ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2598/2018

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată în data de 26 mai 2004 la Tribunalul București, secția a III- a civilă sub nr. 582/2004, precizată ulterior pe parcursul procesului (ultima precizare fiind cea din 24.01.2005), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Comisia Pentru Lichidarea Patrimoniului fostului PCR, Ministerul Culturii și Cultelor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, RA APPPS și Muzeul Național de Artă al României, solicitând să se dispună obligarea acestora la restituirea în natură a trei tablouri, respectiv "B." de C. și "D." și "E." de F., bunuri în valoare estimată de reclamant la suma de câte 4.000.000.000 ROL fiecare.

Reclamantul a arătat că tablourile au aparținut autorului său, G., care, la plecarea definitivă din țară, a fost obligat să le înstrăineze în favoarea statului, în baza Legii nr. 63/1974, astfel încât, în prezent, acestea se află în posesia uneia dintre pârâtele chemate în judecată.

Reclamantul a mai arătat că tatăl său, G., a decedat în anul 1987 în Canada, fiind singurul său moștenitor (aspect dovedit cu certificatul de calitate de moștenitor nr. 45/20.07.2001), iar bunurile solicitate prin acțiune, care au aparținut autorului său, au fost preluate în mod abuziv de către stat în temeiul prevederilor Legii nr. 63/1974, la momentul când acestuia i-a fost aprobată cererea de plecare definitivă din țară pentru a-și revedea fiul stabilit, la rândul său, în Canada.

Pe parcursul procesului, pârâtele au formulat întâmpinări în cuprinsul cărora au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, lipsa calității procesuale active a reclamantului și a netimbrării acțiunii, tribunalul soluționând aceste excepții prin încheierea din 04.05.2005, conform considerentelor acesteia.

Prin sentința civilă nr. 657/08.06.2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea constatând prescris dreptul la acțiune al reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, apelul fiind respins prin decizia civilă nr. 189/13.04.2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 2396/16.03.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia, a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 657/2005 pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

După casare cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă sub nr. x/2007.

Prin sentința civilă nr. 1491/18.12.2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și, în consecință, a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național privind lucrările "B." și "H." și, în consecință, a respins acțiunea în ceea ce privește aceste bunuri ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat S.A., Muzeul Național de Artă Al României, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. În consecință, au fost obligați pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național ca reprezentant al statului să plătească reclamantului suma de 37337 euro în echivalent RON la data plății reprezentând contravaloare lucrare "E." autor F.; pârâtul Muzeul Național de Artă al României să restituie reclamantului lucrarea "H." autor F. și pârâta RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat S.A. să restituie reclamantului lucrarea "B.", autor C.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că, prin încheierea din data de 27.04.2005, pronunțată în dosarul nr. x/2004, instanța s-a pronunțat asupra acestor excepții, soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat, având în vedere că aceasta nu a fost criticată prin intermediul căilor de atac.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național privind lucrările "B.", "H." a fost admisă, deoarece aceste bunuri nu se află în posesia acestei instituții, cerință esențială prevăzută de art. 80 din Legea nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 C. civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin actele depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut dovada faptului că este moștenitorul autorului său G. În urma numeroaselor demersuri făcute în anul 1981, autorul reclamantului a obținut viza necesară pentru plecarea în străinătate, plecare ce a fost condiționată de predarea bunurilor aflate în proprietatea sa, aspect ce rezultă din declarația martorei I.

Susținerile pârâtului Muzeul Național de Artă al României, în sensul că bunurile revendicate au fost vândute de către autorul reclamantului nu au fost reținute de către tribunal, deoarece din adresa nr. 6526 rezultă că în arhiva muzeului nu există niciun document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecționarului G.

Faptul că pe declarația depusă la dosarul cauzei s-a menționat "vândut", nu are relevanță, atâta timp cât acest aspect nu a fost dovedit cu alte probe din care să rezulte voința liberă exprimată a autorului reclamantului, privind operațiunea de înstrăinare a bunurilor respective.

Preluarea bunurilor revendicate s-a făcut în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 63/1974, act pe care tribunalul l-a apreciat ca fiind abuziv, deoarece încălca dreptul de proprietate, drept consacrat atât prin dispozițiile art. 480 C. civ., cât și prin Constituția României în vigoare la data preluării abuzive a bunurilor revendicate. Tribunalul a mai reținut că actul normativ care a constituit temeiul preluării bunurilor de către stat era în contradicție și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România a aderat în anul 1955. În consecință, tribunalul a apreciat că autorul reclamantului a fost deposedat în mod abuziv de bunurile mobile revendicate de moștenitorul său în prezenta cauză.

