ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 794/2019

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 iunie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2012, reclamanții B., C., E., F., G., H., I., J., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să se decidă pe parcursul soluționării cauzei care dintre cele două entități are calitatea de reprezentant al Statului Român, respectiv: Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Colecțiilor de Artă;- să se constate nulitatea absolută și să se dispună anularea contractului de donație încheiat în luna august 1951 între C., B. și fostul Sfat Popular al Capitalei R.P.R., având ca obiect "Colecția de Artă Comparată B. și C." - să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc "Colecția de Artă Comparată B. și C.", astfel cum acestea sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3 anexate contractului de donație.

La termenul din 31 mai 2013, tribunalul a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a actului de donație, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, ca neîntemeiată; a respins excepția autorității de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 503 din 29 mai 2009 a Tribunalului București, secția a V-a Civilă, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Muzeului de Artă al României și Muzeului Colecțiilor de Artă și a dispus scoaterea din cauză a acestor părți, pentru considerentele consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

Reclamanții au formulat cerere de renunțare la judecata capătului de cerere privind desființarea actelor subsecvente actului de donație, constând în Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv

Prin Sentința civilă nr. 814 din 4 iulie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Muzeul de Artă al României și Muzeul Colecțiilor de Artă ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală; a luat act de renunțarea reclamanților la capătul din cererea principală privind nulitatea absolută a Deciziei nr. 7/1979 a Consiliului Popular al Municipiului București; a admis cererea de chemare în judecată precizată; a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat în august 1951; a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că i-a obligat pe pârâți la restituirea în deplină proprietate și posesie către reclamanți a tuturor bunurilor mobile astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3, anexă la contractul de donație încheiat în august 1951; a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de intervenție accesorie, cât și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanți.

Prima instanță a reținut că în luna august 1951 a fost încheiat actul juridic intitulat "act de donație" între numiții C. și B., menționați în calitate de donatori și Sfatul Popular al municipiului București, ca donatar, având ca obiect colecția proprietatea donatorilor, compusă din diferite piese de artă și artă populară, astfel cum au fost evidențiate în inventarele nr. 1, 2, 3. S-a precizat că obiectele donate nu puteau fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părții din imobil ocupată de muzeu, cât și cele ce privesc locuința donatorilor urmau a fi suportate de donatar, precum și aspectul că donatorii vor ocupa pe toată durata vieții spațiul ce-l folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, și locuința copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit și retribuit în calitate de conservator de muzeu.

S-a reținut că forma autentică a contractului de donație încheiat între o persoană fizică și Statul român, la acel moment reprezentat de autoritatea administrativă locală, nu a fost respectată în cauza de față, întrucât mandatul nu a fost dat conform legii în vigoare la data încheierii acestuia, iar donația a fost încheiată cu nerespectarea formei impuse ad validitatem de prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944, coroborat cu art. 32, alin. (5) din Legea privind organizarea corpului de avocați publici.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că autorii reclamanților au fost nevoiți să transmită statului bunurile din colecția de artă, reținându-se că acceptarea donației s-a făcut cu două luni înainte de încheierea contractului efectiv, ceea ce a determinat o prezumție simplă, în sensul lipsei intenției de a gratifica din partea donatorilor, neexistând la dosar probe referitoare la manifestarea lor de voință anterioară acceptării, prezumție ce se coroborează cu proba testimonială. Practic, în cauză, acceptarea a intervenit înainte de ofertă, ceea ce a condus la o fractură de logică juridică în sensul arătat.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții C., E., F., G., I., J., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai reclamantei H. - decedată pe parcursul procesului la 22 decembrie 2013 - și K., în calitate de moștenitor al reclamantei B. - decedată pe parcursul procesului la 25 ianuarie 2014, precum și apelanții-pârâți Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural, precum și apelantul intervenient Muzeul Național de Artă al României.

În motivarea apelului declarat de reclamanți s-a arătat că donația a fost încheiată de Statul Român prin autoritatea care îi reprezenta interesele la nivelul anului 1951 și că de-a lungul timpului Colecția a rămas permanent în patrimoniul statului, fiind evident faptul că acesta are calitate procesuală pasivă, invocându-se în acest sens dispozițiile art. 3 alin. (1). pct. 81 al Hotărârii Guvernului nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

S-a arătat că prin Încheierea din 31 mai 2013, prima instanța s-a pronunțat în mod eronat și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă, fără a o pune în prealabil în discuția părților. În plus, instanța de fond nici nu a motivat admiterea acestei excepții.

