Decizia nr. 456/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. de Dosar x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Muzeul Național de Istorie a României și Ministerul Culturii și Cultelor - Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei de rang 1 la restituirea artefactului arheologic B. și obligarea paratei de rang 2 la emiterea avizului necesar în vederea restituirii artefactului descris la pct. 1. În subsidiar, s-a solicitat să se dispună obligarea paratei de rang 1 să îi lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, artefactul arheologic "B." Totodată, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 772 din 6 iunie 2016, prima instanță a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Muzeul Național de Istorie a României, și Ministerul Culturii, și cu intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, ca neîntemeiată. Au fost respinse capetele 1 și 3 de cerere formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtul Muzeul Național de Istorie a României a sumei de 6.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie prin Decizia civilă nr. 638A din 18 iunie 2018, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual active, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. prin mandatar C., împotriva Sentinței civile nr. 772 din 6 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Muzeul Național de Istorie a României, Ministerul Culturii și intimatul intervenient în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că a admis, în parte, cererea formulată în principal și a obligat pârâții Muzeul Național de Istorie a României și Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii să restituie reclamantei artefactul arheologic "B.". Totodată, a fost înlăturată dispoziția referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței și ale încheierilor premergătoare. De asemenea a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pentru cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva Deciziei nr. 638A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs pârâtul Muzeul Național de Istorie a României, pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Culturii și Identității Naționale. Recurentul-pârât Muzeul Național de Istorie a României a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii instanței de fond, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 182/2000, analizând un bun, care se afla în proprietatea statului și în administrarea Muzeului, ca și cum ar fi fost un bun aflat în custodie. Analizând natura juridică a dreptului de proprietate al statului și a dreptului de administrare al Muzeului, instanța de apel, deși nu a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității sau anulării actului administrativ, a făcut o interpretare greșită ajungând la concluzia eronată că bunul se afla în custodia Muzeului, iar nu în administrarea sa. Arată recurentul că, s-a ignorat opinia expertului desemnat în cauză, în sensul că documentele depuse la dosar prezintă o justificare financiar-contabilă a existenței dreptului de proprietate a statului, contul contabil 01 fiind numai cu privire la bunurile ce reprezintă proprietatea statului și care sunt date administrarea diferitelor instituții. Recurentul a mai arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la dispoziția nr. 402/06.06.1978 și a interpretat greșit "nota de contabilitate" nr. x din 16 iunie 1978 întocmită de Muzeu, înscris care nu este o notă care servește pentru operațiunile care nu au la bază documente justificative (stornări, repartizare profit, constituire provizioane și ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare etc.) cum eronat a interpretat instanța de apel, ci este o notă contabilă cu ajutorul căreia se înregistrează în contabilitate o operațiune economico-financiară întocmită pe baza documentelor justificative care atestă efectuarea acesteia. În motivarea recursului declarat, recurentul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale și recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Culturii și Identității Naționale, au susținut următoarele: Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În acest sens, recurenții au arătat că decizia recurată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât au fost înlăturate în mod nejustificat argumentele reținute de instanța de fond, care a expus clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Referitor la susținerea instanței de apel că D. se afla sub supravegherea organelor specializate ale fostei securități de circa 5 ani, recurenții au arătat că, întrucât reclamanta a susținut că artefactul a fost preluat abuziv de Statul Român, pentru înlăturarea oricărui dubiu referitor preluarea abuzivă de către Statul Român a B., au solicitat Consiliului Național de Studierea Arhivelor Securității documente relevante referitoare la acest caz, documentele fiind depuse la dosarul cauzei. Din cuprinsul acestor documente a rezultat că a existat un dosar de urmărire informativă deschis la 18 mai 1973 și închis la 22 noiembrie 1973, care a avut ca scop prevenirea scoaterii din țară a acestui artefact, iar la finalizarea dosarului D. a fost de acord să predea spre păstrare artefactul unei unități a Ministerului de Interne, pentru că nu putea să-i asigure condițiile speciale de păstrare în siguranță. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut în mod nejustificat că D. a fost urmărit de organele de securitate ale statului comunist timp de 5 ani de zile, încercând astfel să întărească supozițiile că acesta nu și-ar fi exprimat consimțământul în mod liber la oferirea spre achiziționare, a artefactului, către Muzeul Național de Istorie al RS România. Referitor la răspunsurile furnizate de E., răspunsuri ce au fost preluate selectiv de instanța de apel și folosite ca raționament pentru combaterea tezei transformării detenției precare într-o posesie legitimată de un drept de proprietate pretins dobândit prin plata unui preț, recurenții au arătat că, deși prin răspunsurile furnizate de E. s-a precizat că evidențele acestei instituții nu se păstrează mai mult de 10 ani, instanța de apel nu a reținut în considerente aceste aspecte, mulțumindu-se doar să rețină faptul că a fost identificat un libret de economii, emis în anul 1983, pe care nu a fost depusă nicio sumă de bani, concluzionând în mod nejustificat că teza de mai sus apare ca nefondată. Referitor la lipsa unei chitanțe care să ateste că s-a plătit prețul de 150.000 RON, recurenții au învederat că nici la acel moment și nici în prezent Statul Român nu făcea și nu face plăți directe în numerar către persoane fizice sau juridice, plățile se făceau prin intermediul unei instituții de credit, iar la momentul respectiv Casa de Economii și Consemnațiuni (E.) era singura instituție prin intermediul căreia se făceau astfel de plăți, astfel încât chitanța care s-ar fi emis la vremea respectivă trebuia să se afle la beneficiarul plății și la instituția de credit care a făcut plată, restul operațiunilor fiind înregistrate doar în contabilitatea instituției care a dispus transferul sumelor respectiv la E., în vederea plății efective. Recurenții au considerat că astfel se încearcă negarea unei plăți care figurează în evidențele contabile ale Consiliului Culturii și Educației Socialiste de la vremea respectivă (actualmente Ministerul Culturii și Identității Naționale). Recurenții au mai arătat că Dispoziția nr. 402 din 6 iunie 1978, emisă de Consiliul Culturii și Educației Socialiste privind transferul dreptului de administrare a B. către Muzeul de Istorie al R.S. România și mai apoi înregistrarea acestuia ca mijloc fix în contabilitatea Muzeului de Istorie al R.S. România, este un înscris oficial, un act administrativ emis de un organ central al Statului Român, un titlu care atestă atât dreptul de proprietate al Statului Român asupra artefactului respectiv, cât și dreptul de administrare a acestui artefact de către Muzeul Național de Istorie a României. Anularea acestui act administrativ nu a făcut obiectul acțiunii promovate la instanța de fond, iar instanța de apel a ignorat acest act administrativ, în mod nejustificat, prin pronunțarea deciziei atacate. Motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Recurenții consideră că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a Legii nr. 182/2000, instanța de apel analizând un bun care se află în proprietatea statului și în administrarea Muzeului ca și când ar fi un bun aflat în custodie, deși nu a fost învestită cu acțiune în constatarea nulității sau anulării actului administrativ. Instanța de apel nu a făcut nicio referire la documentul Dispoziția nr. 402 din 6 iunie 1978, emisă de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, prin care s-a transmis barilul în cauză, în valoare de 150.000 RON, înregistrat în cont 01/9, din administrarea Consiliului Culturii și Educației Socialiste în administrarea Muzeului de Istorie al R.S. România, dreptul de administrare constituindu-se asupra unui bun aparținând Statului Român. Pe de altă parte, instanța de apel a interpretat în mod greșit nota de contabilitate nr. x din 16 iunie 1978, întocmită de Muzeul Național de Istorie a României., în sensul că a preluat și interpretat definiția generică a notei de contabilitate ca fiind un document justificativ de înregistrare în contabilitatea sintetică și analitică, fără a ține cont de concluziile expertizei contabile care a stabilit că acest înscris are la bază documente justificative. De asemenea se arată că instanța de apel a ignorat Dispoziția nr. 402 din 6 iunie 1978, emisă de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, care este în realitate un act administrativ și un titlu ai Statului Român și ai Muzeului Național de Istorie a României, respectiv a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 182/2000, în speță fiind vorba despre un act administrativ care nu a fost anulat, care a fost considerat de experții contabili ca fiind legal aplicat și corect înregistrat în evidențele Muzeului Național de Istorie a României. În opinia recurenților, în mod corect, instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile de drept comun și că se impune respingerea acțiunii reclamantei, întrucât s-a făcut dovada că bunul revendicat nu este în custodie, ci în administrare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 19 februarie 2020.

