ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2124/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 317 din 9 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., împotriva deciziei nr. 939A din 14 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2012.

Împotriva deciziei nr. 317 din 9 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, au formulat contestație în anulare contestatorii A., B., C., D., E., F. și G., întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, contestatorii au susținut, în esență, că primul motiv de contestație se referă la faptul că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs nr. 2.3 privind încălcarea art. 292 și a art. 295 C. proc. civ., regăsit în cuprinsul Secțiunii IV - C din Recurs, constând în încălcarea limitelor devoluțiunii în apel.

Motivul de recurs a fost reiterat în cuprinsul Secțiunii III-C-C.3 din concluziile scrise și în cuprinsul secțiunii III-C din suplimentul la concluziile scrise depuse de contestatori în cadrul soluționării recursului.

Au arătat, în acest sens, că în cauză cererea de constatare a nulității absolute a donației a fost formulată prin raportare la o serie de cauze de nulitate absolută. Cauza a parcurs 4 cicluri procesuale, în cadrul cărora au fost analizate și tranșate parte dintre motivele de nulitate absolută invocate.

Prin hotărârea recurată, Curtea de Apel București a analizat și admis un "motiv de apel" al Muzeului Național de Artă al României (în continuare MNAR) care nu a fost invocat prin apelul MNAR formulat în termenul legal, ci indicat, pentru prima dată, la dezbaterile pe fondul apelului, în cadrul celui de-al patrulea ciclu procesual.

Ca urmare a dispozițiilor deciziei de casare cu trimitere nr. 1531/15.07.2020 pronunțate de ÎCCJ în dosarul nr. x/2012, instanța de apel a reluat analiza cauzei sub toate aspectele, însă acesta trebuia realizată numai în limitele învestirii legale, prin acte de procedură depuse de părți cu respectarea termenelor legale, iar nu cu depășirea acestora.

MNAR a recunoscut în mod expres în fața instanței de recurs că nu a formulat motive de apel cu privire la soluția de constatare a nulității absolute a donației pentru lipsa avizului serviciului juridic, însă instanța de recurs, din eroare, nu a observat acest aspect.

Deși contestatorii au invocat, prin recurs - motivul de recurs nr. 2.3 - nelegalitatea hotărârii recurate pentru motivul că instanța de apel a analizat și admis un "motiv de apel" al MNAR care nu a fost invocat prin apelul MNAR formulat în termenul legal, ci au indicat, pentru prima dată, la dezbaterile din apelul în cadrul celui de-al patrulea ciclu procesual, instanța de recurs nu a analizat acest motiv de recurs astfel cum a fost invocat, ci s-a rezumat să afirme că instanța de apel a reanalizat cauza sub toate aspectele, ca urmare a casării cu trimitere, deși reanalizarea trebuia să țină cont și de limitele învestirii prin apelurile depuse de părți.

Or, tocmai susținerile contestatorilor în sensul că instanța de apel trebuia să rejudece motivul de nulitate absolută indicat prin decizia de trimitere spre rejudecare prin raportare la motivele de apel formulate în termen și potrivit art. 292 și art. 295 C. proc. civ. nu au fost analizate de instanța de recurs.

Prin urmare, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs invocat de contestatori, neanalizând prevederile legale invocate (art. 292 și art. 295 C. proc. civ.), neanalizând motivele de apel formulate de pârâți în termenul legal - caz în care ar fi observat că aceștia nu au susținut prin motivele de apel formulate în termen că "viza" aplicată pe Deciziunea nr. 882/1951 ar fi reprezentat avizul serviciului juridic.

Instanța de recurs nu a indicat vreun motiv pentru care nu analizează motivul de recurs constând în încălcarea art. 292 și a art. 295 C. proc. civ., astfel că omisiunea se datorează unei greșeli.