Referitor la lucrarea "E." autor F., tribunalul a reținut că această lucrare nu a putut fi localizată până în prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 182/2000, a obligat pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor și Patrimoniul Național, în calitate de reprezentant al Statului Român, la plata contravalorii acesteia, în sumă de 37.337 Euro, în echivalent RON la data efectuării plății.

Pentru lucrarea "H." autor F., pârâtul Muzeul Național de Artă al României a fost obligat să restituie reclamantului această lucrare, obligație ce rezultă din art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, ca instituție deținătoare a lucrării respective.

Aceeași obligație a fost dispusă și în sarcina pârâtei RAPPS pentru lucrarea "B." autor C., ca instituție deținătoare a lucrării respective.

Împotriva sentinței pronunțată de tribunal au declarat apel pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Muzeul Național de Artă al României și RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Prin decizia civilă nr. 184/A/22.02.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007, au fost admise apelurile declarate de apelanții-pârâți Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Muzeul Național de Artă al României și RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinței civile nr. 1491/18.12.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimații-pârâți Ministerul Economiei și Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că: a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata contravalorii lucrării "E." și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, în raport cu același capăt de cerere, a fost respins capătul de cerere privind plata contravalorii lucrării "E.", formulat în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, pentru lipsa calității procesuale pasive, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâților RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Muzeul Național de Artă al României și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

La pronunțarea acestei hotărâri au fost avute în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, în cadrul căruia se critică respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind contravaloarea tabloului "E.", Curtea a apreciat că această critică este întemeiată, întrucât, în aplicarea prevederilor Legii nr. 182/2000, în lipsa unei prevederi exprese care să confere acestui minister calitate procesuală pasivă, obligația de restituire a contravalorii bunurilor mobile care nu mai există în natură nu poate reveni decât Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deținător a bunurilor respective, iar această prevedere legală trebuie interpretata restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială.

În situația constatării imposibilității restituirii în natură, obligația de restituire se transformă în obligație de desdăunare în echivalent, aceasta revenind Statului, în patrimoniul căruia au intrat bunurile.

Pentru o asemenea situație, legea speciala nu stabilește titularul obligației de restituire prin echivalent, dispozițiile ar. 6 alin. (3) care prevăd că Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Roman în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se altor situații decât litigiile decurgând din aplicarea art. 99 alin. (2) al Legii nr. 182/2000.

În ceea ce privește criticile apelantului pârât Muzeul Național de Artă al României referitoare la modul de soluționare a excepțiilor și a cererii de chemare în garanție, Curtea a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă al României este neîntemeiată, deoarece pârâtul are calitatea de deținător al tabloului "H.", și, în consecință, are calitate procesuală pasivă în virtutea prevederilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora:

"(…) bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin (…)".

Sub aspectul cererii de chemare în garanție, formulată de pârâtul Muzeului Național de Artă al României în contradictoriu cu Comisia de lichidare a patrimoniului fostului PCR, Curtea a reținut că, în raport de poziția pârâtului la termenul de judecată din 27.04.2005, de împrejurarea că pârâtul nu a atacat soluția de scoatere din cauză a chematei în garanție și față de faptul că nu a mai susținut această cerere în faza rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, în mod corect tribunalul nu s-a mai pronunțat pe această cerere.

Analizând criticile formulate de apelanții pârâți pe fondul cauzei, Curtea a considerat că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Art. 99 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 182/2000, republicată prevede că:

"(…)bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive (…).

Examinând succesiunea actelor normative prin care s-a modificat Legea nr. 182/2000, Curtea a constatat că dispozițiile art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000 au fost modificate prin Legea nr. 314/2004, lege publicată în Monitorul oficial nr. 577 din 29 iunie 2004 și care a intrat în vigoare la data de 2 iulie 2004 (conform art. 78 din Constituție), ulterior datei la care s-a înregistrat acțiunea reclamantului pe rolul primei instanțe (26 mai 2004).

Ca atare, susținerea reclamantului privind aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, sunt corecte, întrucât dispozițiile modificatoare sunt ulterioare sesizării instanței și nu pot fi aplicate raportului juridic aflat în curs de judecată, fără a se încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.

În ceea ce privește sfera de aplicare a prevederilor art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, Curtea a apreciat că sintagma "preluarea în orice mod" nu poate include și situațiile în care bunurile culturale mobile au fost dobândite de instituțiile statului în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, cum este cazul în speță.

Aspectul reținut în considerentele sentinței, referitor la inexistența vânzării și neplata prețului, vin în contradicție cu însăși recunoașterea de către reclamant a faptului că autorul său a vândut lucrările. Problema plății prețului de vânzare se rezolvă pe temeiul principiilor răspunderii contractuale, nicidecum nu dă dreptul vânzătorului sau moștenitorului său să revendice bunul de la cumpărător.

