ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2022

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A. Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 iunie 2012, sub nr. x/2012, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național (solicitând ca instanța să decidă care dintre cele două entități are calitatea de reprezentant al Statului Român în acest dosar), Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Colecțiilor de Artă, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de donație încheiat în luna august 1951 între I., J. și fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecția de Artă Comparată J. și I." și să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc "Colecția de Artă Comparată J. și I.", astfel cum acestea sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3 anexate contractului de donație.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480, art. 813, art. 948 și art. 966-968 din C. civ. de la 1864, art. 563 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, dispozițiile Legii pentru organizarea corpului de avocați publici din 9 noiembrie 1938, ale Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ și al administrațiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituțiuni de drept public, precum și instituțiunilor de utilitate publică, ale Decretului Marii Adunări Naționale nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcționării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare și instituțiilor de stat, ale Decretului Marii Adunări Naționale nr. 79 din 30 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat și ale Deciziei Ministrului Justiției nr. 1827 din 12 iulie 1950 privind organizarea Notariatului de Stat și ale Legii nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.

La data de 22 februarie 2013, reclamanții au formulat cerere precizatoare, arătând că solicită constatarea nulității absolute a contractului de donație încheiat în august 1951 între I., J. și Sfatul Popular al Capitalei Republica Populară Română și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc colecția. De asemenea, reclamanții au precizat temeiurile de drept pentru nulitatea absolută a donației, arătând că invocă nulitatea absolută rezultată din nerespectarea condițiilor de formă edictate pentru încheierea valabilă a contractului de donație și a mandatului pentru încheierea contractului, susținând nerespectarea formalităților aferente procedurii de autentificare a donației față de prevederile art. 813 din C. civ. în vigoare la momentul perfectării donației, lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române avocatului care a semnat donația în numele său, respectiv, a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 882/1951 și lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei. Reclamanții au arătat că împrejurările în care a fost perfectată donația relevă lipsa cauzei, respectiv cauza ilicită sau imorală la încheierea contractului.

Prin încheierea din 31 mai 2013, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a actului de donație, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și excepția autorității de lucru judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 503/29 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosaru1 nr. x/2001; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Muzeul de Artă al României și Muzeul Colecțiilor de Artă și a dispus scoaterea din cauză a acestor părți.

La data de 22 noiembrie 2013, Muzeul National de Artă al României a formulat cerere de intervenție în interesul Ministerului Culturii, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La data de 20 iunie 2014, reclamanții au formulat cerere de renunțare la judecata capătului de cerere privind desființarea actelor subsecvente actului de donație, constând în Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv al Biroului Permanent al Consiliului Popular al Municipiului București, prin care Colecția a fost transferată din administrarea Muzeului de Istorie a Municipiului București, instituție care se afla sub autoritatea Sfatului Popular, în administrarea Muzeului Național de Artă al României, având în vedere că acestea sunt acte administrative de trecere a colecției din administrarea unui muzeu în administrarea altui muzeu, iar nu acte de dispoziție (colecția rămânând permanent în proprietatea statului, conform susținerilor din întâmpinarea depusă de Ministerul Culturii și Muzeul Național de Artă al României).

Prin sentința civilă nr. 814 din 04 iulie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Muzeul de Artă al României și Muzeul Colecțiilor de Artă, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act de renunțarea reclamanților la capătul din cererea principală privind nulitatea absolută a Deciziei nr. 7/1979 a Consiliului Popular al Municipiului București; a admis cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanți; a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat în august 1951 și a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că i-a obligat pe pârâți la restituirea în deplină proprietate și posesie către reclamanți a tuturor bunurilor mobile, astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3, anexă la contractul de donație încheiat în august 1951; a respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenție accesorie și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în luna august 1951 a fost încheiat actul juridic intitulat "act de donație" între I. și J., în calitate de donatori, și Sfatul Popular al Municipiului București, în calitate de donatar, având ca obiect colecția proprietatea donatorilor, compusă din diferite piese de artă și artă populară, evidențiate în inventarele nr. 1, 2 și 3.

