ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3139/2014

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 832 din 18 aprilie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 7606/3/2006 al Tribunalului București, secția a lll-a civilă, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă, Statului Român prin Ministerul de Finanțe, Ministerului Culturii, Muzeului Județean de Artă Prahova, Complexului Muzeal Național Moldova lași, Muzeului Județean de Artă Brașov, cu sediul în Municipiul Brașov și Complexului Muzeal I.A. Bacău, ca neîntemeiate. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii și s-a respins cererea de chemare în judecată a acestui pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.

S-a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul M.A.Ș. și s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului, bunurile mobile culturale identificate în materialitatea lor prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert critic de artă P.S., care au făcut obiectul actului de donație, astfel cum acestea sunt cuprinse în acest raport, respectiv - MNAR - un număr de 32 de bunuri - pictură românească, sculptură, grafică, artă europeană, fotografie și artă decorativă, Complexul Muzeal Național Moldova - 3 bunuri - pictură românească; - Complexul Muzeal I.A. din Bacău - 1 bun - pictură românească; - Muzeul Județean de Artă Brașov - 2 bunuri - pictură romanescă - Muzeul Județean de Artă Prahova - 1 bun - pictură românească.

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata către reclamant a sumei de 286.420 euro - în echivalent RON la data plății - stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză, reprezentând echivalentul bunurilor care nu au putut fi identificate fizic. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, ca neîntemeiată și a obligat pârâții MNAR și Statul Român prin Ministerul de Finanțe, în solidar la plata cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 7.000 euro în echivalent RON la data plății, către reclamant. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut - după preluarea integrală a cererilor și apărărilor formulate de părți - că reclamantul M.A.Ș.

a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Statul Român prin Ministerul de Finanțe precum și cu toate celelalte muzee și instituții al căror patrimoniu cuprinde bunurile, să se dispună repunerea părților în situația anterioară actului de donație autentificat din anul 1948, a cărui nulitate absolută a fost constatată prin sentința civilă nr. 8933 din 23 octombrie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin obligarea Ministerului Culturii și Cultelor la restituirea în natură a tuturor bunurilor mobile ce fac obiectul actului de donație nul absolut, menționate în anexa acestui act. În ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor la plata contravalorii bunurilor care au făcut obiectul actului de donație, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul și-a modificat și precizat succesiv cererea de chemare în judecată arătând în ceea ce privește cadrul procesual pasiv că au calitatea de pârâți Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor, respectiv prin Ministerul Finanțelor, Muzeul Național al României, Muzeul Municipiului București, Muzeul de Artă Arad, Muzeul Național Brukenthal Sibiu, Muzeul Banatului, Muzeul de Artă Satu Mare, Muzeul de Artă Brașov, Galeria de Artă Argeș, Muzeul de Artă Dolj, Muzeul de Artă Gorj, Muzeul de Artă Mehedinți, Muzeul Județean de Artă Prahova, Complexul Muzeal I.A., Secția de Artă Bacău, Muzeul Brăilei, Galeriile de Artă E.D. Brăila, Muzeul de Artă lași, Muzeul de Artă Neamț, Complexul Muzeal Bucovina, Muzeul de Artă Tulcea și Muzeul de Artă Constanța.

În privința obiectului cererii, reclamantul a precizat că solicită repunerea părților în situația anterioară actului de donație constatat nul, prin obligarea Statului român prin Ministerul Culturii și Cultelor, precum și a pârâților deținători neproprietari ai bunurilor, la restituirea în natură a tuturor bunurilor mobile respectiv, tablouri și obiecte de artă menționate în anexa actului de donație a cărui nulitate absolută s-a constatat în mod irevocabil. S-a solicitat anularea tuturor actelor subsecvente prin care bunurile mobile din litigiu au trecut din gestiunea Ministerului Artelor, respectiv Ministerul Culturii și Cultelor în prezent, în gestiunea muzeelor anterior menționate, iar în cazul și în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Culturii și Cultelor și prin Ministerul Finanțelor la plata contravalorii acestora, evaluată provizoriu la aproximativ 400.000 euro.