Prin decizia nr. 2145/23.03.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 184A/22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a statuat asupra interpretării sintagmei "preluare în orice mod", cuprinsă în art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, arătând că respectiva normă legală a fost concepută ca o normă specială, derogatorie de la dispozițiile Legii nr. 213/1998, în privința bunurilor din domeniul său de aplicare, astfel cum Legea nr. 10/2001 reprezintă lege specială în materia imobilelor preluate de către stat în aceeași perioadă de referință.

A subliniat caracterul reparator al Legii nr. 182/2000 și a reținut că interpretarea sintagmei "preluare în orice mod" nu poate face abstracție de contextul în care a fost edictată, respectiv art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, derogarea constând în posibilitatea restituirii în natură, în cazul bunurilor culturale mobile, nu numai în cazul de preluare fără titlu.

Instanța supremă a mai reținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit ca argument suficient faptul că bunurile au fost preluate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 63/1974, în condițiile în care instanța putea analiza valabilitatea titlului chiar în cadrul acțiunii în revendicare și putea stabili dacă preluarea a operat cu respectarea nu numai a dispozițiilor Legii nr. 63/1974, ci și a Constituției, a tratatelor internaționale în care România era parte și a legilor în vigoare la momentul preluării.

Având în vedere necercetarea valabilității titlului în baza căruia tablourile au fost preluate, instanța supremă a reținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a apreciat că se impune casarea deciziei atacate, întrucât analiza implică deopotrivă clarificarea situației de fapt, în sensul determinării certe a titlului de preluare a fiecărui tablou și a valabilității acestora, instanța de apel având a cerceta și celelalte condiții prevăzute de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, respectiv a stabili persoana care a preluat bunurile, cu observarea autorității de lucru judecat a dispozițiilor de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă al României și a dispozițiilor de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național în ceea ce privește tabloul "E." al lui F.

După casare cu trimitere spre rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2007*.

Prin decizia civilă nr. 77 A/05.03.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dos x/2007*, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Muzeul Național de Artă al României și R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, împotriva sentinței civile nr. 1491/18.12.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimații-pârâți Ministerul Economiei și Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, împotriva aceleiași sentințe civile și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că:

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național și a fost respinsă cererea reclamantului în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la cererea având ca obiect tabloul "E.".

A fost desființată în parte sentința și a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul București cererea având ca obiect despăgubirile pentru tabloul "E.", formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost păstrat restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea a trei tablouri ce au aparținut autorului reclamantului, G., respectiv E.", autor F.; a lucrării "H.", autor F. și lucrării "B.", autor C. în temeiul dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului național cultural mobil.

Potrivit Legii nr. 63/1974, în temeiul căreia s-a făcut preluarea celor trei tablouri, Statul putea dobândi bunuri din patrimoniul cultural național prin donații sau prin achiziționarea lor la prețuri stabilite de Comisia Centrală a Patrimoniului Cultural Național sau astfel de bunuri puteau fi trecute în proprietatea statului prin decret prezidențial, la propunerea aceleiași comisii și cu plata despăgubirilor corespunzătoare (art. 16).

În situația în care se aprecia că deținătorii de bunuri din patrimoniul cultural național nu îndeplineau obligațiile de păstrare și conservare prevăzute de lege, aceștia erau datori să le încredințeze în custodie statului prin muzee, colecții și biblioteci, care erau obligate să le primească, să le conserve, restaureze și păstreze (art. 16 alin. ultim din Legea nr. 63/1974).

În speță, preluarea celor două tablouri nu s-a făcut în modalitatea legală a înstrăinării libere, la prețul convenit de părți, neexistând nicio dovadă în acest sens, actul de înstrăinare al părților care ar fi trebuit să conțină prețul convenit în urma acordului ambelor părți fiind suplinit de o notă care poartă mențiunea "vândut", ele fiind predate inițial J., iar în prezent aflându-se doar tablourile "H." al lui F. în posesia Muzeului Național de Artă al României și tabloul "B. " al lui C. în posesia RAPPS. Susținerea RAPPS-ului în sensul acordării unei sume de bani pentru tabloul preluat nu suplinește consimțământul părților, ci dimpotrivă, în această materie în care prețurile au oscilații foarte mari în funcție de momentul ales pentru înstrăinare, impunerea vânzării unui tablou într-o limită de timp reprezintă prin ea însăși o preluare abuzivă.

