Decizia nr. 1034/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 februarie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Muzeul Național de Istorie a României și Ministerul Culturii și Cultelor - Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului de rang 1 la restituirea artefactului arheologic "B." (cunoscut și sub denumirea de B. sau C.) și obligarea pârâtului de rang 2 la emiterea avizului necesar în vederea restituirii artefactului. În subsidiar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului de rang 1 să îi lase în deplină proprietate și posesie artefactul arheologic "B.". Prin încheierea din 22 iunie 2015, tribunalul a admis în principiu cererea de arătare a titularului dreptului, fiind introdus în cauză Statul Român prin Ministerul Culturii, ca intervenient în nume propriu. Prin încheierea din 21 septembrie 2015, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii cu privire la capetele 1 și 3 de cerere; a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român, prin Ministerul Culturii; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. Primul ciclu procesual

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 772 din 6 iunie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Muzeul Național de Istorie a României și Ministerul Culturii și cu intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii. A respins capetele 1 și 3 de cerere, formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul Muzeul Național de Istorie a României a sumei de 6.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 638A din l8 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active. A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 772 din 6 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă, în parte, cererea formulată în principal și obligați pârâții Muzeul Național de Istorie a României și Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii să restituie reclamantei artefactul arheologic "B.". Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și ale încheierilor premergătoare.

Decizia pronunțată în recurs Dosarul a fost inițial înregistrat pe rolul secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin încheierea nr. 735 din 2 aprilie 2019, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a recursurilor în favoarea secției I civile. Prin decizia civilă nr. 456 din 19 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă au fost admise recursurile declarate de intervenientul în nume propriu Statul Român reprezentat prin Ministerul Culturii și Identității Naționale și de pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale și Muzeul Național de Istorie a României împotriva deciziei civile nr. 638 A din 18 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată în rejudecarea apelului Apelul a fost reînregistrat la 1 aprilie 2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub dosar nr. x/2015. Prin decizia civilă nr. 1406 A din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual active. S-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 772 din 6 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și s-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis, în parte, cererea formulată în principal. A fost obligat pârâtul Muzeul Național de Istorie a României și intervenientul în nume propriu Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii și Identității Naționale să restituie reclamantei artefactul arheologic "B.". S-a înlăturat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate. Intimatul-pârât Muzeul Național de Istorie a României și intimatul-intervenient în nume propriu Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii și Identității Naționale au fost obligați la plata către apelantă a sumei de 5.950 RON, cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentate de onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1406 A din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâtul Ministerul Culturii și intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, respectiv pârâtul Muzeul Național de Istorie a României au declarat recurs. 6.1 Recurentul-pârât Muzeul Național de Istorie a României a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și menținerea hotărârii instanței de fond. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a prezentat pe larg istoricul cauzei și considerentele primei instanțe și ale instanței de apel, iar în ceea ce privește criticile de nelegalitate a arătat că acestea se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că, în rejudecare, contrar îndrumărilor Înaltei Curți, instanța de apel nu a dat un răspuns specific și explicit tuturor argumentelor esențiale și distincte pentru dezlegarea cauzei, respectiv dacă nota contabilă are la bază documente justificative, dacă conturile invocate și prezentate fac dovada achiziționării bunului cultural de către stat și dacă înscrisurile contabile prezentate respectau dispozițiile legale din acea perioadă. Nu se motivează de ce sunt înlăturate opiniile de specialitate ale experților contabili-financiari cu privire la operațiunile financiar-contabile, considerându-se că s-a expus doar o presupunere cu privire la situația unei valori înregistrată într-o notă de contabilitate. În privința adreselor D.. motivarea este contradictorie, deoarece perioada când E. a fost titularul unui libret de economisire (31 decembrie 1983 - 30 noiembrie 2005) este ulterioară perioadei în care statul a achiziționat și înregistrat bunul cultural. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000, tribunalul a constatat că pârâtul Muzeul Național de Istorie a României a făcut dovada că bunul revendicat nu era în custodie, ci în administrare, respingând acțiunea întrucât nu a putut face obiectul unei acțiuni în revendicare pe legea specială. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 182/2000, analizând un bun care se afla în proprietatea statului și în administrarea Muzeului Național de Istorie a României ca un bun aflat în custodie. Analizând natura juridică a dreptului de proprietate al statului și a dreptului de administrare al muzeului, instanța de apel, deși nu a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității sau anulării actului administrativ, a făcut o interpretare greșită, ajungând la concluzia eronată că bunul se afla în custodia muzeului, iar nu în administrarea sa. În opinia experților, documentele depuse la dosar sunt documente justificative care respectă condițiile legale în ceea ce privește aprecierea unui document ca fiind justificativ, indicând în mod clar și corect toate elementele de identificare. Concluzia expertului referitor la dreptul de proprietate a fost aceea că documentele prezintă o justificare financiar-contabilă a existenței dreptului de proprietate a statului, contul contabil 01 fiind numai cu privire la bunurile ce reprezintă proprietatea statului și care sunt date în administrarea diferitelor instituții. Recurentul a mai arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la dispoziția nr. 402 din 6 iunie 1978 și a interpretat greșit "nota de contabilitate". Astfel, instanța a preluat definiția notei de contabilitate ca fiind un document justificativ de înregistrare în contabilitatea sintetică și analitică, de regulă pentru operațiile care nu au la baza documente justificative (precum stornări, repartizare profit, constituire provizioane și ajustării pentru depreciere sau pierdere de valoare), această trăsătură fiind caracteristică oricărei note contabile, inclusiv notei de contabilitate nr. x din 16 iunie 1978 întocmită de Muzeului Național de Istorie a României. Această interpretare nu a ținut cont de concluziile expertizei contabile, care a stabilit că nota nr. x din 6 iunie 1978 are la bază documente justificative în sensul că respectă condițiile legale ale documentelor justificative, având număr, precum și mențiuni cu privire la unitatea care l-a întocmit și înregistrat, valoarea operației efectuate, denumire și dimensiuni. Recurentul-pârât a arătat că nota de contabilitate nr. x din 16 iunie 1978 nu are caracter secundar, nu este o notă care servește pentru operațiunile care nu au la bază documente justificative (stornări, repartizare profit, constituire provizioane și ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare etc.) cum eronat a interpretat instanța de apel, ci este o notă contabilă cu ajutorul căreia se înregistrează în contabilitate o operațiune economico-financiară întocmită pe baza documentelor justificative care atestă efectuarea acesteia. În concluzie, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile de drept material, respectiv dispozițiile Legii nr. 182/2000 referitoare la posibilitatea de a se revendica bunurile mobiliare depuse în custodie, în măsura în care s-a făcut dovada că muzeul are în administrare bunul revendicat - "B.". 