ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3139/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3139/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 832 din

18 aprilie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 7606/3/2006 al Tribunalului

București, secția a lll-a civilă, s-au respins excepțiile lipsei calității

procesuale active, inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive a

Muzeului Național de Artă, Statului Român prin Ministerul de Finanțe,

Ministerului Culturii, Muzeului Județean de Artă Prahova, Complexului Muzeal

Național Moldova lași, Muzeului Județean de Artă Brașov, cu sediul în

Municipiul Brașov și Complexului Muzeal I.A. Bacău, ca neîntemeiate.

S-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Culturii și s-a respins cererea de chemare în judecată a acestui pârât pentru

lipsa calității procesuale pasive.

S-a admis

acțiunea precizată formulată de reclamantul M.A.Ș. și s-a dispus obligarea

pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului,

bunurile mobile culturale identificate în materialitatea lor prin raportul de

expertiză efectuat în cauză de expert critic de artă P.S., care au făcut

obiectul actului de donație, astfel cum acestea sunt cuprinse în acest raport,

respectiv - MNAR - un număr de 32 de bunuri - pictură românească, sculptură,

grafică, artă europeană, fotografie și artă decorativă, Complexul Muzeal

Național Moldova - 3 bunuri - pictură românească; - Complexul Muzeal I.A. din

Bacău - 1 bun - pictură românească; - Muzeul Județean de Artă Brașov - 2 bunuri

- pictură romanescă - Muzeul Județean de Artă Prahova - 1 bun - pictură

românească.

A fost

obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata către

reclamant a sumei de 286.420 euro - în echivalent RON la data plății -

stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză, reprezentând

echivalentul bunurilor care nu au putut fi identificate fizic.

S-a respins cererea

reconvențională formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, ca neîntemeiată

și a obligat pârâții MNAR și Statul Român prin Ministerul de Finanțe, în solidar

la plata cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 7.000 euro în echivalent

RON la data plății, către reclamant.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut - după preluarea integrală a cererilor

și apărărilor formulate de părți - că reclamantul M.A.Ș. a solicitat în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Statul Român prin Ministerul de Finanțe

precum și cu toate celelalte muzee și instituții al căror patrimoniu cuprinde bunurile,

să se dispună repunerea părților în situația anterioară actului de donație autentificat

din anul 1948, a cărui nulitate absolută a fost constatată prin sentința civilă

nr. 8933 din 23 octombrie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin obligarea

Ministerului Culturii și Cultelor la restituirea în natură a tuturor bunurilor mobile

ce fac obiectul actului de donație nul absolut, menționate în anexa acestui act.

În ipoteza în

care restituirea în natură nu este posibilă s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul

Culturii și Cultelor la plata contravalorii bunurilor care au făcut obiectul actului

de donație, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul

și-a modificat și precizat succesiv cererea de chemare în judecată arătând în ceea

ce privește cadrul procesual pasiv că au calitatea de pârâți Statul Român prin Ministerul

Culturii și Cultelor, respectiv prin Ministerul Finanțelor, Muzeul Național al României,

Muzeul Municipiului București, Muzeul de Artă Arad, Muzeul Național Brukenthal Sibiu,

Muzeul Banatului, Muzeul de Artă Satu Mare, Muzeul de Artă Brașov, Galeria de Artă

Argeș, Muzeul de Artă Dolj, Muzeul de Artă Gorj, Muzeul de Artă Mehedinți, Muzeul

Județean de Artă Prahova, Complexul Muzeal I.A., Secția de Artă Bacău, Muzeul Brăilei,

Galeriile de Artă E.D. Brăila, Muzeul de Artă lași, Muzeul de Artă Neamț, Complexul

Muzeal Bucovina, Muzeul de Artă Tulcea și Muzeul de Artă Constanța.

În privința obiectului

cererii, reclamantul a precizat că solicită repunerea părților în situația anterioară

actului de donație constatat nul, prin obligarea Statului român prin Ministerul

Culturii și Cultelor, precum și a pârâților deținători neproprietari ai bunurilor,

la restituirea în natură a tuturor bunurilor mobile respectiv, tablouri și obiecte

de artă menționate în anexa actului de donație a cărui nulitate absolută s-a constatat

în mod irevocabil. S-a solicitat anularea tuturor actelor subsecvente prin care

bunurile mobile din litigiu au trecut din gestiunea Ministerului Artelor, respectiv

Ministerul Culturii și Cultelor în prezent, în gestiunea muzeelor anterior menționate,

iar în cazul și în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă a solicitat

obligarea Statului Român prin Ministerul Culturii și Cultelor și prin Ministerul

Finanțelor la plata contravalorii acestora, evaluată provizoriu la aproximativ 400.000

euro.

