ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1526/2017

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

1.1. Obiectul cauzei dedus judecății.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2012 la 13 iunie 2012, reclamanții A., B., C., D., E., F., Q., G., prin reprezentantul convențional H. și Asociații au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se decidă pe parcursul soluționării cauzei care dintre cele două entități are calitatea de reprezentant al Statului Român în acest dosar: Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Colecțiilor de Artă;

- să se constate nulitatea absolută și să se dispună anularea contractului de donație încheiat în luna august 1951 între B., I. și fostul Sfat Popular al Capitalei R.P.R., având ca obiect "Colecția de Artă Comparată R."

- să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc "Colecția de Artă Comparată R.", astfel cum acestea sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3 anexate contractului de donație.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ., art. 563 din noul C. civ., art. 813, art. 948, art. 966-968 C. civ., dispozițiile Legii pentru organizarea corpului de avocați publici din 9 noiembrie 1938, ale Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ și al administrațiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituțiuni de drept public, precum și instituțiunilor de utilitate publică, ale Decretului Marii Adunări Naționale nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcționării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare și instituțiilor de stat, ale Decretului Marii Adunări Naționale nr. 79 din 30 martie 1950 pentru organizarea Notariatului de Stat, ale Deciziei Ministrului Justiției nr. 1827 din 12 iulie 1950 privind organizarea Notariatului de Stat, ale Legii nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, precum și orice alte prevederi legale pe care instanța de judecată le-ar considera incidente în cauză, în exercitarea atributului său suveran de a încadra juridic cererea reclamantului.

La 22 ianuarie 2013, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, fie ca urmare a admiterii uneia din excepțiile invocate, fie pe fond, ca neîntemeiată.

La 22 februarie 2013, reclamanții A., B., C., D.; E., F., Q., G. au depus la dosar cerere precizatoare la cererea de chemare în judecată.

Susținându-se că, urmare a efectelor nulității absolute a donației și ținând cont că actul juridic a fost executat și a produs efecte, s-a solicitat:

a) desființarea donației;

b) restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat și desființarea actelor subsecvente, dacă există, dându-se astfel eficiență principiilor efectelor nulității, și anume retroactivității nulității, restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum) și anulării actului subsecvent ca urmare a actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Pârâtul Muzeul National de Artă al României a depus la dosar întâmpinare la cererea precizatoare, prin care a arătat că, în raport de precizările formulate, solicită respingerea cererii de chemare în judecata, fie ca urmare a admiterii uneia din excepțiile invocate, fie pe fond ca neîntemeiată.

La termenul din 31 mai 2013, tribunalul a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a actului de donație ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului National ca neîntemeiată; a respins excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 503 din 29 mai 2009 a Tribunalului București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2001 ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Muzeului de Artă al României și Muzeului Colecțiilor de Artă și a dispus scoaterea din cauză a acestor părți, pentru considerentele consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

La 22 noiembrie 2013, reclamanții A., B., C., D., E., F., Q., G. au formulat o cerere precizatoare conform celor dispuse de instanța de judecată la termenul din 18 octombrie 2013.

La 22 noiembrie 2013, Muzeul National de Arta al României (în continuare M.N.A.R.) a depus la dosar, în contradictoriu cu reclamanții J., B., C., D., F., Q., G., cerere de intervenție în interesul Ministerului Culturii, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată ori nefondată.

La 24 ianuarie 2014, pârâtul Ministerul Culturii a formulat precizare a întâmpinării față de cererea precizatoare formulată de reclamanți pentru termenul de judecată din 22 noiembrie 2013, cu solicitarea de a fi respinsă această cerere ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă (pârâții Ministerul Culturii și Statul Român prin Ministerul Culturii).

La termenul din 24 ianuarie 2014, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de către Muzeul National de Arta al României.

La termenul din 23 mai 2014, tribunalul a încuviințat pentru toate părțile proba cu înscrisuri, iar pentru reclamanți și proba testimonială.

La 20 iunie 2014, reclamanții au formulat cerere de renunțare la judecata capătului de cerere privind desființarea actelor subsecvente actului de donație, constând în Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv, Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului București, prin care Colecția este transferată din administrarea Muzeului de Istorie a Municipiului București, instituție care se afla sub autoritatea Sfatului Popular în administrarea Muzeului Național de Artă al României, având în vedere că acestea sunt acte administrative de trecere a Colecției din administrarea unui muzeu în administrarea altui muzeu, iar nu acte de dispoziție, colecția rămânând permanent în proprietatea statului, conform susținerilor din întâmpinarea depusă de Ministerul Culturii și Muzeul Național de Artă al României.