În motivarea acțiunii se arată că C.G.M. al cărui unic moștenitor este reclamantul a încheiat actul de donație autentificat din 15 martie 1948 prin care acesta a donat Statului Român prin Ministerul Artelor, în prezent Ministerul Culturii și Cultelor, imobilul precum și colecțiile de artă, respectiv tablourile, obiectele de artă și mobilier aflate în imobil. Prin sentința civilă nr. 8933 din 23 octombrie 2002 Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantului M.A.Ș.

și a constatat nulitatea absolută a actului de donație, apelul fiind respins prin decizia nr. 396/2002 a Tribunalului București astfel încât sentința a rămas irevocabilă prin nerecurare la 3 aprilie 2003. În aceste condiții, arată reclamantul, Statul Român nu mai are nici un titlu pentru deținerea bunurilor mobile care au făcut obiectul donației declarate nule, iar existența acestora rezultă din încheierea Tribunalului Ilfov, secția notariat, care cuprinde și o anexă la inventarul bunurilor preluate, semnate de ambele părți, respectiv donatorul C.G.M. și primitorul Ministerul Artelor. În ipoteza în care restituirea bunurilor în natură nu mai este posibilă, ca efect al nulității actului de donație, solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Culturii și Cultelor și prin Ministerul Finanțelor la plata contravalorii acestora, în conformitate cu art. 1075 C. civ.

De asemenea, arată reclamantul că potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale, iar potrivit art. 3 pct. 56 din Hotărârea nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerul Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, acest minister reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor. Prin urmare, această entitate are calitatea de reprezentant al statului în măsura în care acest pârâtul va fi obligat la plata despăgubirilor constând în contravaloarea bunurilor a căror restituire în natură nu a fost posibilă. În privința celorlalți pârâți, respectiv a muzeelor, reclamantul a arătat că oricare dintre acestea pot fi deținătoare fără titlul ale bunurilor mobile ceea ce justifică chemarea lor în judecată.

S-a reținut că temeiul de drept al acțiunii reclamantului l-au constituit dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 82/2000 și respectiv art. 480 C. civ. acțiunea fiind calificată de prima instanță ca fiind o acțiune în revendicare. Pârâtul Muzeul Național de Artă al României a formulat cerere reconvențională precum și o cerere de chemare în judecată a altor persoane și de arătare a titularului dreptului, dar ulterior a renunțat la cele două cereri din urmă, tribunalul fiind învestit doar cu soluționarea cererii reconvenționale prin care s-a solicitat să se constate că bunurile au intrat cu titlu în patrimoniul Statului Român urmând ca în temeiul art. IV din O.U.G. nr. 138/2000 să se constate că a intervenit prescripția, iar bunurile din litigiu solicitate nu mai pot face obiectul revendicării.

Pârâtul solicită totodată în temeiul art. 1909 alin. (2) C. civ. să se constate că bunurile pretinse prin acțiunea reclamantului sunt proprietatea statului, care a devenit proprietar prin uzucapiune la finalul termenului de 30 de ani, adică în anul 1978, solicitând să se constate că acceptarea donației făcute de autorul reclamantului s-a realizat printr-un act autentic la data de 9 ianuarie 1950. Ulterior, reclamantul a restrâns cadrul procesual pasiv înțelegând să se judece doar cu pârâții în contradictoriu cu care s-a și pronunțat sentința. Prin încheierea din 22 mai 2007, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării și a prescripției dreptului la acțiune și a unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive și a inadmisibilității acțiunii.