În același act juridic s-a menționat că obiectele donate nu vor putea fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părții din imobil ocupată de muzeu, cât și cele ce privesc locuința donatorilor, urmau a fi suportate de donatar, precum și că donatorii vor ocupa pe toată durata vieții spațiul pe care îl folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, și locuința copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit și retribuit în calitate de conservator de muzeu.

Succesorii lui I. au fost desemnați, conform certificatului de moștenitor nr. x/1970, ca fiind: J.-Maria-Sofia-Marcela, L. și A..

Potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1991, succesorii K. sunt A. și L..

De pe urma lui L., au rămas ca succesori, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/1994: F., Slătineanarbu-Constantin-Vladimir, G. și M..

Conform certificatului de moștenitor nr. x/2005, succesorii lui M. sunt D., C., E. și H..

Conform certificatului de moștenitor nr. x/2014, sunt succesorii F.: E., C., H., D., G. și Slătineanarbu-Constantin-Vladimir; potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2014, N. este succesorul A..

Din coroborarea tuturor acestor mențiuni, prima instanță a reținut că reclamanții justifică legitimare procesuală activă în prezenta cauză.

În drept, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 831 C. civ., "toate donațiunile se fac prin act autentic".

A reținut prima instanță că, pentru a fi valabil încheiat, un contract de donație trebuie să îmbrace această formă expres prevăzută de lege, respectiv că forma autentică a contractului de donație încheiat între persoanele fizice și Statul Român, reprezentat la acel moment de autoritatea administrativă locală, nu a fost îndeplinită în cauză.

Astfel, tribunalul a constatat că din chiar cuprinsul actului de donație rezultă că acceptarea acesteia a fost făcută de Sfatul Popular al Capitalei, reprezentat de avocat O., șeful Oficiului Juridic.

Prin decizia nr. 882/31 mai 1981 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei au fost aprobate preluarea sub formă de donație a colecției oferite de soții I. și J. și celelalte clauze contractuale; prin decizia nr. 4836/1950, O. a fost împuternicit din partea Sfatului Popular al Capitalei; la dosar a fost depus procesul-verbal de autentificare a contractului de donație de notariatul de stat sub nr. x/02 august 1951.

Însă, cum în cauză contractul de donație a fost încheiat, din partea donatarului, de un reprezentant, rezultă că mandatul încredințat reprezentantului trebuia să îmbrace aceeași formă ca și actul pentru care a fost dat.

Din examinarea conținutului deciziei nr. 4836/1950, tribunalul a constatat că O. a primit din partea Sfatului Popular al Capitalei un mandat de reprezentare în fața instanței de judecată, în legătură cu exercițiul dreptului de acțiune în fața acestora, iar nu pentru a semna un act de donație; în plus, respectiva împuternicire nu a îmbrăcat forma autentică, astfel cum este prevăzut în Decretul nr. 79/1950, unde se stabilește că autentificarea actelor se face doar prin intermediul notarilor publici (aceasta fiind și rațiunea pentru care contractul de donație a fost supus autentificării). Tribunalul nu a reținut susținerile intervenientei accesorii în sensul că actul este autentic prin prisma dispozițiilor art. 1171 C. civ., întrucât nu s-a probat că funcționarul care a întocmit decizia nr. 4836/1950 ar fi fost competent să autentifice actele juridice emanate de la această instituție și nici nu s-a susținut această ipoteză în condițiile în care actul de donație a fost autentificat de notar.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că forma autentică a actului juridic intitulat "donație" nu a fost respectată, întrucât mandatul formează un tot unitar cu donația care urmează să fie încheiată.

De asemenea, tribunalul a reținut că nici forma impusă ad validitatem de prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944, coroborate cu art. 32 alin. (5) din Legea privind organizarea corpului de avocați publici, nu a fost respectată, la dosar nefiind depusă dovada avizării acceptării donației de către serviciul juridic al donatarului și de Consiliul Avocaților statului desemnați în autoritatea administrației capitalei.