Al doilea motiv de contestație în anulare constă în omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele de recurs nr. 4.2. și 4.3. privind nulitatea donației prin raportare la încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 (lipsa mențiunilor referitoare la numărul și data procesului-verbal de autentificare a donației și la biroul care a efectuat autentificarea) și la încălcarea art. 814 alin. (2) C. civ. (anterioritatea acceptării donației față de oferta de a dona), regăsite în cuprinsul Secțiunii VI-B și VI-C din recurs, în cuprinsul secțiunii III-E-E.1 și E.2. Motivele de recurs au fost reiterate în concluziile scrise și în cuprinsul Secțiunii III-B și III-C din Suplimentul la concluziile scrise.

Contestatorii au arătat că pe parcursul celor 4 cicluri procesuale desfășurate în cauză, două dintre motivele de nulitate absolută a donației invocate prin cererea de chemare de în judecată au rămas nesoluționate.

Deși contestatorii au invocat, prin recurs - motivele de recurs nr. 4.2 și 4.3 - nelegalitatea soluției de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a donației, întrucât erau încălcate prevederi legale care instituie condiții de validitate a Donației, instanța de recurs nu a analizat aceste motive de recurs.

Niciunul dintre considerentele din decizia atacată nu a analizat legalitatea soluției de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a donației prin raportare la prevederile art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 și ale art. 814 alin. (2) C. civ., astfel că, în mod evident, instanța de recurs a omis să analizeze motivul de recurs constând în încălcarea legii.

Instanța de recurs nu a indicat vreun motiv pentru care nu a analizat aceste motive de recurs, astfel că omisiunea se datorează unei greșeli.

Instanța de recurs a analizat numai modalitatea în care instanța de apel a stabilit limitele rejudecării, prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., față de încălcarea art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ.. Totuși, niciun considerent al hotărârii contestate nu a analizat prevederile art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 și ale art. 814 alin. (2) C. civ. și hotărârea recurată prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv dacă este legală hotărârea prin care se respinge cererea de constatare a nulității absolute a donației, deși donația era încheiată cu încălcarea unor prevederi legale invocate de către reclamanți în mod repetat.

Al treilea motiv de contestație îl reprezintă faptul că prin decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat în mod greșit, ca urmare a unei greșeli materiale (constând în omisiunea unor date importante care se regăseau la dosarul cauzei), motivul de recurs nr. 3.2 (greșita interpretare a actelor juridice deduse judecății și schimbarea naturii și a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, prin raportare la art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) și motivul de recurs nr. 4.1 (nelegalitatea hotărârii recurate ca urmare a încălcării art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1944, prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În concret, instanța de recurs nu a dat efect recunoașterilor MNAR în sensul că la dosarul cauzei nu se află avizul acceptării donației de către serviciul juridic al donatarului, impus de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944 și că niciunul dintre pârâți nu a făcut dovada existenței sale.

Astfel, instanța de recurs, dintr-o eroare materială, nu a observat recunoașterea MNAR în sensul că la dosarul cauzei nu se regăsește avizul serviciului juridic - condiție de valabilitate a donației cu privire la care contestatorii au arătat că nu este îndeplinită, ci a reținut în mod contrar că avizul ar fi fost reprezentat de o ștampilă.

Această greșeală materială, constând în omisiunea unor date importante care se regăseau la dosarul cauzei, a condus la greșita dezlegare a motivelor de recurs nr. 3.2. și 4.1. prin care contestatorii au arătat că donația nu a fost avizată de serviciul juridic.

Prin raportare la argumentele prezentate, contestatorii au solicitat admiterea prezentei contestații în anulare în sensul celor indicate în petitul cererii.

Cu privire la contestația în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

Cu caracter preliminar și cu valoarea principială, Înalta Curte înțelege să arate că față de dispozițiile art. 318 alin. (1) al C. proc. civ. din 1865 ("Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare"), sunt necesare câteva precizări în legătură cu înțelesul noțiunilor de greșeală materială, respectiv de omitere din greșeală a cercetării unui motiv de modificare sau de casare.

În ce privește noțiunea de greșeală materială, o consecventă și solidă jurisprudență, precum și constante opinii doctrinare, au stabilit că greșeala materială la care se referă art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865 are în vedere erorile săvârșite de instanță în legătură cu aspectele de natură formală ale judecății, pentru a căror verificare nu este necesară reaprecierea probelor sau reexaminarea fondului cauzei, contestația în anulare nefiind, în sine, un mijloc de reformare a hotărârii atacate.

