reținut în cauză prezumția prevăzută de art. 1909 C. civ., ce nu poate fi invocată de către Statul Român, care a intrat în mod abuziv în posesia unor bunuri aflate în patrimoniul unor persoane fizice, printre care și autorul reclamanților, întrucât abuzul nu creează drept. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, pe capătul doi de cerere, și anume de a lăsa în deplină proprietate și posesie reclamanților bunurile ce au aparținut autorului lor Ș. (B.) D., tribunalul a admis această excepție, întrucât acest pârât nu poate fi obligat la o acțiune sau inacțiune față de bunuri care nu se află în posesia sa, ci doar la contravaloarea acestora în cazul în care nu mai pot fi restituite în natură, răspunderea Statului român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, fiind reglementată de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Pe fond, tribunalul a admis acțiunea, așa cum a fost precizată la termenul din 7 decembrie 2007 și a obligat pârâtul Muzeul de Artă Craiova la restituirea bunurilor aflate în custodia sa și identificate potrivit raportului de expertiză de specialitate, deoarece s-a făcut dovada existenței bunurilor în colecțiile acestei pârâte, iar prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii lui Ș.B.D., în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 80 din Legea nr. 182/2000. Față de cele arătate, prin sentința civilă nr. 584 din 21 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților invocată de pârâtul Muzeul de Artă Craiova; a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, pe capătul doi de cerere; a admis acțiunea formulată de reclamanții G.J., G.G.J., L.M., C.M., C.I.A.M., M.Ș.H., M.T.N., M.S.E. și R.I.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Național de Artă a României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost precizată la data de 7 decembrie 2007; a obligat pârâtul Muzeul de Artă Craiova să restituie reclamanților în deplină proprietate și posesie următoarele lucrări de artă aflate în posesia sa: 1. Venus după baie, sculptură marmură Carrara, după Antonio Canova; 2.Cele trei grații, sculptură marmură Carrara după Antonio Canova; 3. Lupta dintre leu și șarpe, sculptură bronz, Antoine Louis Barye; 4. Pallas Athena, sculptură marmură Prosper d Epinay; 5. Venus cu delfinul, sculptură marmură, copie după Parxiteles, sec. 19; 6. Mercur, sculptură bronz, anonim, sec. 19; 7. Eros, sculptură bronz, anonim sec. 19; 8. Pluto (Platon), sculptură bronz, anonim sec. 19; 9. Beatrice, bust de marmură, sculptor italian, Dante Zei; 10. Venus îngenunchiată, sculptură marmură anonim sec. 19; 11. Cap de copil care plânge, sculptură marmură Carlo Papini; 12. Nud de femeie, sculptură marmură Emest Segor; 13. Amurgul sau Crepusculul, tablou ulei pe pânză, Rigolot; 14. Portret de tânăr, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 15. Copac cu troiță, tablou, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 16. 2 (două) vase mari ornamentale de Sevres porțelan sec. 18 cu scene pastorale; 17. 2 (două) vase mari ornamentale de Sevres porțelan sec. 19, scene din Viața lui Napoleon; 18. Tapiserie franțuzească sec. 18-19 anonim; 19. Vas Sevres scene Napoleon începutul secolului 19; au fost obligați pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, să plătească reclamanților contravaloarea următoarelor bunuri ce nu pot fi restituite în natură: 2 vase de ceramică italienească sec 16-18 în valoare de 3.000 RON și două ceasuri mari în monturi alegorice în valoare de 30.000 RON și a omologat raportul de expertiză întocmit de profesor M.D., critic de artă. Prin decizia nr. 255 din 2 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de apelanții-pârâți Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca nefondate; a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Culturii și Cultelor; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâților Ministerul Culturii și Cultelor, și Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, la contravaloarea bunurilor care nu pot fi restituite în natură și anume cele două vase de ceramică – Secolul XVI – XVIII și cele două ceasuri mari în monturi alegorice și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate, reținând, în esență, următoarele: În ceea ce privește apelul declarat de către Muzeul de Artă, acesta a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că, prin primul motiv de apel, apelantul a susținut nefondat că, în cauză, nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 80 din Legea nr. 182/2000, față de răspunsul dat de către Arhivele Naționale din care reiese că nu există documente privind