De aceea, instituțiile deținătoare nu pot justifica în fața dreptului de proprietate al reclamantului vreun titlu pentru deținerea în continuare a tablourilor, pe care le-au primit prin deposedare abuzivă de către stat de la autorul reclamantului, condiționând plecarea în străinătate a acestuia de vânzarea bunurilor arătate. Dacă ar fi existat vreun act de înstrăinare așa cum pretind pârâții ar fi fost primii interesați să îl prezinte. Acest fapt este confirmat și prin adresa nr. 6526 a muzeului din care rezultă că în arhiva muzeului nu există nici un document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecționarului G.

Preluarea bunurilor s-a realizat cu nerespectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, însă și a Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Or, față de prevederile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, instituțiile care au preluat bunuri din patrimoniul cultural național au obligația să le restituie proprietarilor de drept (urmând ca aceștia să fie obligați, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispozițiilor legii, conform art. 80 alin. ultim).

Față de considerentele de mai sus, excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că bunurile vândute nu mai pot fi revendicate a fost respinsă ca nefondată.

Stabilind că Statul prin instituțiile sale a preluat în mod nevalabil bunurile ce fac obiectul prezentei acțiuni, Curtea a analizat persoanele care dețin în prezent bunurile preluate și calitatea acestora, potrivit dispozițiilor deciziei de casare de casare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național Curtea privind lucrările "B.", "H.", în schimb a constatat calitatea procesuală pasivă a Muzeului Național de Artă, ca deținătoare a tabloului "H.".

Totodată a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la cererea având ca obiect tabloul "E." având în vedere prevederile Legii nr. 182/2000 care se referă la restituirea bunurilor de către deținătorii acestora, întrucât, în lipsa bunului, obligația de dezdăunare nu poate reveni decât statului.

Față de împrejurarea că instanța de fond a soluționat capătul de cerere vizând tabloul "E. pe excepție, fără a soluționa fondul cauzei, a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului București cererea având ca obiect despăgubirile pentru tabloul "E.", formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 786/28.02.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost respinse recursurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat București și Muzeul Național de Artă al României împotriva deciziei civile nr. 77 A din 5 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca instanță de rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 339/18.03.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărâ astfel, instanța a reținut că a fost învestită cu soluționarea cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubirile pentru tabloul "E.", autor F., în temeiul dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 din C. civ., instanța de control stabilind limitele rejudecării și cadrul procesual pasiv.

În cursul rejudecării cererii, în cauză a fost întrodus, în calitate de pârât, și Muzeul Național de Artă al României, însă, ținând cont de limitele rejudecării, tribunalul nu a mai analizat cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, întrucât a intrat în puterea lucrului judecat faptul că acest pârât nu are calitate procesuală în cauză.

Referitor la cererea ce are ca obiect acordarea despăgubirilor pentru tabloul "E.", autor F., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că nu este întemeiată față de faptul că, prin adresa nr. x/04.02.2015, Muzeul Național de Artă al României a menționat că tabloul "X" al pictorului F. a fost identificat în natură și se află în posesia acestei instituții. Acest fapt a fost confirmat și prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul K., specialist în artă - patrimoniu, depus la dosar la data de 28.01.2016. Potrivit concluziilor acestui raport de expertiză, tribunalul reține că, indubitabil, tabloul "X", aflat în custodia Muzeului Național de Artă al României, este opera pictorului F.

În aceste condiții, având în vedere că bunul pentru care se solicită despăgubiri de la pârâtul chemat în judecată a fost identificat, fiind în custodia Muzeului Național de Artă al României, cererea reclamantului ce are ca obiect acordarea de despăgubiri, formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, este neîntemeiată, atât timp cât bunul poate fi restituit în natură.

Prin decizia civilă nr. 58A/30.01.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 339/18.03.2016, a desființat sentința civilă și a trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Curtea a reținut că, prin adresa nr. 212/04.02.2015, Muzeul Național de Artă al României a arătat că a fost identificată o lucrare de artă care corespunde cu caracteristicile lucrării revendicate în cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, instanța de fond, la termenul de judecată din data de 13.02.2015, a pus în vedere reclamantului să depună la dosar o cerere prin care să precizeze obiectul acțiunii și cadrul procesual pasiv.

Reclamantul a depus o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată la data de 17.02.2015, prin care a solicitat introducerea în cauză a Muzeului Național de Artă al României, precum și obligarea acestui pârât la restituirea în natură a lucrării "E." autor F., Muzeul Național de Artă al României fiind citat în calitate de pârât.

Față de această situație de fapt, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a intrat în judecata fondului dreptului dedus judecății, în sensul că nu s-a pronunțat în raport de cadrul procesual precizat de către reclamant la data de 17.02.2015, respectiv nu s-a pronunțat asupra cererii de obligare a pârâtului Muzeul Național de Artă al României la restituirea în natură a lucrării "E." autor F., prevalându-se de dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare.

Conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Însă, în cauză decizia de casare a vizat situația de fapt și de drept dedusă judecății la respectivul moment, respectiv referitoare la împrejurarea că tabloul "E." nu a fost identificat fizic în patrimoniul Muzeului de Artă al României, cererea inițială a reclamantului fiind în sensul obligării acestui pârât la restituirea bunului imobil.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin sentința civilă nr. 802/13.06.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, precum și cu pârâtul Muzeul Național de Artă al României, și a obligat Muzeul Național de Artă al României să restituie reclamantului, în natură, lucrarea/tabloul intitulat "E." al autorului F., luând act de voința reclamantului, prin apărătorul său, privind recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărâ astfel, instanța de judecată a avut în vedere caracterul oligatoriu al deciziilor și dispozițiilor instanței de recurs, raportat, astfel, la considentele deciziei nr. 58A/30.01.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, precum și faptul că, prin sentința civilă nr. 1491/18.12.2009, pronunțată în dosarul nr. x/2007 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a retinut, în mod definitiv și irevocabil, faptul că autorul reclamantului a fost deposedat abuziv de bunurile pe care deținea, inclusiv de tabloul "E.", al pictorului F., acesta aflându-se în posesia Muzeul Național de Artă al României.

Prin decizia civilă nr. 1165A/14.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2014, a fost admis apelul declarat de apelantul pârât Muzeul Național de Artă al României, împotriva sentinței civile nr. 802/13.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a Civilă, și a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei decizii, a fost înlăturat argumentul judecătorului fondului, privind faptul că preluarea abuzivă a bunului a fost stabilită, definitiv și irevocabil, prin sentința civilă nr. 1491/2009 a Tribunalului București, motivat de faptul că respectiva sentință a fost desființată prin raportare la judecarea litigiului privind tabloul "E.", prin decizia civilă nr. nr. 77/2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2014 a ICCJ.

Este adevărat că în considerentele deciziei nr. 77/2013 se precizează că preluarea abuzivă este incidentă și pentru cererea referitoare la tabloul "E.", chiar dacă întreaga cauză legată de acest tablou a fost desființată.

Însă, având în vedere că dispozitivul deciziei amintite nu prevede nici o excepție de la dispoziția de desființare, s-a apreciat că hotărârea privind tabloul "E." a fost desființată în integralitatea sa, considerente și dispozitiv.

Este necontestat în cauză că autorul reclamantului a înstrăinat tabloul primind un preț, aspect reiterat de apărătorul reclamantului la ultimul termen de judecată al prezentei rejudecări, dar la fel de necontestat este faptul că Statul Român, prin instituțiile sale, nu deține o dovadă certă a modului în care tabloul a fost preluat și a ajuns în prezent în posesia Muzeului de Artă, aspect recunoscut la ultimul termen de judecată de apărătorul pârâtului Muzeul de Artă.

În acest context, s-a reținut că nu ne aflăm în prezența niciunui raport juridic, de orice natură ar fi el, între reclamant și Stat în raport de tabloul în litigiu. Tabloul nu a fost înstrăinat statului care a plătit vreun preț pe tablou, preț pe care autorul reclamantului l-a primit totuși fără a se cunoaște cuantumul, la fel cum Statul nu a preluat de la autorul reclamantului tabloul în condițiile în care tabloul a fost înstrăinat contra unui preț unei terțe entității recunoscute de niciuna dintre părțile cauzei.

Așa fiind, s-a constatat că, acceptând chiar ipotetic că bunul a fost preluat abuziv, această preluare nu a fost efectuată din patrimoniul autorului reclamantului, care înstrăinase bunul, ci din patrimoniul entității către care bunul a fost înstrăinat și care, în prezent, ar fi singura îndreptățită să invoce în favoarea sa o eventuală preluare abuzivă și implicit restituirea tabloului.

Sub un alt aspect al litigiului, s-a constatat că reclamantul a susținut că eventualul abuz s-ar fi bazat pe dispozițiile legale de la acea vreme, care reglementau regimul juridic al bunurilor din patrimoniul național.

Curtea a înlăturat și această susținere, motivat de faptul că reglementarea de la acea vreme, respectiv Legea nr. 63/1974 cuprindea dispoziții identice cu actuala reglementare a domeniului, respectiv Legea nr. 182/2000, lege care își produce efecte în prezent, în condițiile în care întreaga legislație românească este raportată la cea a Uniunii Europene, la normele Comisiei Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Comparând cele două reglementări, instanța a reținut că acestea nu vizează favorizarea/defavorizarea deținătorilor de bunuri din patrimoniul național, ci instituie niște condiții restrictive, acum ca și atunci, referitoare la deținerea, păstrarea, conservarea sau tranzacționarea unor atari bunuri, precum și interdicția de a fi "exportate" definitiv în afara granițelor țării.