Tribunalul a menționat că forma autentică este o măsură de protecție a voinței donatorului, care dispune în mod irevocabil și gratuit cu privire la transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile (în cauza de față), în favoarea altei persoane. Cerința formei autentice este prevăzută în mod imperativ, sub sancțiunea nulității absolute, nulitate care nu poate fi înlăturată.

Pe de altă parte, din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că autorii reclamanților au fost nevoiți să transmită statului bunurile din colecția de artă.

Or, potrivit art. 801 C. civ., "donațiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primește".

Din dispoziția legală menționată rezultă caracterul juridic al donației de contract gratuit prin care, cu intenția de a gratifica, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Validitatea contractului de donație trebuie examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiții esențiale prevăzute în art. 948 C. civ.

Tribunalul a menționat că trebuie să aibă în vedere, la aprecierea voinței de a dispune, pe lângă legislația în vigoare la data realizării liberalității, și împrejurările contemporane efectuării donației; pe baza declarațiilor martorilor audiați la solicitarea reclamanților a conchis că P. nu au avut intenția de a transmite din patrimoniul lor în cel al statului colecția de artă ce avea să primească, ulterior, numele lor.

De asemenea, tribunalul a apreciat că acceptarea donației cu două luni înainte de încheierea contractului, determină o prezumție simplă în sensul lipsei intenției de a gratifica din partea prezumtivilor donatori, la dosar neexistând probe referitoare la manifestarea lor de voință anterioară acceptării, prezumție care se coroborează cu proba testimonială.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții Slătineanarbu-Constantin-Vladimir, C., D., E., G., H., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai reclamantei F. (decedată pe parcursul procesului, la 22 decembrie 2013), și N., în calitate de moștenitor al reclamantei A. (decedată pe parcursul procesului, la 25 ianuarie 2014), precum și pârâți Statul Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural și intervenientul Muzeul Național de Artă al României.

Prin decizia civilă nr. 451 A/2017 din 18 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanții-reclamanți, de apelanții-pârâți Statul Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și de apelantul-intervenient Muzeul Național de Artă al României împotriva încheierilor de ședință din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și împotriva sentinței civile nr. 814 din 04 iulie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimații-pârâți Muzeul Colecțiilor de Artă și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a anulat încheierile de ședință din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și sentința apelată, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1526 din 24 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 451A/2017 din 18 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că prin criticile formulate, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a analizat încheierile din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013 numai sub aspectul modalității de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, fără a efectua o analiză și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Acest motiv de recurs a fost găsit întemeiat, constatându-se, raportat la soluția adoptată prin dispozitiv, că singurul considerent reținut a vizat pronunțarea instanței de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, instanța de apel nemotivând, prin prisma normelor de drept material și procesual incidente, soluția de desființare în tot a încheierilor care conțin statuarea primei instanțe asupra mai multor excepții, printre care și excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și a sentinței care evocă fondul cauzei.

S-a apreciat, totodată, că soluția de desființare în tot a încheierii prin care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și a hotărârii de respingere a acțiunii în contradictoriu cu acest pârât, nu a fost motivată.

B. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1289 A din 29 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanți, de pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural și Statul Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, și de intervenientul Muzeul Național de Artă al României; a anulat, în parte, sentința civilă apelată, a anulat încheierile de ședință din 24 mai 2013 și 31 mai 2013 și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe; a menținut dispozițiile primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și de respingere, în consecință, a acțiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că instanța supremă a dispus casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor exclusiv ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, celelalte părți neînțelegând să declare recurs împotriva primei decizii pronunțate în apel.

Din această perspectivă, s-a constatat că prin încheierea din 31.05.2013, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, iar prin sentința civilă apelată a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Soluția adoptată de prima instanță cu privire la această excepție a fost criticată prin apelul declarat de reclamanți și prin apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel a constatat că este învestită cu soluționarea apelurilor exclusiv prin prisma criticilor ce privesc excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Restul aspectelor analizate în primul apel, cu privire la nulitatea încheierilor din 24.05.2013 și 3.05.2013 și a sentinței apelate prin prisma modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă precum și a excepției lipsei de interes a Muzeului Național de Artă în a invoca excepția lipsei capacității de exercițiu a Muzeului Colecțiilor de Artă, s-a apreciat că sunt soluționate în mod irevocabil, câtă vreme niciuna din părțile interesate nu a declarat recurs.