Apelanții au mai arătat că Muzeul Național de Artă al României are calitatea de pârât în cauză, mai ales în condițiile în care din cuprinsul întâmpinării depuse de acesta rezultă că prin Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv, Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului București a transferat Colecția din administrarea Muzeului de Istorie al Municipiului București, instituție care se afla sub autoritatea Sfatului Popular, în administrarea Muzeului Național de Artă al României.

S-a precizat că, deși în cauză a fost invocată de către pârâtul Muzeul Național de Artă al României excepția lipsei capacității de exercițiu a Muzeului Colecțiilor de Artă, instanța a analizat în considerentele Încheierii din 24 mai 2013 excepția lipsei capacității de folosință și în cele din urmă a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care a și admis-o prin încheierea din 31 mai 2013, reținând că, "față de excepția lipsei capacității de folosință a Muzeului Colecțiilor de Artă, întrucât aceasta este o premisă a calității procesuale, va fi tratată ca o condiție a acesteia".

În motivarea apelului declarat, intervenientul Muzeul Național de Artă al României a criticat încheierea de ședință din 24 mai 2013, prin care au fost respinse excepțiile invocate de Muzeul Național de Artă al României și de celelalte părți și anume: excepția netimbrării cererii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

S-a arătat că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, dispunând scoaterea din cauză a Muzeului Național de Artă al României, deși niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu nu a invocat și nici nu a pus în discuție respectiva excepție.

De asemenea, a criticat soluția instanței cu privire la respingerea excepțiilor autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune al L. prin încheierea de ședință din 24 mai 2013.

S-a precizat că donația a fost încheiată în fața notarului cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege la data încheierii sale și cu respectarea condițiilor de fond: cauza donației a existat, a fost licită și morală.

Apelantul Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a arătat că este nelegală soluția conținută în încheierea din 31 mai 2013, referitoare la respingerea excepției netimbrării acțiunii, întrucât reclamanții, deși au invocat dispozițiile Legii nr. 182/2000 republicată, nu au beneficiat de scutirea de taxă judiciară de timbru, nefiind proprietari de drept în raport cu dispozițiile art. 99 alin. (2) din menționata lege. De asemenea, este eronată respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca și cea referitoare la excepția autorității de lucru judecat.

A fost criticată soluția instanței de fond de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în considerarea Legii nr. 182/2000, potrivit căreia se stabilesc expres limitele reprezentării Statului Român de către Ministerul Culturii, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, Ministerul Finanțelor Publice fiind instituția care, potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

La fel, s-a susținut că este netemeinică și nelegală soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Național de Artă al României și că la termenul de judecată din 24 mai 2013 nici una dintre părți și nici instanța din oficiu nu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții.

Apelantul a mai criticat soluția instanței de fond privind respingerea excepției autorității de lucru judecat, întrucât între părți au mai existat alte două litigii având ca obiect constatarea nulității absolute/relative și revendicarea "Colecției de Artă Comparată B. și C.", ambele soluționate definitiv și irevocabil prin respingerea cererilor reclamanților, cereri care au triplă identitate de părți, obiect și cauză, așa încât sunt întrunite condițiile impuse de art. 1201 C. civ., în sensul că există autoritate de lucru judecat.

Prin Decizia civilă nr. 451 A/2017 din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanți, de pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și de intervenientul Muzeul Național de Artă al României împotriva încheierilor de ședință din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și împotriva sentinței civile nr. 814 din 4 iulie 2014, toate pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimații-pârâți Muzeul Colecțiilor de Artă și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-au anulat încheierile de ședință din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și sentința apelată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Prin Decizia civilă nr. 1526 din 24 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 451A/2017 din 18 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., că s-a susținut, conform criticilor formulate, că prin considerentele deciziei, instanța de apel a analizat doar Încheierile din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013 numai sub aspectul modalității de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, fără a efectua o analiză asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Acest motiv de recurs a fost găsit întemeiat deoarece decizia pronunțată în soluționarea apelurilor, astfel cum se reflectă în dispozitiv, nu este motivată.