Instanța de apel a concluzionat că reclamantul nu a dovedit nu doar faptul că bunul a fost preluat abuziv, dar nici a faptului că bunul ar fi fost preluat, sub orice formă, din patrimoniul autorului său, între Stat și proprietarul privat al bunului neexistând nici un raport juridic sau faptic care să dea dreptul reclamantului să solicite restituirea tabloului.

A fost înlăturată și susținerea conform căreia, presat sau șantajat cu avizul pentru plecarea definitivă din țară, autorul reclamantului ar fi fost obligat să vândă în pierdere pe un preț redus față de valoarea bunului respectivul bun, pentru că aceeași lege de protecție a patrimoniului din acea vreme, reglementa posibilitatea proprietarului privat de a lăsa bunul în custodia instituțiilor publice, păstrând astfel proprietatea asupra bunului.

Împotriva deciziei de mai sus, a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea recursului, reclamantul arată că decizia civilă nr. 1165A/2017 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă este criticabila sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., fiind lipsita de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, se arată instanța de apel în mod greșit și-a întemeiat motivarea admiterii apelului Muzeului de Arta al României pe dispozițiile art. 1169 din vechiul C. civ., pentru că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește situația de fapt stabilită fără echivoc prin Decizia nr. 77A/05.03.2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a Civila.

De asemenea, recurentul - reclamant arată că, prin Decizia nr. 2145 din 23.03.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 184A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a Civila, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, fiind redate de către recurent parte din considerentele acestei decizii.

În fapt, recurentul - reclamantul susține că, prin actele depuse la dosarul cauzei, a făcut dovada faptului că este moștenitorul autorului său, G., care a obținut în anul 1981, în urma nenumăratelor demersuri făcute, viza necesara pentru plecarea în străinătate, plecare ce a fost condiționata de predarea bunurilor aflate în proprietatea sa.

Susținerile pârâtului Muzeul Național de Artă al României, în sensul că bunurile revendicate au fost vândute de către autorul reclamantului, nu pot fi reținute, deoarece din adresa nr. x rezultă că în arhiva muzeului nu există niciun document de vânzare - cumpărare din perioada 1980-1981, pe numele colecționarului G.

Faptul că pe declarația depusă la dosarul cauzei s-a menționat "vândut" nu are relevanță atâta timp cât acest aspect nu a fost dovedit cu alte probe din care să rezulte voința libera exprimată a autorului reclamantului, privind operațiunea de înstrainare a bunurilor respective .

Preluarea bunurilor revendicate s-a făcut în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 63/1974, act pe care tribunalul îl apreciază ca fiind abuziv, deoarece încalcă dreptul de proprietate, drept consacrat atât prin dispozițiile art. 480 C. civ., cât și prin Constituția României în vigoare la data preluării abuzive a bunurilor revendicate. Totodată, caracterul abuziv al preluării bunurilor revendicate se găsea de asemenea în contradicție și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România a aderat în anul 1955.

Prin Adresa din 04.02.2015 - eliberată de Muzeul National de Artă al României - se arată că a fost identificată o lucrare de artă care corespunde cu caracteristicile lucrării revendicate în cererea de chemare in judecata inițială și se solicita a se lua decizia legală - anume cea prevăzuta de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000- instituțiile care au preluat bunuri din patrimoniul cultural național au obligația să le restituie proprietariilor de drept.

Cum Muzeul National de Arta al României recunoaște că aceasta lucrare este în posesia sa și este de acord să fie restituită, instanța de judecată trebuia să se pronunțe în acest sens, admițând acțiunea - art. 129 alin. (6) din C. proc. civ.

Mai arată recurentul - reclamant că motivarea instanței, în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1169 din vechiul C. proc. civ., trebuie inlăturată, atâta vreme cât reclamantul și-a probat temeinic cererea (motivare reținuta și de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2013), existența autorității lucrului judecat înlăturând aceste susțineri.

Prin întâmpinare, intimatul - pârât Muzeul Național de Artă al României a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că nu a realizat nicio recunoaștere a pretențiilor reclamantului, ci doar a indicat faptul că a identificat o lucrare de artă care corespunde cu caracteristicile lucrării revendicate în cererea de chemare în judecată inițială, fapt confirmat și de expertul desemnat.

În ceea ce privește criticile din conținutul recursului, intimatul susține că niciuna din ipotezele art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. nu este incidentă în speță, instanța de apel sesizând faptul că, deși întrega judecată legată de tabloul "E." a fost desființată prin decizia nr. 77/2013, dispozitivul acestei hotărâri nu cuprinde nicio excepție de la dispoziția de desființare, aceasta vizând considerentele și dispozitivul, în integralitate. Trebuie avute în vedere și prevederile art. 315 alin. (3) din C. proc. civ., în conformitate cu care, după casare, instanța va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate în fața nstanței a cărei hotărâre a fost casată.