Totodată, în ceea ce privește limitele rejudecării în apel, curtea de apel a constatat că instanța de recurs a trimis spre rejudecare în apel pentru analiza pe fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de apel a constatat că, prin apelul declarat de reclamanți, sentința primei instanțe și încheierile apelate sunt criticate și din perspectiva faptului că nu a fost analizată excepția lipsei de interes a pârâtului Muzeul Național de Artă al României în a invoca excepția lipsei calității procesuale pasive a unui alt pârât, dar ținând cont de limitele casării, a apreciat că, atâta vreme cât instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în apel pentru analiza pe fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, înseamnă că, implicit, a reținut existența interesului Muzeului Național de Artă al României în invocarea excepției.

Analizând motivul de apel referitor la legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel Curtea a constatat că unul din capetele de cerere cu care a fost învestită prima instanță are ca obiect revendicarea bunurilor ce compun Colecția de Artă Comparată J. și I.", reclamanții invocând ca dispoziții legale pe care au înțeles să își întemeieze acțiunea dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și dispozițiile Legii nr. 182/2000.

Prin întâmpinările formulate, pârâții Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii au susținut că bunurile revendicate aparțin domeniului public al statului, încadrându-se în art. I pct. 28 din Anexa la Legea nr. 213/1998.

S-a reținut că în cauză sunt de analizat mai multe dispoziții legale, cu privire în care apelanții au susținut că prima instanță a realizat o greșită interpretare și aplicare.

Astfel, pe de o parte, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 "Ministerul Culturii reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.", iar conform art. 99 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată) "bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive."

Pe de altă parte, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, "în litigiile prevăzute la alin. (4) (referitoare la proprietatea publică), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice…" și potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) pt. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ."

Instanța de apel a apreciat că prin dispozițiile Legii nr. 213/1998, atunci când în discuție este dreptul de proprietate publică, legea conferă legitimare procesuală pasivă, în astfel de cauze, Statului Român ce urmează a fi reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apoi, H.G. nr. 34/2009 reglementează, cu caracter general, fără a distinge, calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Dispozițiile Legii nr. 182/2000, în ceea ce privește bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural național reprezintă norme derogatorii de la cele cuprinse în prevederile Legii nr. 213/1998 și ale H.G. nr. 34/2009, inclusiv sub aspectul instituției ce reprezintă Statul Român în litigiile vizând acest gen de bunuri, situație în care acestea se vor aplica cu prioritate.

Un argument în plus este reprezentat și de faptul că potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii și Cultelor și Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor coordonează activitățile specifice din domeniul patrimoniului cultural național mobil, situație în care legiuitorul a considerat că în toate chestiunile ce vizează patrimoniul cultural național Statul să fie reprezentat de această instituție.

Prin urmare, într-o astfel de cauză, cum este și cea de față, Statul este reprezentat prin Ministerul Culturii, iar nu prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa fiind, prima instanță a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind, astfel, corect admisă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, care au formulat critici sub aspectul motivelor prev. de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 794 din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții H., B., C., D., E., G. și N. împotriva deciziei nr. 1289 A din 29 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că nu este fondată susținerea reclamanților în sensul că reprezentarea Statului Român în prezenta cauză ar trebui realizată prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport cu dispozițiile art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954 și ale art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În realitate, normele menționate (privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și modalitatea în care Statul, ca persoană juridică, participă în raporturi în care este subiect de drepturi și obligații) vizează felul în care se realizează reprezentarea în general, atât în fața instanțelor de judecată, în raporturile de drept procesual, cât și în calitate de participant la alte raporturi juridice.

Aceste norme cu caracter general sunt reiterate prin dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, care statuează că în litigiile referitoare la proprietatea publică, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

O asemenea reprezentare, se realizează însă "afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop" (astfel cum rezultă în mod expres din prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 3 alin. (1) pct. 81 al H.G. nr. 34/2009).