preluarea de către Statul Român a obiectelor menționate în colecția B.D., astfel că Statul Român nu are un titlu de preluare. Din răspunsul dat de către Muzeul Olteniei, rezultă că acest muzeu a preluat obiectele de la Casa Armatei, în baza adresei nr. 91 din februarie 1952, dar nu există nici un act oficial din care să rezulte în ce bază a preluat Casa Armatei acele obiecte. În 1954 a existat o predare primire între secția istorie a Muzeului Regional al Olteniei și secția de artă a Muzeului Regional al Olteniei a obiectelor respective, ceea ce nu constituie, însă, un transfer de proprietate între persoane distincte, câtă vreme este vorba de două secții ale aceluiași muzeu, ulterior secția de artă devenind Muzeul de Artă Craiova. De altfel, nici preluarea obiectelor de către Muzeul Regional al Olteniei de la Casa Armatei nu constituie un transfer de proprietate, câtă vreme atât Casa Armatei, cât și Muzeul Regional al Olteniei reprezentau una și aceeași persoană juridică, respectiv Statul Român, iar cele două entități nu au deținut nici un moment obiectele în calitate de proprietari, ci numai în calitate de administratori sau cenzori. Modul în care Casa Armatei a preluat bunurile se poate deduce din împrejurarea demonstrată, potrivit căreia casa boierului B.D., situată în str. B., Craiova, a fost preluată în 1950, în baza Decretului nr. 92/1950. Odată cu preluarea ei, bunurile de valoare au fost însușite de facto, fără acte, fiind ocupată probabil de armată, întrucât nu s-a putut prezenta un act legal de preluare, nici măcar un act de donație, care să justifice preluarea bunurilor de către un reprezentant al statului. În lipsa oricărui act de preluare administrativ sau civil, rezultă că preluarea s-a făcut fără titlu, ilegal, ceea ce duce la aplicarea în cauza de față a dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 182/2000. Existența obiectelor de artă în casa lui B.D. și preluarea prin naționalizare a casei acestuia, dovedește că preluarea colecției de artă existentă în casă s-a făcut cel mai devreme în anul 1950, odată cu apariția Decretului nr. 92/1950, adică după data de 6 septembrie 1940. S-a concluzionat că, în speță, având în vedere că preluarea a fost ilegală și ulterioară anului 1940, sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000. Apelanta-pârâtă a susținut că este proprietara bunurilor în virtutea prescripției reglementată de art. 1909 C. civ., dar nici această susținere nu a fost primită, fiind respinsă cu motivarea că acțiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară este imprescriptibilă ca orice acțiune reală, iar, potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, acest act normativ nu se aplică în acțiunile privitoare la dreptul de proprietate. Nici art. 1909 alin. (2) C. civ. nu este aplicabil, deoarece acesta se referă la situația când bunul mobil intră în proprietatea unui terț, care dobândește bunul de la un detentor precar (nu direct de la adevăratul proprietar) iar detentorul precar a intrat în posesia bunului mobil „ca urmare a desistării acestuia, în mod benevol, de către proprietarul adevărat”. Or, când bunul este preluat direct de la proprietar, fără consimțământul acestuia prin violență fizică sau morală, cel ce l-a preluat este totdeauna de rea-credință, iar posesia exercitată de el nu poate genera un drept de proprietate. Preluarea s-a făcut de către stat, în mod abuziv, motiv pentru care diferitele entități ale statului care nu au fost niciodată proprietare în nume propriu, ci numai administratoare sau custozi ai bunurilor, nu pot invoca art. 1909 C. civ., iar diferitele predări-primiri dintre secțiile unui muzeu sau de la Casa Armatei la un muzeu, nu constituie înstrăinări cu titlu valabil ale dreptului de proprietate. Așa-zisul proprietar nu s-a schimbat, în decursul timpului, rămânând tot statul detentor abuziv al bunului, indiferent prin cine și-a exercitat materialmente posesia. Legea nr. 182/2000 nu distinge atunci când dispune restituirea bunurilor preluate ilegal, de către stat. Oriunde acestea se găsesc și în posesia oricăror instituții ale statului, ele trebuie restituite adevăraților proprietari (sau moștenitorilor acestora), dacă aceștia cer. Și cel de-al doilea motiv de apel a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că existența colecției obiectelor de artă „B.D." nu a fost contestată și mai mult, a fost atestată prin lucrări de specialitate necontestate, și cu valoare științifică, precum și prin identificarea completă făcută de către expertul M.D., care a confirmat componența efectivă a colecției, procedând la descrierea amănunțită a fiecărui obiect în