Apărările formulate în cauză La 12 decembrie 2018 recurentul-pârât Muzeul Național de Istorie a României a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de Ministerul Culturii și Identității Naționale și Statul Român, prin Ministerul Culturii și Identității Naționale, prin care a arătat că punctul de vedere al Muzeului coincide cu punctul de vedere al Ministerului Culturii și Identității Naționale. La 14 decembrie 2018, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității celor două recursuri formulate în cauză, iar pe fond, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea excepției inadmisibilității, intimata-reclamantă a făcut referire la Decizia nr. 369/2017 publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 582 din 20 iulie 2017. Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, considerând că decizia atacată este legală și temeinică. În acest sens, intimate a susținut că instanța de apel a răspuns problemelor de drept ridicate pe parcursului soluționării cauzei, indicând motivele pentru care a înlăturat sau a admis susținerile părților. La data de 7 ianuarie 2019, recurentul-pârât Muzeul Național de Istorie a României a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității având în vedere dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018, precum și cele ale Deciziei Curții Constituționale nr. 454/2018. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate întrunesc condițiile de admisibilitate impuse de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., criticile formulate de recurenți, prin intermediul cărora se susține neîndeplinirea de către instanța de apel a obligației de motivare a hotărârii stabilită de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv se tinde la a se evidenția o greșită aplicare a art. 93 din Legea nr. 182/2000, putând fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește temeinicia motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că un prim aspect esențial în cauza dedusă judecății este acela al stabilirii cadrului procesual în care părțile litigante își dispută drepturile asupra aceluiași bun mobil. În acest sens se reține că, în cauză, reclamanta a dedus analizei primei instanțe o acțiune civilă prin care a solicitat obligarea pârâtului Muzeul Național de Istorie a României, la restituirea artefactului B., iar în subsidiar obligarea acestuia la lăsarea acestui bun în deplină proprietate și posesie, respectiv, obligarea pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor- Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor la emiterea avizului necesar în vederea restituirii artefactului. Astfel, intimata reclamantă a susținut faptul că nu a operat un transfer de proprietate asupra bunului în litigiu de la autorul său către stat, respectiv că nu există dovezi referitoare la faptul că acest autor și-a manifestat consimțământul de a vinde bunul a cărui restituire o solicită, ci doar cu privire la formularea de către acesta a unei oferte de vânzare, neurmată de acceptarea ofertei de către stat și de plata prețului din ofertă, în timp ce recurenții pârâți au susținut că statul a achiziționat bunul în litigiu, achitând suma de 150.000 RON, stabilită în conformitate cu normele de drept în vigoare la acel moment, respectiv Legea nr. 63/1974 și criteriile de evaluare stabilite prin Hotărârile Consiliului nr. 311/1975 și nr. 312/1975 către autorul reclamantei, operațiune reflectată în evidențele contabile ale Consiliului Culturii și Educației Socialiste, context în care bunul revendicat a fost înregistrat ca proprietate de stat și apoi transferat, în administrare, Muzeului Național de Istorie a României, prin Dispoziția nr. 402/1978. Prima instanță a stabilit, ca premisă a silogismului judiciar, că, în cauză, ulterior ofertei de vânzare realizată de către autorul reclamantei și evaluării de specialitate a bunului revendicat, Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Național căreia îi revenea în baza Decretelor nr. 13/1975 și respectiv, nr. 53/1975 și HCM nr. 311/1975, sarcina de a stabili prețul de achiziție sau despăgubirile acordate unor deținătorii de bunuri culturale de valoare