Prin urmare, atunci când există o normă care stabilește că reprezentarea statului se face prin intermediul altui organ, aceasta are caracter special și derogator de la cea de drept comun, fiind ca atare aplicabilă cu prioritate, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea principiului menționat, raportat la datele concrete ale speței, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă revendicarea unor bunuri mobile culturale (care compun "Colecția de artă comparată J. și I."), ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, act normativ care conține norme speciale de reprezentare a Statului Român (în considerarea naturii și calității acestor bunuri, obiect al reglementării specifice).

Astfel, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000:

"Ministerul Culturii reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil", ceea ce înseamnă că ori de câte ori este vorba despre bunuri având această natură, reprezentarea statului nu poate fi realizată în altă modalitate.

Ca atare, reprezentarea statului prin Ministerul Culturii se realizează inclusiv în raporturile de drept procesual, ori de câte ori se dezbat probleme legate de bunuri mobile aparținând patrimoniului cultural național.

A reținut instanța supremă că este, de asemenea, nefondată critica referitoare la posibilitatea unei duble reprezentări a statului, deopotrivă prin Ministerul Finanțelor Publice și prin Ministerul Culturii, deoarece norma specială se aplică prioritar față de norma generală, ele neputând coexista pentru a face posibilă o dublă reprezentare a aceleiași persoane, una dată de dispozițiile dreptului comun, iar cealaltă de dispozițiile speciale în materie.

Prin urmare, critica reclamanților referitoare la greșita soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost găsită nefondată.

Analizând critica vizând nesocotirea dispozițiilor deciziei de casare și ca atare, a limitelor procesuale la momentul rejudecării, Înalta Curte a apreciat că are caracter fondat.

Astfel, s-a reținut că reluând judecata cauzei după casarea cu trimitere dispusă de Înalta Curte, instanța de apel s-a considerat învestită numai cu criticile vizând calitatea procesuală a statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, sub motiv că această parte atacase decizia anterioară din apel cu recurs și ca atare, celelalte aspecte deduse judecății ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat.

Însă, în realitate, soluția pronunțată de instanța de recurs (decizia nr. 1526/24 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă) nu a vizat o casare parțială, ci o casare totală a deciziei din apel, ca urmare a nemotivării acesteia.

Potrivit considerentelor deciziei din recurs s-a reținut că "raportat la soluția adoptată prin dispozitiv, se constată că instanța de apel nu a motivat, prin prisma normelor de drept material și procesual incidente, soluția de desființare în tot a încheierilor care conțin statuarea primei instanțe asupra mai multor excepții" și că "în absența unei motivări, care să justifice soluția cuprinsă în dispozitiv, nu este posibilă exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei atacate cu recurs, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu nerespectarea exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și a garanțiilor procesuale pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil, iar sancțiunea atrasă este aceea a nulității hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.."

Distinct de acest motiv de recurs apt să atragă casarea hotărârii, Înalta Curte a reținut și incidența motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu modalitatea în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, deducând limitele rejudecării din aceea că doar statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, atacase decizia pronunțată anterior, instanța de apel a nesocotit faptul că decizia de casare pentru nemotivare a vizat "soluția cuprinsă în dispozitiv" referitoare deopotrivă la sentința de primă instanță, ca și la două încheieri de ședință (din 24 mai 2013 și 31 mai 2013), prin care fuseseră soluționate mai multe excepții, nu doar cea referitoare la lipsa calității procesuale pasive a statului.

Apreciind, în contra acestor dezlegări, că la rejudecare trebuie să-și limiteze analiza exclusiv asupra calității procesuale a statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel, pe de o parte, a nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a apreciat în mod greșit că s-ar opune altei analize faptul că ar fi intrat în autoritate de lucru judecat (prin neatacarea cu recurs de către celelalte părți din proces) statuări anterioare ale deciziei din apel.