Instanța supremă a constatat că prin încheierile anulate de instanța de apel s-au soluționat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a actului de donație, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, excepția autorității de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 503 din 29 mai 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Muzeului de Artă al României și Muzeului Colecțiilor de Artă.

Prin sentința pronunțată de prima instanță, anulată prin decizia instanței de apel, s-a soluționat cauza pe fond, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului și Patrimoniului Național și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și cu intervenientul în interesul pârâtului Muzeul Național de Artă al României.

Raportat la soluția adoptată prin dispozitiv, s-a constatat că în singurul considerent reținut (referitor la pronunțarea instanței de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României), instanța de apel nu a motivat, prin prisma normelor de drept material și procesual incidente, soluția de desființare în tot a încheierilor care conțin statuarea primei instanțe asupra mai multor excepții, printre care și excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și a sentinței care evocă fondul cauzei.

În absența unei motivări, care să justifice soluția cuprinsă în dispozitiv, s-a apreciat că nu este posibilă exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu nerespectarea exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și a garanțiilor procesuale pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil.

S-a apreciat totodată, asupra nemotivării soluției de desființare în tot a încheierii prin care s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a hotărârii de respingere a acțiunii în contradictoriu cu acest pârât.

Reluând judecata, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a pronunțat Decizia civilă nr. 1289 A din 29 octombrie 2018, prin care a admis apelurile declarate de reclamanți, de pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural, Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, intervenientul Muzeul Național de Artă al României. A fost anulată în parte sentința civilă apelată și încheierile de ședință din datele de 24 mai 2013 și 31 mai 2013 și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Au fost menținute dispozițiile primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu acesta pentru același considerent.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut că instanța de recurs a dispus casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor exclusiv ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, celelalte părți neînțelegând să declare recurs împotriva primei decizii pronunțate în apel.

Din această perspectivă, s-a constatat că prin încheierea din 31 mai 2013, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, iar prin sentința civilă apelată a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Soluția adoptată de prima instanță cu privire la această excepție a fost criticată prin apelul declarat de reclamanți și prin apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel a constatat că este învestită cu soluționarea apelurilor exclusiv prin prisma criticilor ce privesc excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Restul aspectelor analizate în primul apel, cu privire la nulitatea încheierilor din 24 mai 2013 și 3 mai 2013 și a sentinței apelate prin prisma modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă precum și a excepției lipsei de interes a Muzeului Național de Artă în a invoca excepția lipsei capacității de exercițiu a Muzeului Colecțiilor de Artă, s-a apreciat că sunt soluționate în mod irevocabil, câtă vreme niciuna din părțile interesate nu a declarat recurs.

Totodată, în ceea ce privește limitele rejudecării în apel, Curtea a constatat că instanța de recurs a trimis spre rejudecare în apel pentru analiza pe fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a constatat că, prin apelul declarat de reclamanți, sentința primei instanțe și încheierile apelate sunt criticate și din perspectiva faptului că nu a fost analizată excepția lipsei de interes a pârâtului Muzeul Național de Artă al României în a invoca excepția lipsei calității procesuale pasive a unui alt pârât, dar ținând cont de limitele casării, a apreciat că, atâta vreme cât instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în apel pentru analiza pe fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, înseamnă că, implicit, a reținut existența interesului Muzeului Național de Artă al României în invocarea excepției.

Analizând motivul de apel referitor la legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat că unul din capetele de cerere cu care a fost învestită prima instanță are ca obiect revendicarea bunurilor ce compun Colecția de Artă Comparată B. și C.", reclamanții invocând ca dispoziții legale pe care au înțeles să își întemeieze acțiunea dispozițiile art. 480 C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și dispozițiile Legii nr. 182/2000.

Prin întâmpinările formulate, pârâții Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii au susținut că bunurile revendicate aparțin domeniului public al statului, încadrându-se în art. I pct. 28 din Anexa la Legea nr. 213/1998.

S-a reținut că în cauză sunt de analizat mai multe dispoziții legale, cu privire în care apelanții au susținut că prima instanță a realizat o greșită interpretare și aplicare.

Astfel, pe de o parte, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 "Ministerul Culturii reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.", iar conform art. 99 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată) "bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive."

Pe de altă parte, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, "în litigiile prevăzute la alin. (4) (referitoare la proprietatea publică), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice…" și potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) art. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ."