6.2 Recurentul-pârât Ministerul Culturii și recurentul-intervenient în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii instanței de fond. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au prezentat detaliat situația de fapt și au expus considerentele instanțelor de fond. În ceea ce privește criticile de nelegalitate, au arătat că se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, analizând un bun care se află în proprietatea statului și în administrarea muzeului drept un bun aflat în custodie. Raționamentul în baza căruia instanța de apel a apreciat că bunul a fost predat de proprietar în custodie muzeului nu se bazează pe nicio probă. Instanța de apel se contrazice când citează legea în vigoare la data achiziționării bunului - Legea nr. 63/1974, care prevedea la art. 16 alin. (2) că statul putea dobândi bunul în cauză prin achiziție. Acesta a și fost temeiul legal al dobândirii de către stat a bunului, iar nu depunerea lui în custodie, așa cum greșit și fără nicio probă a reținut instanța de apel. Soluția dată este greșită și contrazisă de faptul că la 23 martie 1978, prin procesul-verbal nr. x, B. intră în custodia Muzeului de Istorie a Republicii Socialiste România nu în vederea conservării, ci în vederea achiziționării, la rubrica "am predat" figurând ofertantul E.. Nu pot fi reținute susținerile reclamantei potrivit cărora statul a preluat bunul în mod abuziv, existând la dosar dovada că autorul reclamantei a făcut o ofertă (manifestare de voință unilaterală) de vânzare a bunului către Statul Român pentru suma de circa 500.000 RON. Din analiza cererii nr. x din 15 mai 1974, dl E. oferă spre cumpărare Muzeului de Istorie al RSR piesa numită "B.", piesă care provine din moștenirea lăsată de bunicul său F., fost consul al Franței la Iași în timpul Unirii Principatelor. În adresă se menționează că, în afară de valoarea sentimentală, această piesă nu reprezintă altă importanță, având valoare universală, fiind oferită Muzeului de Istorie a RSR pentru a deveni astfel bun al întregului popor și pentru a putea fi valorificat în folosul culturii românești. Or, nu se poarte concluziona peste voința vânzătorului atât de clar exprimată. Dimpotrivă, s-a probat că autorul bunului i-a oferit artefactul Muzeului de Istorie, spre a fi achiziționat, suma cerută fiind una orientativă. Suma de circa 500.000 RON a fost solicitată cu titlu de recompensă, iar nu ca preț, pentru a fi reținut în ipoteza încheierii unui act de vânzare-cumpărare. Nu trebuie neglijată nota din de 25 octombrie 1974, conform căreia s-a ajuns la o înțelegere între comisia de achiziție a "B." și dl E. cu privire la achiziționarea B. pentru suma de 250.000 RON de către Muzeul Național de Istorie a României. În concluzie, față de probele administrate, tribunalul a reținut corect, spre deosebire de instanța de apel în rejudecare, că reclamanta nu justifică un titlu valid și actual, opozabil statului, care să confirme dreptul acesteia de proprietate asupra artefactului arheologic "B.". Este greșită aprecierea că din probele administrate nu rezultă plata prețului, câtă vreme sarcina probei este a reclamantei, care nu justifică în niciun fel neplata sumei. Or, câtă vreme pârâtul a probat că a achiziționat bunul, instanța nu putea să soluționeze cauza în temeiul art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, întrucât nu poate să conchidă că bunul a fost dat în custodie, câtă vreme acesta a fost achiziționat de muzeu. Astfel fiind, constatând neîndeplinirea condițiilor impuse pentru revendicarea mobiliară de C. civ. și de legile speciale invocate, respectiv de Legea nr. 182/2000 și Legea nr. 213/1998, tribunalul a decis corect că cererea reclamantei este neîntemeiată. Instanța de apel a făcut, în mod greșit, aplicarea dispozițiilor art. 93 alin. (1) din Legea specială nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, motiv pentru care solicită admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond. În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. 