Însă, decizia menționată nu a dat nicio dezlegare raporturilor juridice dintre părți, de natură să intre în autoritatea de lucru judecat, în contextul în care a reținut, sub aspect formal, că nu s-ar fi pus în discuția părților o excepție vizând calitatea procesuală a Muzeului Național de Artă și, respectiv, a lipsei de interes a acestei instituții de a invoca lipsa capacității de exercițiu a Muzeului Colecțiilor de Artă; în același timp, potrivit art. 311 C. proc. civ. "hotărârea casată nu are nicio putere", ceea ce înseamnă că nici aspectele formale menționate anterior nu se opuneau, la momentul rejudecării, fixării limitelor devoluțiunii în raport cu criticile deduse judecății prin cererile de apel.

A arătat Înalta Curte că, la reluarea judecății, instanța de apel se va pronunța asupra tuturor criticilor care au învestit-o, reținând ca fiind dezlegată în mod irevocabil și înzestrată cu autoritate de lucru judecat, chestiunea referitoare la reprezentarea statului în proces prin Ministerul Culturii.

C. Al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă (intermediară) nr. 1122 A din 03 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanții-reclamanți, de apelanții-pârâți Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural și Statul Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, și de apelantul-intervenient Muzeul Național de Artă al României împotriva încheierilor din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013 și împotriva sentinței civile nr. 814 din 04 iulie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2012, a anulat încheierile din 24 mai 2013 și 31 mai 2013 și sentința apelată și a reținut cauza spre soluționare.

În rejudecare, prin încheierea pronunțată la data de 30 septembrie 2019, instanța de apel a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și excepția prescripției acțiunii în anulare; a respins excepția lipsei de interes a pârâtului Muzeul de Artă de a invoca excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtului Muzeul Colecțiilor de Artă și a admis excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtului Muzeul Colecțiilor de Artă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii; a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a donației pentru lipsa intenției de a dona.

Prin decizia nr. 1825 A din 25 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecțiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exercițiu; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a donației pentru lipsa intenției de a dona, pentru autoritate de lucru judecat; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții H., B., C., D., E., G. și N. și a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x/1951 încheiat între I., J. și fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecția de Artă Comparată J. și I."; a obligat pârâții Statul Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, și Muzeul Național de Artă al României să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie obiectele de artă care alcătuiesc "Colecția de Artă Comparată J. și I.", astfel cum sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3 anexate contractului de donație și a respins cererea de intervenție accesorie formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că față de soluția de admitere a excepției lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtului Muzeul Colecțiilor de Artă, prin încheierea din data de 30 septembrie 2019, acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât apare ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exercițiu.

De asemenea, față de soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii, prin încheierea din data de 30 septembrie 2019, acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, urmează a fi respinsă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cu referire la capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a donației pentru lipsa intenției de a dona, instanța de apel a arătat că va fi respins, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință din 30 septembrie 2019.

Analizând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a donației, în susținerea căruia reclamanții au invocat nerespectarea condițiilor de formă edictate pentru încheierea valabilă a contractului de donație și a mandatului pentru încheierea contractului, nerespectarea formalităților aferente procedurii de autentificare a donației față de prevederile art. 813 din C. civ. în vigoare la momentul perfectării donației, lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei avocatului care a semnat donația în numele său, respectiv, a deciziei Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei nr. 882/1951 și lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române, Curtea de Apel București a reținut că, în luna august 1951, a fost încheiat contractul de donație autentificat sub nr. x/1951 între I., J. și fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecția de Artă Comparată J. și I.". În contract s-a menționat că obiectele donate nu vor putea fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părții din imobil ocupată de muzeu și cele care privesc locuința donatorilor vor fi suportate de donatar, precum și că donatorii vor ocupa pe toată durata vieții spațiul care îl folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, și locuința copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit și retribuit în calitate de conservator de muzeu.

În ceea ce privește forma contractului de donație, curtea de apel a constatat că, potrivit art. 813 din C. civ. aplicabil în cauză, donațiile se fac prin act autentic. În acest sens, s-a reținut că donația a fost autentificată de fostul Notariat de Stat București prin procesul-verbal nr. x/18 august 1951, forma autentică fiind respectată sub acest aspect.

În cauză, contractul a fost încheiat de donatar prin mandatar, în contract menționându-se că Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române a fost reprezentat de O., șeful Oficiului juridic, în baza Deciziei nr. 4836/1950.