Sub aspectul justeții reținerilor instanței de apel, s-a subliniat faptul că instanța a reținut atât lipsa dovezilor privind preluarea abuzivă, cât și netemeinicia susținerilor reclamantului, care a arătat că eventualul abuz s-ar fi bazat pe dispozițiile legale de la acea vreme, privitoare la regimul juridic al bunurilor din patrimoniul național.

De asemenea, intimatul - pârât a invocat omisiunea citării Ministerului Culturii și Identității Naționale, care a figurat inițial ca pârât și care, după introducerea Muzeului Național de Artă al României în cauză, trebuia, la rându-i, reintrodus (art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000). Judecata în contradictoriu cu Statul Român este lipsită de sens, atât timp cât se solicită restituirea în natură, iar nu despăgubiri.

La termenul de judecată din data de 8 iunie 2018, Înalta Curte a respins solicitarea intimatului - pârât Muzeul Național de Artă al României de introducere în cauză a Ministerului Culturii și Identității Naționale, reținând, pe de o parte, că această chestiune a calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Cultelor (titulatura pe care o avea pârâtul la acel moment) în ceea ce privește revendicarea tabloului "E.", al pictorului F., a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat într-un ciclu procesual anterior, respectiv prin decizia civilă nr. 184/A/22.02.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007 ("Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deținător a bunurilor respective, iar această prevedere legală trebuie interpretata restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială. În situația constatării imposibilității restituirii în natură, obligația de restituire se transformă în obligație de desdăunare în echivalent, aceasta revenind Statului, în patrimoniul căruia au intrat bunurile. Legea speciala nu stabilește titularul obligației de restituire prin echivalent, dispozițiile ar. 6 alin. (3) care prevăd că Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Roman în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se altor situații decât litigiile decurgând din aplicarea art. 99 alin. (2) al Legii nr. 182/2000"), irevocabilă sub acest aspect prin decizia nr. 2145/23.03.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și, pe de altă parte, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., la care trimite art. 316 din C. proc. civ., în sensul necesității prezervării cadrului procesual de la judecata în fond și a imposibilității de schimbare a acestuia direct în calea de atac.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Susținand nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul - reclamant A. invocă faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, și anume fără a ține seama de aspectele litigioase tranșate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 77A/05.03.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Examinând această critică, Înalta Curte observă că instanța de apel a înlăturat, prin considerentele deciziei recurate, argumentul avut în vedere de instanța care a soluționat în primă instanță acțiunea în revendicare a tabloului "E.", al pictorului F., referitor la faptul că preluarea abuzivă a bunului a fost stabilită, definitiv și irevocabil, prin sentința civilă nr. 1491/2009 a Tribunalului București, reținând că respectiva sentință a fost desființată în ceea ce privește judecata litigiului privind tabloul "E.", prin decizia civilă nr. 77A/05.03.2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a apreciat că hotărârea privind tabloul "E." a fost desființată în integralitatea sa, considerente și dispozitiv, chiar dacă în considerentele deciziei civile nr. 77 A/05.03.2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă se precizează că preluarea abuzivă este incidentă și pentru cererea referitoare la tabloul "E.". Pornind de la această apreciere, instanța de apel a realizat o examinare proprie a condițiilor preluării bunului, ajungând la concluzia că nu ne aflăm în prezența niciunui raport juridic, de orice natură ar fi el, între reclamant și Stat în raport de tabloul în litigiu, că reclamantul nu și-a probat susținerile și că, acceptând ipotetic că bunul a fost preluat abuziv, această preluare nu a fost efectuată din patrimoniul autorului reclamantului, care înstrăinase bunul, ci din patrimoniul entității către care bunul a fost înstrăinat și care, în prezent, ar fi singura îndreptățită să invoce în favoarea sa o eventuală preluare abuzivă și implicit restituirea tabloului.

Însă, o atare apreciere este eronată, întrucât împrejurarea că decizia civilă nr. 77A/05.03.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007, a desființat sentința civilă nr. 1491/18.12.2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2007, în ceea ce privește judecata litigiului privind tabloul "E.", cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul București, lipsește total de efecte numai cosiderentele și dispozitivul sentinței civile nr. 1491/18.12.2009 referitoare la această cerere, fără a avea nicio înrâurire asupra considerentelor decizorii ale deciziei civile nr. 77A/05.03.2013, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 786/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin considerentele deciziei civile nr. 77A/05.03.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2007, a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat, pentru toate cele trei lucrări revendicate de reclamant, incluzând tabloul "E." al pictorului F., problema valabilității titlului în baza căruia tablourile au fost preluate, potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare nr. 2145 din 23.03.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și îndrituirea reclamantului la restituirea acestora.