parte, însoțită de fotografii puse la dispoziție de Muzeul de Artă Craiova, și a concluzionat că nu există nicio îndoială asupra existenței colecției B.D. Ultimul motiv de apel a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că expertul M.D. este atestat legal să întocmească expertiza în cauză, al cărei obiect a fost identificarea obiectelor revendicate, ceea ce s-a și realizat în mod direct în baza actelor puse la dispoziție chiar de către apelanta-pârâtă. De altfel, în răspunsul expertului la obiecțiuni, acesta a înlăturat obiecțiunea legată de specializarea sa, arătând că este expert în artă, atestat de Ministerul Culturii și competent să se pronunțe în cauză. Și apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost respins, ca nefondat, reținându-se că motivul privind lipsa calității procesuale a acestui pârât este neîntemeiat, cât timp răspunderea statului în cazul bunurilor preluate abuziv este proprie și întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale. Preluarea bunurilor mobile a fost abuzivă, iar statul răspunde pentru fapta sa ilicită. În ceea ce privește bunurile care se găsesc efectiv, s-a reținut că, în mod corect, a stabilit prima instanță că ele urmează a fi restituite de instituțiile în deținerea cărora se află aceste bunuri. Și cel de-al doilea motiv de apel a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului la despăgubire în termen de 3 ani de la apariția Legii nr. 182/2000, deoarece dreptul la despăgubire se naște în momentul când cel ce revendică află că bunul în cauză nu mai poate fi restituit în natură. Cum creanța se poate fructifica în termen de 3 ani, termenul curge de la data când s-a născut creanța, care este momentul când se cunoaște faptul că bunurile nu mai pot fi recuperate în natură. În ceea ce privește apelul declarat de către Ministerul Culturii și Cultelor, instanța de apel a reținut că prima critică invocată este nefondată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 180/2000, Ministerul Culturii și Cultelor este cel care coordonează activitățile specifice din domeniul patrimoniului cultural național mobil, astfel că, deși este o instituție a administrației publice centrale de specialitate în domeniul culturii, are calitate procesuală pasivă în cauză. Cel de-al doilea motiv de apel a fost apreciat ca fiind întemeiat, reținându-se că, luând în considerare temeiul de drept invocat în acțiune cu privire la capătul de cerere subsidiar, privind răspunderea civilă delictuală reglementată de dispozițiile „art. 998 și urm.” C. civ., în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest temei legal pentru a putea fi legitimate pretențiile reclamanților privind această modalitate de reparație subsidiară. În litigiul de față, referitor la aspectul menționat anterior, reclamanții nu au dovedit existența condițiilor cerute de C. civ., și anume: caracterul ilicit al faptei, existența prejudiciului, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate dintre vinovăție și prejudiciu. Bunurile mobile solicitate și anume cele două vase de ceramică din sec. XVI-XVIII și cele două ceasuri mari în monturi alegorice, a căror prezență fizică nu a putut fi constatată la Muzeul de Artă Craiova, nu au fost evaluate decât ipotetic, în baza relatărilor reclamanților și mai mult, cu privire la ele, nu a fost dovedită nici preluarea de către stat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate. Prin recursul său, pârâtul Muzeul de Artă Craiova a arătat că soluția instanței de apel, prin care s-a menținut soluția primei instanțe, este nelegală, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, se arată că hotărârea atacată încalcă art. 80 din Legea nr. 182/2000, privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, art. 1909 C. civ., precum și unele principii care guvernează acțiunea în revendicare și probele în procesul civil. Astfel, s-a arătat că reclamanții nu au făcut dovada că bunurile mobile revendicate au fost preluate ilegal de către autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940, așa cum prevede art. 80 din Legea nr. 182/2000, pentru a promova o astfel de acțiune în revendicare, ceea ce justifică excepția inadmisibilității acțiunii, excepție ce a fost respinsă în mod nejustificat și pentru motive străine de natura pricinii, și anume acelea că „odată cu preluarea ei, lucrările de valoare au fost însușite de facto, fără acte, fiind probabil ocupată de armată” și că „existența obiectelor de artă în casa lui B.D. și preluarea prin naționalizare a casei acestuia, dovedește că preluarea colecției de artă existentă în casă s-a făcut cel mai devreme în anul 1950, odată