A reținut curtea de apel că în cazul în care contractul de donație se încheie prin mandatar, procura trebuie să fie autentică deoarece donația este un contract solemn, iar mandatul formează un tot unitar cu donația care urmează a fi încheiată.

Cu referire la această condiție, instanța de apel a apreciat că nu a fost respectată în cauză, reținând că împuternicirea a fost dată reprezentantului prin Decizia Comitetului executiv al Sfatului popular al Capitalei Republicii Populare Române nr. 4836/19 decembrie 1950, astfel cum a fost menționat expres în cuprinsul contractului de donație. Prin decizia arătată, O., șeful oficiului juridic, a fost împuternicit să semneze și să se prezinte în numele și pentru Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române în fața oricăror instanțe judecătorești pentru autentificarea oricăror acte, contracte, convenții privitoare la orice fel de înstrăinări sau achiziționări de bunuri mobile sau imobile.

În ceea ce privește obiectul acestei împuterniciri, curtea de apel a arătat că se referă la reprezentarea în fața instanțelor de judecată; chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că acesta include și procura pentru semnarea unui contract autentic, curtea de apel a constatat că nu a fost respectată forma cerută de lege, apreciind că Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române nr. 4836/19 decembrie 1950, nu are caracterul unui înscris autentic.

Astfel, s-a reținut că decizia comitetului executiv nu reprezintă un act autentic prin prisma dispozițiilor art. 1171 din C. civ., neexistând un text legal care să confere unor astfel de decizii caracterul de act autentic în sensul C. civ.. Mai mult, față de împrejurarea că decizia a fost emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Română, iar parte în contractul de donație a fost Sfatul Popular al Capitalei Republica Populară Română, față de ipoteza reglementată de art. 1171 din C. civ., nu este permis ca agentul instrumentator să coincidă cu una din părțile actului.

Reținând că în speță este incidentă cauza de nulitate analizată mai sus, curtea de apel a admis, în parte, acțiunea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x/1951 încheiat între I., J. și fostul Sfat Popular al Capitalei Republicii Populare Române, având ca obiect "Colecția de Artă Comparată J. și I.". Față de această soluție, curtea de apel a constatat că nu se mai impune analiza celeilalte cauze de nulitate invocate de reclamanți, constând în lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei Republicii Populare Române.

Dată fiind admiterea capătului principal de cerere, curtea de apel a admis și capătul accesoriu vizând repunerea părților în situația anterioară încheierii actului anulat și i-a obligat pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, și Muzeul Național de Artă al României să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie obiectele de artă care alcătuiesc "Colecția de Artă Comparată J. și I.", astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3 anexate contractului de donație.

Având în vedere că pârâtul Muzeul Național de Artă a formulat cererea de intervenție accesorie ca urmare a admiterii de către prima instanță a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar prin încheierea 30 septembrie 2019 s-a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Național de Artă nu a fost invocată în cauză, această parte participând în cauză în calitate de pârât, cererea de intervenție accesorie formulată de această parte a fost respinsă.

Împotriva încheierii din 23 septembrie 2019 și a deciziei civile nr. 1825A/25 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, au declarat recurs recurenții-reclamanți N., B., C., D., E., G. și H. și recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; de asemenea, a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, recurentul-pârât Muzeul National de Artă al României.

Prin decizia civilă nr. 1531 din 15 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins recursul declarat de recurenții-reclamanți N., B., C., D., E., G. și H. împotriva încheierii pronunțate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012; a admis recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva încheierii pronunțate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012; a admis recursurile declarate de recurenții-reclamanți N., B., C., D., E., G. și H., de recurentul Muzeul Național de Artă al României și de recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat în parte decizia atacată și trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR; a menținut dispozițiile deciziei atacate privind respingerea acțiunii formulate, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecțiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exercițiu; respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; respingerea capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a donației pentru lipsa intenției de a dona, în considerarea existenței autorității de lucru judecat, și respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, deși prin încheierea pronunțată la data de 30 septembrie 2019 Curtea de Apel a reținut în mod corect că în speță s-a stabilit în mod irevocabil că reprezentarea Statului Român se realizează prin Ministerul Culturii și nu prin Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia nr. 1825A/25 noiembrie 2019, cererea de chemare în judecată a fost admisă și în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, măsură care contravine dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar și propriilor statuări ale instanței de apel, cuprinse în încheierea pronunțată la data de 30 septembrie 2019.