6. Apărările formulate în cauză La 16 iunie 2021 recurentul-pârât Muzeul Național de Istorie a României a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenții Ministerul Culturii și Statul Român prin Ministerul Culturii, comunicată, prin care a arătat că punctul de vedere al acestor recurenți coincide cu punctul său de vedere. La 23 iunie 2021 intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală. La 29 iunie 2021 recurenții Ministerul Culturii și Statul Român prin Ministerul Culturii au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Muzeul Național de Istorie al României, precizând că este incorectă susținerea din cuprinsul întâmpinării depuse de recurentul-pârât (din cuprinsul ultimei pagini), potrivit căreia muzeul este doar custode al bunului revendicat. La 7 iulie 2021 recurentul-pârât Muzeul Național de Istorie a României a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, solicitând înlăturarea apărărilor formulate și admiterea motivelor sale de recurs, astfel cum au fost formulate. La 12 iulie 2021 recurenții Ministerul Culturii și Statul Român prin Ministerul Culturii au depus, de asemenea, răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, solicitând înlăturarea apărărilor formulate de către aceasta.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 martie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtul Ministerul Culturii și de intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, respectiv de pârâtul Muzeul Național de Istorie a României împotriva deciziei nr. 1406 A din 28 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurentul pârât MNIR, Inalta Curte apreciază că este nefondat. Susține recurentul că, la rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, încălcând caracterul obligatoriu al îndrumărilor date de ICCJ prin decizia nr. 456/19.02.2020, instanța de apel nu a oferit un răspuns specific și explicit tuturor argumentelor esențiale și distincte pentru dezlegarea cauzei, uneori reluând aceeași motivare din prima decizie pronunțată în apel. Înalta Curte reține că, în acord cu jurisprudența sa constantă, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate(în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României). Ca urmare, acest motiv de casare este incident în condițiile în care hotărârea supusă recursului este nemotivată în raport cu elementele esențiale ale cauzei și în lipsa cărora controlul judiciar este imposibil a se efectua, iar nu realativ toate susținerile și apărările formulate de părți ceea ce înseamnă că, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, după cum nici nemulțumirea recurentului pârât referitoare la modalitatea în care instanța de apel a interpretat dispozițiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării. Recurentul pârât invocă faptul că instanța de apel a oferit aceeași motivare din prima hotărâre pronunțată, cu privire la analiza notei contabile, la concluziile experților contabili financiari și la relațiile comunicate de D., fără a răspunde explicit argumentelor MNIR, respectiv dacă nota contabilă are la bază documente justificative, dacă situația conturilor face dovada achiziționării de către Statul român al bunului cultural sau dacă înscrisurile contabile prezentate de pârât respectau dispozițiile legale din acea perioadă. De asemenea, susține recurentul și că nu se motivează de ce sunt înlăturate opiniile formulate de către experții contabili financiari iar în privința adreselor D., concluzia și motivarea sunt contradictorii, deoarece perioada când E. a fost titularul unui libret de economisire (în perioada 31.12.1983 - 30.11.2005) este ulterioară perioadei în care Statul român a achiziționat și înregistrat bunul cultural. Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt nefondate în condițiile în care, instanța de apel a arătat că documentul reprezentat de Nota de contabilitate nr. x/16.06.1978 este un înscris care nu are aptitudinea de a constitui o dovadă privind achiziționarea B. de către instituțiile statului sau privind plata efectivă a unei sume de 150.000 RON către E., iar concluziile expertului contabil ce a efectuat expertiza la judecata cauzei în primă instanță, concluzii cărora li s-a acordat eficiență prin sentința apelată, nu pot suplini lipsa unor dovezi pertinente și concludente care să ateste faptul că s-a perfectat convenția translativă de proprietate pe care intimații o afirmă. În opinia curții de apel, competențele expertului judiciar sunt limitate, conform art. 330 alin. (1) din C. proc. civ., la