Tot astfel, greșeala materială avută în vedere de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865 nu trebuie să fie rezultatul modului în care instanța a înțeles să interpreteze un text de lege și nici al modului în care instanța a înțeles, în urma interpretării probelor administrate, să stabilească starea de fapt. De asemenea, nu intră în sfera noțiunii de greșeală materială nici situațiile în care instanța, atunci când a făcut aprecieri cu privire la fondul cauzei, ar fi omis unele date ori probe relevante sub aspectul soluționării pe fond a cauzei.

Pe de altă parte, au caracterul unor greșeli materiale, fiind susceptibile de a întemeia o contestație în anulare specială, acele situații în care greșeala privește, spre exemplu, respingerea eronată a unui recurs ca tardiv ori anularea lui ca netimbrat sau, în genere, asemenea motive de natură formală, adică, altfel spus, eroarea săvârșită să privească chestiuni de procedură, iar nu aspecte relevante în planul judecării pe fondul ei a cauzei.

În ce privește celălalt motiv care, în sensul prevederilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865, poate sta la baza unei contestații în anulare, respectiv ipoteza în care instanța de judecată, respingând recursul sau admițând-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, daci cel puțin unul dintre motivele de recurs, o jurisprudență și doctrină stabile în timp au arătat, între altele, că incidența acestui motiv de contestare în anulare poate fi reținută numai atunci când instanța nu a analizat motivul de recurs în cuprinsul hotărârii, iar nu și în cazul în care, grupând motivele în considerarea legăturii logico-juridice dintre ele, a optat pentru o examinare a lor împreună, iar nu pentru a răspunde în mod distinct fiecăruia dintre ele.

Tot astfel, se consideră că expresia "motiv de modificare sau de casare" nu se referă la argumentele, oricât de dezvoltate ar fi acestea, pe care părțile le-au subsumat și subordonat motivelor de recurs, ci exclusiv la motivele de recurs, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865 referindu-se, cu evidență, la motive, iar nu la simplele argumente.

Este relevant a se avea în vedere și că o contestație în anulare specială nu este admisibilă decât atunci instanța de recurs a omis din greșeală să analizeze un motiv al recursului, iar nu și atunci când necercetarea motivului reprezintă o opțiune deliberată și neechivocă a instanței, justificată de faptul că, în logica judecății, prin raportare la soluția pronunțată și la particularitățile cauzei, astfel cum acestea din urmă rezultă din considerentele deciziei, examinarea efectivă a unui motiv de recurs ori a mai multora nu mai apărea, în concret, ca necesară.

În fine, este în mod constant acceptat și că răspunsul la unele motive ori argumente poate fi și implicit, atâta vreme cât, în concret, se poate trage concluzia că rezolvarea dată acestora decurge în chip logic din cea oferită altora, la care instanța s-a referit în mod expres.

Prin raportare la aceste statuări cu caracter teoretic și general, prezenta instanță înțelege să procedeze la analiza contestației în anulare speciale formulate de reclamanții din prezentul proces, ținând seama de fiecare dintre motivele pentru care aceasta a fost exercitată.

a) În legătură cu motivul de contestație în anulare potrivit căruia instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs nr. 2.3 referitor la încălcarea dispozițiilor art. 292 și 295 din C. proc. civ. 1865 privind limitele devoluțiunii în apel.

Contrar celor afirmate de constatator, instanța de recurs nu doar că a analizat motivul de recurs în discuție, dar a făcut-o de o manieră expresă și neechivocă, întemeindu-se pe argumente ample care nu lasă nicio îndoială cu privire la examinarea acestui motiv al recursului.

