ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Neamț la data de 13 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. nulitatea absolută a șapte contracte încheiate de pârâți în formă autentică, un contract de donație și șase contracte de vânzare-cumpărare.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 184 din 01 aprilie 2019, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A., B. și C., invocate de pârâții D., E., F. și G.; a respins ca nefondată excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea acțiunii, invocată de aceeași pârâți; a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de aceeași pârâți; a respins ca nefondată acțiunea prin care reclamanții A., B. și C. au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.06.1993, a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.1995, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.1995 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.03.1997. La data de 09.07.2019 petenta N. a solicitat completarea dispozitivului acestei hotărâri cu dispoziția privind transferarea din contul expertului tehnic O. în contul său a sumei de 1500 RON, care în speță a fost achitată cu titlu de onorariu de expert. Prin sentința nr. 489 din 30 septembrie 2019, Tribunalul Neamț, secția 1 civilă și de contencios administrativ a admis cererea formulată de petenta N.;

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 834 din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția 1 civilă a admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 184 din 01 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Neamț; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea; a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x/23.06.1993; a menținut restul dispozițiilor referitoare la respingerea ca nefondată a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților A., B. și C., invocate de pârâții D., E., F. și G., respingerea ca nefondată a excepției lipsei de interes a reclamanților în formularea acțiunii, invocată de aceeași pârâți, la respingerea ca nefondată a excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de aceeași pârâți, la respingerea acțiunii prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.1995, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.1995 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.03.1997; a obligat intimații K., L. și M. la plata sumei de 7.601,32 RON către apelanții A., B. și C. reprezentând cheltuieli de judecată aferente primei faze procesuale constând în taxă de timbru aferentă contractului de donație autentificat sub nr. x/23.06.1993 în sumă de 6201,32 RON, onorariu de avocat fond în suma de 700 redus proporțional cu soluția de admitere în parte a cererii, 700 de RON reprezentând onorariu de expert redus proporțional cu soluția de admitere în parte a cererii; a obligat intimații K., L. și M. la plata sumei de 3.100,86 RON către apelanții A., B. și C. reprezentând cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului constând în taxă de timbru aferentă contractului de donație autentificat sub nr. x/23.06.1993; a obligat apelanții A., B. și C. la plata către intimații K., L. și M. la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel respectiv onorariu de avocat astfel cum a fost redus proporțional cu soluția de admitere în parte; a compensat sumele datorate reciproc de părți cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat intimații K., L. și M. la plata sumei de 10.202,18 RON către apelanții A., B. și C..

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., criticând-o pentru nelegalitate. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, iar subsidiar, casarea în parte a deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă și a sentinței civile nr. 184 din 01 aprilie 2019 a Tribunalului Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanțe. În dezvoltarea motivelor de recurs, au fost expuse următoarele critici: - cu referire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19.01.1995, transcris sub nr. x din 19.01.1995, prin care P. a vândut lui F. suprafața de 3630 mp situat în str. x, instanța de apel a menținut soluția de respingere a acțiunii cu privire la acest contract, dar nu pentru raționamentul primei instanțe, ci pentru considerente proprii, context în care hotărârea este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 478 și art. 479 din C. proc. civ., depășind limitele învestirii în contextul în care a procedat la înlocuirea considerentelor hotărârii atacate fără sa fie învestită în condițiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., considerente care sunt potrivnice interesului procesual al reclamanților ca titulari ai apelului; - încălcând principiul echității procedurilor, al egalității de arme, principiul previzibilității și cel al predictibilității, instanța de apel le-a agravat situația în propriul apel aducând în discuție alte considerente decât cele ale hotărârii apelate cu încălcarea dispozițiilor art. 481 din C. proc. civ., context în care sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Cu titlu de exemplu, s-a referit la teoria proprietarului aparent conform cu care P. este calificat drept un proprietar aparent, eroare comună asupra calității de proprietar în care s-ar fi aflat cumpărătorii Q., redefinirea noțiunii de cumpărător pe risc, excepțiile prevăzute de art. 36 pct. 1 și art. 38 din Legea nr. 7/1996 și excepția prescrierii dreptului la acțiunea în rectificare. - în ipoteza în care curtea de apel s-ar fi considerat învestită cu un apel atât asupra dispozitivului și implicit asupra considerentelor