exprimarea unui punct de vedere specializat cu privire la împrejurări de fapt iar relațiile transmise de D. prin adresele nr. x/22.12.2017, nr. y/22.03.2018 și nr. w/19.04.2018, din care rezultă că numitul E. a fost titular al unui libret de economisire doar în perioada 31.12.1983-30.11.2005, perioadă în care nu au fost depuse sume de bani pe acest libret . nu conduc la concluzia că bunul cultural "B." ar fi intrat în patrimoniul statului, prin plata vreunui preț acceptat de către numitul E.. Prin urmare, chiar dacă din perspectiva recurentului pârât MNIR, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să răspundă argumentelor invocate nu este mulțumitoare, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul nerespectării de către aceasta a exigențelor impuse de prevederile art. 425 C. proc. civ. Se constată însă întemeiat motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, astfel cum a fost invocat de pârâtul Ministerul Culturii și de intervenientul în nume propriu Statul Român prin Ministerul Culturii, precum și de pârâtul Muzeul Național de Istorie a României. Pentru a se reține astfel, analiza realizată în recurs de către Înalta Curte are ca punct de plecare cadrul normativ incident la momentul predării bunului mobil, respectiv Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural național al RSR, care în art. 16 dispunea următoarele: "În vederea mai bunei păstrări, conservări și valorificări științifice și cultural-educative, anumite bunuri din patrimoniul cultural național care prezintă interes excepțional, pot fi trecute în proprietatea statului, prin decret prezidențial, la propunerea Comisiei Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Național și cu plata despăgubirilor corespunzătoare. Statul poate dobîndi bunuri din patrimoniul cultural național prin donații sau prin achiziționarea lor la prețurile stabilite de Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Național. Deținătorii de bunuri din patrimoniul cultural național, persoane fizice, culte religioase sau organizații obștești, care nu îndeplinesc obligațiile prevăzute la art. 14, sînt datori să le încredințeze în custodie statului prin muzeele, colecțiile și bibliotecile menționate la art. 13 lit. a), care sînt obligate să le primească, să le conserve, restaureze și păstreze." Așadar, în privința bunurilor din patrimoniul cultural național deținute de persoane fizice, statul avea posibilitatea: - fie de a le prelua în proprietate, în una dintre cele trei modalități prevăzute de lege, respectiv: prin preluare cu plata unei despăgubiri corespunzătoare, prin donații sau prin achiziționare la prețul stabilit de Comisia Centrală de Stat; - fie de a le prelua în custodie, în vederea conservării, restaurării și păstrării. Dacă în prima ipoteză expusă, statul dobândea chiar dreptul de proprietate asupra bunurilor, prin preluarea în custodie acesta devenea un simplu detentor care avea obligația restituirii acestora, fiind de principiu caracterul unilateral al custodiei generat de faptul că în raportul juridic născut între părți, doar custodele se obligă, acesta trebuind să păstreze bunul și să-l restituie în natură, la termen sau la solicitarea proprietarului. Darea în custodie, astfel cum era reglementată în Legea nr. 63/1974, viza însă o situație particulară în care proprietarul însuși era ținut să predea în custodie un bun aparținând patrimoniului cultural, în condițiile în care nu putea respecta obligațiile stabilite de lege. Obligațiile impuse de art. 14, a căror nerespectare atrăgea îndatorirea deținătorilor de a remite în custodia statului bunurile aparținând patrimoniului cultural, se refereau la asigurarea protejării și securității acestora, la asigurarea condițiilor de conservare vizând un microclimat corespunzător și spații salubre, la restaurare, precum și la asigurarea măsurilor necesare pentru prevenirea distrugerii lor, prin supraveghere permanentă. Prin urmare, din perspectiva legii speciale, conținutul raportului juridic generat de darea în custodia statului era constituit pe de o parte, din obligația proprietarului de a preda bunul, în situația în care nu avea posibilitatea de a respecta cerințele stabilite de lege în ceea ce privește modalitatea de păstrare și conservare a acestuia și, pe de altă parte, din obligațiile custodelui de a păstra și de a restitui respectivul