Observă prezenta instanță, sub acest aspect, că în cuprinsul deciziei civile nr. 317/09 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au arătat, între altele, următoarele:

"Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 (în continuare, C. proc. civ.), Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au invocat, în esență: 1) încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) referitoare la limitele rejudecării; 2) încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 prin aplicarea regulilor specifice judecății în primă instanță, iar nu a celor privind judecata apelului; 3) încălcarea dispozițiilor art. 292 și art. 295 referitoare la limitele devoluțiunii în apel; 4) încălcarea dispozițiilor art. 377 și art. 378, potrivit cu care a intrat în puterea lucrului judecat soluția primei instanțe prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației pentru lipsa avizului serviciului juridic; 5) încălcarea principiului non reformatio in pejus consacrat de art. 296 teza a doua coroborat cu art. 315 alin. (5).

Criticile sunt nefondate.

II.1.1. Astfel, printr-o primă critică, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel din cel de-al patrulea ciclu procesual (în continuare, instanța de apel) a nesocotit limitele rejudecării trasate cu caracter obligatoriu prin decizia de casare nr. 1531/15.07.2020, prin care s-a dispus rejudecarea apelului cu privire la următoarele motive de nulitate absolută a donației care nu au fost analizate de către instanțele de fond și care, implicit, nu au format nici obiectul analizei instanței de recurs:

- încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950, întrucât pe anexele donației nu există mențiunile referitoare la numărul și data procesului-verbal de autentificare a donației, precum și la biroul care a efectuat autentificarea;

- acceptarea donației a fost anterioară actului de donație, cu încălcarea art. 814 alin. (2) din C. civ. de la 1864;

- lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă Sfatul Popular al Capitalei R.P.R.;

- acceptarea donației de către un organ de stat necompetent, prin raportare la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 11/1944.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ., pretins nesocotite de către instanța de apel, "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (…) (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată (…)".

Această normă de ordine publică, sancționată cu casarea în caz de neconformare a instanței de trimitere, reflectă organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărește asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice.

Alineatul (1) al textului de lege consacră regula potrivit cu care dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept și necesității administrării unor probe este obligatorie pentru instanța de fond (de apel sau prima instanță) care rejudecă procesul, ceea ce presupune că nu mai pot fi repuse în discuție aceste chestiuni, cu atât mai puțin nu li se poate da o altă rezolvare, întrucât ar echivala cu nesocotirea forței obligatorii și a autorității de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Cu referire la limitele rejudecării, potrivit alin. (3) al art. 315, astfel cum a fost în mod consecvent interpretat în plan doctrinar și jurisprudențial, rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, interpretare de principiu care a fost, de altfel, preluată expres în noua reglementare procesual civilă (în art. 501 alin. (3) din noul C. proc. civ.).

Aceasta semnifică faptul că, în limitele casării (totale sau parțiale), reluând judecata de la actul de procedură anulat (conform art. 315 alin. (2) și respectând dezlegarea deja dată în recurs, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În lumina acestor considerații cu valoare generală, se cuvine observat faptul că, prin decizia civilă nr. 1531 din 15 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în cel de-al treilea ciclu procesual, a fost casată în parte decizia nr. 1825A din 25 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și trimisă cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR, fiind menținute dispozițiile deciziei atacate privind respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Colecțiilor de Artă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de exercițiu, respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, respingerea capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a donației pentru lipsa intenției de a dona, în considerarea existenței autorității de lucru judecat, și respingerea cererii de intervenție accesorie formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

În cuprinsul considerentelor care au fundamentat decizia de casare, parțială, instanța supremă a reținut că instanța de apel a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 813 din C. civ. de la 1864, astfel că a admis recursul pârâtului Muzeul Național de Artă al României și a trimis cauza "pentru examinarea motivului de nulitate care nu a fost cercetat de instanța de apel, privitor la lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei", pentru considerentele expuse la analiza recursului reclamanților, analiză în cadrul căreia instanța de casare a reținut că "recurenții-reclamanți (...) nu au formulat veritabile critici de nelegalitate, ci au învederat, pentru ipoteza admiterii recursului declarat de pârâți, că instanța de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate", conchizând în sensul că, raportat considerentelor expuse care susțin soluția de admitere a recursurilor pârâților și "constatând că prin decizia menționată curtea de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate, Înalta Curte va admite și acest recurs, va casa, în parte, decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății privind cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei".