cu apariția Decretului nr. 92/1950, adică după data de 6 septembrie 1940”. Or, nu există identitate între obiectele care ar fi existat în respectiva casă și cele revendicate de reclamanți, care se află în posesia recurentului-pârât, cum nu are nicio relevanță dacă „probabil” armata a ocupat casa și în ce an s-a petrecut aceasta. S-a conchis, că, pe baza unor astfel de argumente și a considerentului că „nu există un act fie el administrativ, civil sau normativ, care să justifice deținerea de către muzeu a obiectelor culturale respective”, reclamanții puteau obține abuziv toate lucrările de artă din muzeu, deși este cert faptul că nu s-a dovedit că bunurile au fost preluate ilegal, dacă preluarea s-a făcut de autorități ale statului și după data de 6 septembrie 1940. S-a arătat, că două din lucrările revendicate fac parte din Colecția R., acestea neaparținând niciodată lui B.D.; că în procesul verbal din data de 25 septembrie 1954, se face vorbire de un număr de 18 obiecte provenite de la Casa Armatei și nu de 19 obiecte, câte au fost revendicate; că secția de artă a Muzeului Oltenia, care a devenit Muzeu de Artă, s-a înființat în urmă cu peste o sută de ani, prin lucrări de artă dăruite de marii boieri ai țării, ceea ce nu înseamnă o „preluare abuzivă”; că, inexistența unui act de preluare a unora din lucrările de artă existente, nu poate conduce la ideea că Muzeul de Artă Craiova nu este posesorul acestora, nici la ideea că posesia sa este de rea-credință sau afectată de vreun viciu și nici la concluzia că preluarea s-a făcut de către stat în mod abuziv. S-a mai arătat, că, în mod greșit, instanța de apel a concluzionat că nu se aplică art. 1909 C. civ. în această situație, din două motive contradictorii: pe de o parte, consideră implicit, fără să o spună direct, că acest articol ar fi abrogat, în sensul că nu se poate dobândi dreptul de proprietate asupra lucrărilor mobile prin această modalitate și pe de altă parte, a considerat că pârâtul-recurent nu îndeplinește condițiile pentru a invoca această regulă în favoarea sa. Or, art. 1909 alin. (1) C. civ. instituie o prezumție dovedită de proprietate în favoarea pârâtului, ca posesor al lucrărilor mobile respective, prezumție ce nu a fost și nu poate fi răsturnată prin alte mijloace de probă, mai ales printr-o altă prezumție simplă. Chiar dacă nu ar fi vorba de o prezumție simplă, proba dreptului de proprietate le incumbă reclamanților, care nu au prezentat nicio dovadă din care să rezulte că bunurile au fost proprietatea autorului lor. Or, în lipsa unui titlu de proprietate, indiferent că este constitutiv sau declarativ de drepturi, nu putea fi admisă o acțiune în revendicare tocmai pentru că lipsește însăși înscrisul doveditor al temeiului juridic de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamanți sau autorul lor. De asemenea, a mai arătat că posesia sa este reală, utilă și de bună-credință și nu s-a dovedit că bunurile respective au ieșit, fără voia proprietarului, din patrimoniul acestuia, pentru a se afla în situația în care s-ar fi pus problema intervenției prescripției de trei ani, prevăzută de acest text de lege. Prin recursul său, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, critică decizia pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că, prin decizia atacată, în mod greșit, s-a respins apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca nefondat, considerând că acesta are calitate procesuală pasivă, deși a constatat că și Ministerul Culturii și Cultelor are calitate procesuală pasivă, conform art. 6 din Legea nr. 182/2000. Nu s-a avut în vedere și alin. (3) din art. 6, conform căruia Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român, astfel că s-a ajuns ca Statul Român să fie reprezentat de două instituții, respectiv Ministerul Culturii și Cultelor și Ministerul Finanțelor Publice. Față de cele expuse, recurentul-pârât reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 9 din H.G. nr. 495/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Finanțelor Publice, în fața instanțelor de judecată, arătând că, în speță, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate de reprezentant al intereselor Statului român, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru bunurile care nu se mai găsesc. În susținerea acestei excepții, se invocă și prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat. S-a conchis, că față de prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în speță, interesele Statului Român sunt reprezentate de către Ministerul Culturii și nu de către Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acest text de