În acest context s-a reținut că autorul reclamantului, C.G.M. a încheiat actul de donație autentificat din 15 martie 1948 prin care a donat Statului Român prin Ministerul Artelor, în prezent Ministerul Culturii și Cultelor imobilul și colecțiile de artă. Prin sentința civilă nr. 8933/2002 a Judecătoriei sector 1 București, la solicitarea reclamantului M.A.Ș. s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație reținându-se că acesta este unicul moștenitor al donatorului, conform certificatului de moștenitor din 9 februarie 1993, precum și că acceptarea donației nu s-a realizat în formă autentică nefiind îndeplinite condițiile de formă cerute în mod imperativ de lege sub sancțiunea nulității.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea apelului și respectiv prin nerecurare, la data de 3 aprilie 2003. Excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă cu motivarea că prin hotărârea irevocabilă care a anulat actul de donație s-a reținut cu putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a moștenitorului donatorului, respectiv a reclamantului avându-se în vedere atât titlul autorului asupra bunurilor donate cât și calitatea de succesor al reclamantului M.A.Ș. rezultată din certificatul de moștenitor din anul 1993. Lipsa indicării bunurilor în certificatul de moștenitor nu prezintă relevanță pentru că, donația a fost anulată ulterior, astfel că în mod evident acestea nu puteau fi incluse în certificat.

Analizând condițiile acțiunii în revendicare prevăzute în dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ. cât și cele ale legii speciale s-a reținut că în cauză s-a dovedit titlul reclamantului, preluarea ilegală a bunurilor revendicate care constituie bunuri culturale în sensul Legii nr. 182/2000, iar din probele administrate a rezultat că o parte din acestea se regăsesc în posesia muzeelor, care în calitate de deținătoare au și calitate procesuală pasivă pentru capătul de cerere privind restituirea în natură. În egală măsură s-a reținut că și Ministerul Culturii, deși nu deține bunurile are calitate procesuală pasivă, întrucât prin legea specială anterior menționată are calitatea de coordonator al bunurilor mobile aparținând patrimoniului cultural.

În privința bunurilor care nu au putut fi identificate, tribunalul a apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă și este ținut să achite suma de 286.420 euro, cu titlu de despăgubire stabilită prin expertiză, deoarece legea specială nu stabilește titularul obligației de restituire prin echivalent, situație în care sunt incidente dispozițiilor de drept comun cuprinse în art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora statul participă în raporturile juridice prin Ministerul de Finanțe. Ministerul Culturii, în lipsa unei dispoziții legale exprese nu poate răspunde patrimonial ca reprezentant al statului, calitatea sa fiind atrasă în proces de natura bunurilor revendicate și identificate ca atare în posesia instituțiilor muzeale.

Prima instanță a înlăturat apărările pârâtului Muzeul Național de Artă a României referitoare la inopozabilitatea sentinței prin care s-a constatat nulitatea donației, litigiu în care acesta nu a avut calitatea de parte, argumentând că pârâtul deținător al unor bunuri revendicate trebuie să se supună efectelor hotărârii judecătorești cu consecința că prezentarea unor înscrisuri descoperite ulterior acelui litigiu, referitoare la acceptarea donației în formă autentică, fără ca hotărârea anterioară să fie desființată, nu mai poate prezenta relevanță în cauză. Prin urmare, s-a respins și cererea reconvențională formulată de acest pârât deoarece, din probele administrate a rezultat că preluarea bunurilor mobile culturale a fost ilegală, astfel că aceste bunuri nu au intrat cu titlul valabil în patrimoniul statului, motiv pentru care dispozițiile art. 1909 alin. (2) C. civ.

nu sunt incidente speței nefiind îndeplinită teza prevăzută de acest text legal care vizează un terț dobânditor de bună-credință, care a dobândit bunurile de la un hoț sau găsitor, precum și față de regimul juridic special aplicabil acțiunii în raport de dispozițiile Legii nr. 182/2000. De asemenea nici uzucapiunea nu poate fi invocată, acest mod de dobândire a proprietății fiind speci.ic imobilelor și nu bunurilor mobile cum este cazul în speță.