bun. Aceasta a fost și rațiunea pentru care Legea nr. 182/2002 a dispus în art. 93 alin. (1), ca bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947, să fie restituite de către instituțiile deținătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor. Or, în aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 instanța de apel avea obligația de a tranșa două aspecte, respectiv acela vizând voința proprietarului la momentul predării de a da în custodie, în vederea păstrării și conservării bunul mobil a cărui restituire se solicită, precum și cel referitor la calitatea de instituție deținătoare în sensul legii a celui obligat la restituire, calitate rezultată din faptul că stăpânește bunul în temeiul dării în custodie. 1. În acest cadru legal, cu privire la stabilirea voinței proprietarului la momentul predării bunului, se reține că prin adresa înregistrată la Muzeul Național de Istorie sub nr. x/15.05.1974 proprietarul E. oferă muzeului spre cumpărare/achiziționare piesa B., solicitând drept contravaloare suma de aproximativ 500.000 RON determinată, după cum menționează acesta, de necesități materiale cărora trebuie să le facă față. Această ofertă de vânzare transmisă de proprietarul artefactului arheologic determină statul român să inițieze procedura de achiziționare, potrivit prevederilor Legii nr. 63/1974. În acest sens, la data de 18.05.1974 a avut loc ședința lărgită a Comisiei de achiziții a Muzeului Național de Istorie în care s-a pus în discuție oferta de achiziționare, s-a estimat o sumă de 200.000 RON drept contravaloare, s-a luat act de faptul că proprietarul dorește o locuință și o sumă de bani suplimentară ca pensie viageră, s-a propus expertizarea piesei, concluzionându-se în sensul realizării cumpărării acesteia. Drept urmare, la data de 15.10.1974 a fost realizat de către Institutul de Izotopi Stabili - Universitatea Babeș Bolyai Cluj, Raportul de analiză fizică care atestă autenticitatea bariletului. Nota Muzeului Național de Istorie din 11.02.1975 consemnează că la data de 25.10.1974 s-a prezentat în fața Comisiei de achiziții proprietarul piesei care a arătat că a rezolvat problema locuinței și că dorește contravaloarea piesei numai în bani, convenindu-se ca această sumă să nu depășească 250.000 RON. Propunerea de achiziționare a bariletului la un preț care să nu depășească suma de 250.000 RON convenită cu proprietarul acestuia a fost transmisă Comisiei Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Național căreia îi revenea, potrivit Legii nr. 63/1974, sarcina de a stabili prețul de achiziție sau valoarea despăgubirii pentru bunurile care sunt propuse sau oferite spre a fi trecute în proprietatea statului. Prin Nota din 6.10.1977 se consemnează că la ședința din 30.06.1977, Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Național a dezbătut prețul fiecărui bun propus pentru achiziționare și a decis un preț de 200.000 RON pentru cumpărarea bariletului. Ulterior, prin adresa nr. x/19.11.1977 Consiliul Culturii și Educației Socialiste solicită Guvernului, în aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 63/1974 privind achiziționarea de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, aprobarea achiziționării din bugetul alocat cu această destinație, la propunerea Comisiei Centrale de Stat, a mai multor bunuri de valoare excepțională, între care figura și B. la prețul de 200.000 RON. Notele din 28.02.1978 și din 3.03.1978 atestă continuarea negocierilor cu privire la prețul de 200.000 RON și convenirea cu proprietarul E. "ca expresie definitivă a pretențiilor sale", asupra sumei de 150.000 RON. Totodată, a fost propusă atribuirea cu chiriei din fondul locativ de stat a unui spațiu corespunzător de locuit pentru familia proprietarului. Finalmente, după cum rezultă din procesul-verbal nr. x/23.03.1978, proprietarul E. a predat în custodie Muzeului Național de Istorie al RSR, în vederea achiziționării de către statul român a B.. Așadar, reținând că la momentul încheierii procesului-verbal nr. x/23.03.1978 voința proprietarului a fost aceea de a preda bunul în custodie, doar în vederea păstrării și conservării, iar nu pentru înstrăinare, instanța de apel a ignorat faptul că, pe de o parte, există consemnată manifestarea expresă și scrisă a acestuia de a oferi spre vânzare piesa arheologică, iar pe de altă parte, că întreaga