Așadar, limitele rejudecării, tranșate cu caracter obligatoriu și efect de lucru judecat, astfel cum au fost în mod clar și precis stabilite atât în dispozitivul deciziei de casare, cât și în cuprinsul considerentelor care au fundamentat și explicitat soluția de reformare parțială, sunt circumscrise exclusiv motivului de nulitate absolută reprezentat de lipsa avizului serviciului juridic.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, indicațiile date de către instanța de casare nu au fost nicidecum în sensul examinării "cu titlu exemplificativ" ori "cel puțin" a motivului anterior evocat, alături de alte cauze de nulitate absolută, precum cele enunțate în memoriul de recurs.

Aceasta întrucât, sfera motivelor de nulitate vizate de îndrumarea obligatorie din decizia de casare a fost limitată, în chip limpede și lipsit de orice echivoc, doar la cel de-al treilea motiv de nulitate invocat prin cererea introductivă, precizată ulterior, lipsa avizului în discuție constituind, împreună cu celelalte două motive de nulitate (nerespectarea formalităților aferente procedurii de autentificare a donației și lipsa formei autentice a procurii acordate de Sfatul Popular al Capitalei R.P.R. avocatului care a semnat donația în numele său), cauza juridică a demersului judiciar al reclamanților, înțeleasă ca fundament al pretențiilor afirmate de către aceștia.

Drept urmare, instanța de apel era obligată la a judeca numai în limitele casării parțiale, astfel că o eventuală extindere a devoluțiunii fondului și la alte motive de nulitate decât lipsa avizului serviciului juridic ar fi însemnat repunerea în discuție a chestiunilor dezlegate prin decizia de casare și, deci, înfrângerea în substanța lor a forței obligatorii și a autorității de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Altfel spus, judecarea de către instanța de apel doar a motivului de nulitate absolută, indicat explicit și limitativ prin decizia de casare, nu este decât rezultatul conformării întocmai la regulile imperative ale art. 315 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., critica recurenților fiind neîntemeiată".

Tot astfel, la pct. II.1.3 din decizia atacată cu prezenta contestație în anulare s-au arătat următoarele:

II.1.3. Critica de nelegalitate prin care s-a susținut încălcarea regulilor efectului devolutiv al apelului, consacrate de art. 292 și art. 295 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu ar fi fost legal învestită cu verificarea situației de fapt și a aplicării legii în ceea ce privește nulitatea pentru lipsa avizului serviciului juridic, este de asemenea nefondată.

Aceasta întrucât, devoluțiunea instanței de apel, în prezentul ciclu procesual, era incontestabil subordonată îndrumării obligatorii din decizia de casare, astfel că judecarea respectivului motiv de nulitate nu doar că nu îi era îngrădită instanței de apel, cum pretind recurenții ci, dimpotrivă, îi era imperativ impusă de regula instituită de art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.

De altfel, sub un alt aspect aflat în strânsă legătură cu criticile recurenților, se cuvine a fi observat și faptul că motivele de nulitate pretins a fi fost nelegal rămase nesoluționate (lipsa din anexe a mențiunilor obligatorii prevăzute de art. 33 din Decizia nr. 1827/1950, acceptarea donației anterior actului de donație și acceptarea donației de către un organ de stat necompetent) nu au fost invocate prin cererea de apel, ci doar prin întâmpinarea la apelul pârâților, aspect recunoscut în chiar memoriul de recurs.

Or, în privința primului motiv de nulitate (lipsa respectivelor mențiuni obligatorii din anexele la contractul de donație) care a fost, într-adevăr, menționat în cererea introductivă (pag. 9), subsumat nulității pentru nerespectarea formalităților aferente procedurii de autentificare a donației, reclamanții nu au criticat omisiunea cercetării lui, nici în cuprinsul apelului principal formulat, și nici printr-un eventual apel incident, dată fiind împrejurarea că pârâții au declarat, la rându-le, apel principal împotriva sentinței primei instanțe și, deci, exista riscul reformării acesteia și al înrăutățirii situației juridice a celor dintâi, astfel încât reclamanții aveau interes să iasă din pasivitate pentru a critica o atare omisiune".