Prin decizia civilă nr. 256A din 19 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, precum și apelul formulat de reclamantul M.A.Ș., împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Au fost majorate cheltuielile de judecată acordate reclamantului de către prima instanță de la suma de 7.000 euro la suma de 10.000 euro, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost respinse apelurile formulate de pârâții Complexul Muzeal „I.A." Bacău, Muzeul Național de Artă al României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Complexul Muzeal Național Moldova din lași, Muzeul Județean de Artă Brașov, și Muzeul Județean de Artă I.l.Q. din Ploiești, ca nefondate. Au fost obligați apelanții-pârâți Muzeul Național de Artă al României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Complexul Muzeal „I.A." Bacău la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 de euro către apelantul-reclamant.

1. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a înlăturat criticile formulate de pârâtul Complexul Muzeal „I.A." Bacău cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că potrivit art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 bunurile culturale mobile preluate ilegal de autoritățile statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin în baza unei hotărâri judecătorești definitive. Prin urmare, în calitate de deținător, acest pârât poate fi obligat la restituirea bunului aflat sub incidența dispozițiilor legale menționate, fiind irelevant faptul că la data emiterii dispoziției nr. 673 din 23 iunie 1966, această entitate nu exista.

Posesia de bună-credință vizează fondul litigiului și nu calitatea procesuală pasivă, situația fiind identică și în privința excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului, care în realitate privește tot fondul cauzei. De asemenea, arată instanța de apel și excepția prescripției a fost corect soluționată de tribunalul în sensul respingerii, deoarece raportat la data rămânerii definitive a sentinței prin care s-a anulat donația, respectiv 27 februarie 2006, rezultă că cererea înregistrată la 28 februarie 2006 se încadrează și în termenul general de prescripție de 3 ani, care, oricum nu este incident speței în considerarea dispozițiilor art. 1887 și art. 1888 C. civ.

În condițiile existenței obligației de restituire dacă sunt îndeplinite cerințele art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 rezultă că și critica privind existența bunului în domeniul public reglementat de Legea nr. 213/1998 nu este fondată pentru că bunurile din litigiu nu au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil. 2. Apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respins de instanța de apel în considerarea faptului că dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 au fost corect aplicate deoarece statul participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanțelor Publice dacă legea nu stabilește un alt organ în acest sens.

Împrejurarea că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 stabilește calitatea Ministerul Culturii și Cultelor de reprezentant al statului doar în situația restituirii bunurilor aflate fizic în posesia acestor autorități, fără a stabili însă titularul obligației de restituire prin echivalent, nu poate conduce la concluzia lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, care dobândește această calitate în virtutea dreptului comun reprezentat de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Au fost de asemenea înlăturate și criticile formulate de acest apelant cu privire la lipsa motivării reținându-se că, din considerentele sentinței a rezultat că aceasta respectă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în condițiile în care prima instanță a arătat că dacă legea specială nu indicată persoana obligată la despăgubire devine incident dreptul comun constând în obligația statului de a răspunde prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor Publice, pentru bunurile preluate ilegal, dacă nu există o normă derogatorie ca în cazul restituirii bunurilor de către unitățile deținătoare. Critica referitoare la cuantumul sumei stabilite cu titlu de despăgubiri a fost înlăturată cu motivarea că nu s-a solicitat alte probe care să demonstreze o valoare diferită fată de cea stabilită. 3. Apelul formulat de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a fost admis reținându-se că bunurile din litigiu sunt identificate și se află în posesia unităților deținătoare chemate în judecată în această calitate, astfel că acest pârât nu are calitate procesuală într-o acțiune în restituire în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

4. Apelul formulat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României a fost respins cu motivarea că prima instanță a soluționat corect cauza în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. și a Legii nr. 182/2000, temeiuri de drept indicate de reclamant, în considerarea faptului că acțiunea prin care se solicită restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic desființat are caracterul unei acțiuni în revendicare și nu al unei acțiuni patrimoniale și personale. Având în vedere că o parte din bunuri nu mai există, corect s-a dispus obligarea prin echivalent, situație în care termenul de prescripție începe să curgă de la data la care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură, moment stabilit prin expertiză, astfel încât critica referitoare la greșita respingere a excepției prescripției a fost înlăturată ca nefondată.