Instanța de apel a apreciat că prin dispozițiile Legii nr. 213/1998, atunci când în discuție este dreptul de proprietate publică, legea conferă legitimare procesuală pasivă, în astfel de cauze, Statului Român ce urmează a fi reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apoi, H.G. nr. 34/2009 reglementează, cu caracter general, fără a distinge, calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Dispozițiile Legii nr. 182/2000, în ceea ce privește bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural național reprezintă norme derogatorii de la cele cuprinse în prevederile Legii nr. 213/1998 și ale H.G. nr. 34/2009, inclusiv sub aspectul instituției ce reprezintă Statul Român în litigiile vizând acest gen de bunuri, situație în care acestea se vor aplica cu prioritate.

Un argument în plus este reprezentat și de faptul că potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii și Cultelor și Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor coordonează activitățile specifice din domeniul patrimoniului cultural național mobil, situație în care legiuitorul a considerat că în toate chestiunile ce vizează patrimoniul cultural național Statul să fie reprezentat de această instituție.

Prin urmare, într-o astfel de cauză, cum este și cea de față, Statul este reprezentat prin Ministerul Culturii, iar nu prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa fiind, prima instanță a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind, astfel, corect admisă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, care au formulat critici sub aspectul motivelor prev. de art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ., arătând următoarele:

- Este eronată și lipsită de temei legal soluția data excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, așa cum s-a arătat și în fața instanței de apel după trimiterea spre rejudecare, potrivit art. 3 alin. (1). pct. 81 al Hotărârii Guvernului nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participa nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, daca legea nu stabilește în acest scop un alt organ". Acest text de lege reglementează atribuțiile generale ale Ministerului Finanțelor Publice, ce includ reprezentarea statului român, chiar și în fața instanțelor.

Și sub imperiul C. civ. 1865, reprezentarea Statului Român se realiza prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1950, interpretare confirmată, de altfel și de practica instanțelor.

Așadar, în cauză are legitimitate reprezentarea Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor de drept comun în materia restituirii bunurilor preluate ilicit.

S-a arătat că dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 nu reprezintă dispoziții speciale derogatorii, contrar celor reținute de instanța de apel.

Astfel, prevederile menționate nu constituie un regim special, derogatoriu față de cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 sau în Hotărârea Guvernului nr. 34/2009.

Statul Român poate fi reprezentat concomitent de Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Culturii, fără ca atribuțiile celor două ministere să se exclude sau să se suprapună.

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii "reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național".

Acest text de lege consacră atribuțiile specifice ale Ministerului Culturii, ce include reprezentarea statului român în relațiile interne ce au ca obiect patrimoniul cultural roman, dar fără a specifica dacă în sfera acestei puteri de reprezentare intră sau nu și reprezentarea în fața instanțelor.

Așadar, textele de lege invocate mai conferă legitimitate de reprezentare Statului Român atât Ministerului Finanțelor, cât și Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, dat fiind că legea nu face o distincție clară între întinderea atribuțiilor de reprezentare ale celor două ministere.

Așa fiind, prin raportare la prezentul litigiu civil, Statul Român poate fi reprezentat de către ambele ministere, fără ca prerogativele unuia să se suprapună asupra atribuțiilor celuilalt.

În mod eronat, raționamentul instanței de apel nu a analizat și această posibilitate a dublei reprezentări a Statului Român, prin raportare la obiectul litigiului, iar motivarea admiterii excepției se bazează pe o interpretare greșită a regimului derogator al dispozițiilor Legii nr. 182/2000 față de cele ale Legii nr. 213/2018 și ale Hotărârii Guvernului nr. 34/2009.

- Prin soluția pronunțată, instanța a depășit limitele casării, acordând ceea ce nu s-a cerut.

Astfel, instanța de apel a reținut limitele învestirii sale, constatând că este învestită cu soluționarea acestora exclusiv prin prisma motivelor ce privesc excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin apelul formulat de reclamanții, aceștia au solicitat instantei să constate că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și să respingă această excepție, constatând că Statul Român poate fi reprezentat și prin Ministerul Finanțelor Publice.

Or, ca urmare a analizei acestui motiv de apel privitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, instanța de apel reține că "va menține dispozițiile primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu acesta".

Cu toate acestea, prin dispozitivul deciziei, Curtea de Apel a dispus "anularea în parte a sentinței apelate și a încheierilor de ședință din datele de 24 mai 2013 și 31 mai 2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe".