lege are caracterul unei norme speciale, de strictă interpretare și care se aplică cu precădere față de regula generală instituită de Decretul nr. 31/1954. În cauză, a formulat cerere de intervenție în interes propriu I.M.T., la data de 28 august 2009, care nu a fost semnată. La termenul din 21 ianuarie 2010, instanța a dispus citarea titularului cererii de intervenție cu mențiunea de a se prezenta să semneze cererea, sens în care a acordat termen, însă titularul cererii de intervenție, deși legal citat pentru termenul din 29 aprilie 2010, nu s-a prezentat să semneze cererea de intervenție. În această situație, în condițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenție formulată de I.M.T. este sancționată cu nulitatea, urmând ca instanța să dispună asupra acesteia în consecință. Examinând recursurile declarate de pârâții Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța constată următoarele: Recurentul-pârât Muzeul de Artă Craiova indică ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel, în motivarea respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, și-a întemeiat soluția pe motive contradictorii. Această critică este neîntemeiată, deoarece, în motivarea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, decizia recurată cuprinde temeiurile de fapt și de drept, în baza cărora a fost respinsă această excepție, care nu sunt contradictorii. Astfel, după ce se reține că, „odată cu preluarea ei”, respectiv a casei proprietatea autorului B.D., „bunurile au fost însușite de facto, fără acte, fiind ocupată prealabil de armată”, se arată că „existența obiectelor de artă în casa lui B.D. și preluarea prin naționalizare a casei acestuia, dovedește că preluarea colecției de artă existentă în casă s-a făcut cel mai devreme în anul 1950, odată cu apariția Decretului nr. 92/1950, adică după data de 6 septembrie 1940”, concluzionându-se că „având în vedere că preluarea a fost ilegală și ulterioară anului 1940”, în speță, sunt îndeplinite cerințele art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, privitoare la perioada în care trebuie să fi fost preluate bunurile revendicate, adică după data de 6 septembrie 1940, pentru ca regimul juridic al acestora să fie reglementat de dispozițiile acestui act normativ. Critica potrivit căreia, în mod greșit, instanța de apel a concluzionat că în speță nu se aplică dispozițiile art. 1909 C. civ., față de motivarea contradictorie dată acestei probleme de drept, reținându-se, pe de o parte, „că acest text de lege a fost abrogat, în sensul că nu se poate dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile prin această modalitate”, iar, pe de altă parte, că pârâtul-recurent „nu îndeplinește condițiile pentru a invoca această regulă în favoarea sa”, este nefondată, întrucât, considerentele apreciate, în opinia recurentului, a fi contradictorii, așa cum au fost expuse mai sus, constituire o sinteză, din partea sa, a considerentelor reținute de instanța de apel, atât cu privire la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, cât și cu privire la dobândirea dreptului de proprietate a pârâtului asupra bunurilor în litigiu, prin prescripția instantanee, în condițiile art. 1909 (1) C. civ. Prin urmare, decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că, acest motiv de recurs este neîntemeiat și urmează a fi respins în consecință. În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurentul-pârât Muzeul de Artă Craiova, este, de asemenea, nefondat. Astfel, recurentul-pârât susține că art. 1909 alin. (1) C. civ., instituie o prezumție absolută de o proprietate în favoarea pârâtului, ca posesor al lucrărilor mobile în litigiu, ce nu a fost și nu poate fi răsturnată prin alte mijloace de probă, mai ales „printr-o altă prezumție” și că, „chiar dacă ar fi vorba de o prezumție simplă, proba dreptului de proprietate le incumbă reclamanților care nu au prezentat nicio dovadă din care să rezulte că bunurile ar fi fost proprietatea autorului lor, respectiv nu au produs nici un înscris doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de proprietate de către acesta sau reclamanți”. Potrivit art. 1909 C. civ., „bunurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp”. Articolul 1909 C. civ. se referă la orice posesie, fără a distinge între posesia de bună-credință sau rea-credință, însă pentru a stabili câmpul de aplicare a acestui text de lege dispozițiile sale trebuie raportate la art. 972 C. civ., care, prevăzând ipoteza când proprietarul unui bun mobil transmite aceleași drepturi către doi dobânditor succesivi, dă preferință dobânditorului care a fost pus mai întâi în posesie, el rămânând proprietar, chiar dacă „titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credință”. Prin urmare, buna-credință este un element esențial în determinarea câmpului de aplicare a art. 1909 C. civ. Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1909 C. civ., trebuie îndeplinite mai multe condiții cumulativ printre care și aceea ca posesorul să fie de bună-credință. Buna-credință se prezumă și poate fi răsturnată de către revendicator prin orice mijloace de probă. Față de cele expuse, regula cuprinsă în art. 1909 C. civ., este aceea că în materia bunurilor mobile, posesia de bună-credință valorează titlu de proprietate și că, în fața unei asemenea posesii, cel ce s-ar pretinde proprietar nu poate obține pe calea acțiunii în revendicare restituirea bunului în litigiu, chiar dacă ar putea face dovada dreptului ce se pretinde. Însă, de la această regulă, există și excepții și anume când terțul dobânditor este de rea-credință și când proprietarul a pierdut, i s-a furat sau a ieșit altfel, fără voie, din posesia sa bunul mobil corporal, art. 1909 alin. (2) C. civ. Or, în speță, s-a dovedit de către intimații-reclamanți că bunurile mobile în litigiu au fost preluate de Statul Român, în anul 1950, de la autorul B.D., fără voia sa, odată cu naționalizarea casei acestuia situată în Craiova, str. B., în baza Decretului nr. 92/1950. De aceea, constatând că bunurile mobile în litigiu au ieșit din proprietatea autorului Barbu Druga, fără voia sa, în mod legal a reținut instanța de apel că recurentul-pârât nu a putut dobândi proprietatea asupra acestor bunuri în condițiile art. 1909 C. civ. Pe de altă parte, în persoana autorului intimaților-reclamanți operează prezumția instituită de art. 1909 C. civ., privind proprietatea asupra bunurilor mobile în litigiu, întrucât acesta era posesorul lor la data preluării abuzive de către stat, fără titlu, în anul 1950, fapt confirmat și de lucrările de specialitate întocmite de-a lungul anilor, iar posesia de bună-credință a acestuia nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă de către recurentul-pârât. În ceea ce privește critica privind existența colecției de artă se constată că, instanțele de fond și apel au reținut că aceasta a fost atestată prin „lucrări de specialitate necontestate și cu valoare științifică, precum și prin identificarea completă făcută de către expertul M.D.”, aspect ce privește situația de fapt, așa cum a fost stabilită de către acestea, și care nu poate face obiectul controlului judiciar în faza de judecată a recursului, față de actuala reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale. Și recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, pentru cele ce urmează: Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, „Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil”. Prin urmare, Ministerul Culturii și Cultelor a stat în procesul de față, al cărui obiect îl constituie cererea reclamanților de restituire a bunurilor ce face parte din patrimoniul cultural național mobil, în baza unui mandat legal, ceea ce rezultă și din faptul că, deși nu a fost citat în calitate de reprezentant al Statului român, Ministerul Culturii și Cultelor a făcut toate apărările în numele și pe seama Statului român. Însă, petitul trei al acțiunii introductive de instanță a constat în obligarea, în solidar, a tuturor părților „de a plăti reclamanților contravaloarea, la nivelul prețului de piață, a obiectelor care nu mai pot fi restituite în natură, deoarece au pierit sau nu mai pot fi găsite, deși ele au aparținut autorului lor Ș.B.D. și au fost identificate ca făcând parte din colecția de obiecte culturale însușită de Statul român”. În această situație, când este vorba de o cerere în pretenții a reclamanților, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a Statului român, pârâtul Statul Român nu mai este reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor, în sensul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 82/2000, ci de Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. De aceea, în raportul juridic dedus judecății, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă, întrucât recurentul-pârât este titularul obligației corelative dreptului reclamanților privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile preluat de Statul Român abuziv, fără titlu, de la autorul lor și care nu mai există fizic. Pentru considerentele expuse, instanța va anula ca nesemnată cererea în interes propriu formulată de I.M.T. și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de Muzeul de Artă Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București.