hotărârii atacate, apreciind greșite considerentele primei instanțe, ar fi trebuit să admită apelul, să rejudece cauza și să procedeze la indicarea considerentelor pe care le-ar fi apreciat oportune. Or, respingând apelul cu privire la contractul nr. x/1995, a menținut soluția, însă a schimbat considerentele, consecința fiind contrarietatea dintre dispozitiv și considerente, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - expunerea unor considerente și concluzia trasă pe baza lor, neagă logica raționamentului juridic, motivarea hotărârii fiind confuză, incoerentă și contradictorie, fapt ce atrage nulitatea deciziei pentru încălcarea dispozițiilor procedurale ale art. 425 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - cu referire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.01.1995, hotărârea atacată este nelegală și prin raportare la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 7 și 8 din C. proc. civ. în contextul în care ignoră autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 251/22.03.2012 și efectul retroactiv al nulității, instanța făcând o greșită aplicare a teoriei proprietarului aparent și a principiului nemo plus ad alium transferre potest quam ipso habet; - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii cu privire la cauza ilicită sancționată cu nulitatea absolută de art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1864, refuzând să aplice decizia nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție cu referire la existența unor uzanțe cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești; - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului error communis tacit jus și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1080, art. 1898 și art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864, cât și a dispozițiilor Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, nesocotind de asemenea conținutul juridic și efectele cumpărării pe risc astfel cum sunt consacrate de lege, de doctrină și practica judiciară; - cu toate că în cuprinsul motivării, instanța de apel a indicat principiul conform căruia nulitatea absolută pentru cauza ilicită implică analiza relei-credințe a ambilor contractori, cu referire la vânzătorul P., instanța de apel a calificat juridic pe vânzător drept proprietar aparent, ignorând autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 251 din 22.03.2012, aspect care atrage casarea deciziei în raport de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. - instanța de apel a nesocotit principiul efectelor retroactive ale nulității titlului de proprietate atunci când a constatat nulitatea absolută a contractului de donație. Astfel, dacă în referire la contractul de donație pe care l-a desființat pe ideea că donatorul P. nu a fost niciodată proprietar în considerarea celor statuate prin decizia nr. 251/22.03.2012, atunci când a analizat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1993, în care P. apare ca vânzător, instanța i-a atribuit calitatea de proprietar aparent în condițiile în care premisele juridice ale ambelor acte de dispoziție sunt absolut identice; - în măsura în care instanța ar fi dat eficiență autorității de lucru judecat, cât și a efectelor juridice ale nulității care se produc nu numai pe viitor, ci și pentru trecut, concluzia era în sensul că P. nu a fost niciodată proprietar, situație în care devine incident principiul nemo plus ad alium transferre potest quam ipso habet, fapt care atrage nulitatea absolută a contractului; - s-a aplicat în mod greșit principiului aparenței de drept a vânzătorului P., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - chiar în ipoteza aplicării teoriei aparenței de drept a vânzătorului P., autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 251 din 22.03.2012, dar și efectul retroactiv al nulității titlului de proprietate desființat prin aceeași decizie, nu permit atribuirea calității de proprietar aparent lui P., calificare juridică făcută în apel. Prin urmare, acesta rămâne un vânzător de rea-credință, câtă vreme el sau familia acestuia nu au avut un drept asupra terenului vândut. - teoria aparenței de drept a fost aplicată și interpretată și prin raportare la cumpărătorii intimați Q., beneficiarii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1995, atunci când instanța a încercat să consolideze situația juridică precară a intimaților Q., fără să fie îndeplinite condițiile legale ale principiului error communis facitits, de care intimații nu s-au prevalat; - cu privire la pretinsele uzanțe în raport de care a fost validat contractul de vânzare-cumpărare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ. - uzanțele/obiceiul locului se aplică atunci când legea dispune, cum este cazul art. 971 alin. (2) din C. civ. de la 1864 sau art. 603 și art. 1266 alin. (2) din noul C. civ.. Dacă la nivelul anului 1995 ar fi existat uzanțe specifice conform cărora procesul-verbal era considerat titlu valabil, după cum a menționat instanța de apel, aceste uzanțe ar fi trebuit să fie cel puțin recunoscute unanim la nivel de practică judiciară sau la nivel doctrinar, context în care aprecierile instanței nu au avut suport legal și au venit în contradicție cu statuările deciziei nr. 1/1997. - în măsura în care părțile și notarul instrumentator ar fi practicat această uzanță, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1993, înstrăinarea s-ar fi făcut cu rezerva din partea cumpărătorilor că înțeleg să cumpere pe risc în lipsa actelor de proprietate. Or, validând contractul pe baza unor uzanțe inexistente, judecătorul a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a aplicat greșit legea. - instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1080 și art. 1898 din C. civ. de la 1864 nesocotind conținutul juridic al bunei-credințe și efectele cumpărării pe risc astfel cum sunt consacrate de doctrina și practica judiciară. Astfel, instanța a avut în vedere doar art. 1899 alin. (2) din C. civ. și nu dispozițiile art. 1898 din același cod câtă vreme cumpărând pe riscul lor și în lipsa actelor de proprietate, dobânditorii nu au avut convingerea că tranzacționează cu adevăratul proprietar, aspect care confirmă neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 1080 din C. civ. și a cerințelor art. 1898 și art. 1080 din același cod, fiind cumpărători de rea-credință. - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii cu privire la cauza ilicită sancționată cu nulitatea absolută de art. 966 și art. 968 din C. civ. în sensul în care, deși a reținut că nulitatea este atrasă când ambele părți ale contractului sunt de rea-credință, a analizat doar poziția subiectivă a cumpărătorilor, ignorând faptul că vânzătorul a fost de rea-credință, după cum rezultă din decizia nr. 251 din 22.03.2012; - desființarea actului se impunea cu atât mai mult cu cât frauda asupra intereselor și drepturilor legitime ale recurenților s-a produs prin abuzul autorităților publice (Comisia Locală și Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991, părți în cauza soluționată prin deciziei nr. 251/22.03.2012) care au emis adeverința de proprietate falsului proprietar cu încălcarea Legii nr. 18/1991; - instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996 în condițiile în care prin înscrierea contractelor în cartea funciară părțile nu se puteau prevala de buna-credință pe baza dispozițiile anterior menționate, atâta timp cât buna-credință se analizează în raport cu data încheierii actului; - au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 7 și 8 din C. proc. civ. și cu privire la greșita interpretare și aplicare a legii și în privința contractelor subsecvente nr. x/16.05.1994, nr. x/16.05.1994, nr. x/16.05.1994 și nr. 598/17.08.1995, încheiate în baza contractului de donație constatat nul, cât și în privința contractului subsecvent nr. x/19.03.1997, încheiat în baza contractului nr. x/1993; - instanța de apel a reiterat argumentele privind credința legitimă și uzanțele aplicate în perioada 1994-1997, indicate cu referire la contractul nr. x/1995, făcând o greșită aplicare și interpretare a legii, intimații nefiind de bună-credință, neputând beneficia de eroare comună și invincibilă sau de așa-zisă uzanță. - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii când a considerat că deși actul de donație a fost desființat subdobânditorii sunt protejați de sancțiunea anularii actului lor prin raportare la art. 36 pct. 1 și art. 38 din Legea nr. 7/1996, ignorând relația juridică dintre actul de donație ca act principal și actele subsecvente pe care le analizează de sine stătător. Astfel, intimații nu se puteau prevala de aceste dispoziții în condițiile în care instanța a dispus deja constatarea nulității absolute actului ce a stat la baza contractelor subsecvente, acțiunea în rectificare fiind Imprescriptibilă, conform cu art. 37 din Legea nr. 7/1996. - instanța de apel a ignorat caracterul subsidiar al acțiunii în rectificare care poate fi exercitată și ulterior admiterii acțiunii de fond. Jurisprudența a statuat că acțiunea în rectificare fondată pe desființarea titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea are ca scop să pună de acord starea tabulară cu situația juridică reală a imobilului, acțiunea având caracter subsidiar este grefată pe o acțiune având ca obiect constatarea nulității; - în mod greșit a reținut instanța de apel că înscrierile în cartea funciară efectuate în 2001 apar ca o excepție de la desființarea contractelor, fără ca dispozițiile legale care recunosc asemenea efecte să fi intrat în vigoare, nelegalitatea deciziei fiind atrasă prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. - înscrierile ulterioare în cartea funciară a contractelor subsecvente, ce au avut la bază contractul de donație declarat nul, cât și a contractului subsecvent nr. x/1997, nu au efecte constitutive de drepturi, dobândirea drepturilor prin înscrierea în cartea funciară, aplicație a publicității reale, nefiind încă în vigoare. Astfel, principiul dobândirii drepturilor reale prin înscrierea în cartea funciară este consacrat de art. 557 alin. (4) și art. 885 din noul C. civ., însă, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de aplicare a C. civ., art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 și art. 886 din C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate teritorial administrativă, fără ca în prezent aceste lucrări să fie finalizate. Drept urmare, devin incidente dispozițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, conform cu care până la finalizarea lucrărilor de cadastru, înscrierile în cartea funciară se fac numai pentru opozabilitate, fără ca înscrierea să valideze dreptul sau actul înscris, conform cu art. 20 alin. (3) din noul C. civ., dispoziții legale care au fost ignorate de instanță. În privința contractelor subsecvente, instanța a făcut o greșită aplicare atât a principiului nemo plus ad alium transferre potest quam ipso habet, cât și a principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, câtă vreme subdobânditorii au cumpărat pe riscul lor și în lipsa actelor de proprietate ale autorului originar; - instanța de apel a ignorat faptul că sancțiunea nulității contractelor subsecvente nu poate fi înlăturată nici prin aplicarea dispozițiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 247/2005, având în vedere faptul ca intimații au cumpărat terenurile în litigiu în baza unui proces-verbal eliberat în baza Legii nr. 18/1991 și nu în baza unui titlu de proprietate astfel cum impune art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, nici unul neavând credința că cel de la care au dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a putea transmite proprietatea conform art. 1898 din vechiul C. civ., făcând referire la deciziile nr. 517/2007, nr. 1216 din 11.11.2008 și nr. 743/2012 ale Curții Constituționale. Recurenții-reclamanți au arătat că motivele de nelegalitate privind greșita aplicare și interpretare a legii cu referire la încălcarea autorității de lucru judecat, efectele nulității absolute, la cauza ilicită, la lipsa obiectului juridic al contractelor vizează și sentința nr. 84/1.04. 2019 a Tribunalului Neamț. În drept, au fost invocate art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La data de 10 aprilie 2020 (data depunerii prin poștă electronică), în termenul legal, intimații-pârâți F., G., D. și E. au depus întâmpinări în cuprinsul cărora au invocat pe cale de excepție, nulitatea recursului, iar în subsidiar, pe de o parte, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019 a Curții de Apel Bacău, iar pe de altă parte, admiterea recursului în sensul modificării deciziei atacate în sensul menținerii contractului de donație nr. x/1993. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Totodată, au solicitat respingerea recursului declarat de aceleași părți împotriva sentinței nr. 184 din 1 aprilie 2019 a Tribunalului Neamț. În susținerea excepției nulității recursului, au arătat că cererea de recurs, comunicată la data de 13 martie 2020, a fost depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție și nu la Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, sub sancțiunea nulității absolute, iar motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., cerință de formă prevăzută sub aceeași sancțiune. La data de 19 mai 2020 (data depunerii la oficiul poștal), recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinări în cuprinsul căruia au solicitat respingerea ca nefondată a excepției nulității recursului. în combaterea excepției, au susținut că recursul a fost depus la instanța care a pronunțat decizia recurată, precum și faptul că au adus critici hotărârii atacate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs. La data de 9 iunie 2020 (data depunerii la oficiul poștal), cu depășirea termenului legal, intimații-pârâți K., L. și M. au depus întâmpinare în cuprinsul căreia au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La data de 01 iulie 2020 (data depunerii la oficiul poștal), recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-pârâți K., L. și M..

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09 decembrie 2020, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți F., G., D. și E., a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B., A. și C. împotriva deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019, pronunțată Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 10 februarie 2021, C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: 1. Dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., la care recurenții se referă în primul motiv al recursului lor, consacră, într-adevăr, dreptul părților interesate de a supune controlului judiciar exclusiv considerentele unei hotărâri, atunci când prin acestea s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Aceste dispoziții legale au în vedere situația în care deși partea este mulțumită de soluția cuprinsă în dispozitiv, se consideră totuși vătămată de unele dezlegări, aserțiuni ori constatări făcute prin considerente, caz în care obiect al căii de atac îl constituie exclusiv respectivele considerente. Această situație procesuală nu este însă prezentă în cauza de față, câtă vreme prin cererea lor de apel reclamanții au criticat în totul hotărârea primei instanțe, formulând în contra ei critici de nelegalitate și de netemeinicie atât cu privire la soluție, cât și cu privire la considerentele care susțin soluția. În aceste circumstanțe, instanța de apel avea dreptul legal de a face un examen de ansamblu al sentinței, ținând seama de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, de apărările pârâților, precum și de criticile formulate prin cererea de apel. Dintr-o asemenea perspectivă, nu s-ar putea considera că instanța de apel ar fi încălcat limitele învestirii sale, surprinzând părțile prin evocarea pentru întâia oară în decizia sa a unor teze juridice noi ori a unor chestiuni de drept care, esențiale fiind în planul judecății, făceau parte din categoria acelora cu privire la care, subsumat exigențelor ce derivă din asigurarea dreptului părților la un proces echitabil, la contradictorialitate și la apărare, ar fi trebuit să fie în prealabil puse în discuția părților în virtutea prevederilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ. și, totodată, sub semnul respectării regulii afirmate de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Referirile pe care instanța de apel le face la noțiunea de proprietar aparent, la eroarea comună asupra calității de proprietar, la înțelesul noțiunii de cumpărător pe risc sau la unele situații prevăzute de art. 36 pct. 1 și art. 38 din legea nr. 7/1996 nu reprezintă, prin raportare la limitele de ansamblu ale învestirii sale și la problematica juridică destul de complexă ridicată de prezentul proces, aspecte juridice străine de judecată sau de soluția cuprinsă în dispozitiv ori de limitele învestirii instanței prin cererile și apărările părților. Dimpotrivă, ele apar ca dezlegări care se integrează logic și coerent în raționamentul de care Curtea de apel a uzat pentru a justifica soluția dată căii de atac. Contrar celor afirmate de recurenți, în ce privește la elementele care țin de argumentarea juridică a soluției,atunci când ele sunt o consecință a limitelor în care instanța este învestită de către părți, nu s-ar putea considera că acestea trebuie, în prealabil, puse în discuția părților, Dacă s-ar întâmpla astfel, instanța și-ar devoala raționamentul juridic anterior deliberării și redactării hotărârii, punându-se în situația de a se antepronunța, iar aceasta ar face ca judecătorul să devină incompatibil, în sensul prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ. Punerea în discuția părților, în prealabil, a unor chestiuni de fapt sau drept rămâne o obligație a instanței doar atunci când este vorba despre elemente esențiale ale judecații, adică despre acelea care determină cadrul procesual ori care au, în concret, semnificația unor elemente ce ar putea conduce la implicații majore asupra judecății, în sensul prevederilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. Când însă este vorba despre simple argumente juridice subsumate unor susțineri sau apărări deja formulate, cu privire la care instanța are obligația de a răspunde, punerea lor în discuția părților nu mai este necesară, după cum, în același spirit, nu s-ar putea considera nici că evocarea lor în considerentele hotărârii ar depăși limitele de învestire a instanței. Reținând, așadar, pertinența referirilor pe care instanța de apel le-a făcut în motivarea deciziei sale, conchide Înalta Curte că nefondat susțin recurenții că instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii sale, că ar exista o schimbare nelegală a considerentelor sau că ne aflăm într-o situație de contrarietate între dispozitiv și considerente, astfel încât să fie incidente, după caz, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv 6 C. proc. civ. 2. Nefondat este și motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel a formulat considerente contradictorii și incoerente cu privire la soluția dată în analiza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.11.1995, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Pentru a-și argumenta acest motiv de recurs, recurenții extrag disparat anumite statuări ale instanței de apel, fără însă a ține seama de raționamentul juridic de ansamblu de care instanța a uzat și fără a corela într-o suficientă măsură tezele juridice și argumentele principale care articulează acest raționament, conferindu-i substanță și forță persuasivă. Observă Înalta Curte că teza juridică majoră pe care instanța de apel a avut-o în vedere este aceea potrivit căreia în cazul vânzării-cumpărării, nulitatea absolută sau, după caz, relativă a actului de înstrăinare intervine în funcție de buna sau reaua-credință a părților la momentul încheierii actului, concluzionând că pentru a putea fi angajată nulitatea absolută este necesar ca ambele părți, adică atât vânzătorul, cât și cumpărătorul, să fie de rea-credință la încheierea contractului. În aceste circumstanțe, împrejurarea că potrivit celor stabilite de prima instanță și de cea de apel, cumpărătorii din contractele de vânzare-cumpărare în litigiu au fost de bună-credință înlătura, prin ea însăși, posibilitatea de a se mai constata nulitatea absolută a acestor contracte, cerută de reclamanți prin cererea de chemare în judecată. Pe cale de consecință, nefiind dovedită reaua-credință a cumpărătorilor, devenea irelevant a se mai cerceta inclusiv dacă vânzătorii au fost sau nu de rea-credință la momentul încheierii contractelor. Integrate, așadar, raționamentului de ansamblu al instanței de apel și înțelese unele prin altele, în conexiune logică, subordonată tezei juridice principale, afirmațiile criticate de recurenți nu ar mai putea fi considerate contradictorii sau incoerente. 3. Fără temei susțin recurenții că instanța de apel a ignorat decizia civilă nr. 251/22.03.2012 a Tribunalului Neamț și efectul retroactiv al nulității, făcând o greșită aplicare a regulilor cu privire la proprietarul aparent și a principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuși. Astfel cum încă prima instanță a reținut, prin decizia civilă nr. 251/22.03.2012 a Tribunalului Neamț s-a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x/16.02.1998 emis în favoarea lui P., argumentul esențial care a stat la baza constatării nulității fiind acela că actul de vânzare-cumpărare încheiat la 06.08.1934 în favoarea lui P. și R., deși are aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate către cumpărătorii S., nu a fost înscris în registrele de transcripțiuni, astfel că nu i-a putut fi opus lui T., care dobândise același teren de la aceeași vânzătoare printr-un act de vânzare-cumpărare ulterior (din 19.11.1934), dar care fusese înscris în registrele de transcripțiuni. Or, prin evocata decizie civilă nu se fac dezlegări cu privire la soarta juridică a contractelor a căror nulitate absolută se solicită a fi constatată în prezentul proces, astfel încât să poată fi reținută autoritatea de lucru judecat a deciziei în procesul de față. Referirea la vânzătorul P. ca proprietar aparent, făcută de instanța de apel, are în vedere faptul că la data încheierii de către acesta a contractelor în litigiu calitatea lui de proprietar își avea temei în existența adeverinței de proprietate și a procesului-verbal de punere în posesie emise în favoarea lui conform Legii nr. 18/1991, deși încă nu era titularul unui titlu de proprietate emis în baza aceleiași legi. Prin urmare, "aparența" de proprietate adusă în discuție de către instanța de apel ținea seama de această realitate juridică, fără însă ca aceasta să însemne că s-ar încălca, direct sau indirect, statuări sau dezlegări cuprinse în decizia civilă nr. 251/2012 a Tribunalului Neamț. Împrejurarea că în considerentele acestei din urmă decizii se afirmă că actul sub semnătură privată din 06.081934 nu a produs transferul terenului de la vânzătoarea U. la cumpărătorii S. și că acest act ar reprezenta în fapt un antecontract de vânzare-cumpărare nu poate fi considerată ca având valoarea unei dezlegări care să se impună cu autoritate de lucru judecat sub aspectul soluției ce trebuie dată nulității absolute solicitate de reclamanți în prezentul proces. Nu este, deci, întemeiată susținerea recurenților privitoare la necesitatea casării deciziei din apel prin raportare la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Faptul că prin efectul deciziei civile nr. 251/2012 a Tribunalului Neamț P. nu mai poate fi considerat proprietar al terenului pentru care titlul de proprietate i-a fost declarat nul, nu este de natură a atrage, prin el însuși, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din litigiul de față, protecția pârâților cumpărători fiind asigurată, astfel cum prima instanță și cea de apel au arătat, în virtutea bunei lor credințe și în corelație cu imperativul garantării securității circuitului juridic civil. 4. Eronat afirmă recurenții și că este nelegală modalitatea în care instanța de apel a aplicat principiul aparenței în drept în cazul vânzătorului P., precum și în cazul cumpărătorilor Q.. Astfel cum înșiși recurenții menționează, una dintre condițiile cerute pentru ca acțiunea acestui principiu să fie reținută este ca cel aflat în eroare să fie de bună-credință. Cum bine a reținut însă instanța de apel, unul dintre principiile majore ale dreptului civil, întemeiat pe dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ. 1864, este acela că buna-credință se prezumă, partea care afirmă că o alta a fost de rea-credință având obligația de a răsturna această prezumție legală, dovedind că, în concret, a existat rea-credință. În cauză, reaua-credință a părților contractante este afirmată de reclamanți în considerarea faptului că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare încă nu fusese emis titlu de proprietate în favoarea lui P., acesta beneficiind doar de adeverință de proprietate și proces-verbal de punere în posesie. Or, sub acest aspect bine a arătat instanța de apel că în perioada respectivă exista practica (în acest sens trebuind înțeles termenul de "uzanță") de a se încheia, inclusiv în formă autentică, contracte de vânzare-cumpărare în care dreptul de proprietate al vânzătorului era considerat dovedit prin raportare la adeverința de proprietate și la procesul-verbal de punere în posesie emise de autoritatea administrativă în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Deși, cu evidență, dovada desăvârșită a dreptului de proprietate, în sensul acestei legi, era reprezentată de emiterea titlului de proprietate, întârzierile foarte mari ale autorităților publice în emiterea titlurilor de proprietate au determinat persoanele cu vocație la reconstituire să procedeze la încheierea de acte juridice transmisive de proprietate chiar anterior emiterii titlurilor, în baza adeverințelor de proprietate și a proceselor-verbale de punere în posesie. O asemenea practică își avea justificare în faptul că, pe de o parte, persoanele îndreptățite la reconstituire nu se aflau în culpă pentru emiterea cu întârziere a titlurilor de proprietate, aceasta aparținându-le autorităților administrative, iar pe de altă parte că persoanele îndreptățite la reconstituire își doreau să se bucure cât mai grabnic și mai deplin de un drept care făcuse deja obiectul unei nedreptăți istorice, fiind uzurpat de regimul comunist. Dintr-o asemenea perspectivă și în considerarea unor asemenea rațiuni trebuie înțeleasă practica încheierii unor acte juridice transmisive de proprietate anterior emiterii titlurilor de proprietate, fructificându-se valoarea juridică a adeverințelor de proprietate și a proceselor-verbale de punere în posesie, deși aceasta nu era egală cu aceea a titlurilor de proprietate propriu-zise. Astfel fiind, referirile făcute de instanța de apel la "proprietarul aparent" trebuie înțelese ca vizând acest tip de precaritate a titlului înstrăinătorilor din prezentul proces, iar nu o deficiență a titlului lor rezultată din situația juridică a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 06.08.1934, sus-evocat, astfel cum a fost aceasta relevată prin decizia civilă nr. 251/2012 a Tribunalului Neamț. Tot astfel și numai între aceste limite trebuie înțeleasă și clauza cuprinsă în contractele de vânzare-cumpărare în care se afirmă că dobânditorii cumpără terenul pe riscul lor, instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, apreciind în mod corect care este sensul acestei afirmații, în condițiile în care titlul de proprietate nu era încă emis. Cu privire la critica potrivit căreia instanța de apel și-a depășit atribuțiile constituționale atunci când s-ar fi referit la uzanța constând în încheierea de acte autentice notariale cu privire la terenuri în legătură cu care nu fusese încă emis titlu de proprietate conform Legii nr. 18/1991, ci doar adeverință de proprietate și proces-verbal de punere în posesie, observă Înalta Curte că recurenții denaturează sensul pe care instanța de apel l-a atribuit acestei noțiuni. Instanța de apel s-a referit, evocând statuările primei instanțe, la "practica notariatelor de la data încheierii fiecărui contract în parte" , iar nu la uzanțe în înțelesul lor de obicei statornicit de mult timp și care, în anumite condiții, poate dobândi calitatea de izvor de drept. În concluzie, nu există o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești pe care să o fi săvârșit instanța de apel, astfel încât să fie justificată casarea deciziei în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., după cum nu poate fi reținută interpretarea sau aplicarea greșită a legii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 5. Neîntemeiat este și motivul de recurs prin care se afirmă că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1080 și 1898 C. civ. 1864, nesocotind conținutul legal al bunei credințe și efectele cumpărării pe risc astfel cum sunt consacrate de doctrina și practica judiciară. Contrar celor afirmate de recurenți, existența adeverinței de proprietate și a procesului-verbal de punere în posesie cu privire la terenurile tranzacționate evidenția îndeajuns de credibil, chiar dacă nu desăvârșit, vocația titularilor la reconstituirea în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenurilor menționate în respectivele înscrisuri. Astfel cum a arătat și instanța de apel, nu se poate ignora că adeverința de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie erau acte emise de autorități ale statului în cadrul unei proceduri legale, emiterea lor fiind nu doar rezultatul, ci și condiționată de efectuarea unor verificări în urma cărora se desprindea concluzia că reconstituirea dreptului de proprietate are susținere legală și probatorie, în acord cu exigențele impuse de dispozițiile legale în materie. Așa fiind, eronat afirmă recurenții că dobânditorii ar fi fost de rea-credință la încheierea contractelor deoarece nu ar fi avut convingerea că tranzacționează cu adevăratul proprietar, ceea ce ar răsturna și prezumția de bună-credință instituită prin prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ. 1864. În ce privește referirea din contracte la cumpărarea pe riscul dobânditorilor și la valoarea ei de renunțare voluntară la protecția legală, Înalta Curte a evocat deja mai sus care sunt limitele între care trebuie înțeleasă, în cauză, această mențiune contractuală, ea neputând avea sensul și consecințele afirmate de recurenți. 6. Nefondată este și susținerea privitoare la greșita aplicare a legii cu privire la cauza ilicită sancționată cu nulitatea absolută de art. 966 și 968 C. civ. 1864, în sensul că deși instanța de apel a afirmat că nulitatea absolută intervine atunci când ambele părți ale contractului sunt de rea-credință, a analizat doar poziția subiectivă a cumpărătorilor, ignorând că și vânzătorul a fost de rea-credință. Înalta Curte a evidențiat deja, într-un considerente precedent, că deși este real că instanța de apel, a menționat (în mod corect, de altfel) că nulitatea absolută pentru ilicitul cauzei impunea reaua-credință a ambilor contractanți, faptul că privitor la cumpărători s-a reținut buna lor credință (iar Înalta Curte apreciază că această concluzie este justă), apărarea ca inutil să mai fie cercetată inclusiv buna sau reaua-credință a vânzătorilor, câtă vreme condiția legală nu era îndeplinită prin raportare la persoana cumpărătorilor. Prin urmare, nici pentru acest motiv nu poate fi casată decizia reținându-se incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește susținerea potrivit căreia înscrierea ulterioară în cartea funciară a drepturilor dobândite prin contracte nu atrage buna-credință a părților, această susținere este, la nivel principial, corectă, însă în cauză apare ca lipsită de relevanță, câtă vreme argumentele esențiale în raport de care instanțele au reținut buna-credință a dobânditorilor au fost trase din situația juridică existentă la data încheierii contractelor, iar nu din intabularea, la un moment mult ulterior, a drepturilor dobândite.

Sunt nefondate și criticile prin care, cu referire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,7 și 8 C. proc. civ., este pusă în discuție, în mod expres, situația contractelor subsecvente nr. x/16.05.1994, nr. x/16.05.1994, nr. x/16.05.1994 și 598/17.08.1995 încheiate în baza contractului de donație declarat nul de către instanța de apel, precum și situația contractului subsecvent nr. x/19.03.1997. Deși toate aceste contracte au fost încheiate anterior emiterii titlului de proprietate nr. x/1998, buna-credință a dobânditorilor a fost trasă, așa cum deja s-a menționat mai sus, din faptul că în favoarea lui P. fuseseră deja emise, ca precursori credibili ai titlului de proprietate, adeverință de proprietate și proces-verbal de punere în posesie. Referirea la emiterea, în anul 1998, și a titlului de proprietate cu privire la care, anterior, fuseseră emise adeverința de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie a fost făcută atât de către prima instanță, cât și de către cea de apel, pentru a evoca o consolidare a celor două acte administrative inițiale, însă fără ca prin aceasta să se aibă în intenție negarea sau măcar diminuarea forței juridice a argumentelor întemeiate pe existența adeverinței și a procesului-verbal. Nu există, așadar, nici în privința statuărilor circumscrise contractelor subsecvente o interpretare sau aplicare greșită a legii, după cum nu s-ar putea reține nici încălcarea autorității de lucru judecat în sensul prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 7 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenți.

În ce privește motivul de recurs prin care este pusă în discuție interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 pct. 1 și art. 38 din Legea nr. 7/1996, precum și, în genere, incidența unora dintre dispozițiile Legii nr. 7/1996, Înalta Curte înțelege a preciza că deși este real că instanța de apel, în scopul de a-și întregi argumentația în legătură cu situațiile în care aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis este exceptată, a evocat și "cazul prevăzut de art. 36 pct. 1 și art. 38 din Legea nr. 7/1996, respectiv ipoteza în care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, cumpărătorii au dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar în cartea funciară", se cuvine a reține că, în circumstanțele speței, aceste referiri nu mai apăreau ca neapărat necesare. Are în vedere Înalta Curte că atâta vreme cât, în armonie cu cele deja stabilite în cuprinsul deciziei din apel, exista buna-credință a dobânditorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, calitatea acestora de achizitori cu titlu oneros ai unor bunuri imobile era, prin ea însăși, suficientă concluziei că nu s-ar mai putea constata nulitatea absolută a respectivelor contracte. Prin urmare, eventualele argumente suplimentare întemeiate pe prevederi cuprinse în Legea nr. 7/1996 nu mai apăreau ca necesare, ceea ce face ca în soluționarea prezentului recurs să nu mai apară ca utilă analiza legalității deciziei și sub aspectul interpretării și aplicării respectivelor prevederi de către instanța de apel. Rezultă, așadar, că și în situația în care criticile formulate de recurenți cu privire la aceste aspecte ar fi întemeiate, ele nu ar putea conduce la o schimbare a soluției la care, prin dispozitivul deciziei, instanța de apel s-a oprit.

Instanța de apel a apreciat însă în mod corect că, în cauză, constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/23.06.1993 nu era suficientă pentru a angaja și nulitatea absolută a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente acestuia, câtă vreme, astfel cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei decizii, buna-credință a subdobânditorilor era însoțită de plata unui preț al vânzării, situație în care aceștia se plasează sub protecția legii. În acest caz, rațiuni ce țin de protecția subdobânditorului cu titlu oneros și de bună credință, conjugate cu exigențe care țin de securitatea circuitului juridic civil și de încrederea care trebuia să existe în dinamica și viabilitatea acestuia, impun o asemenea protecție, făcând preferabilă apărarea intereselor unor astfel de dobânditori, iar nu a acelora ale adevăratului proprietar. Cu privire la acesta din urmă, alte mecanisme de protecție trebuie avute în vedere, iar sub acest aspect în cauză au fost menționate încă de către prima instanță dispozițiile art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997.

Și în legătură cu aceste contracte subsecvente la care recurenții s-au referit rămân pe deplin aplicabile statuările făcute în precedent de Înalta Curte cu privire la buna-credință a dobânditorilor și la fundamentul acestei bune credințe a lor, astfel cum bine a fost relevat de instanța de apel, neputând fi considerate întemeiate susținerile recurenților potrivit cărora în lipsa unui titlu de proprietate veritabil al autorului lor originar buna lor credință nu ar putea fi reținută. Înalta Curte nu va relua, așadar, statuări pe care, mai sus, a înțeles să le facă privitor la această problemă juridică a cauzei. În ce privește referire la protecția pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO o asigură, trebuie reținut că aceasta cunoaște nuanțări și limitări, iar între acestea se află și acelea ce rezultă din necesitatea de a-i proteja pe subdobânditorii de bună-credință cu titlu oneros. Se cuvine a menționa, sub acest aspect, că protecția acestor dobânditori trebuie să fie acompaniată de existența unor adecvate mecanisme de protecție a adevăratului proprietar, astfel că în cauză referirea la prevederile art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997 este nu doar sugestivă, ci și utilă. Împrejurarea că terenurile în litigiu au fost cumpărate în lipsa unui titlu de proprietate veritabil în sensul Legii nr. 18/1991, existând doar adeverință de proprietate și proces-verbal de punere în posesie, nu exclude aplicarea prevederilor art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997, câtă vreme aceste acte administrative au fost emise de către autoritățile competente în cadrul unei proceduri de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzute de lege. Titlul de proprietate emis ulterior nu a făcut decât să le confirme, consolidându-le, susținerile contrare ale recurenților fiind greșite. Față de toate cel de mai sus, văzându-se și prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat. În baza prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea recurenților la plata a câte 2813 RON către intimații D. și E., respectiv către intimații F. și G., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs sub forma onorariului avocațial, a cheltuielilor de transport și a costului cazării la hotel. În ce privește însă acordarea unei diurne în favoarea avocatului intimaților, aceasta nu se justifică, neputând fi considerată o cheltuială de judecată necesară și rezonabilă, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.