În motivarea acțiunii

se arată că C.G.M. al cărui unic moștenitor este reclamantul a încheiat actul de

donație autentificat din 15 martie 1948 prin care acesta a donat Statului Român

prin Ministerul Artelor, în prezent Ministerul Culturii și Cultelor, imobilul precum

și colecțiile de artă, respectiv tablourile, obiectele de artă și mobilier aflate

în imobil.

Prin sentința

civilă nr. 8933 din 23 octombrie 2002 Judecătoria sectorului 1 București a admis

acțiunea reclamantului M.A.Ș. și a constatat nulitatea absolută a actului de donație,

apelul fiind respins prin decizia nr. 396/2002 a Tribunalului București astfel încât

sentința a rămas irevocabilă prin nerecurare la 3 aprilie 2003.

În aceste condiții,

arată reclamantul, Statul Român nu mai are nici un titlu pentru deținerea bunurilor

mobile care au făcut obiectul donației declarate nule, iar existența acestora rezultă

din încheierea Tribunalului Ilfov, secția notariat, care cuprinde și o anexă la

inventarul bunurilor preluate, semnate de ambele părți, respectiv donatorul C.G.M.

și primitorul Ministerul Artelor.

În ipoteza în

care restituirea bunurilor în natură nu mai este posibilă, ca efect al nulității

actului de donație, solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Culturii și

Cultelor și prin Ministerul Finanțelor la plata contravalorii acestora, în conformitate

cu art. 1075 C. civ.

De asemenea, arată

reclamantul că potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 Ministerul Culturii

și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale, iar

potrivit art. 3 pct. 56 din Hotărârea nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea

Ministerul Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, acest

minister reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor.

Prin urmare, această entitate are calitatea de reprezentant al statului în măsura

în care acest pârâtul va fi obligat la plata despăgubirilor constând în contravaloarea

bunurilor a căror restituire în natură nu a fost posibilă.

În privința celorlalți

pârâți, respectiv a muzeelor, reclamantul a arătat că oricare dintre acestea pot

fi deținătoare fără titlul ale bunurilor mobile ceea ce justifică chemarea lor în

judecată.

S-a reținut că

temeiul de drept al acțiunii reclamantului l-au constituit dispozițiile art. 80

alin. (2) din Legea nr. 82/2000 și respectiv art. 480 C. civ. acțiunea fiind calificată

de prima instanță ca fiind o acțiune în revendicare.

Pârâtul Muzeul

Național de Artă al României a formulat cerere reconvențională precum și o cerere

de chemare în judecată a altor persoane și de arătare a titularului dreptului, dar

ulterior a renunțat la cele două cereri din urmă, tribunalul fiind învestit doar

cu soluționarea cererii reconvenționale prin care s-a solicitat să se constate că

bunurile au intrat cu titlu în patrimoniul Statului Român urmând ca în temeiul

art. IV din O.U.G. nr. 138/2000 să se constate că a intervenit prescripția, iar

bunurile din litigiu solicitate nu mai pot face obiectul revendicării.

Pârâtul solicită

totodată în temeiul art. 1909 alin. (2) C. civ. să se constate că bunurile pretinse

prin acțiunea reclamantului sunt proprietatea statului, care a devenit proprietar

prin uzucapiune la finalul termenului de 30 de ani, adică în anul 1978, solicitând

să se constate că acceptarea donației făcute de autorul reclamantului s-a realizat

printr-un act autentic la data de 9 ianuarie 1950.

Ulterior, reclamantul

a restrâns cadrul procesual pasiv înțelegând să se judece doar cu pârâții în contradictoriu

cu care s-a și pronunțat sentința.

Prin încheierea

din 22 mai 2007, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării și

a prescripției dreptului la acțiune și a unit cu fondul excepțiile lipsei calității

procesuale active și pasive și a inadmisibilității acțiunii.

În acest context

s-a reținut că autorul reclamantului, C.G.M. a încheiat actul de donație autentificat

din 15 martie 1948 prin care a donat Statului Român prin Ministerul Artelor, în

prezent Ministerul Culturii și Cultelor imobilul și colecțiile de artă.