Nu au putut fi astfel primite susținerile formulate de recurenții-reclamanți, care au arătat că recursul declarat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este inadmisibil sub aspectul criticilor examinate întrucât pretinsele contradicții între considerente și dispozitiv reprezintă simple erori materiale.

Examinând, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul-pârât a arătat că în cauza pendinte nu a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în nume propriu, acesta nefiind chemat în judecată în nume propriu, ci în reprezentarea Statului Român, Înalta Curte a constatat că sunt fondate, iar soluția de respingere, prin încheierea recurată, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice este nelegală întrucât așa cum însăși instanța de apel a reținut, acest minister nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci doar în calitate de reprezentant al statului; în plus, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice nu a fost invocată în condițiile legii de nicio parte din proces.

Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva încheierii pronunțate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012 și împotriva deciziei civile nr. 1825A din 25 noiembrie 2019, pronunțată de aceeași instanță.

Examinând, recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva încheierii pronunțate în 30 septembrie 2019 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, argumentând că aceștia au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au dezvoltat critici privitoare la condițiile în care operează autoritatea de lucru judecat, însă analiza acestor critici se impune a fi făcută de instanța de recurs cu referire concretă la considerentele instanței de apel și la situația particulară a cauzei.

Astfel, admițând excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a donației pentru lipsa intenției de a dona, curtea de apel a reținut că, prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 București sub nr. x/1995, reclamanții A., B., M., G. și F. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului București și Muzeul Național de Artă al României, solicitând să se constate nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr. x/1951 și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie obiectele de artă ce alcătuiesc Q.. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că autorii lor, I. și J., au fost obligați să doneze bunurile ce alcătuiau Q., fiind amenințați cu domiciliul forțat și cu arestarea.

Prin sentința civilă nr. 3158/3 mai 1996, Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea și a constatat nulitatea contractului de donație autentificat sub nr. x/1951 la fostul Notariat de Stat al Municipiului București, reținând că actului de donație îi lipsește un element esențial, și anume, animus donandi, voința reală a celor care au donat nefiind aceea de a gratifica Statul Român, ci de a apăra întreaga colecție și chiar viața membrilor de familie, care se aflau în stare de pericol.

Prin decizia civilă nr. 2759/A/22 noiembrie 1996, pronunțată în dosarul nr. x/1996, Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți Muzeul Național de Artă al României și Consiliul Local al Municipiului București și a schimbat în tot sentința civilă nr. 3158/1996, în sensul că a respins acțiunea.

În această decizie, tribunalul a reținut, din probele administrate în cauză, că donatorii și-au exprimat consimțământul care însă a fost afectat de violență, elementul obiectiv fiind alcătuit din presiunile organelor statului de la data întocmirii actului de donație, elementul subiectiv fiind temerea pentru viața și libertatea donatorilor și a familiei acestora. Tribunalul a considerat că se află în prezența unui viciu de consimțământ care atrage nulitatea relativă a contractului de donație și care poate fi invocat, conform art. 3 și 9 din Decretul nr. 167/1958, în termen de 3 ani de când violența a încetat, practica judecătorească statuând că violența exercitată de regimul comunist a încetat în decembrie 1989, sub acest aspect tribunalul a considerând că acțiunea apare ca fiind prescrisă.

Recursul formulat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 2759/A din 22 noiembrie 1996, pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1245/1 octombrie 1997, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În această decizie, curtea de apel a reținut că recurenții-reclamanți au învestit instanțele judecătorești cu o acțiune în nulitatea actului de donație autentificat sub nr. x/1951 de Notariatul de Stat al sectorului 1 București, motivând că actul juridic a fost încheiat de autorii reclamanțil