Cele de mai sus trimit la certa concluzie că instanța de recurs a analizat amplu și clar, în considerentele deciziei sale, aspectele cu adevărat esențiale și decisive în legătură cu motivul de recurs privitor la încălcarea limitelor devoluțiunii de către instanța de apel, statuând că aceasta a procedat la rejudecarea cauzei cu respectarea limitelor stabilite de instanța de recurs în ciclul procesual anterior, adică în respectul prevederilor art. 315 C. proc. civ. 1865.

În aceste circumstanțe, împrejurarea că instanța de recurs nu ar fi analizat (cercetat) în mod expres, făcând o referire directă la acestea, și argumentele (pe care înșiși contestatorii le denumesc astfel în cuprinsul contestației în anulare, a se vedea f.9 pct. 15 din contestație) în cuprinsul cărora se arată că motivul de nulitate privitor la lipsa avizului serviciului juridic nu ar fi fost invocat în condiții procedurale înaintea instanței de apel, astfel încât aceasta să fi fost legal învestită cu cercetarea respectivului motiv de nulitate, apare ca lipsită de relevanță, din întregul corp de argumente afirmat de instanța de recurs rezultând cu claritate că cercetarea pe fondul său a acestui motiv de nulitate a donației era obligatorie întrucât fusese dispusă în mod neechivoc de către instanța de recurs în precedentul ciclu procesual.

Rezultă, așadar, că primul motiv al contestației în anulare este neîntemeiat și trebuie respins.

b) În legătură cu motivul de contestație în anulare potrivit căruia instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs nr. 4.2 și 4.3 privind nulitatea donației, prin raportare la încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 (lipsa mențiunilor referitoare la numărul și data procesului-verbal de autentificare a donației și la biroul care a efectuat autentificarea) și la încălcarea art. 814 alin. (2) C. civ. 1864.

Cu privire la acest motiv al recursului despre care se afirmă că nu ar fi fost cercetat de către instanța de recurs, contestatorii menționează în cuprinsul contestației în anulare că "Prin motivele de recurs nr. 4.2 și 4.3 au arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 33 din Decizia nr. 1827/1950 și art. 814 alin. (2) C. civ., subsumat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentația fiind cuprinsă în Secțiunile VI-B și VI-C din Recurs".

Astfel fiind, observă prezenta instanță că acest motiv de recurs, subsumat aceluia prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, a fost analizat în cuprinsul deciziei atacate cu prezenta contestație în anulare, instanța de recurs menționând în termeni clari, la pag. 39 alin. (4) din decizie, următoarele;

II.3. În continuare, examinând criticile recurenților subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Astfel, corect a avut în vedere instanța de apel, în privința cerinței legale în discuție, natura juridică și caracterul de aviz prealabil de a cărui existență depindea încheierea valabilă a donației, așa cum rezultă din interpretarea corelată a prevederilor Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ și al administrațiunii bunurilor donate sau testate Statului ori altor instituțiuni de drept public, precum și instituțiunilor de utilitate publică, ale Legii pentru organizarea corpului de avocați publici din 9 noiembrie 1938 și ale Decretului Marii Adunări Naționale nr. 173 din 27 aprilie 1949 pentru reglementarea funcționării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare și instituțiilor de stat, concluzionând mai apoi în sensul că toate aceste dispoziții legale au fost respectate, întrucât acceptarea donației s-a realizat în urma avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, din data de 28.05.1951, concretizat în viza aplicată pe decizia nr. 882 din 31.05.1951, prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donația soților Slătineanu și a stabilit la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donație, dând declarație de acceptare a donației în condițiile acestei decizii.

Înalta Curte reține, în acest sens, că avizul conform, obligatoriu, al Serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei R.P.R., impus de dispozițiile art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea Corpului de avocați publici, este obiectivat, neîndoielnic, în mențiunea "VIZAT – Șeful Oficiului juridic – semnătură olografă ilizibilă – 28-5-951" din cuprinsul ștampilei aplicate în partea din stânga-sus a deciziei nr. 882 din 31.05.1951.

Astfel cum rezultă cu forța evidenței din însăși lecturarea textului, sumar, al acestei mențiuni, avizul emană de la organul impus de lege, are un conținut inechivoc în privința manifestării de voință pozitivă din partea emitentului și, nu în ultimul rând, este prealabil încheierii contractului de donație, înțeles ca negotium, câtă vreme datează dinaintea emiterii deciziei nr. 882 din 31.05.1951 de acceptare în principiu a donației și, a fortiori, dinaintea încheierii contractului de donație, în august 1951.

Adaugă la lege și, prin consecință, sunt văduvite de suport juridic, criticile reclamanților-recurenți axate pe ideea că avizul trebuie materializat într-un "înscris de sine stătător, datat, numerotat, semnat și înregistrat în arhiva organului emitent, care cuprinde, în mod obligatoriu, o analiză și o concluzie cu privire la operațiunea avizată".

Aceasta întrucât, din chiar teza probatorie propusă de recurenți pentru înscrisurile noi administrate în recurs, rezultă că aserțiunea acestora nu se fundamentează pe o normă juridică, ci doar pe o "practică administrativă" la nivelul fostului Sfat Popular al Capitalei, contemporană perioadei în care s-a emis avizul litigios.

Distinct, însă, de lipsa temeiului juridic al susținerii analizate, se cuvine a fi observat aspectul că avizele depuse la dosar, drept elemente de comparație, sunt emise fie de Secțiunea Urbanistică, fie de Direcția de Arhitectură și Sistematizare din cadrul Sfatului Popular al Capitalei, așadar în domenii tehnice de specialitate în care complexitatea și specificitatea procesului de avizare pot fi de natură a recomanda forma documentului separat, în care se materializează operațiunea de avizare.

Nici diferenței semantice "aviz" - "vizat" nu-i poate fi atribuită semnificația juridică afirmată prin memoriul de recurs, întrucât, pe de o parte, legea nu impune vreo formulare în termeni sacramentali a conținutului avizului conform, iar, pe de altă parte, modalitatea sumară de redactare a opiniei manifestate de organul emitent nu golește de substanță avizul emis și, astfel, nu-l lipsește de valoarea juridică cerută imperativ de lege.

Contrar susținerilor recurenților, plasarea în timp a momentului avizării (28.05.1951), anterior emiterii deciziei nr. 882/31.05.1951, decurge în chip logic și absolut firesc din derularea procesului de avizare a actului juridic, fiind de subliniat caracterul eminamente "prealabil" al avizului conform.

Concluziv, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., circumscris motivului de nulitate absolută a donației pentru lipsa avizului serviciului juridic.

Restul criticilor expuse la pct. VI lit. B), C) și D) vizează motive de nulitate rămase greșit nesoluționate în opinia recurenților, iar rațiunile expuse la examinarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. se opun posibilității cercetării lor în prezenta cale de atac a recursului".

Cele de mai sus evidențiază cu claritate că în ce privește criticile expuse la pct. VI lit. B), C) și D) din cererea de recurs (în prezenta contestație în anulare interesând cele de la pct. VI lit. B) și C), neanalizarea pe fondul lor a acestora nu reprezintă o omisiune pe care instanța de recurs să o fi săvârșit din greșeală, ci o opțiune juridică deliberată, considerându-se că cercetarea acestora pe fondul lor nu mai apare ca necesară prin raportare la celelalte dezlegări făcute, în precedent, prin considerentele deciziei: ".... iar rațiunile expuse la examinarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. se opun posibilității cercetării lor în prezenta cale de atac".