Prin sentința

civilă nr. 8933/2002 a Judecătoriei sector 1 București, la solicitarea reclamantului

M.A.Ș. s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație reținându-se că acesta

este unicul moștenitor al donatorului, conform certificatului de moștenitor din

9 februarie 1993, precum și că acceptarea donației nu s-a realizat în formă autentică

nefiind îndeplinite condițiile de formă cerute în mod imperativ de lege sub sancțiunea

nulității. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea apelului și respectiv

prin nerecurare, la data de 3 aprilie 2003.

Excepția lipsei

calității procesuale active a fost respinsă cu motivarea că prin hotărârea irevocabilă

care a anulat actul de donație s-a reținut cu putere de lucru judecat calitatea

procesuală activă a moștenitorului donatorului, respectiv a reclamantului avându-se

în vedere atât titlul autorului asupra bunurilor donate cât și calitatea de succesor

al reclamantului M.A.Ș. rezultată din certificatul de moștenitor din anul 1993.

Lipsa indicării bunurilor în certificatul de moștenitor nu prezintă relevanță pentru

că, donația a fost anulată ulterior, astfel că în mod evident acestea nu puteau

fi incluse în certificat.

Analizând condițiile

acțiunii în revendicare prevăzute în dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ. cât

și cele ale legii speciale s-a reținut că în cauză s-a dovedit titlul reclamantului,

preluarea ilegală a bunurilor revendicate care constituie bunuri culturale în sensul

Legii nr. 182/2000, iar din probele administrate a rezultat că o parte din acestea

se regăsesc în posesia muzeelor, care în calitate de deținătoare au și calitate

procesuală pasivă pentru capătul de cerere privind restituirea în natură. În egală

măsură s-a reținut că și Ministerul Culturii, deși nu deține bunurile are calitate

procesuală pasivă, întrucât prin legea specială anterior menționată are calitatea

de coordonator al bunurilor mobile aparținând patrimoniului cultural.

În privința bunurilor

care nu au putut fi identificate, tribunalul a apreciat că Statul Român prin Ministerul

Finanțelor are calitate procesuală pasivă și este ținut să achite suma de 286.420

euro, cu titlu de despăgubire stabilită prin expertiză, deoarece legea specială

nu stabilește titularul obligației de restituire prin echivalent, situație în care

sunt incidente dispozițiilor de drept comun cuprinse în art. 25 din Decretul

nr. 31/1954, potrivit cărora statul participă în raporturile juridice prin Ministerul

de Finanțe. Ministerul Culturii, în lipsa unei dispoziții legale exprese nu poate

răspunde patrimonial ca reprezentant al statului, calitatea sa fiind atrasă în proces

de natura bunurilor revendicate și identificate ca atare în posesia instituțiilor

muzeale.

Prima instanță

a înlăturat apărările pârâtului Muzeul Național de Artă a României referitoare la

inopozabilitatea sentinței prin care s-a constatat nulitatea donației, litigiu în

care acesta nu a avut calitatea de parte, argumentând că pârâtul deținător al unor

bunuri revendicate trebuie să se supună efectelor hotărârii judecătorești cu consecința

că prezentarea unor înscrisuri descoperite ulterior acelui litigiu, referitoare

la acceptarea donației în formă autentică, fără ca hotărârea anterioară să fie desființată,

nu mai poate prezenta relevanță în cauză.

Prin urmare, s-a

respins și cererea reconvențională formulată de acest pârât deoarece, din probele

administrate a rezultat că preluarea bunurilor mobile culturale a fost ilegală,

astfel că aceste bunuri nu au intrat cu titlul valabil în patrimoniul statului,

motiv pentru care dispozițiile art. 1909 alin. (2) C. civ. nu sunt incidente speței

nefiind îndeplinită teza prevăzută de acest text legal care vizează un terț dobânditor

de bună-credință, care a dobândit bunurile de la un hoț sau găsitor, precum și față

de regimul juridic special aplicabil acțiunii în raport de dispozițiile Legii

nr. 182/2000. De asemenea nici uzucapiunea nu poate fi invocată, acest mod de dobândire

a proprietății fiind speci.ic imobilelor și nu bunurilor mobile cum este cazul în

speță.