Sub acest aspect, în decizia civilă nr. 77 A/05.03.2013 s-a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea a trei tablouri ce au aparținut autorului reclamantului, G., respectiv E.", autor F.; a lucrării "H.", autor F. și lucrării "B.", autor C., în temeiul dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului național cultural mobil.

Potrivit Legii nr. 63/1974, în temeiul căreia s-a făcut preluarea celor trei tablouri, Statul putea dobândi bunuri din patrimoniul cultural național prin donații sau prin achiziționarea lor la prețuri stabilite de Comisia Centrală a Patrimoniului Cultural Național sau astfel de bunuri puteau fi trecute în proprietatea statului prin decret prezidențial, la propunerea aceleiași comisii și cu plata despăgubirilor corespunzătoare (art. 16).

În situația în care se aprecia că deținătorii de bunuri din patrimoniul cultural național nu îndeplineau obligațiile de păstrare și conservare prevăzute de lege, aceștia erau datori să le încredințeze în custodie statului prin muzee, colecții și biblioteci, care erau obligate să le primească, să le conserve, restaureze și păstreze (art. 16 alin. ultim din Legea nr. 63/1974).

Instanța a constatat că preluarea nu s-a făcut în modalitatea legală a înstrăinării libere, la prețul convenit de părți, neexistând nicio dovadă în acest sens, actul de înstrăinare al părților care ar fi trebuit să conțină prețul convenit în urma acordului ambelor părți fiind suplinit de o notă care poartă mențiunea "vândut", ele fiind predate inițial J., iar în prezent aflându-se doar tablourile "H." al lui F. în posesia Muzeului Național de Artă al României și tabloul "B. " al lui C. în posesia RAPPS. Susținerea RAPPS-ului în sensul acordării unei sume de bani pentru tabloul preluat nu suplinește consimțământul părților, ci dimpotrivă, în această materie în care prețurile au oscilații foarte mari în funcție de momentul ales pentru înstrăinare, impunerea vânzării unui tablou într-o limită de timp reprezintă prin ea însăși o preluare abuzivă.

De aceea, s-a reținut că instituțiile deținătoare nu pot justifica în fața dreptului de proprietate al reclamantului vreun titlu pentru deținerea în continuare a tablourilor, pe care le-au primit prin deposedare abuzivă de către stat de la autorul reclamantului, condiționând plecarea în străinătate a acestuia de vânzarea bunurilor arătate. Dacă ar fi existat vreun act de înstrăinare așa cum pretind pârâții ar fi fost primii interesați să îl prezinte. Acest fapt este confirmat și prin adresa nr. 6526 a muzeului, din care rezultă că în arhiva muzeului nu există nici un document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecționarului G.

Instanța a concluzionat că Statul, prin instituțiile sale, a preluat în mod nevalabil bunurile ce fac obiectul prezentei acțiuni, preluarea bunurilor realizându-se cu nerespectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, ci și a Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Or, față de prevederile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, instituțiile care au preluat bunuri din patrimoniul cultural național au obligația să le restituie proprietarilor de drept (urmând ca aceștia să fie obligați, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispozițiilor legii).

Considerentele redate evidențiază cu claritate modalitatea în care au fost dezlegate în apelul dintr-un ciclu procesual anterior aceste aspecte litigioase privind preluarea abuzivă a celor trei lucrări de artă, dar și faptul că instituțiile deținătoare nu pot justifica, în fața dreptului de proprietate al reclamantului, vreun titlu pentru deținerea în continuare a tablourilor.

De altfel, argumentul care a condus la desființarea în parte a sentinței civile nr. 1491/18.12.2009 și la trimiterea spre rejudecare a cererii având ca obiect despăgubirile pentru tabloul "E.", a vizat exclusiv faptul că excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Culturii și Cultelor a fost admisă prin decizia civilă nr. 77 A/05.03.2013, cu consecința respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive, astfel că instanța de apel a soluționat capătul de cerere având ca obiect tabloul "E." numai pe excepție, fără a rezolva fondul cauzei. La acel moment, lucrarea nu era încă identificată ca aflându-se în custodia Muzeului Național de Artă al României, fapt realizat abia în cursul rejudecării acestui capăt de cerere.

Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 802/13.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, nu mai avea posibilitatea de a statua diferit nici în ceea ce privește natura preluării bunurilor sau valabilitatea "vânzării" tablourilor de către autorul reclamantului, nici în ceea ce privește calitatea reclamantului de deținător al unui bun în sensul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, efectul pozitiv al lucrului judecat impunându-se insta