procedură administrativă de expertizare și evaluare a bunului realizată conform prevederilor legale în vigoare la acea dată, inclusiv negocierile asupra cuantumului și modalității de plată a contravalorii acestuia, derulate în perioada 1974-1978, precum și convenirea asupra prețului final de 150.000 RON, relevă acordul părților de a încheia o convenție de vânzare-cumpărare. De altfel, dacă în urma tuturor acestor demersuri, oferta de vânzare nu ar fi fost fermă sau prețul stabilit nu ar fi fost acceptat de către proprietar, nu s-ar fi justificat nici predarea bunului, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a realizat, așa cum rezultă expres din conținutului procesului-verbal din 23.03.1978, în scopul achiziționării acestuia de către stat. 2. Dintr-o altă perspectivă, dispozițiile art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 a căror aplicabilitate a fost reținută de către instanța de apel, dispun ca restituirea bunurilor preluate în custodie să se realizeze de către instituțiile deținătoare, aspect ce implică verificarea calității de deținător în custodie sau de custode a părților obligate la restituire. Prin urmare, un aspect esențial în soluționarea cauzei îl constituie stabilirea naturii juridice a titlului în baza căruia intimații pârâți MNIR și respectiv, Satul român dețin bunul. Recurenții reclamanți au invocat prin motivele de recurs faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 182/2002, analizând un bun care se află în proprietatea statului și în administrarea MNIR ca și cum ar fi un bun aflat în custodie, ignorând Dispoziția nr. 402/06.06.1978 privind transferul dreptului de administrare a B. către Muzeul de Istorie a RSR și mai apoi înregistrarea acestuia ca mijloc fix în contabilitatea muzeului, conform Notei de contabilitate nr. x/16.06.1978. Criticile formulate de recurenții intimați în acest sens sunt justificate, instanța de apel reținând greșit că dispoziția privind transferul bunului în litigiu în administrarea pârâtului MNIR nu reprezintă o exercitare a prerogativei dreptului de proprietate de către stat ci a fost dată în vederea conservării, pe considerentul că din probele administrate nu rezultă plata prețului, subsecvent momentului predării prin procesul-verbal nr. x/23.03.1978. Or, Dispoziția nr. 402/06.06.1978 privind transmiterea dreptului de administrare, din patrimoniul Consiliului Culturii în cel al Muzeului Național de Istorie, a fost emisă în temeiul Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului și a Decretului nr. 442/1977 privind organizarea și funcționarea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, fiind un act administrativ de transfer al dreptului de administrare privit ca dezmembrământ al dreptului de proprietate a statului, și a cărui legalitate nu a fost contestată. Prin urmare, natura juridică și efectele produse de Dispoziția nr. 402/06.06.1978 sunt cele care rezultă din prevederile legale în baza cărora a fost emisă, și anume, de act administrativ de autoritate prin care dreptul de administrare asupra B., bun aflat în proprietatea publică a statului, este transmis din patrimoniul Consiliului Culturii în cel al Muzeului Național de Istorie. Pe de altă parte, dacă bunul ar fi fost primit și ar fi rămas exclusiv în custodia Muzeului de Istorie, nu s-ar fi justificat demersul acestuia concretizat în adresa nr. x/27.03.1978 prin care a transmis către Consiliul Culturii și Educației Socialiste procesul-verbal nr. x/23.03.1978 de primire în custodie în vederea achiziționării a B. și a solicitat ca după achiziționare, să fie informat pentru a putea întocmi documentele de intrare a acestui obiect în patrimoniul său. Ca atare, chiar și presupunând că bunul ar fi fost remis inițial în custodie în baza procesului-verbal nr. x/23.03.1978, ulterior a intervenit Dispoziția nr. 402/1978 prin care i-a fost acordat deținătorului dreptul de administrare, dispoziție care nu a fost contestată. În acest context, aspectul referitor la plata prețului, reținut de către instanța de apel ca având caracter decizoriu în stabilirea efectelor Deciziei nr. 402/06.06.1978, reprezintă un element extrinsec și nerelevant în analiza naturii juridice și efectelor acestui act administrativ. Din această perspectivă, instanța de apel în mod nelegal a lipsit de eficiență juridică un act administrativ translativ al