Având în vedere dispozițiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora acțiunile în justiție pentru revendicare sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, instanța de apel a înlăturat și critica privind nelegala timbrare a acțiunii. Referitor la dobândirea proprietății asupra bunurilor din litigiu prin uzucapiune, instanța de apel a arătat că instituția nu este incidență în situația bunurilor mobile și nici condițiile art. 1909 C. civ. nu sunt îndeplinite pentru a înlătura dispozițiile din legea specială care prevăd posibilitatea restituirii bunurilor preluate nelegal de către stat. În acest context, arată instanța de apel, analiza ilegalității titlului statului nu poate fi examinată deoarece după soluționarea irevocabilă a actului de donație puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești împiedică reținerea unei alte situații de fapt.

Potrivit art. 1200 pct. 4 raportat la 1202 alin. (2) C. civ., între părți, această prezumție are caracter absolut, însă este opozabilă, cu caracter relativ și terților, care în principiu ar putea să demonstreze o altă situație de fapt și să invoce inopozabilitatea unei hotărâri judecătorești. Prin urmare, în condițiile în care s-a stabilit în mod irevocabil caracterul ilegal al preluării bunurilor revendicate de către autoritățile Statului Român în perioada regimului politic comunist, rezultă potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 311/2003 că muzeele și colecțiile aflate în proprietatea publică și în subordinea unor instituții publice au obligația în calitate de instituții ale statului de a respecta o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu Statul Român.

În privința nelegalității sentinței din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a arătat că sunt întemeiate criticile formulate de reclamantul M.A.Ș. cu consecința majorării cuantumului cheltuielilor de judecată până la suma de 10.000 euro având în vedere complexitatea cauzei și poziția procesuală a părților, considerente în raport cu care a înlăturat ca nefondate criticile formulate de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice sub acest aspect. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Muzeul Național de Arta al României, Complexul Muzeal I.A. Bacău, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. București.

1. Recurentul-pârât Muzeul Național de Artă al României invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând nelegalitatea deciziei prin care s-a apreciat greșit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cu consecința respingerii greșite a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Sub acest aspect, arată recurentul, obiectul acțiunii era repunerea părților în situația anterioară actului de donație și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate; și liniștită posesie bunurile menționate. Astfel formulată și precizată, acliunea reclamantului a fost calificată ca fiind o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 99 din Legea nr. 182/2000 în considerarea obiectului pretențiilor care constituie bunuri culturale mobile, cu consecința aprecierii eronate că întrucât s-a stabilit nulitatea donației bunurile trebuie restituite oricând, deși nu există nicio prevedere expresă în cuprinsul legii speciale care să prevadă că acțiunea în revendicare reglementată de art. 99 din lege are un regim derogator de la dreptul comun. Chiar dacă s-ar admite interpretarea potrivit căreia acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată, nu are caracterul unei cereri în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat, ci este o acțiune în revendicare, această calificare nu înlătură posibilitatea invocării uzucapiunii sau a dispozițiilor art. 1909 C. civ.

Prin urmare, arată recurentul, fiind incidente dispozițiile dreptului comun în materie, rezultă că, contrar celor reținute prin decizia instanței de apel se poate invoca atât uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietății precum și dispozițiile art. 1909 C. civ., care în mod greșit au fost înlăturate de la aplicare. În aceste condiții, acțiunea în revendicare a fost înregistrată cu depășirea termenului de trei ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat donația, astfel că cererea de restituire trebuia respinsă ca fiind prescrisă. În egală măsură, arată recurentul, în mod greșit s-a apreciat că statul a intrat în posesia bunurilor fără titlu valabil, în lipsa analizei legalității preluării bunurilor avându-se în vedere doar sentința nr. 8933/2002 prin care s-a declarat nul absolut actul de donație, ceea ce nu are însă semnificația preluării ilegale a bunurilor culturale mobile.