Mai mult, instanța de apel a dispus și admiterea apelurilor formulate de reclamanții, deși aceștia nu au solicitat, prin apelul lor, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Din contră, reclamanții au solicitat instanței de apel să constate că în mod greșit prima instantă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și să respingă această excepție.

Or, sentința apelată și încheierile de ședință din datele de 24 mai 2013 și 31 mai 2013 nu cuprind dispoziții contrare celor din considerentele Deciziei nr. 1289A/2018 cu privire la aspectul legat de lipsa calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Este nefondată susținerea reclamanților conform căreia reprezentarea Statului Român în prezenta cauză ar trebui realizată prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport cu dispozițiile art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În realitate, normele menționate (privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv felul în care Statul, ca persoană juridică, participă în raporturi în care este subiect de drepturi și obligații) vizează modalitatea în care se realizează reprezentarea în general, atât în fața instanțelor de judecată, în raporturile de drept procesual, cât și în calitate de participant la alte raporturi juridice.

Aceste norme cu caracter general sunt reiterate prin dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, care statuează că în litigiile referitoare la proprietatea publică, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

O asemenea reprezentare, se realizează însă "afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop" (astfel cum rezultă în mod expres din prevederile art. 25 Decretul nr. 31/1954, art. 3 alin. (1) pct. 81 al H.G. nr. 34/2009).

Este motivul pentru care, atunci când există o normă care stabilește că reprezentarea statului se face prin intermediul altui organ, aceasta are caracter special și derogator de la cea de drept comun, fiind ca atare aplicabilă cu prioritate, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Or, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea principiului menționat anterior, raportat la datele concrete ale speței, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă revendicarea unor bunuri mobile culturale (ce compun "Colecția de artă comparată B. și C."), ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, act normativ care conține norme speciale de reprezentare a Statului Român (în considerarea naturii și calității acestor bunuri, obiect al reglementării specifice).

Astfel, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000:

"Ministerul Culturii reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil", ceea ce înseamnă că ori de câte ori este vorba despre bunuri având această natură, reprezentarea statului nu poate fi realizată în altă modalitate.

Susținerea potrivit căreia textul de lege nu arată relațiile interne și internaționale în care are loc această reprezentare și ca atare, nu ar opera și pe plan procesual, este lipsită de fundament și făcută cu nesocotirea principiului ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus.

Ca atare, reprezentarea statului prin Ministerul Culturii se realizează inclusiv în raporturile de drept procesual, ori de câte ori se dezbat probleme legate de bunuri mobile aparținând patrimoniului cultural național.

Este eronată, de asemenea, critica referitoare la posibilitatea unei duble reprezentări a Statului, deopotrivă prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Culturii, în considerarea argumentelor arătate anterior în legătură cu caracterul de normă specială a celei conținute de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Astfel, norma specială se aplică prioritar și derogator de la norma generală, ele neputând coexista pentru a face posibilă o dublă reprezentare a aceleiași persoane, una dată de dispozițiile dreptului comun, iar cealaltă de dispozițiile speciale în materie.

De asemenea, referirea pe care o fac reclamanții la diverse hotărâri ale instanțelor de judecată (prezentând, in extenso, pasaje din considerentele acestora, de o manieră neprocedurală, care nu poate susține critici în recurs) pentru a pretinde că există o jurisprudență incidentă cauzei în legătură cu reprezentarea Statului prin Ministerul Finanțelor Publice, este lipsită de pertinență față de datele speței.

Aceasta întrucât respectivele hotărâri au tranșat chestiunea reprezentării statului în alt gen de litigii (fie s-a pus problema reprezentării, fără distincție după cum bunul este proprietatea publică sau privată a statului, fie a reprezentării acestuia atunci când se solicită despăgubiri pentru bunuri imobile preluate ilegal ori restabilirea situației de carte funciară tot pentru o astfel de ipoteză).

Pentru toate aceste considerente, critica reclamanților referitoare la greșita soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost găsită nefondată.

- Are însă caracter întemeiat critica vizând nesocotirea dispozițiilor deciziei de casare și ca atare, a limitelor procesuale la momentul rejudecării.

Astfel, reluând judecata cauzei după casarea cu trimitere dispusă de instanța supremă, instanța de apel s-a considerat învestită doar cu critica vizând calitatea procesuală a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice sub motiv că această parte atacase decizia anterioară din apel cu recurs și ca atare, celelalte aspecte deduse judecății ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat.