dreptului de administrare, tranșând greșit problema titlului recurentului pârât MNIR,acesta deținând bariletul în calitate de titular al dreptului de administrare, în temeiul Dispoziției nr. 402/1978 și nu în calitate de custode/deținător, în baza procesului-verbal nr. x/23.03.1978 de dare în custodie în vederea achiziționării de către stat. În privința titlului statului asupra bunului în litigiu, instanța de apel a reținut că dovada transferului dreptului de proprietate nu poate fi realizată cu înregistrările contabile de la acea dată, așa încât pentru că nu s-a probat plata vreunui preț care să fi fost acceptat de autorul reclamantei, dreptul de proprietate asupra B. a rămas în patrimoniul lui E. și ulterior predării acestuia în custodie către Muzeul de Istorie. Or, astfel cum s-a arătat anterior, între părți au existat negocieri urmate de un acord de voință cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului la un preț de 150.000 RON, așa încât convenția de vânzare - cumpărare a fost încheiată în mod valabil, dovada plății prețului fiind atașată doar executării obligației cumpărătorului. Totodată, în decizia nr. 456/19.02.2020 pronunțată de către Inalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, s-a reținut că, faptul că pârâții nu dețin o dovadă a plății în sensul de chitanță liberatorie, în considerarea modalității în care s-a realizat plata pretinsă, impunea valorificarea probatoriului specific transferului din cont al sumei pretinse, cu atât mai mult cu cât, din relațiile comunicate de D.- singura instituție abilitată la acea epocă prin intermediul căreia se puteau realiza plăți - nu rezultă inexistența documentelor de plată ci doar că acestea nu au fost păstrate în arhiva proprie. Ca urmare, în rejudecare instanța de apel a apreciat greșit că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existența unui act justificativ referitor la plata sumei de 150.000 RON către E., autorul reclamantei iar concluziile raportului de expertiză nu pot suplini lipsa unor dovezi pertinente și concludente care să ateste faptul că s-a perfectat convenția translativă de proprietate pe care intimații o afirmă. Inalta Curte reține că Nota de contabilitate nr. x/16.06.1978 și documentul justificativ intitulat "Documentul cumulativ privind ziua de 16.06.1978" care a stat la baza întocmirii acesteia, sunt documente contabile care, potrivit raportului de expertiză contabilă realizat în cauză, au fost emise cu respectarea prevederilor legale în vigoare și care, coroborate cu conținutul Dispoziției nr. 402/06.06.1978 sunt în măsură să releve faptul că operațiunile și înregistrările contabile realizate vizează transferul dreptului de administrare a B. către Muzeul de Istorie al R.S. România și mai apoi înregistrarea acestuia ca mijloc fix în contabilitatea acestuia. Referitor la dreptul de proprietate al statului, conform expertizei contabile, respectivele documente prezintă o justificare financiar contabilă a existenței dreptului de proprietate al statului, contul contabil 01 vizând exclusiv bunurile ce reprezintă proprietatea statului și care sunt date în administrare diferitelor instituții. Totodată, mențiunile referitoare la valoarea mijloacelor fixe printre care și suma de 150.000 RON reprezentând cheltuieli muzeistice vin să confirme susținerile statului în sensul achiziționării bunului la această valoare. În același sens poate fi reținută și Nota aferentă ședinței din 6.07.1978 a Muzeului Județean Brașov care conține propunerea de achiziționare a unei colecții de lepidopere, la prețul stabilit de Comisia Centrală la suma de 21.800 RON, precum și precizarea că din bugetul total alocat pe anul 1978 s-a cheltuit până la acea dată doar suma de 150.000 RON pentru procurarea B.. Prin urmare, în acest context factual și juridic Înalta Curte apreciază că interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 s-a realizat în mod eronat de către instanța de apel, așa încât, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va admite recursurile, va casa decizia și va trimite spre rejudecare, impunându-se verificarea îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 cu privire la voința autorului reclamantei la momentul încheierii procesului-verbal nr. x/23.03.1978 precum și la calitatea recurenților pârâți de instituții deținătoare în sensul legii. PENTRU ACESTE MOTIVE,