excepțională, a analizat și aprobat, la data de 30 iunie 1977, achiziția artefactului revendicat, pentru suma de 150.000 RON, nota întocmită în acest scop fiind transmisă spre aprobare Biroului Executiv al Consiliului Cultural și Educației Socialiste din România. De asemenea, s-a reținut că, în ședința din data de 19 aprilie 1978, Consiliul a aprobat achiziția bunului revendicat, în speță, în nota întocmită fiind făcută mențiunea că, suma de 150.000 RON, a fost cheltuită pentru procurarea barilului, mențiune este concordanță cu înregistrările contabile de la acea dată, care atestă debitarea contului 01/9 (mijloace fixe, clasa 9) și creditarea contului 310 (disponibil în bancă al Consiliului Culturii și Educației Socialiste) cu valoarea corespunzătoare a bunurilor achiziționate înregistrate în contabilitate ca mijloace fixe și concluziile expertizei judiciare contabile administrate în cauză. În consecință, prima instanță nu a validat teza juridică propusă de reclamantă, aceea a inexistenței titlului de proprietate al pârâților asupra bunului mobil revendicat - dedusă din lipsa unui înscris doveditor al contractului de vânzare cumpărare - și a reținut că, spre deosebire de reclamantă, care nu justifică, în prezent, un titlu valid și actual asupra bunului în litigiu, pârâtul Muzeul Național de Istorie deține bunul în administrare, ca efect al achiziționării acestuia de către Statul Român, în anul 1978 și transferului acestui bun în administrarea sa, prin Dispoziția nr. 402/1978. În acest context, Tribunalul a concluzionat că, în speță, nu sunt îndeplinite nici cerințele impuse de legea specială, Legea nr. 182/2000, prin art. 93 și nici pe cele specifice acțiunii în revendicare mobiliară astfel cum sunt acestea reglementate prin C. civ. coroborat cu Legea nr. 213/1998. Instanța de apel, care a apreciat că, în speță, acțiunea reclamantei se impune a fi analizată în coordonatele Legii nr. 182/2000, în conformitate cu principiul disponibilității procesului civil, respectiv că acest act normativ are natura unei reglementări speciale, menite să asigure repararea unor acte abuzive ale fostelor autorități de stat, prin care acestea au preluat în custodie bunuri cultural mobile, fiind aplicabil în puterea principiului specialia generalibus derogant, a reținut că au fost incorect confirmate de prima instanță susținerile intimaților privind achiziționarea bunului revendicat de către stat. În acest sens, a reținut, pe de o parte, că, nu s-a probat de către intimați, acceptarea ofertei de cumpărare la prețul de 150.000 RON, de către autorul reclamantei, că nota contabilă nr. 146 din 16 iunie 1978 invocată de pârâți nu poate suplini lipsa unui document justificativ care să ateste transferul dreptului de proprietate către stat, respectiv a apreciat că, în speță, nu există o dovadă a plății invocate de pârâți, nici relațiile solicitate E.- ului, care reprezenta la acea epocă, singura instituție prin intermediul căreia se derulau plăți nejustificând o altă concluzie referitoare la plata prețului de 150.000 RON, ca urmare a faptului că această instituție nu mai deține în păstrare astfel de evidențe. În plus, instanța de apel a considerat că nota internă a Muzeului de Istorie datată 25 octombrie 1974, în care s-a consemnat că s-a căzut de acord ca suma ce urmează să i se ofere autorului reclamantei să nu depășească 250.000 RON, are o natură evident subiectivă, în considerarea atât a subiectului de la care provine, cât și a circumstanțelor în care a fost întocmită, autorul reclamantei aflându-se sub supravegherea organelor fostei securități, fiind suspectat că urmărește scoaterea din țară a barilului spre a-l vinde în străinătate pentru un preț mai bun. Acesta fiind contextul procesual al litigiului dedus judecății și argumentele expuse de instanța de apel, în expunerea raționamentului judiciar care a infirmat soluția primei instanțe, trebuie realizate câteva clarificări teoretice. Raportat la obiectul cauzei și la temeiul de drept al acesteia, Înalta Curte reține că art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, reglementează situația bunurilor cultural mobile depuse în custodie după data de 31 decembrie 1947, în timp ce art. 93 alin. (2) teza a II a din actul normativ de referință are în vedere ipoteza bunurilor cultural mobile din patrimonial cultural preluate ilegal de autoritățile statului după data de 6 septembrie 1940, această ultimă normă dispunând că acestea pot fi revendicate de proprietarii de drept, urmând a fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive. Este important de precizat că cele două norme au obiect de reglementare distinct, iar aplicarea lor presupune îndeplinirea unor cerințe diferite sub aspectul condițiilor de aplicare. Astfel, în ceea ce privește prima normă legală, aceasta are ca obiect de reglementare situația bunurilor mobile culturale, în privința cărora s-a constatat, la momentul preluării, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. final din Legea nr. 63/1974, că deținătorii nu îndeplineau exigențele acestui act normativ referitoare la păstrarea și depozitarea lor în condiții optime, context în care aceștia aveau obligația impusă prin lege de a le încredința în custodie statului prin muzee, colecții și biblioteci, care erau obligate să le primească, să le conserve, restaureze și păstreze. În ceea ce privește art. 93 alin. (2) din Legea nr. 63/1974, această normă legală are în vedere ipoteza bunurilor din patrimonial cultural mobil preluate ilegal de către stat după data de 6 septembrie 1940, în privința acestor bunuri, titularii dreptului de proprietate putând formula o acțiune în revendicare specială, în cadrul cărora trebuie să demonstreze, atât calitatea de proprietari de drept, cât și privarea lor nelegală de proprietate. Astfel, deși sintagma "preluare ilegală" la care face trimitere art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, nu este definită în legea specială, pentru înțelegerea acesteia se impune interpretarea sistematică a acestei norme cu prevederile înscrise în art. 6 din Legea nr. 213/1998, așa cum corect a observat și prima instanță în cauză. În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ--teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 cu respectarea prevederilor legale în vigoare (...)". Această normă nu distinge în funcție de natura bunurilor preluate, așa încât, în aplicarea regulii de interpretare potrivit cu care acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, concluzia care se impune este aceea că sus menționata normă de drept este aplicabilă indiferent de natura bunurilor preluate de stat și de natura titlului. În consecință, câtă vreme în materia bunurilor mobile culturale, legea specială de reparație - Legea nr. 182/2000 - deși condiționează restituirea bunurilor culturale mobile de preluarea ilegală a acestora de către stat (art. 93 alin. (2), nu cuprinde prevederi proprii relative la constatarea caracterului ilegal al preluării, pe acest aspect rămâne aplicabil dreptul comun în materie, și anume art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât acolo unde legea specială face, ea se întregește cu dispozițiile de drept comun în materie. Înalta Curte reține, totodată, că în dreptul intern, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. consacră obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. enunțând viciile pe care le poate conține o hotărâre judecătorească sub aspectul motivării, ce constituie tot atâtea aspecte de nelegalitate. Din perspectivă convențională, art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanție a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, exigența motivării hotărârilor judecătorești, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți și de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul. Astfel, deși această exigență nu poate fi întotdeauna înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților, dacă o parte litigantă invocă într-o cauză un argument suficient de clar și de precis, susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific. În plus, cerința motivării hotărârii judecătorești prezintă o importanță particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidență decisivă asupra obiectului litigiului sau dacă sensul dispoziției legale care trebuie aplicată este ambiguu sau imprecis. În contextul acestor garanții procesuale care se impun a fi respectate în toate litigiile, Înalta Curte constată că, în speță, sunt fondate argumentele recurentului Ministerul Culturii și Cultelor, în sensul că instanța de apel nu a răspuns argumentelor esențiale ale recurenților pârâți invocate în apărare în apel și care erau determinante pentru soluționarea cauzei, vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate și rejudecarea apelului. Astfel, deși prima instanță a justificat soluția adoptată atât din perspectiva art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, cât și a dreptului comun, constatând o modificare esențială a regimului juridic al bunului mobil revendicat în cauză, în privința căruia a constatat că, deși inițial a fost predat statului în custodie (conform procesului-verbal datat 23 martie 1978), ulterior a fost achiziționat de acesta, conform procedurii reglementate de normele legale și legislația secundară în vigoare la acel moment, se constată că punctul central al raționamentului judiciar al instantei de apel, a vizat verificarea existenței în cauză a unor negocieri care să se fi derulat între autoritățile statului și autorul reclamantei în privința prețului bunului revendicat și a acceptării ofertei de vânzare formulată de D., instanța de prim control judiciar ignorând așadar obligația care îi revenea de a prezenta neechivoc, în analiza realizată, argumentele decizorii, pentru care a apreciat considerentele primei instanțe, care s-au întemeiat, în ceea ce privește modalitatea de realizare a transferului dreptului de proprietate asupra bunului revendicat și de determinare a prețului bunurilor achiziționate de stat, pe dispozițiile derogatorii ale Legii nr. 63/1975 și pe cele ale HCM nr. 311/1975 nu ar fi legale sau temeinice. Înalta Curte constată, în acest sens, că tribunalul a valorificat, drept argumente decizorii, invocate în apărare de către pârâți, valoarea probatorie a înscrierilor ulterioare preluării în custodie, realizate în evidențele contabile prezentate de pârâți, inclusiv cele relative la debitarea și creditarea conturilor care evidențiau operațiunile de înregistrare în patrimoniul statului a bunului revendicat și transferul unor sume de bani echivalente valorii bunului înregistrat, evidențiate de expertiza contabilă administrată în prima fază procesuală, contextul în care a fost emisă Dispoziția nr. 402/1978, prin care s-a dispus transferul bunului în litigiu în administrarea pârâtului Muzeul Național de Istorie, cronologia acestor operațiuni, respectiv a făcut trimitere neechivocă la modalitatea în care, la acea epocă, era reglementată modalitatea de dobândire, de către stat, a bunurilor de natura celui revendicat în cauză, inclusiv în ceea ce privește determinarea, stabilirea și plata prețului unor astfel de bunuri. Or, în considerarea acestei expuneri a raționamentului primei instanțe, instanța de apel, exercitând controlul judiciar avea obligația, ca infirmând soluția pronunțată de prima instanță, să realizeze propriul examen al temeiniciei dreptului dedus judecății cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei acțiunii reglementate prin art. 93 din Legea nr. 182/2000, în raport de limitele învestirii primei instanțe prin actele procedurale întocmite de părți și, pornind de la regimul juridic al bunului litigios și de la legislația specială incidentă cauzei, să verifice dacă bunul a cărui restituire se solicită în cauză a fost preluat definitiv în custodie sau a fost achiziționat de către stat, în conformitate cu prevederile legilor în vigoare, ulterior preluării lui în custodie sau, dimpotrivă, a fost preluat ilegal, înlăturând, totodată, argumentat construcția juridică realizată de prima instanță. Verificând modalitatea în care, în cauză, instanța devolutivă a îndeplinit această obligație procedurală, Înalta Curte constată că, instanța de apel, reținând incidența normelor speciale din Legea nr. 182/2000 care reglementează situația bunurilor din patrimoniul cultural național care au fost "preluate abuziv în custodie de către fostele autorități ale statului", conform principiului specialia generalibus derogant, prin considerentele prezentate în justificarea propriului său raționament, în care argumentele a fortiori se amestecă în diverse planuri și exced chiar limitelor apreciate de aceeași instanță ca fiind cele stabilite prin acțiunea reclamantei (analiza contextului politic și a existenței dosarului de securitate al autorului reclamantei vizând o ipoteză care se circumscrie unei preluări realizate sub constrângere, care potrivit precizărilor reclamantei la interpelarea instanței de apel din ședința publică din 4 iunie 2018 nu a constituit obiect al învestirii instanței, după cum alegațiile vizând prețul nereal sau subiectiv stabilit de aceste autorități, tind la a cenzura valabilitatea unei operațiuni juridice apte, prin ipoteză, să transfere proprietatea, iar nu o preluare în custodie), nu corespunde exigențelor de a reprezenta o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților litigante cu interese contrare. Se observă, de asemenea, că analiza instanței de apel a vizat exclusiv nota contabilă invocată de intimați în apărare și concluziile expertizei tehnice contabile în privința acesteia, fără a justifica raționamentul pentru care operațiunile contabile evidențiate de expertiza de specialitate (în special cele relative la creditarea și debitoarea conturilor menționate în expertiză) valorificate de tribunal, au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanță juridică în speță, mai ales în contextul în care, având în vedere și intervalul de timp considerabil scurs între data pretinsei achiziții și cea a sesizării instanței, nu au fost identificate alte probe referitoare la transferul contravalorii bunului revendicat către autorul reclamantei- E.-ul, care reprezenta la acea epocă singura instituție abilitată prin intermediul căreia se putea realiza plăți către persoane fizice comunicând, la solicitarea instanței devolutive, că nu mai deține, în arhiva proprie, astfel de evidențe. Or, în contextul în care relațiile comunicate de E. s-au dovedit a fi lipsite de relevanță, de vreme ce s-a constatat că atestă că nu au fost păstrate documente de plată, iar nu inexistența acestora, era în sarcina instanței de apel să răspundă motivat apărărilor formulate de pârâți în sensul că aceștia nu dețin o dovadă a plății, în sensul de chitanță liberatorie, în considerarea modalității în care s-ar fi realizat plata pretinsă - prin transfer din contul autorității centrale care a aprobat-o, iar nu în numerar - cu consecința că, acestora nu li se poate impune deținerea unei astfel de chitanțe, ci un probatoriu specific transferului din cont al sumei pretins achitate. În alți termeni, analiza pertinentă și legitimă a cauzei, impunea instantei de apel valorificarea inclusiv a acestor argumente și o analiză a înscrisurilor administrate în concordanță cu conținutul propriu al acestora și a normelor legale incidente, urmată de determinarea valorii juridice a acestora, ca mod de materializare a raporturilor juridice constituite între părți în legătură cu obiectul la care se referă. Totodată, deși analiza instanței de apel s-a raportat inclusiv la conținutul dosarului de urmărire anexat în extras, trebuie observat că nu s-a argumentat în niciun fel înlăturarea apărării pârâților în sensul că, în acest caz, autoritățile statului nu au urmărit confiscarea bunului revendicat în cauză, ci dimpotrivă, o negociere a prețului acestui bun, în vederea achiziționării lui, respectiv că din cuprinsul acestor înscrisuri rezultă că s-a intenționat și s-au făcut demersuri pentru dobândirea bunului în litigiu de către stat conform prevederilor legale, dosarul fiind închis la data de 21 noiembrie 1973, anterior achiziționării. Astfel, deși aceste înscrisuri nu ar putea fi privite ca generatoare de efecte juridice ori creatoare de drept, dat fiind că instanța de apel le-a considerat relevante în ceea ce privește verificarea modului de reflectare a regimului juridic al bunului revendicat în raporturile dintre părți și eventuale modificări intervenite în regimul juridic al acestuia, această analiză nu putea ignora argumentele în privința cărora instanța a fost legal învestită și să se limiteze, în consecință, la susținerile unei singure părți, fără a se preocupa de evidențierea rațiunii pentru care argumentele contrare ale părții adverse, deopotrivă relevante în determinarea evoluției raporturilor dintre stat și autorul reclamantei, nu au fost validate. În egală măsură, instanța de apel a omis să răspundă argumentelor pârâților întemeiate pe existența Dispoziției nr. 402/1978 și nu a argumentat în niciun fel rațiunea pentru care a apreciat că nu pot fi validate, în acest context, apărările întemeiate pe dreptul de administrare invocat de pârâtul Muzeul de Istorie, ca drept real conferit acestuia de către stat, care ar deține, în opinia acestora, calitatea de proprietar. În același timp, s-a omis a se analiza efectele juridice ale acestei dispoziții raportat la cadrul legislativ în vigoare la momentul emiterii acesteia. Raportat la aceste circumstanțe factuale, instanța de recurs apreciază că, omisiunea instanței de apel de a insera în cuprinsul hotărârii recurate un răspuns specific și explicit tuturor argumentelor esențiale și distincte pentru dezlegarea cauzei, anterior reliefate, are drept consecință imposibilitatea exercitării controlului judiciar, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), devenind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii). Pentru considerentele expuse, care determină în mod necesar casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părților, în temeiul art. 492 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de intervenientul în nume propriu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Culturii și Identității Naționale, și de pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale și Muzeul Național de Istorie a României împotriva Deciziei civile nr. 638 A din data de 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, Înalta Curte nu va analiza în acest moment procesual concludența și utilitatea probelor administrate în recurs, și nici nu va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat (inclusiv din perspectiva susținerilor vizând plata contravalorii bunului și autorul acesteia, în contextul în care E.-ul nu deține în păstrare înscrisuri relevante), este sau nu suficient și apt pentru conturarea unei situații de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanței de rejudecare, care este chemată să analizeze atât motivele de apel ale reclamantei, cât și apărările intimaților recurenți, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 478 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel se va pronunța inclusiv asupra cererii intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată aferente judecății de recurs asupra căreia nu s-a putut dispune la acest moment, dată fiind soluția care s-a impus, în baza legii, a casării cu trimitere.