Prin decizia civilă

nr. 256A din 19 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, precum și apelul

formulat de reclamantul M.A.Ș., împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată

în parte, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Culturii și s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest

pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Au fost majorate

cheltuielile de judecată acordate reclamantului de către prima instanță de la suma

de 7.000 euro la suma de 10.000 euro, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost respinse

apelurile formulate de pârâții Complexul Muzeal „I.A." Bacău, Muzeul Național

de Artă al României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Complexul

Muzeal Național Moldova din lași, Muzeul Județean de Artă Brașov, și Muzeul Județean

de Artă I.l.Q. din Ploiești, ca nefondate.

Au fost obligați

apelanții-pârâți Muzeul Național de Artă al României, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Complexul Muzeal „I.A." Bacău la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 2.000 de euro către apelantul-reclamant.

soluției pronunțate, instanța de apel a înlăturat criticile formulate de pârâtul

Complexul Muzeal „I.A." Bacău cu privire la modul de soluționare a excepției

lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că potrivit art. 99 alin. (2) din

Legea nr. 182/2000 bunurile culturale mobile preluate ilegal de autoritățile statului

după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor

fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin în baza unei hotărâri

judecătorești definitive.

Prin urmare, în

calitate de deținător, acest pârât poate fi obligat la restituirea bunului aflat

sub incidența dispozițiilor legale menționate, fiind irelevant faptul că la data

emiterii dispoziției nr. 673 din 23 iunie 1966, această entitate nu exista. Posesia

de bună-credință vizează fondul litigiului și nu calitatea procesuală pasivă, situația

fiind identică și în privința excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului,

care în realitate privește tot fondul cauzei.

De asemenea, arată

instanța de apel și excepția prescripției a fost corect soluționată de tribunalul

în sensul respingerii, deoarece raportat la data rămânerii definitive a sentinței

prin care s-a anulat donația, respectiv 27 februarie 2006, rezultă că cererea înregistrată

la 28 februarie 2006 se încadrează și în termenul general de prescripție de 3 ani,

care, oricum nu este incident speței în considerarea dispozițiilor art. 1887 și

art. 1888 C. civ.

În condițiile

existenței obligației de restituire dacă sunt îndeplinite cerințele art. 99

alin. (2) din Legea nr. 182/2000 rezultă că și critica privind existența bunului

în domeniul public reglementat de Legea nr. 213/1998 nu este fondată pentru că bunurile

din litigiu nu au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respins de instanța de

apel în considerarea faptului că dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 au

fost corect aplicate deoarece statul participă în raporturile juridice prin Ministerul

Finanțelor Publice dacă legea nu stabilește un alt organ în acest sens.

Împrejurarea că

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 stabilește calitatea Ministerul Culturii

și Cultelor de reprezentant al statului doar în situația restituirii bunurilor aflate

fizic în posesia acestor autorități, fără a stabili însă titularul obligației de

restituire prin echivalent, nu poate conduce la concluzia lipsei calității de reprezentant

al Ministerului Finanțelor Publice, care dobândește această calitate în virtutea

dreptului comun reprezentat de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Au fost de asemenea

înlăturate și criticile formulate de acest apelant cu privire la lipsa motivării

reținându-se că, din considerentele sentinței a rezultat că aceasta respectă dispozițiile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a

arătat că dacă legea specială nu indicată persoana obligată la despăgubire devine

incident dreptul comun constând în obligația statului de a răspunde prin reprezentantul

său, Ministerul Finanțelor Publice, pentru bunurile preluate ilegal, dacă nu există

o normă derogatorie ca în cazul restituirii bunurilor de către unitățile deținătoare.

Critica referitoare

la cuantumul sumei stabilite cu titlu de despăgubiri a fost înlăturată cu motivarea

că nu s-a solicitat alte probe care să demonstreze o valoare diferită fată de cea

stabilită.

de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a fost admis reținându-se că bunurile

din litigiu sunt identificate și se află în posesia unităților deținătoare chemate

în judecată în această calitate, astfel că acest pârât nu are calitate procesuală

într-o acțiune în restituire în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

de pârâtul Muzeul Național de Artă al României a fost respins cu motivarea că prima

instanță a soluționat corect cauza în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. și

a Legii nr. 182/2000, temeiuri de drept indicate de reclamant, în considerarea faptului

că acțiunea prin care se solicită restituirea prestațiilor executate în baza unui

act juridic desființat are caracterul unei acțiuni în revendicare și nu al unei

acțiuni patrimoniale și personale. Având în vedere că o parte din bunuri nu mai

există, corect s-a dispus obligarea prin echivalent, situație în care termenul de

prescripție începe să curgă de la data la care s-a constatat imposibilitatea restituirii

în natură, moment stabilit prin expertiză, astfel încât critica referitoare la greșita

respingere a excepției prescripției a fost înlăturată ca nefondată.

Având în vedere

dispozițiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora acțiunile în justiție

pentru revendicare sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, instanța de

apel a înlăturat și critica privind nelegala timbrare a acțiunii.

Referitor la dobândirea

proprietății asupra bunurilor din litigiu prin uzucapiune, instanța de apel a arătat

că instituția nu este incidență în situația bunurilor mobile și nici condițiile

art. 1909 C. civ. nu sunt îndeplinite pentru a înlătura dispozițiile din legea specială

care prevăd posibilitatea restituirii bunurilor preluate nelegal de către stat.

În acest context,

arată instanța de apel, analiza ilegalității titlului statului nu poate fi examinată

deoarece după soluționarea irevocabilă a actului de donație puterea de lucru judecat

a hotărârii judecătorești împiedică reținerea unei alte situații de fapt.

Potrivit art.

1200 pct. 4 raportat la 1202 alin. (2) C. civ., între părți, această prezumție are

caracter absolut, însă este opozabilă, cu caracter relativ și terților, care în

principiu ar putea să demonstreze o altă situație de fapt și să invoce inopozabilitatea

unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, în

condițiile în care s-a stabilit în mod irevocabil caracterul ilegal al preluării

bunurilor revendicate de către autoritățile Statului Român în perioada regimului

politic comunist, rezultă potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 311/2003 că muzeele

și colecțiile aflate în proprietatea publică și în subordinea unor instituții publice

au obligația în calitate de instituții ale statului de a respecta o hotărâre judecătorească

pronunțată în contradictoriu cu Statul Român.

În privința nelegalității

sentinței din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., instanța de apel a arătat că sunt întemeiate criticile formulate de reclamantul

M.A.Ș. cu consecința majorării cuantumului cheltuielilor de judecată până la suma

de 10.000 euro având în vedere complexitatea cauzei și poziția procesuală a părților,

considerente în raport cu care a înlăturat ca nefondate criticile formulate de apelantul

pârât Ministerul Finanțelor Publice sub acest aspect.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Muzeul Național de Arta al României, Complexul

Muzeal I.A. Bacău, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București

prin D.G.F.P. București.

Muzeul Național de Artă al României invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susținând nelegalitatea deciziei prin care s-a apreciat greșit temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată cu consecința respingerii greșite a excepției

prescripției dreptului material la acțiune.

Sub acest aspect,

arată recurentul, obiectul acțiunii era repunerea părților în situația anterioară

actului de donație și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate; și liniștită

posesie bunurile menționate. Astfel formulată și precizată, acliunea reclamantului

a fost calificată ca fiind o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. și art. 99 din Legea nr. 182/2000 în considerarea obiectului pretențiilor

care constituie bunuri culturale mobile, cu consecința aprecierii eronate că întrucât

s-a stabilit nulitatea donației bunurile trebuie restituite oricând, deși nu există

nicio prevedere expresă în cuprinsul legii speciale care să prevadă că acțiunea

în revendicare reglementată de art. 99 din lege are un regim derogator de la dreptul

comun.

Chiar dacă s-ar

admite interpretarea potrivit căreia acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată,

nu are caracterul unei cereri în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului

anulat, ci este o acțiune în revendicare, această calificare nu înlătură posibilitatea

invocării uzucapiunii sau a dispozițiilor art. 1909 C. civ.

Prin urmare, arată

recurentul, fiind incidente dispozițiile dreptului comun în materie, rezultă că,

contrar celor reținute prin decizia instanței de apel se poate invoca atât uzucapiunea

ca mod de dobândire a proprietății precum și dispozițiile art. 1909 C. civ., care

în mod greșit au fost înlăturate de la aplicare.

În aceste condiții,

acțiunea în revendicare a fost înregistrată cu depășirea termenului de trei ani

de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat donația, astfel

că cererea de restituire trebuia respinsă ca fiind prescrisă.

În egală măsură,

arată recurentul, în mod greșit s-a apreciat că statul a intrat în posesia bunurilor

fără titlu valabil, în lipsa analizei legalității preluării bunurilor avându-se

în vedere doar sentința nr. 8933/2002 prin care s-a declarat nul absolut actul de

donație, ceea ce nu are însă semnificația preluării ilegale a bunurilor culturale

mobile. în acest context, arată recurentul, în mod greșit a fost respinsă

cererea reconvențională, prin care în esență s-a urmărit combaterea opozabilității

acestei hotărâri, deoarece în calitate de terț fată de această hotărâre judecătorească

poate dovedi o situație de fapt și de drept contrară celei stabilite prin sentința

menționată.