în acest context, arată recurentul, în mod greșit a fost respinsă cererea reconvențională, prin care în esență s-a urmărit combaterea opozabilității acestei hotărâri, deoarece în calitate de terț fată de această hotărâre judecătorească poate dovedi o situație de fapt și de drept contrară celei stabilite prin sentința menționată. Reluând susținerile din cererea reconvențională și criticile din apel, recurentul susține că prin actele depuse ulterior pronunțării sentinței a dovedit faptul că bunurile revendicate au fost dobândite cu titlu, se află în proprietatea publică a statului, astfel că fiind revendicate la mai mult de trei ani de la anularea titlului statului sunt incidente dispozițiile art. 1909 C. civ.

De asemenea, susține recurentul, în speță se aplică și prevederile art. 1890 C. civ. privind uzucapiunea, cu consecința că fiind dovedită calitatea de posesor al bunului în sensul art. 1854 C. civ. rezultă din probe că a exercitat o posesie utilă netulburată și continuă, astfel că instanța trebuia să respingă ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamant. 2. Recurentul-pârât Complexul Muzeal I.A. Bacău, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la lăsarea în proprietatea și posesia reclamantului a bunului mobil pe care îl deține precum și la obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor recurentul invocă faptul că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece această entitate nu exista la data emiterii dispozițiilor nr. 673 din 23 iunie 1966 privind transmiterea de bunuri în administrarea Sfatului Popular al Regiunii Bacău pentru Muzeul Regional Bacău, fiind înființată ulterior. În aceste condiții, susține recurentul, excepția a fost greșit respinsă în considerarea dispozițiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 deoarece fiind posesor de bună-credință rezultă că nu poate fi obligat la restituirea bunului revendicat.

De asemenea și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost greșit soluționată deoarece actul administrativ anterior menționat este legal și nefiind anulat urmează să-și producă efectele, cu consecința că bunul revendicat se află în domeniul public al Județului Bacău fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil situație în care acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și Legea nr. 182/2000 a fost în mod greșit admisă.

Totodată, arată recurentul, întrucât nu a fost parte în actul de donație declarat nul prin sentința civilă nr. 8933/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București rezultă că nu îi pot fi opuse efectele autorității de lucru judecat ale acestei hotărâri având în vedere faptul că actul administrativ prin care i-a fost transferat dreptul de proprietate asupra bunului revendicat este legal, în vigoare, astfel încât bunul a intrat sub incidența Legii nr. 213/1998 privind domeniul public, cu toate consecințele în privința caracteristicilor acestui drept de proprietate. În aceste condiții este greșită concluzia instanței de apel conform căreia bunul revendicat a fost preluat fără titlu legal deoarece anularea actului de donație nu poate avea drept consecință repunerea părților în situația anterioară întrucât calitatea de terț de bună-credință față de efectele actului de donație îi conferă dreptul de a deține și păstra bunul revendicat.

Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva modului de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, recurentul argumentând faptul că bunul imobil a intrat în mod legal în patrimoniul public al Statului Român și administrarea Muzeului de Artă al R.S.R. și ulterior prin dispoziția nr. 673/1966 în posesia sa, împrejurare în raport de care acțiunea înregistrată la 2 martie 2006 este în afara termenului de prescripție de trei ani în care sentința 8933/2002 a Judecătoriei sector 1 București avea putere executorie și care a încetat la data de 27 februarie 2006. 3. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia în privința modului de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant, apreciind că potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 această calitate revine Ministerului Culturii și Cultelor.

De asemenea, apreciază recurentul că, în mod greșit s-a stabilit cuantumul despăgubirilor fiind ignorat faptul că au fost susținute obiecțiunile prin care pârâtul Muzeul Național de Artă a arătat că suma stabilită prin expertiză a fost supraevaluată. Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei în privința cheltuielilor de judecată acordate întru-un cuantum exagerat și fără a se aplica dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care conferă instanței posibilitatea cenzurării acestora prin prisma complexității cauzei și valorii obiectului acesteia. Prin întâmpinarea depusă față de recursurile formulate, Muzeul Județean de Artă l.l.Q. din Ploiești a arătat că este de acord cu admiterea acestora.