În realitate, soluția pronunțată de instanța de recurs (Decizia nr. 1526 din 24 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă) nu a vizat o casare parțială, ci o casare totală a deciziei din apel, ca urmare a nemotivării acesteia.

Potrivit considerentelor deciziei din recurs s-a reținut că "raportat la soluția adoptată prin dispozitiv, se constată că instanța de apel nu a motivat, prin prisma normelor de drept material și procesual incidente, soluția de desființare în tot a încheierilor care conțin statuarea primei instanțe asupra mai multor excepții" și că "în absența unei motivări, care să justifice soluția cuprinsă în dispozitiv, nu este posibilă exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei atacate cu recurs, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu nerespectarea exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și a garanțiilor procesuale pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil, iar sancțiunea atrasă este aceea a nulității hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.."

Distinct de acest motiv de recurs, apt să atragă anularea (casarea) hotărârii, instanța supremă a reținut și incidența motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu modalitatea în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Or, deducând limitele rejudecării din aceea că doar Statul prin Ministerul Finanțelor Publice atacase decizia pronunțată anterior, instanța de apel nesocotește faptul că decizia de casare pentru nemotivare a vizat "soluția cuprinsă în dispozitiv" referitoare deopotrivă la sentința de primă instanță, ca și la două încheieri de ședință (din 24 mai 2013 și 31 mai 2013), prin care se rezolvaseră mai multe excepții, nu doar cea referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului.

Așadar, a fost vorba despre o casare totală (iar nu parțială) cu trimitere spre rejudecare, ceea ce rezultă atât din dispozitivul deciziei din recurs, cât și din considerentele acesteia, care atunci când rețin incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fac trimitere, așa cum s-a menționat anterior, la absența unei motivări care să permită controlul jurisdicțional asupra soluției din dispozitiv privind desființarea în tot a încheierilor, ca și a sentinței de primă instanță.

Apreciind, în contra acestor dezlegări, că la rejudecare trebuie să-și limiteze analiza doar asupra calității procesuale a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel pe de o parte, nesocotește dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, apreciază în mod greșit că s-ar opune altei analize faptul că ar fi intrat în autoritate de lucru judecat (prin neatacarea cu recurs de către celelalte părți din proces) statuări anterioare ale deciziei din apel.

Or, decizia menționată nu a dat nicio dezlegare raporturilor juridice dintre părți, de natură să intre în autoritate de lucru judecat, în contextul în care doar a reținut, sub aspect formal, că nu s-ar fi pus în discuția părților o excepție vizând calitatea procesuală a Muzeului Național de Artă și respectiv, a lipsei de interes a acestei instituții de a invoca lipsa capacității de exercițiu a Muzeului Colecțiilor de Artă.

În același timp, potrivit art. 311 C. proc. civ. "hotărârea casată nu are nicio putere", ceea ce înseamnă că nici aspectele formale menționate anterior nu se opuneau, la momentul rejudecării, fixării limitelor devoluțiunii în raport cu criticile deduse judecății prin cererile de apel.

Astfel fiind, reluând judecata și lămurind aspecte legate de cadrul procesual - care făceau obiect al mai multor critici din cererile de apel - instanța trebuia să procedeze mai departe la devoluarea judecății conform cererilor de apel ce o învestiseră.

Preluarea în dispozitivul deciziei a soluției de anulare pronunțate de prima instanță de apel s-a făcut cu aprecierea greșită a faptului că aceasta era intrată în autoritate de lucru judecat și că s-ar fi dispus o casare parțială de către instanța supremă.

Aceste nereguli procedurale care au avut drept consecință nesocotirea cadrului judecății se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate criticile pe care reclamanții le-au indicat în mod eronat ca fiind subsumabile dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), în temeiul căruia decizia va fi casată cu trimitere spre rejudecare.

La reluarea judecății, instanța de apel se va pronunța asupra tuturor criticilor care au învestit-o, reținând ca fiind dezlegată în mod irevocabil și înzestrată cu autoritate de lucru judecat, chestiunea referitoare la reprezentarea Statului în proces prin Ministerul Culturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții J., C., E., F., G., I. și K. împotriva Deciziei nr. 1289 A din 29 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM