ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1873/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 22 decembrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie a reclamanților totalitatea obiectelor de artă ce alcătuiesc «x».

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 508 din 14 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-au respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă. Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 20.000 RON către pârâtul Muzeul Național de Artă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 565A din 3 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și de apelanții-reclamanți B., H., C., I., E., F. (decedată), G., A. (decedată) împotriva sentinței civile nr. 508 din 14 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimații-pârâți Muzeul Național de Artă și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe apelanții-reclamanți la plata către intimatul pârât Muzeul Național de Artă al României a sumei de 5.000 RON, cu titlu de judecată.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 565A din 3 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanții I., H., B., C., D., E. și G. au declarat recurs. Primul motiv de recurs, subsumat art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1200 și art. 1201 C. civ. privind puterea de lucru judecat, care au natura juridică a unor norme de procedură, întrucât vizează probatoriul în procesul civil. Împrejurarea că, sub imperiul vechii reglementări (aplicabile în cauză) materia probatoriului era reglementată de C. civ., iar nu de C. proc. civ., deși vizează desfășurarea probatoriului civil, nu schimbă natura juridică de norme de procedură pe care o au art. 1200 și art. 1201 C. civ. În subsidiar, în cazul în care instanța de recurs ar califica totuși art. 1200 și art. 1201 C. civ. drept norme de drept material, solicită analiza acestora ca motive de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1200 și ale 1201 C. civ. și nu a conferit efecte puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2759/A/1996 pronunțate de Tribunalul București (anexa 6 la cererea de chemare în judecată) și a deciziei nr. 1245/1997 pronunțate de Curtea de Apel București (anexa 7 la cererea de chemare în judecată) în ceea ce privește constatarea violenței ca viciu de consimțământ. Instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești din care rezultă că donația a fost încheiată prin vicierea consimțământului donatorilor prin violență. În concret, Tribunalul București și Curtea de Apel București au reținut prin hotărârile de la anexele 6 și 7 la cererea de chemare în judecată că, la încheierea contractului de donație, au fost încălcate prevederile art. 948 și ale art. 953 C. civ. Considerentele acestor instanțe sunt obligatorii în virtutea art. 1200 și ale 1201 C. civ. 3, care instituie prezumția legală absolut irefragabilă a puterii de lucru judecat. Odată ce instanțele au reținut în mod irevocabil încălcarea prevederilor legale la încheierea contractului de donație, acest aspect are valoare de adevăr judiciar în cauză. Aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că partea se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată, fără ca instanța să mai poată repune în discuție existența dreptului. Prin urmare, în mod nelegal și cu încălcarea prevederilor anterior menționate, instanța de apel a reținut că nu ar mai putea "verifica" existența violenței ca viciu de consimțământ la încheierea donației - aspect care nici nu a fost solicitat și nici nu a fost necesar, în condițiile în care existența violenței este deja constatată cu putere de lucru judecat prin hotărâri judecătorești irevocabile. Ca urmare a admiterii motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune ca rejudecarea apelului sa fie efectuată prin aplicarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2759/A/1996 pronunțate de Tribunalul București (și a deciziei nr. 1245/1997 pronunțate de Curtea de Apel București, prin care instanțele au reținut existența violenței ca viciu de consimțământ la încheierea contractului de donație prin care Statul Român comunist a dobândit de la autorii reclamanților J., cu privire la care reclamanții au formulat acțiunea în revendicare mobiliară obiect al prezentei cauze. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1200 și ale 1201 C. civ. și a conferit efecte puterii de lucru judecat deciziei nr. 2759/A/1996 pronunțate de Tribunalul București și a deciziei nr. 1245/1997 pronunțate de Curtea de Apel București numai în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în anularea donației ca urmare a violenței ca viciu de consimțământ. În privința prescripției dreptului material la acțiunea în anularea donației ca urmare a violenței ca viciu de consimțământ nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., între prezenta cauză și cauzele anterioare în care au fost pronunțate hotărârile menționate la pag. 14 par. 1 - 3 din decizia recurată neexistând nici identitate de obiect și nici identitate de cauză. În timp ce litigiile anterioare au vizat anularea donației, prezenta cauză vizează revendicarea bunurilor mobile preluate ilegal de stat. De asemenea, în timp ce litigiile anterioare violența ca viciu de consimțământ a fost invocată ca motiv de nulitate a actului juridic, în prezenta cauză este invocată ca temei pentru restituirea bunului, potrivit art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/200 și la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Având în vedere că în cauză violența este invocată pe cale incidentală, prin raportare la art. 2 din Decretul nr. 167/19584, nu este incidentă prescripția extinctivă a dreptului material de a solicita anularea actului, fiind imprescriptibilă invocarea nulității pe cale de excepție. Prin urmare, în mod nelegal instanța a reținut cu putere de lucru judecat că, față de împlinirea prescripției extinctive pentru acțiunea în anularea donației pentru violență, în prezenta cauză nu ar mai putea verifica pe cale incidentală vicierea consimțământului, care deja a fost constatată în mod definitiv și irevocabil. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1200 și ale art. 1201 C. civ. și nu a analizat argumentul privind interpretarea prevederilor legale în sensul de a produce efecte juridice, reținând cu autoritate de lucru judecat soluția pronunțată într-o altă cauză, în care nu ar fi fost invocat acest argument Or. prin ipoteză. întrucât chestiunea privind interpretarea prevederilor legale nu a fost analizată în litigiul anterior, hotărârile pronunțate nu pot avea autoritate de lucru judecat cu privire la un aspect neanalizat întrucât autoritatea de lucru judecat poartă exclusiv asupra aspectelor analizate și tranșate, care nu au format obiectul învestirii instanței, așa cum rezultă din art. 1201 C. civ. De asemenea, împrejurarea că nu au indicat această modalitate de interpretare a unor prevederi legale în cadrul unui litigiu anterior nu conduce la nicio sancțiune, fiind posibilă prezentarea unor argumente suplimentare în privința interpretării actelor juridice. Chestiunea nu a fost invocată pentru a înlătura efectele prescripției, ci ca argument în sensul că Legea nr. 213/1998 nu impune existența unei soluții de anulare a titlului prin care statul a dobândit bunurile supuse revendicării. În consecință, întrucât instanța de apel a încălcat art. 1200 și art. 1201 C. civ. și nu a analizat pe fond argumentul subscrisei privind interpretarea normelor juridice în sensul de a produce efecte juridice, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de rejudecare să analizeze cauza inclusiv prin raportare la argumentul indicat. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., face referire la faptul că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie. În ceea ce privește coroborarea prevederilor Legii nr. 182/2000 și ale Legii nr. 213/1998, instanța de apel reține atât argumentația reclamanților, în sensul de completare a prevederilor acestor acte normative, cât și temeinicia soluției primei instanțe, care a refuzat să aplice Legea nr. 213/1998. Considerentele deciziei recurate sunt contradictorii și sub aspectul (in)existenței condiției legale ca titlul statului să fie anulat proprietarii de drept să revendice bunurile mobiliare în temeiul Legii nr. 182/2000. După cum au argumentat inclusiv în faza apelului, art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu impun o soluție formală de anulare a titlului statului, ci numai constatarea caracterului ilegal al preluării. Instanța de apel validează această susținere însă prin raționamentul expus ulterior reține, în mod contradictoriu, că revendicarea ar putea opera numai dacă sunt îndeplinite toate condițiile pentru a dispune anularea titlului statului, inclusiv respectarea termenului de prescripție extinctivă. Concluzionând, din lecturarea deciziei recurate, se remarcă faptul că aceasta cuprinde o motivare contradictorie, aprecierile instanței de apel cu privire la aspectele deduse judecății fiind incompatibile și excluzându-se reciproc. Având în vedere încălcarea de către instanța de apel a regulilor fundamentale de motivare a hotărârii judecătorești, prin reținerea unor considerente diametral opuse, lipsite de coerență logică și juridică și reflectând raționamente divergente, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile legale aplicabile. Preluarea J. a fost efectuată în mod ilegal, prin intermediul contractului de donație, act juridic încheiat prin vicierea consimțământului donatorilor. Raționamentul instanței de apel este rezultatul unei greșite interpretări a art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 (art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în numerotarea ulterioară) și a art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin care se adaugă o serie de condiții care nu sunt instituite de reglementări. Sub un prim aspect, din interpretarea art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 (art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în numerotarea ulterioară) rezultă următoarele: - Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 trebuie coroborat cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia este nelegală preluarea bunurilor obținută de stat prin vicierea consimțământului; - Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu impun o soluție formală de anulare a titlului statului, ci numai constatarea caracterului ilegal al preluării. Acțiunea în revendicare mobiliară formulată în temeiul Legii nr. 182/2000 ar fi prescriptibilă extinctiv în termen de 30 de ani. Sensul cuvântului "ilegal" din expresia "să fi fost preluate ilegal" este cu nesocotirea, nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării bunului de către stat. Sub al doilea aspect, împrejurarea că s-ar fi împlinit prescripția extinctivă cu privire la dreptul de a cere anularea contractului de donație pentru violență ca viciu de consimțământ nu produce efecte în ceea ce privește constatarea caracterului ilegal al preluării, pentru următoarele motive: - Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 nu distinge după cum normele legale încălcate la preluarea bunurilor mobile culturale sunt norme de ordine privată sau norme de ordine publică; - Art. 6 din Legea nr. 213/1998 instituie o prezumție absolută de ne legalitate a preluării efectuate prin vicierea consimțământului, necondiționată de termenul de prescripție pentru constatarea nulității relative a actului juridic încheiat cu vicierea consimțământului. La data adoptării Legii nr. 213/1998 - în anul 1998 - prin ipoteză ar fi fost expirat termenele de prescripție extinctiva pentru constatarea nulității relative a actelor juridice încheiate cu vicierea consimțământului, cu privire la care instanțele au reținut că ar începe să curgă din decembrie 1989, când ar fi încetat violențele regimului comunist și s-ar fi împlinit în decembrie 1992. Prin urmare, întrucât Legea nr. 213/1998 a fost adoptată și a intrat în vigoare în anul 1998, dar prezumă nelegale preluările efectuate de stat prin vicierea consimțământului (termenul prescripției extinctive pentru invocarea viciilor de consimțământ fiind, în general, expirat din decembrie 1992) este evident că, în accepțiunea art. 6 din Legea nr. 213/1998, au caracter nelegal preluările efectuate de stat prin vicierea consimțământului, neavând relevanță dacă s-ar fi împlinit sau nu termenul de constatare a nulității relative a actului juridic încheiat cu vicierea consimțământului. Într-o interpretare contrară, prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu ar produce niciun efect juridic.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Muzeul Național de Artă al României a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Primul motiv de recurs, subsumat ipotezei reglementată de dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel, prin raportare la decizia nr. 2759/A/1996 pronunțată de Tribunalul București și la decizia nr. 1245/1997 pronunțată de Curtea de Apel București, a încălcat prevederile art. 1200 și art. 1201 C. civ. care instituie prezumția legală absolut irefragabilă a puterii de lucru judecat, sub dublu aspect: pe de o parte, a fost ignorat efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce privește vicierea, prin violență, a consimțământului donatorilor la data încheierii contractului de donație iar, pe de altă parte, în mod nelegal, au fost conferite efecte puterii de lucru judecat, acelor considerente referitoare la prescripția dreptului material la