Intimatul Ministerul Culturii și Cultelor, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar intimatul reclamant M.Ș.A. prin concluziile scrise a arătat că solicită respingerea recursurilor formulate în cauză. Analizând recursurile analizate prin prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior invocate Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse: 1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă a României, Înalta Curte observă că, în mod corect prin hotărârile anterioare instanțele - raportat la temeiurile de drept invocate de reclamant, respectiv art. 80 alin. (2) din legea 182/2000 în redactarea în vigoare la data înregistrării acțiunii, respectiv art. 99 alin. (2) în prezent și art. 480 C. civ.

- acțiunea formulată și precizată ulterior a fost calificată ca fiind o acțiune în revendicare a unor bunuri culturale mobile aflate sub incidența legii speciale, analizând cererea din perspectiva dispozițiilor acestei legi potrivit cărora bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin pe baza unor hotărâri judecătorești definitive. Raportat la acest temei de drept și având în vedere că prin sentința nr. 8933/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a constatat în mod irevocabil nulitatea actului de donație având ca obiect bunurile donate de autorul reclamantului, deoarece lipsea forma autentică a acestui act s-a stabilit prin consecință că bunurile au fost preluate de stat fără un titlu valabil.

În considerarea caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicare, în mod corect prin decizia recurată care a menținut soluția primei instanțe s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului. Astfel, potrivit art. 99 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, modificată „bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pentru a fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin pe baza unei hotărâri judecătorești definitive". Dispozițiile legii speciale care reglementează acțiunea în revendicare a acestor bunuri au fost indicate de reclamant în acțiunea introductivă, iar ulterior, acesta a precizat că obiectul cererii îl constituie revendicarea bunurilor ce au format obiectul donației anulate, respectiv a contravalorii acestor în ipoteza în care ele nu mai există.

Din această perspectivă, prin decizia recurată, care a confirmat sentința primei instanțe dispozițiile art. 480 C. civ. raportat la art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 au fost corect aplicate atât în privința calificării cererii reclamantului ca fiind o acțiune în revendicare, și prin urmare are caracter imprescriptibil. Pentru a doua critică referitoare la valabilitatea titlului statului și a inopozabilității hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației se va reține că în mod corect prin decizia recurată au fost aplicate dispozițiile art. 1200 pct. 4 raportat la art. 1202 alin. (2) C. civ. În considerarea faptului că pârâtul Muzeul Național nu invocă un drept propriu asupra bunurilor mobile din litigiu în condițiile în care chiar prin cererea reconvențională a solicitat să se constate că bunurile sunt proprietatea publică a statului prin Ministerul Culturii.

Din această perspectivă, în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că cel care putea invoca un drept propriu era Statul Român, participant în prezentul litigiu, situație în care Muzeul Național nu poate invoca un drept propriu care să aibă drept consecință înlăturarea efectelor hotărârii judecătorești. În alți termeni, pentru a putea invoca inopozabilitatea efectelor sentinței civile nr. 8933/2002 a Judecătoriei sector 1 București, recurentul Muzeul National de Artă a României, în calitatea sa de terț fată de această hotărâre, trebuia să invoce un drept propriu pe care să-l opună reclamantului, cerință neîndeplinită în speță, în condițiile în care, astfel cum s-a menționat, prin cererea reconvențională acest pârât a solicitat să se constate că bunurile mobile din litigiu sunt proprietatea publică a statului prin Ministerul Culturii.

De altfel, în această privință recurentul reia susținerile din cererea reconvențională și criticile din apel, fără a aduce critici concrete referitoare la înlăturarea acestor motive de apel și respectiv la nelegalitatea deciziei din această perspectivă. În egală măsură s-a argumentat corect prin decizia recurată că, întrucât actul de donație prin care bunurile au intrat în proprietatea statului a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu se poate susține cu succes că acestea au fost dobândite în temeiul unui titlu valabil de către pârât. Pentru identitate de rațiune în mod justificat au fost înlăturate susținerile referitoare la dobândirea proprietății prin uzucapiune și cu bună-credință în sensul art. 1909 alin. (1) C. civ.