Ținând seama de această statuare a instanței de recurs și, totodată, având în vedere cele deja arătate în cuprinsul deciziei de față în sensul că motivul de contestație în anulare specială întemeiat pe necercetarea unui motiv de recurs nu poate atrage admiterea contestației atunci când necercetarea respectivului motiv constituie o opțiune deliberată a instanței de recurs, justificată de specificul soluției pronunțate cu privire la întregul recurs ori, după caz, cu privire la dezlegarea dată altor motive de recurs, iar nu o simplă omisiune neintenționată, adică săvârșită din greșeală, rezultă că, în chip evident, și acest motiv al contestației în anulare este neîntemeiat.

c) În legătură cu motivul de contestație în anulare potrivit căruia dezlegarea dată prin hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale.

Cu privire la acest motiv al contestației în anulare, contestatorii au arătat următoarele:

"În concret, instanța de recurs nu a dat efect recunoașterilor MNAR în sensul că la dosarul cauzei nu se află avizul acceptării donației de către serviciul juridic al donatarului, impus de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944 și că niciunul dintre pârâți nu a făcut dovada existenței sale.

Instanța de recurs, dintr-o eroare materială, nu a observat recunoașterea MNAR în sensul că, la dosarul cauzei nu se regăsește avizul serviciului juridic - condiție de valabilitate a Donației cu privire la care reclamanții au arătat că nu este îndeplinită, ci a reținut în mod contrar că avizul ar fi fost reprezentat de o ștampilă;

Această greșeală materială, constând în omisiunea unor date importante care se regăseau la dosarul cauzei, a condus la greșita dezlegare a Motivelor de recurs nr. 3.2. și 4.1. prin care reclamanții au arătat că Donația nu a fost avizată de serviciul juridic.

Prin motivele de recurs, reclamanții au arătat că "viza" aplicată pe Decizia nr. 882/31.05.1951 nu poate fi calificată drept avizul serviciului juridic al donatorului (impus prin art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944), astfel că acceptarea Donației nu a fost avizată, Donația fiind nulă absolut ca urmare a nerespectării condiției instituite de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944.

Prin concluziile scrise depuse de MNAR, MNAR a recunoscut că la dosarul cauzei nu există avizul serviciului juridic, impus de art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1944 și art. 82 pct. 5 din Legea pentru organizarea corpului de avocați publici - pag. 7 și 8 din Concluziile scrise depuse de MNAR.

Instanța de recurs, dintr-o eroare materială, nu a observat recunoașterea MNAR în sensul că, la dosarul cauzei nu se regăsește avizul serviciului juridic, ci a reținut în mod contrar că avizul ar fi fost reprezentat de o ștampilă".

Față de aceste particularități ale erorii cu privire la care contestatorii susțin că ar fi fost săvârșită de către instanța de recurs, prezenta instanță înțelege a arăta că afirmata eroare la care contestatorii se raportează nu corespunde, prin niciunul dintre elementele ei caracteristice, exigențelor pe care art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 1865 le impune.

Astfel cum s-a menționat deja în partea de început a considerentelor de față, au vocația de a conduce la admiterea unei contestații în anulare speciale numai acele erori care privesc aspecte de natură formală ale judecății, iar nu și eventualele erori care, neavând acest caracter, tind să pună în discuție modalitatea în care pricina a fost judecată pe fondul ei, prin raportare la modul de interpretare și aplicare a legii de către instanță ori sub aspectul stării de fapt stabilite în urma aprecierii probelor administrate sau al felului și măsurii în care ar fi fost valorificate în proces anumite susțineri sau chiar recunoașteri ale părților, relevante sub aspectul soluționării pe fond a cauzei.

Or, prin prezenta contestație în anulare tocmai către această din urmă situație se tinde, în condițiile în care contestatorii nu invocă existența unei erori materiale care să vizeze aspecte de natură formală, procedurală, ale cauzei, ci chestiuni care țin de fondul judecății.

Cele de mai sus trimit, așadar, la concluzia că nici acest motiv al contestației în anulare nu poate atrage admiterea căii de atac declarate împotriva deciziei pronunțate în recurs.

Față de toate cele ce precedă, se va respinge, prin raportare la prevederile art. 318 C. proc. civ. 1865, prezenta contestație în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii A., B., C., D., E., F. și G. împotriva deciziei nr. 317 din 9 februarie 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2012.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2022.