acțiunea în anularea donației. Prin urmare, în opinia recurenților, instanța de apel a reținut nelegal că nu ar mai putea "verifica" vicierea consimțământului prin violență, motivat de faptul că acțiunea în anularea donației pentru violență a fost deja respinsă ca prescrisă prin decizia nr. 2759/A/1996 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1245/1997 pronunțată de Curtea de Apel București. Or, în acest cadru procesual, analiza incidenței viciului violenței nici nu a fost solicitată și nici nu s-ar fi impus, în condițiile în care existența violenței era deja constatată, cu putere de lucru judecat, prin hotărâri judecătorești irevocabile, fiind lipsită de relevanță în prezenta cauză, prescripția acțiunii în anularea donației. Înalta Curte constată că este întemeiată susținerea recurențílor conform căreia, în soluționarea cauzei, instanța de apel a ignorat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atașat deciziei nr. 2759/A/1996 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin decizia nr. 1245/1997 a Curții de Apel București. Litigiul purtat anterior între părți și finalizat prin pronunțarea acestor hotărâri judecătorești, a vizat anularea contractului de donație prin care Statul Român a dobândit de la autorii reclamanților J. și, deși a fost reținută existența violenței ca viciu de consimțământ la încheierea donației având ca obiect bunurile mobile disputate în cauză, acțiunea a fost respinsă prin prisma excepției prescripției. Astfel, prin deciziile menționate, s-a statuat că, "Din probele administrate în cauză rezultă că donatorii și-au exprimat consimțământul care însă a fost afectat de violență, elementul obiectiv fiind alcătuit din presiunile organelor statului, de la data întocmirii actului de donație, iar elementul subiectiv fiind temerea pentru viața și libertatea donatarilor și a familiei acestora. Deci ne aflăm în prezenta unui viciu de consimțământ care atrage nulitatea relativă a contractului de donație"(Decizia nr. 2759/A/1996 pronunțată de Tribunalul București). S-a reținut, totodată și că, "actul juridic a fost afectat de un viciu de consimțământ care atrage nulitatea relativă a contractului de donație" (Decizia nr. 1245/1997 pronunțată de Curtea de Apel București). Or, față de aceste dezlegări jurisdicționale intrate sub autoritatea lucrului judecat și care i se opuneau sub semnul efectului pozitiv al acesteia, decizia din apel reține în mod greșit lipsa de relevanță a statuărilor anterioare, pe care le apreciază ca fiind valorificabile exclusiv în cadrul acțiunii în nulitate, nu și în ipoteza acțiunii în revendicare mobiliare. Curtea de apel consideră că nu se pot reitera pe cale incidentală, în susținerea caracterului nelegal al preluării bunurilor de către stat, aceleași împrejurări referitoare la presiunile exercitate de către autoritățile statului comunist asupra donatorilor și la lipsa intenției acestora de a gratifica, chiar dacă nu se solicită expres și anularea titlului statului, cercetarea valabilității acestuia pe cale incidentală neputându-se face cu nesocotirea hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterior enunțate, și care au tranșat asupra faptului că acțiunea de anulare întemeiată pe acest viciu a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție. O astfel de apreciere a instanței este eronată, întrucât pe de o parte, face doar o aplicare parțială a efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziilor menționate și, deși le reține dezlegările, nu identifică în mod corect legătura pe care acestea o au cu judecata acțiunii în revendicare iar, pe de altă parte, întrucât pornește de la această premisă greșită în soluționarea fondului pricinii vizând revendicarea, este ignorată chiar ipoteza juridică prevăzută de dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 care condiționează revendicarea bunurilor culturale mobile, de caracterul ilegal al preluării, și nu de anularea titlului statului. Sub acest din urmă aspect, este întemeiată și critica subsumată art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând interpretarea greșită a prevederilor legale aplicabile, respectiv a celor prevăzute de art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în coroborare cu cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998. Pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000, nu se impune ca instanța să dispună anularea actului juridic în temeiul căruia statul ar fi preluat bunurile, astfel cum greșit a apreciat curtea de apel, ci numai constatarea caracterului nelegal al preluării. De aceea, abordarea instanței de apel și modalitatea în care a înțeles să facă aplicarea dispozițiilor legale incidente, nu sunt corecte, în condițiile în care, deși acceptă teza potrivit căreia cercetarea valabilității titlului statului se poate realiza de către instanța de judecată chiar în cadrul unei acțiuni în revendicare, nefiind necesară ca și condiție prealabilă formularea separată a unei acțiuni în anularea acestuia, totuși, în contextul particular al cauzei de față, consideră că nu se pot reitera pe cale incidentală, în susținerea caracterului nelegal al preluării bunurilor de către stat aceleași împrejurări referitoare la presiunile exercitate de către autoritățile statului comunist asupra donatorilor și la lipsa intenției acestora de a gratifica, chiar dacă nu se solicită expres și anularea titlului statului, cercetarea valabilității acestuia pe cale incidentală neputându-se face cu nesocotirea hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterior enunțate. Or, tocmai din această perspectivă, în mod întemeiat invocă recurenții încălcarea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a hotărârilor anterior menționate prin care se constată, în mod neîndoielnic, vicierea consimțământului donatorilor la momentul încheierii contractului de donație, chiar dacă a fost respinsă ca prescrisă acțiunea în anularea donației pentru violență. Prin urmare, împrejurarea că termenul de prescripție extinctivă pentru acțiunea în anularea actului juridic pentru violență s-a împlinit nu prezintă relevanță, deoarece împlinirea prescripției extinctive împiedică aplicarea sancțiunii nulității actului juridic, dar nu înlătură alte efecte ale încălcării prevederilor legale, astfel cum sunt conferite de Legea nr. 182/2000. Totodată, este fondată susținerea recurenților potrivit căreia sunt incidente în cauză și prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care instituie o prezumție de nelegalitate a preluării efectuate prin vicierea consimțământului, necondiționată de termenul de prescripție pentru constatarea nulității relative a actului juridic încheiat cu vicierea consimțământului. Ca atare, nu poate fi validat raționamentul instanței de apel prin care a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu sunt aplicabile în materia revendicării bunurilor mobile ce fac parte din patrimoniul cultural, dat fiind faptul că în partea sa finală, textul își exclude aplicabilitatea în cazul bunurilor care fac obiectul unei legi speciale de reparație, în cauză legea specială fiind Legea nr. 182/2000. Într-adevăr, Legea nr. 182/2000 a fost concepută ca o lege specială, derogatorie de la prevederile Legii nr. 213/1998, în privința bunurilor din domeniul său de aplicare. Fiind în discuție o normă de reparație, s-a avut în vedere faptul că prin preluarea de către stat a bunului mobil, s-a creat un prejudiciu, voința legiuitorului fiind aceea de restituire în natură a bunurilor culturale mobile preluate de către stat, evident dacă sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege. Așadar, intenția legiuitorului a fost aceea de a scoate de sub incidența prevederilor Legii nr. 213/1998 revendicarea bunurilor mobile culturale, însă corelația dintre cele două acte normative impune valorificarea prevederilor Legii nr. 213/1998 în privința posibilității aprecierii valabilității titlului statului la preluarea a bunurilor culturale mobile, inclusiv a celor obținute prin vicierea consimțământului foștilor proprietari. În consecință, potrivit celor expuse anterior, se va constata că decizia recurată a fost dată cu încălcarea, deopotrivă, a efectului pozitiv al lucrului judecat anterior pe aspectul incidenței violenței ca viciu de consimțământ, precum și a dispozițiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în coroborare cu cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, ceea ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 5,7 și 9 C. proc. civ. Conform art. 312 C. proc. civ., urmare a admiterii recursului, decizia va fi casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, se vor avea în vedere, dezlegările date prin prezenta decizie asupra modalității în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din decizia nr. 2759/A/1996 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin decizia nr. 1245/1997 a Curții de Apel București, precum și incidența dispozițiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 în coroborare cu cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.