În această privință, corect s-a motivat prin hotărârile anterioare că, uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate este specifică bunurilor imobile, iar buna-credință reglementată de art. 1909 alin. (2) C. civ. vizează cele două ipoteze expres prevăzute de acest text legal care nu se regăsesc în speță. 2. Recursul declarat de pârâtul Complexul Muzeal I.A. Bacău este în egală măsură nefondat. Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive a fost corect respinsă cu motivarea că potrivit art. 80 alin. (2), în prezent art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 revendicarea bunurilor poate fi solicitată de la unitățile deținătoare. Pârâtul fiind deținător al unui bun din litigiu rezultă, în mod evident, că poate sta în proces în această calitate fiind irelevantă împrejurarea că această instituție nu exista la data dispoziției nr. 673/1966 de transmitere a bunului în administrare.

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, calificată corect de instanțe ca fiind în realitate o apărare de fond a fost justificat înlăturată cu motivarea că, în condițiile în care prin sentința nr. 8933/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a constatat nulitatea absolută a donației care constituia titlul statului, consecința este că proprietarul de drept, în considerarea efectului retroactiv al nulității actului prin care a avut loc transferul bunului la stat poate promova acțiune în revendicare. Pe de altă parte tocmai ca urmare a efectului retroactiv al nulității absolute a actului și al nevalabilității titlului statului nu poate fi primită interpretarea recurentului cu privire la existența bunului în domeniul public și a incidenței Legii nr. 213/1998.

Totodată s-a reținut corect împrejurarea că, deși nu s-a anulat dispoziția nr. 673/1966 aceasta fiind un act ulterior actului de donație nu se poate susține că bunul a intrat legal în patrimoniul acestui recurent pentru a paraliza acțiunea in revendicare. În privința ultimei critici referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și aceasta este nefondată pentru aceleași considerente arătate cu privire la recursul declarat de pârâtul Muzeul Național. 3. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este de asemenea nefondat. Prin decizia recurată s-au aplicat corect dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora statul participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanțelor Publice, dacă legea nu stabilește un alt organ în acest sens.

În conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 „Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relațiile Interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național. Având în vedere că bunurile din litigiu au intrat în patrimoniul Statului Român în mod abuziv, iar art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 stabilește expres limitele reprezentării Statului român de către Ministerul Culturii și Cultelor, rezultă că excepția invocată a fost corect soluționată stabilindu-se obligația statului de a răspunde prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice față de persoana prejudiciară prin preluarea bunurilor în mod abuziv. În alți termeni, dacă legea specială nu indică persoana obligată la despăgubire se aplică dreptul comun, cu consecința că bunurile fiind preluate ilegal de Statul Român, acesta trebuie să răspundă dacă nu există o normă derogatorie ca în cazul restituirii bunurilor de către unitățile deținătoare.

În consecință, în condițiile în care s-a stabilit că unele bunuri nu pot fi restituite în natură urmează ca reclamantul să primească cu titlu de despăgubire prin echivalent contravaloarea bunurilor mobile care au făcut obiectul actului de donație constatat nul. Critica referitoare la cuantumul despăgubirilor nu este suficient dezvoltată pentru a putea fi apreciată ca un veritabil motiv de recurs, iar pe de altă parte aceasta vizează în realitate temeinicia deciziei urmând a fi înlăturată deoarece nu i se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În egală măsură și motivul privind cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat privește tot un aspect de netemeinicie și nu de nelegalitate al deciziei recurate, instanța de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac examinează prin prisma probelor administrate complexitatea cauzei în funcție de care, stabilind culpa procesuală determină și cuantumul cheltuielilor de judecată. În concluzie recursurile formulate de pârâți sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Complexul Muzeal I.A. Bacău, Muzeul Național de Artă al României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. București împotriva deciziei civile nr. 256 A din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.