1.2. Soluția primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 814 din 04 iulie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Muzeul de Artă al României și Muzeul Colecțiilor de Artă ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală; a luat act de renunțarea reclamanților la capătul din cererea principală privind nulitatea absolută a deciziei nr. 7/1979 a Consiliului Popular al Municipiului București, a admis cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanți; a constatat nulitatea absolută a contractului de donație încheiat în august 1951; a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că i-a obligat pe pârâți la restituirea în deplină proprietate și posesie către reclamanți a tuturor bunurilor mobile astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 și 3, anexă la contractul de donație încheiat în august 1951; a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de intervenție accesorie, cât și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanți.

1.3. Considerentele sentinței tribunalului.

Prima instanță a reținut în fapt că în luna august 1951 a fost încheiat actul juridic intitulat "act de donație" între numiții B. și I., menționați în calitate de donatori și Sfatul Popular al municipiului București, menționat ca donatar, având ca obiect colecția proprietatea donatorilor, compusă din diferite piese de artă și artă populară, astfel cum au fost evidențiate în inventarele nr. 1, 2, 3. S-a precizat că obiectele donate nu puteau fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părții din imobil ocupată de muzeu, cât și cele ce privesc locuința donatorilor urmau a fi suportate de donatar, precum și aspectul că donatorii vor ocupa pe toată durata vieții spațiul ce-l folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, și locuința copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit și retribuit în calitate de conservator de muzeu.

Succesorii lui B. au fost desemnați, conform certificatului de moștenitor nr. 150/1970, ca fiind: I., L., A..

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 134/1991, succesorii lui I. sunt: A. și L.

De pe urma lui L. au rămas ca succesori F., B., Q., M., potrivit certificatului de moștenitor nr. 952/1994.

Conform certificatului de moștenitor nr. 329/2005, succesorii lui M. sunt: D., C., E. și G..

Conform certificatului de moștenitor nr. 1/2014, succesorii lui F. sunt: E., C., G., D., Q., B..

Prin certificatul de moștenitor nr. 12/2014 s-a stabilit că succesorul lui A. este P..

Forma autentică a contractului de donație încheiat între o persoană fizică și Statul român, la acel moment reprezentat de autoritatea administrativă locală, nu a fost respectată în cauza de față.

Tribunalul a apreciat că forma autentică a actului juridic intitulat "donație" nu a fost respectată, întrucât mandatul nu a fost dat conform legii în vigoare la data încheierii acestuia, iar donația a fost încheiată cu nerespectarea formei impuse ad validitatem de prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944, coroborat cu art. 32, alin. (5) din Legea privind organizarea corpului de avocați publici,

Prima instanță a constatat că la dosarul cauzei nu a fost depusă dovada în acest sens și nu a fost probată existența avizării acceptării donației de către serviciul juridic al donatarului și de către Consiliului Avocaților.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că autorii reclamanților au fost nevoiți să transmită statului bunurile din colecția de artă.

S-a reținut că acceptarea donației s-a făcut cu două luni înainte de încheierea contractului efectiv, ceea ce a determinat o prezumție simplă, în sensul lipsei intenției de a gratifica din partea prezumtivilor donatori, neexistând la dosar probe referitoare la manifestarea lor de voință anterioară acceptării, prezumție ce se coroborează cu proba testimonială. Practic, în cauză, acceptarea a intervenit înainte de ofertă, ceea ce a condus la o fractură de logică juridică în sensul arătat.

2.1. Motivele de apel.

2.1.1. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții B., C., D., E., Q., G., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai reclamantei F. - decedată pe parcursul procesului la 22 decembrie 2013 - și P., în calitate de moștenitor al reclamantei A. - decedată pe parcursul procesului la 25 ianuarie 2014, precum și de apelanții- pârâți Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural, precum și apelantul intervenient Muzeul Național de Artă al României.