Reluând susținerile

din cererea reconvențională și criticile din apel, recurentul susține că prin actele

depuse ulterior pronunțării sentinței a dovedit faptul că bunurile revendicate au

fost dobândite cu titlu, se află în proprietatea publică a statului, astfel că fiind

revendicate la mai mult de trei ani de la anularea titlului statului sunt incidente

dispozițiile art. 1909 C. civ.

De asemenea, susține

recurentul, în speță se aplică și prevederile art. 1890 C. civ. privind uzucapiunea,

cu consecința că fiind dovedită calitatea de posesor al bunului în sensul art. 1854

C. civ. rezultă din probe că a exercitat o posesie utilă netulburată și continuă,

astfel că instanța trebuia să respingă ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată

de reclamant.

Complexul Muzeal I.A. Bacău, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la lăsarea în proprietatea

și posesia reclamantului a bunului mobil pe care îl deține precum și la obligarea

la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea

criticilor recurentul invocă faptul că în mod greșit s-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive deoarece această entitate nu exista la data emiterii

dispozițiilor nr. 673 din 23 iunie 1966 privind transmiterea de bunuri în administrarea

Sfatului Popular al Regiunii Bacău pentru Muzeul Regional Bacău, fiind înființată

ulterior.

În aceste condiții,

susține recurentul, excepția a fost greșit respinsă în considerarea dispozițiilor

art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 deoarece fiind posesor de bună-credință

rezultă că nu poate fi obligat la restituirea bunului revendicat.

De asemenea și

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost greșit soluționată deoarece

actul administrativ anterior menționat este legal și nefiind anulat urmează să-și

producă efectele, cu consecința că bunul revendicat se află în domeniul public al

Județului Bacău fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil situație în care

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și Legea

nr. 182/2000 a fost în mod greșit admisă.

Totodată, arată

recurentul, întrucât nu a fost parte în actul de donație declarat nul prin sentința

civilă nr. 8933/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București rezultă că nu îi pot

fi opuse efectele autorității de lucru judecat ale acestei hotărâri având în vedere

faptul că actul administrativ prin care i-a fost transferat dreptul de proprietate

asupra bunului revendicat este legal, în vigoare, astfel încât bunul a intrat sub

incidența Legii nr. 213/1998 privind domeniul public, cu toate consecințele în privința

caracteristicilor acestui drept de proprietate. În aceste condiții este greșită

concluzia instanței de apel conform căreia bunul revendicat a fost preluat fără

titlu legal deoarece anularea actului de donație nu poate avea drept consecință

repunerea părților în situația anterioară întrucât calitatea de terț de bună-credință

față de efectele actului de donație îi conferă dreptul de a deține și păstra bunul

revendicat.

Ultima critică

vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva modului de soluționare a excepției

prescripției dreptului la acțiune, recurentul argumentând faptul că bunul imobil

a intrat în mod legal în patrimoniul public al Statului Român și administrarea Muzeului

de Artă al R.S.R. și ulterior prin dispoziția nr. 673/1966 în posesia sa, împrejurare

în raport de care acțiunea înregistrată la 2 martie 2006 este în afara termenului

de prescripție de trei ani în care sentința 8933/2002 a Judecătoriei sector 1 București

avea putere executorie și care a încetat la data de 27 februarie 2006.

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia în privința modului

de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant, apreciind că potrivit

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 această calitate revine Ministerului Culturii

și Cultelor.

De asemenea, apreciază

recurentul că, în mod greșit s-a stabilit cuantumul despăgubirilor fiind ignorat

faptul că au fost susținute obiecțiunile prin care pârâtul Muzeul Național de Artă

a arătat că suma stabilită prin expertiză a fost supraevaluată.

Ultima critică

vizează nelegalitatea deciziei în privința cheltuielilor de judecată acordate întru-un

cuantum exagerat și fără a se aplica dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

care conferă instanței posibilitatea cenzurării acestora prin prisma complexității

cauzei și valorii obiectului acesteia.

Prin întâmpinarea

depusă față de recursurile formulate, Muzeul Județean de Artă l.l.Q. din Ploiești

a arătat că este de acord cu admiterea acestora.