În motivarea apelului declarat de reclamanți s-a arătat că donația a fost încheiată de Statul Român prin autoritatea care îi reprezenta interesele la nivelul anului 1951 și că de-a lungul timpului Colecția a rămas permanent în patrimoniul statului fiind evident faptul că acesta are calitate procesuală pasivă. În susținerea celor arătate s-au invocat dispozițiile art. 3 alin. (1). pct. 81 al Hotărârii Guvernului nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

S-a arătat că prin încheierea din 31 mai 2013, prima instanța s-a pronunțat în mod eronat și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă, fără a o pune în prealabil în discuția părților, fără a le acorda dreptul de a susține apărări sau critici în acest sens. În plus, instanța de fond nici nu a motivat admiterea acestei excepții.

Apelanții au mai arătat că Muzeul Național de Artă al României are calitatea de pârât în cauză, mai ales în condițiile în care din cuprinsul întâmpinării depuse de acest pârât la dosar rezultă că prin Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv, Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului București a transferat Colecția din administrarea Muzeului de Istorie a Municipiului București, instituție care se afla sub autoritatea Sfatului Popular, în administrarea Muzeului Național de Artă al României.

S-a precizat că, deși în cauză a fost invocată de către pârâtul Muzeul Național de Artă al României excepția lipsei capacității de exercițiu a Muzeului Colecțiilor de Artă, instanța a analizat în considerentele încheierii din 24 mai 2013 excepția capacității de folosință și în cele din urmă a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care a și admis-o prin încheierea din 31 mai 2013, reținând că, "față de excepția lipsei capacității de folosință a Muzeului Colecțiilor de Artă, întrucât aceasta este o premisă a calității procesuale, va fi tratată ca o condiție a acesteia".

În opinia apelanților, măsura scoaterii din cauză a Muzeului Colecțiilor de Artă este nelegală, deoarece din actele depuse de reclamanți la dosar în faza administrării probatoriului rezultă că întreaga Colecție de artă este expusă în prezent în interiorul Muzeului Colecțiilor de Artă.

Apelanții au considerat că admiterea excepțiilor privind lipsa calității procesuale pasive s-a realizat fără o motivare prealabilă corespunzătoare, dat fiind că instanța de fond s-a limitat la enunțarea unor texte de lege, fără a realiza interpretarea lor aplicată pe situația de fapt dedusă judecății.

2.1.2. În motivarea apelului declarat, intervenientul Muzeul Național de Artă al României a criticat încheierea din ședința din 24 mai 2013, prin care au fost respinse excepțiile invocate de Muzeul National de Artă al României și de celelalte părți și anume: excepția netimbrării cererii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Apelantul intervenient a arătat că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, dispunând scoaterea din cauză a Muzeului National de Artă al României, deși nici una dintre părți și nici instanța din oficiu nu a invocat și nici nu a pus în discuție respectiva excepție.

De asemenea, acest apelant a mai criticat soluția primei instanțe cu privire la respingerea excepțiilor autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune a reclamanților S. prin încheierea de ședință din 24 mai 2013.

Apelantul a precizat că donația a fost încheiată în fața notarului cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege la data încheierii sale și cu respectarea condițiilor de fond: cauza donației a existat și a fost licită și morală.

2.1.3. În motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național,s-a arătat că prin încheierea pronunțată în ședința publică din 31 mai 2013, instanța de fond în mod greșit a respins ca neîntemeiate următoarele excepții: excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Culturii și a Ministerului Culturii, excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 503/29.05.2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2001 și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Muzeului de Artă al României, dispunând scoaterea din cauză a acestor părți.

Apelantul a mai arătat că încheierea pronunțată în ședința publică din 31 mai 2013 de instanța de fond este vădit nelegală și netemeinică.

Apelantul a apreciat ca fiind netemeinică soluția instanței de fond de respingere a excepției netimbrării acțiunii, întrucât reclamanții, deși au invocat dispozițiile Legii nr. 182/2000 republicată, nu au beneficiat de scutirea de taxă judiciară de timbru, nefiind proprietari de drept în raport de dispozițiile art. 99 alin. (2) din menționata lege.

Apelantul a susținut, referitor la soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, că aceasta este greșită.

S-a învederat că prin sentința civilă nr. 503 din 29 mai 2002 a Tribunalului București, secția a V-a Civilă, sentință definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului declarat de reclamanți, instanța a respins primul capăt de cerere pe temeiul art. 1201 C. civ., existând autoritate de lucru judecat, iar capătul doi de cerere privind revendicarea ca fiind formulat de persoane care nu au calitate procesuală activă.

Apelantul a mai arătat că, în condițiile în care instanțele au respins în mod constant susținerile reclamanților privind nulitatea relativă/absolută a titlului statului, valabilitatea acestuia a fost confirmată explicit și, prin urmare, aceștia nu justifică un titlu valid și actual opozabil statului care să confirme dreptul lor de proprietate asupra bunului.

Apelantul a considerat, privitor la soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei instituție, că este greșită și a solicitat ca, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, care a examinat cu totul superficial, confuz și cu aplicarea greșită a legii poziția procesuală a instituției pârâte, precum și a Muzeului Național de Artă al României într-un litigiu având ca obiect anularea actului de donație încheiat în luna august 1951 între B. și I. în calitate de donatori și Sfatul Popular al Capitalei R.P.R în calitate de donatar, cu obligarea pârâților la restituirea Colecției de Artă Contemporană "R.", în temeiul Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată; în acest sens, au fost invocate prevederilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 republicată.

Apelantul a criticat soluția instanței de fond de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în considerarea legii speciale, adică Legea nr. 182/2000 republicată, potrrivit căreia se stabilesc expres limitele reprezentării Statului Român de către Ministerul Culturii, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, Ministerul Finanțelor Publice fiind instituția care, potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

Apelantul a mai arătat că este netemeinică și nelegală soluția instanței de fond de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Național de Artă al României, aceasta urmând a fi schimbată prin admiterea apelului.

S-a învederat că la termenul de judecată din 24 mai 2013 niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu nu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Național de Artă al României.

S-a mai arătat că în prezent "Colecția de Artă Comparată R." se află în administrarea Muzeului Național de Artă al României, instituție publică de cultură, cu personalitate juridică proprie, putând sta singură în proces, colecția fiind expusă la Muzeul Colecțiilor de Artă care funcționează ca secție a Muzeului National de Artă al României.

Apelantul a mai criticat soluția instanței de fond privind respingerea excepției autorității de lucru judecat, întrucât între părți au mai existat alte două litigii având ca obiect constatarea nulității absolute/relative și revendicarea "Colecției de Artă Comparată R.", ambele soluționate definitiv și irevocabil prin respingerea cererilor reclamanților, cereri care au tripla identitate de părți, obiect și cauză, așa încât sunt întrunite condițiile impuse de art. 1201 C. civ., în sensul că există autoritate de lucru judecat.

În ce privește sentința civilă nr. 814 din 04 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2012, apelantul a susținut că este nelegală și netemeinică.

În susținerea apelului, acest apelant a mai arătat că "Colecția de Artă Comparată R.", dobândită de Statul Român în temeiul unui titlu confirmat de instanță, este, potrivit art. I, pct. 28 din Anexa la Legea nr. 213/1998, proprietate publică a statului, ceea ce înseamnă că aceasta este inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă potrivit art. 136 alin. (4) din Constituție, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și potrivit art. 331 din Legea nr. 182/2000 republicată, colecția neputând fi dobândită de terți prin niciun mod de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de lege, inclusiv revendicare.

Contractul de donație a cărui nulitate s-a cerut în cauză a fost încheiat cu respectarea formelor legale prevăzute de legiuitor, respectiv în formă autentică, în luna august 1951, între B. și I. în calitate de donatori și Statul Român prin Sfatul Popular al Capitalei R.P.R, în calitate de donatar, în conformitate cu legislația în vigoare.

Apelantul a afirmat că declarațiile martorilor N. și O. se coroborează doar la modul general, imaginea statului comunist acaparator în genere fiind descrisă în mod similar. Aceasta întrucât cei doi martori sunt martori indirecți ai actului juridic, având în vedere că la momentul încheierii actului de donație nu au avut cunoștință de existența acestuia, nu au cunoscut conținutul acestuia și nici nu i-au cunoscut pe donatori mai înainte de perfectarea actului în referință.

Prin încheierea din 14 mai 2015, curtea de apel a încuviințat părților proba cu înscrisuri și cu expertiza bunurilor mobile menționate în inventarele 1, 2 și 3, Anexă la contractul de donație încheiat în august 1951, cu obiectivul de identificare a fiecărui bun mobil menționat în aceste inventare.

2.2. Soluția instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 451 A/2017 din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV -a civilă s-au admis apelurile declarate de apelanții reclamanți B., C., D., E., Q., G., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai apelantei reclamante F. - decedată pe parcursul procesului și P. în calitate de moștenitor al apelantei reclamante A. - decedată pe parcursul procesului, pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și de apelantul intervenient Muzeul Național de Artă al României împotriva încheierilor de ședință din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și împotriva sentinței civile nr. 814 din 04 iulie 2014, toate pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimații pârâți Muzeul Colecțiilor de Artă și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință:

S-au anulat încheierile de ședință din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și sentința apelată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

2.3. Considerentele deciziei din apel.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut în esență următoarele considerente:

Prin încheierea din 24 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă - aflată la dosarul tribunalului- instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, deși această excepție nu a fost invocată de către nici una dintre părți și nici nu a fost pusă în discuție din oficiu de către instanță, aspect confirmat de toți apelanții.

Acest aspect a fost constatat ca urmare a solicitării părților și a verificării înregistrării audio, prin procesul-verbal din 20 februarie 2014, aflat la dosarul de fond - vol. II.

Ulterior, reclamanții au confirmat acest aspect și prin cererea de lămurire a dispozitivului depusă la 22 noiembrie 2013 (aflată la dosarul de fond), confirmarea venind și din partea Ministerului Culturii.

S-a conchis că această excepție a fost soluționată cu încălcarea principiilor garantării dreptului la apărare și al contradictorialității, instanța de fond dispunând și scoaterea din cauză a acestora.

Instanța de apel a mai constatat că prima instanță nu a analizat excepția formulată de reclamanți cu privire la lipsa de interes a Muzeului Național de Artă de a invoca prin întâmpinare excepția lipsei capacității de exercițiu a Muzeului Colecțiilor de Artă, având în vedere că admiterea sau respingerea acestei apărări nu ar fi influențat în nici un fel soarta procesuală a autorului său și nu era susceptibilă de a-i procura acestuia un folos practic imediat.

A admis apelurile în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința anulării încheierilor și sentinței apelate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că măsura a fost solicitată expres de părți.

3.1. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul menținerii ca legale și temeinice a încheierilor din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și a sentinței tribunalului în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

3.1.1. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul critică decizia atacată, în sensul că instanța de apel a analizat încheierile numai în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, nu și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul susține, în esență, că instanța de apel nu a făcut un examen efectiv al mijloacelor, considerentelor și elementelor de probă și nu s-a pronunțat asupra tuturor suținerilor și apărărilor făcute, ceea ce constituie un motiv de nulitate a hotărârii atacate.

În același sens, recurentul arată că orice convingere a instanțelor de judecată reflectată în soluția pronunțată trebuie să fie rezultatul analizei minuțioase a probatoriului administrat în cauză, pentru a putea constata argumentat în ce măsură pretențiile pretinse au fost sau nu dovedite. Această concluzie rezultă și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, care impune motivarea hotărârilor judecătorești de așa manieră încât să se poată verifica circumstanțele concrete ale cauzei.

Motivarea hotărârii trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată. Or, din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu s-a conformat exigențelor impuse motivării deciziei.

Astfel, în cauza de față pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat apărări în combaterea criticilor celorlalte părți din dosar cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, însă din considerentele hotărârii judecătorești nu rezultă o analiză concretă a chestiunilor de fapt și de drept invocate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, atrăgând nulitatea acesteia.

Recurentul conchide că instanța de apel i-a nesocotit apărările formulate și a ignorat obligația de a răspunde argumentat la criticile prezentate de părți, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției"(hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

3.1.2. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurent, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta supune atenției în examinarea recursului împrejurarea că prin încheierea din 31 mai 2013, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dispunând scoaterea din cauză a acestui pârât.

Recurentul consideră că încheierile din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au fost pronunțate de instanța de fond cu aplicarea corectă a legii, așa încât solicită menținerea acestora ca legale și temeinice.

În continuare, recurentul prezintă argumente în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pornind de la definiția noțiunii de calitate procesuală pasivă și punând în evidență obligația instanței de a efectua o analiză riguroasă a conținutului raportului juridic dedus judecății, a naturii obligației în discuție raportat la particularitățile concrete ale speței, în scopul stabilirii calității procesuale a fiecăreia dintre părți, regulă procedurală instituită de legiuitor prin art. 129 din C. proc. civ.

În cauză, prin încheierea din 31 mai 2013, tribunalul a analizat conținutul raportului juridic dedus judecății, admițând în mod legal excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a stabilit în mod corect, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului național mobil, legitimitatea procesuală a Ministerului Culturii în privința reprezentării Statului român în situațiile reglementate expres de lege, adică cele ce au ca obiect patrimoniul cultural național mobil; reiterează dispozițiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, care reprezintă o preluare a prevederilor art. 223 din noul C. civ., prin care se arată că, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, Statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.

Conchide recurentul că norma legală reglementată în hotărârea de organizare și funcționare a Ministerului Finanțelor Publice, prevăzută și de noul C. civ., reprezintă norma generală în materia reprezentării Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin aplicarea principiului specialia generalibus derogant, se analizează dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 vizând protejarea patrimoniului național mobil, care conferă legitimitate procesuală Ministerului Culturii în reprezentarea Statului Român în situațiile reglementate expres de lege, adică cele ce au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Un alt motiv pentru care recurentul consideră că instanța de apel în mod greșit a trecut peste cele hotărâte de prima instanță prin încheierile din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și prin sentința civilă nr. 814 din 04 iulie 2014, pronunțate de prima instanță, vizează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în argumentarea căruia indică dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii, conform cărora Ministerul Culturii îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege; recurentul opinează că o astfel de atribuție este reglementată de Legea nr. 182/2000 în cuprinsul art. 6 alin. (3).

Mai mult decât atât, în dreptul intern există dispoziții exprese care prevăd obligația Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să răspundă patrimonial pentru prejudicii cauzate unor terțe persoane, cum ar fi art. 504 din C. proc. civ. pen..., coroborat cu art. 52 din Constituția României, potrivit cărora acesta răspunde pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

În consecință, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii ca temeinice a încheierilor și a sentinței pronunțate de prima instanță.

Intimații Ministerul Culturii și Identității Naționale și Statul Român prin Ministerul Culturii și Identității Naționale, Muzeul național de Artă al României și reclamanții I., B., C., D., E., F., Q., G., prin repezentant convențional H. și Asociații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate de instanța de apel ca fiind temeinică și legală.

În privința motivului de recurs reprezentat de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. intimații au susținut, în esență, că analiza motivului de apel care a condus la admiterea apelului făcea redundantă analiza detaliată a celorlalte motive de apel, deoarece cadrul procesual era incomplet după pronunțarea soluției de scoatere din cauză a Muzeului Național de Artă a României.

Au susținut că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat. Prin decizia recurată instanța de apel a anulat încheierile din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013 din alte considerente, iar nu ca urmare a modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Se arată că Statul Român urmărește să arate că încheierile din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013 sunt legale în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, însă instanța de control judiciar nu a exercitat controlul asupra felului în care instanța de fond a soluționat excepția, ci a dispus asupra încheierilor criticate în temeiul altor considerente.

Statul român poate fi reprezentat concomitent de Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Culturii, fără ca atribuțiile celor două ministere să se excludă sau să se suprapună.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale evocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Pe lângă reclamanți, pârâții Muzeul de Artă al României, Ministerul Culturii și al Patrimoniului Cultural și Statul Român prin Ministerul Culturii și al Patrimoniului Cultural au declarat apeluri, căile de atac vizând atât sentința tribunalului, cât și încheierile din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, pronunțate în dosarul nr. x/2012.

Rezumând, trebuie precizat că în apelul declarat de reclamanți s-a criticat soluția primei instanțe numai sub aspectul greșitei soluționări, prin încheierile atacate, a excepțiilor invocate de pârâți în întâmpinările formulate, precum și soluția din sentința civilă nr. 814 din 04 iulie 2014, prin care completul de judecată învestit a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a Muzeului de Artă al României și a Muzeului Colecțiilor de Artă și a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În concluzie, reclamanții au precizat în apelul declarat că nu aduc critici celorlalte dispoziții ale sentinței tribunalului, așa încât au solicitat rejudecarea cauzei strict în limitele apelului declarat.

De adăugat că reclamanții au mai criticat hotărârea de primă instanță în sensul că, deși în cauză a fost invocată de către pârâtul Muzeul Național de Artă al României excepția lipsei capacității de exercițiu a Muzeului Colecțiilor de Artă, tribunalul a analizat, în considerentele încheierii din 24 mai 2013, excepția capacității de folosință și în cele din urmă a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe care a și admis-o prin încheierea din 31 mai 2013.

Trebuie subliniat, tot ca o premisă pentru soluționarea recursului de față, că prin încheierea din 31 mai 2013, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, împrejurare ce a fost criticată de apelanți prin apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, iar la cererea părților s-a verificat înregistrarea audio, consemnată în procesul-verbal din 20 februarie 2014, prilej cu care s-a constatat nepunerea în discuție a evocatei excepții asupra căreia tribunalul în mod greșit s-a pronunțat, același aspect fiind învederat de către reclamanți prin cererea de lămurire a dispozitivului sentinței.

Din lecturarea criticilor formulate de pârâți în apel, rezultă că aceștia au reproșat tribunalului, pe lângă alte critici, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului de Artă al României, neinvocată de nicio parte și nici de instanță din oficiu.

Revenind la recursul declarat în prezenta cauză, Înalta Curte reține că prin decizia pronunțată de instanța de apel s-au anulat încheierile de ședință din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013, precum și sentința apelată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, cu motivarea că instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, deși această excepție nu a fost invocată de către nici una dintre părți și nici nu a fost pusă în discuție din oficiu de către instanță.

Prin recursul declarat, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurentul a reliefat că, prin considerentele deciziei adoptate, instanța de apel a analizat doar încheierile din 24 mai 2013 și din 31 mai 2013 numai sub aspectul modalității de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, fără a efectua o analiză asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, mai exact asupra apărărilor prezentate în apel prin întâmpinarea formulată.

Acest motiv de recurs este întemeiat deoarece decizia adoptată în soluționarea apelurilor, astfel cum se reflectă în dispozitiv, nu este motivată.

Instanța supremă constată că prin încheierile anulate de instanța de apel prin decizia atacată s-au soluționat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a actului de donație, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Patrimoniului National, excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 503 din 29 mai 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2001, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Muzeului de Artă al României și Muzeului Colecțiilor de Artă. Prin sentința pronunțată de prima instanță, anulată prin decizia instanței de apel, s-a soluționat cauza pe fond, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului și Patrimoniului Național și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și cu intervenientul în interesul pârâtului Muzeul Național de Artă al României.

Raportat la soluția adoptată prin dispozitiv, se constată că în singurul considerent reținut (referitor la pronunțarea instanței de fond asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României), instanța de apel nu a motivat, prin prisma normelor de drept material și procesual incidente, soluția de desființare în tot a încheierilor care conțin statuarea primei instanțe asupra mai multor excepții, printre care și excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și a sentinței care evocă fondul cauzei.

În absența unei motivări, care să justifice soluția cuprinsă în dispozitiv, nu este posibilă exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei atacate cu recurs, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu nerespectarea exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și a garanțiilor procesuale pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, iar sancțiunea atrasă este aceea a nulității hotărârii astfel pronunțate, în cauză fiind incident deopotrivă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Vătămarea produsă părții rezultă cu evidență din lipsa posibilității de a-și susține apărările și cererile în coordonatele deduse judecății, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin reluarea judecății în etapa procesuală în care s-a produs încălcarea menționatelor drepturi, spre a exista astfel posibilitatea de a avea beneficiul unei judecăți care parcurge toate gradele de jurisdicție permise de lege.

Nemotivarea soluției de desființare în tot a încheierii prin care s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin ministerul Finanțelor Publice și a hotărârii de respingere a acțiunii în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calității procesuale active, face imposibilă cenzurarea deciziei atacate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Aceasta deoarece prin argumentele subsumate acestui motiv de recurs recurentul aduce în susținere dispoziții legale, care, în opinia sa, constituie temei pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în cadrul raportului juridic dedus judecății. În contextul în care instanța de apel nu a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, cu toate că a desființat încheierea prin care instanța de fond a soluționat această excepție, nu se poate consolida sau infirma soluția astfel adoptată, pentru că decizia nu conține considerentele care o fundamentează.

Față de considerentele ce preced, reținând că hotărârea care constituie obiectul recursului nu conține în mod suficient considerentele care au condus spre soluția adoptată, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) și 5 C. proc. civ. va admite recursul cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la soluționarea apelurilor prin raportare la motivele de apel formulate de părți și la apărările invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 451A/2017 din 18 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2017.