Intimatul Ministerul

Culturii și Cultelor, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului

formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar intimatul reclamant

M.Ș.A. prin concluziile scrise a arătat că solicită respingerea recursurilor formulate

în cauză.

Analizând recursurile

analizate prin prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior invocate

Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi în

continuare expuse:

recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă a României, Înalta Curte observă

că, în mod corect prin hotărârile anterioare instanțele - raportat la temeiurile

de drept invocate de reclamant, respectiv art. 80 alin. (2) din legea 182/2000 în

redactarea în vigoare la data înregistrării acțiunii, respectiv art. 99 alin.

(2) în prezent și art. 480 C. civ. - acțiunea formulată și precizată ulterior a

fost calificată ca fiind o acțiune în revendicare a unor bunuri culturale mobile

aflate sub incidența legii speciale, analizând cererea din perspectiva dispozițiilor

acestei legi potrivit cărora bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități

ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de

drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin pe baza

unor hotărâri judecătorești definitive.

Raportat la acest

temei de drept și având în vedere că prin sentința nr. 8933/2002 a Judecătoriei

sectorului 1 București s-a constatat în mod irevocabil nulitatea actului de donație

având ca obiect bunurile donate de autorul reclamantului, deoarece lipsea forma

autentică a acestui act s-a stabilit prin consecință că bunurile au fost preluate

de stat fără un titlu valabil.

În considerarea

caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicare, în mod corect prin decizia

recurată care a menținut soluția primei instanțe s-a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamantului.

Astfel, potrivit

art. 99 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național

mobil, modificată „bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului

după data de 6 septembrie 1940 pentru a fi revendicate de proprietarii de drept

și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin pe baza unei hotărâri

judecătorești definitive".

Dispozițiile legii

speciale care reglementează acțiunea în revendicare a acestor bunuri au fost indicate

de reclamant în acțiunea introductivă, iar ulterior, acesta a precizat că obiectul

cererii îl constituie revendicarea bunurilor ce au format obiectul donației anulate,

respectiv a contravalorii acestor în ipoteza în care ele nu mai există.

Din această perspectivă,

prin decizia recurată, care a confirmat sentința primei instanțe dispozițiile

art. 480 C. civ. raportat la art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 au fost corect

aplicate atât în privința calificării cererii reclamantului ca fiind o acțiune în

revendicare, și prin urmare are caracter imprescriptibil.

Pentru a doua

critică referitoare la valabilitatea titlului statului și a inopozabilității hotărârii

prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației se va reține că în mod corect

prin decizia recurată au fost aplicate dispozițiile art. 1200 pct. 4 raportat la

art. 1202 alin. (2) C. civ. În considerarea faptului că pârâtul Muzeul Național

nu invocă un drept propriu asupra bunurilor mobile din litigiu în condițiile în

care chiar prin cererea reconvențională a solicitat să se constate că bunurile sunt

proprietatea publică a statului prin Ministerul Culturii.

Din această perspectivă,

în mod corect s-a reținut prin decizia recurată că cel care putea invoca un drept

propriu era Statul Român, participant în prezentul litigiu, situație în care Muzeul

Național nu poate invoca un drept propriu care să aibă drept consecință înlăturarea

efectelor hotărârii judecătorești.

În alți termeni,

pentru a putea invoca inopozabilitatea efectelor sentinței civile nr. 8933/2002

a Judecătoriei sector 1 București, recurentul Muzeul National de Artă a României,

în calitatea sa de terț fată de această hotărâre, trebuia să invoce un drept propriu

pe care să-l opună reclamantului, cerință neîndeplinită în speță, în condițiile

în care, astfel cum s-a menționat, prin cererea reconvențională acest pârât a solicitat

să se constate că bunurile mobile din litigiu sunt proprietatea publică a statului

prin Ministerul Culturii.

De altfel, în

această privință recurentul reia susținerile din cererea reconvențională și criticile

din apel, fără a aduce critici concrete referitoare la înlăturarea acestor motive

de apel și respectiv la nelegalitatea deciziei din această perspectivă.

În egală măsură

s-a argumentat corect prin decizia recurată că, întrucât actul de donație prin care

bunurile au intrat în proprietatea statului a fost declarat nul printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă nu se poate susține cu succes că acestea au fost dobândite

în temeiul unui titlu valabil de către pârât.

Pentru identitate

de rațiune în mod justificat au fost înlăturate susținerile referitoare la dobândirea

proprietății prin uzucapiune și cu bună-credință în sensul art. 1909 alin. (1)

C. civ.

În această privință,

corect s-a motivat prin hotărârile anterioare că, uzucapiunea ca mod de dobândire

a dreptului de proprietate este specifică bunurilor imobile, iar buna-credință reglementată

de art. 1909 alin. (2) C. civ. vizează cele două ipoteze expres prevăzute de acest

text legal care nu se regăsesc în speță.

de pârâtul Complexul Muzeal I.A. Bacău este în egală măsură nefondat.

Astfel, excepția

lipsei calității procesuale pasive a fost corect respinsă cu motivarea că potrivit

art. 80 alin. (2), în prezent art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 revendicarea

bunurilor poate fi solicitată de la unitățile deținătoare. Pârâtul fiind deținător

al unui bun din litigiu rezultă, în mod evident, că poate sta în proces în această

calitate fiind irelevantă împrejurarea că această instituție nu exista la data dispoziției

nr. 673/1966 de transmitere a bunului în administrare.

Excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, calificată corect de instanțe ca fiind în realitate o apărare

de fond a fost justificat înlăturată cu motivarea că, în condițiile în care prin

sentința nr. 8933/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a constatat nulitatea

absolută a donației care constituia titlul statului, consecința este că proprietarul

de drept, în considerarea efectului retroactiv al nulității actului prin care a

avut loc transferul bunului la stat poate promova acțiune în revendicare.

Pe de altă parte

tocmai ca urmare a efectului retroactiv al nulității absolute a actului și al nevalabilității

titlului statului nu poate fi primită interpretarea recurentului cu privire la existența

bunului în domeniul public și a incidenței Legii nr. 213/1998.

Totodată s-a reținut

corect împrejurarea că, deși nu s-a anulat dispoziția nr. 673/1966 aceasta fiind

un act ulterior actului de donație nu se poate susține că bunul a intrat legal în

patrimoniul acestui recurent pentru a paraliza acțiunea in revendicare.

În privința ultimei

critici referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material

la acțiune și aceasta este nefondată pentru aceleași considerente arătate cu privire

la recursul declarat de pârâtul Muzeul Național.

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este de asemenea nefondat.

Prin decizia recurată

s-au aplicat corect dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora

statul participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanțelor Publice, dacă

legea nu stabilește un alt organ în acest sens.

În conformitate

cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 „Ministerul Culturii reprezintă Statul

Român în relațiile Interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural

național.

Având în vedere

că bunurile din litigiu au intrat în patrimoniul Statului Român în mod abuziv, iar

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 stabilește expres limitele reprezentării

Statului român de către Ministerul Culturii și Cultelor, rezultă că excepția invocată

a fost corect soluționată stabilindu-se obligația statului de a răspunde prin reprezentantul

său Ministerul Finanțelor Publice față de persoana prejudiciară prin preluarea bunurilor

în mod abuziv. În alți termeni, dacă legea specială nu indică persoana obligată

la despăgubire se aplică dreptul comun, cu consecința că bunurile fiind preluate

ilegal de Statul Român, acesta trebuie să răspundă dacă nu există o normă derogatorie

ca în cazul restituirii bunurilor de către unitățile deținătoare.

În consecință,

în condițiile în care s-a stabilit că unele bunuri nu pot fi restituite în natură

urmează ca reclamantul să primească cu titlu de despăgubire prin echivalent contravaloarea

bunurilor mobile care au făcut obiectul actului de donație constatat nul.

Critica referitoare

la cuantumul despăgubirilor nu este suficient dezvoltată pentru a putea fi apreciată

ca un veritabil motiv de recurs, iar pe de altă parte aceasta vizează în realitate

temeinicia deciziei urmând a fi înlăturată deoarece nu i se circumscrie dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În egală măsură

și motivul privind cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat

privește tot un aspect de netemeinicie și nu de nelegalitate al deciziei recurate,

instanța de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac examinează

prin prisma probelor administrate complexitatea cauzei în funcție de care, stabilind

culpa procesuală determină și cuantumul cheltuielilor de judecată.

În concluzie recursurile

formulate de pârâți sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare în conformitate

cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâții Complexul Muzeal I.A. Bacău, Muzeul Național de

Artă al României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București prin

D.G.F.P. București împotriva deciziei civile nr. 256 A din 19 decembrie 2013 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.