Decizia nr. 561/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la 24 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., să se constate că actul de donație autentificat sub nr. x/28.09.2020 de E. a fost încheiat de pârâtul B. în fraudarea drepturilor sale, statuate prin convenția încheiată la data de 7 martie 2008, modificată prin actul adițional încheiat sub legalizare de semnătură nr. 2265 din 7 aprilie 2009; să se constate inopozabilitatea contractului de donație autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020 de E. față de reclamant, în măsura prejudiciului creat, în valoare de 250.000 euro; obligarea terțului dobânditor D., în temeiul dispozițiilor art. 1565 alin. (2) C. civ., să plătească reclamantului suma de 250.000 euro, cu titlu de prejudiciu suferit de reclamant prin încheierea contractului de donație; să se dispună, în temeiul art. 1565 alin. (2) C. civ., indisponibilizarea bunurilor imobile (terenuri) care fac obiectul contractului de donație, până la plata integrală a prejudiciului de 250.000 euro suferit de reclamant; să se dispună, conform art. 1565 alin. (2) C. civ. raportat la art. 628 alin. (2) din același act normativ, notarea clauzei de inalienabilitate asupra bunurilor imobile care fac obiectul contractului de donație, până la plata integrală a sumei de 250.000 euro.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 17/S din 10 februarie 2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea prezentei acțiuni, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.. A respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâților B., C. și D..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1969/Ap din 6 decembrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 17/S din 10 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă. A respins apelul formulat de pârâții B., C. și D. împotriva considerentelor și a dispozitivului sentinței nr. 17/S din 10 februarie 2022 pronunțate de Tribunalului Brașov, secția I civilă.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 1969/Ap din 6 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâții B., C. și D.. 4.1 Recursul reclamantului A. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a susținut că decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1562 C. civ., instanța de apel interpretând eronat contractul de donație nr. x din 28 septembrie 2020, împotriva căruia a fost formulată acțiunea revocatorie. Reiterând situația de fapt, recurentul-reclamant a arătat că a încheiat cu pârâtul B. convenția din 7 martie 2008, ce a vizat imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov, prin care acesta s-a obligat să îi plătească, prin dare în plată, sau achiziție imobiliară suma de 1.000.000 euro (suma de 450.000 euro până cel mai târziu la data de 31 august 2008, iar diferența de 500.000 euro,cel mai târziu la data de 1 aprilie 2009). La 7 aprilie 2009, convenția din 7 martie 2008 a fost modificată prin actul adițional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 2265, stipulându-se că, în cazul în care pârâtul B. transmite, indiferent de forma juridică, dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 5.000 mp din terenul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov, înscris în CF nr. x Brașov, din suma de 1.000.000 euro mai rămâne de plată suma de 250.000 euro, acest teren și plățile anterioare reprezentând o plată de 750.000 euro. Suma de 250.000 euro urma a se achita direct în bani, pe măsura încasării ratelor prețului pentru terenurile fără sarcini înscrise în CF, care au mai rămas de vândut de către B., situate în Brașov str. x, jud. Brașov sau prin trecerea în proprietatea recurentului-reclamant a unei suprafețe de 2.500 mp din terenul învecinat terenului înscris în CF nr. x Brașov, situat în Brașov, str. x. A apreciat că prin acest act adițional s-a realizat o restructurare și o rescadențare a creanței de 250.000 euro, care trebuia achitată la data la care debitorul B. urma să înstrăineze terenul din prețul încasat sau prin dare în plată, respectiv prin trecerea în proprietatea recurentului-reclamant a unei suprafețe de 2.500 mp din terenul învecinat celui înscris în CF nr. x Brașov. La data încheierii actul adițional legalizat sub nr. x din 7 aprilie 2009, terenurile deținute în proprietate de pârâtul B., situate în Brașov, str. x, erau evidențiate în schița - plan de situație aflată la dosarul cauzei, fiind intabulate în CF nr. x Brașov. Recurentul-reclamant a menționat că a administrat, în probațiune, extrase de carte funciară, din conținutul cărora a reieșit că la momentul perfectării actului adițional, singurele terenuri fără sarcini pe care pârâtul urma să le vândă în vederea îndestulării creanței sale, sau, dimpotrivă, sa-i transmită suprafața de 2.500 mp, erau terenul intabulat în CF nr. x, nr. 6405 (care a făcut obiectul actului de dezmembrare nr. 1806), asupra restului terenurilor intabulate în CF nr. x Brașov fiind instituite sarcini în favoarea F., la data încheierii actului adițional. La 5 august 2009, prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. x din 5 august 2009, care a avut ca obiect terenul înscris în CF nr. x Brașov, convertită în CF nr. x Brașov, recurentului-reclamant i-a fost atribuită cota de 1/2 din lotul x, care a rezultat prin dezmembrarea acestui imobil. În urma acestei operațiuni, terenul a fost atribuit către recurentul-reclamant, G. și H. S.A., recurentului revenindu-i suprafața de 5.000 mp, menționată în actul adițional. Ca atare, singura obligație de plată care a rămas de onorat de către pârât era cea având ca obiect suma de 250.000 euro, pe care s-a angajat să o achite potrivit actului adițional din 7 martie 2009, direct în bani, pe măsura încasării ratelor prețului pentru terenurile fără sarcini, înscrise în CF, care au mai rămas de vândut, situate în Brașov str. x, jud. Brașov sau prin trecerea în proprietatea recurentului-reclamant a suprafeței de 2.500 mp din terenul învecinat celui înscris în CF n.6405 Brașov, după perfectarea actului dezmembrare, unicul teren rămas fără sarcini fiind cel intabulat în CF nr. x Brașov, din care trebuia acoperită creanța de 250.000 euro în modalitățile stabilite. Recurentul-reclamant a apreciat că toate aceste înscrisuri atestă faptul că deținea, la data promovării acțiunii, o creanță certă în valoare de 250.000 euro, în sensul art. 1563 C. civ. A solicitat să se constate că din extrasul CF nr. x Brașov reiese că terenul înscris sub acest număr în cartea funciară, în suprafață de 3.528 mp a fost dezmembrat în două corpuri funciare, intabulat în CF nr. x Brașov, CF vechi nr. x având nr. topografic/cadastral x, în suprafață de 38.040 mp, terenul intabulat în CF x Brașov (CF vechi nr. x), având nr. topografic/cadastral x în suprafață de 5.238 mp, ambele făcând obiectul contractului de donație autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020, pe care l-a apreciat ca fiind fraudulos, fiind încheiat între pârât și fiul său, pârâtul D.. Ulterior, CF nr. x (38.040 mp), s-a convertit în urma unei alte dezmembrări, în CF x Brașov (32.430 mp), CF x Brașov (447 mp) și CF x Brașov (9.674 mp). Toate aceste terenuri au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 ianuarie 2021, încheiat între pârâtul D. și terțul cumpărător S.C. I. S.R.L., la scurt timp după perfectarea contractului de donație, la un preț de 4.406.860 euro. Faptul că terenurile din acest contract de vânzare-cumpărare sunt cele pe care pârâtul D. le-a dobândit prin contractul de donație autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020 reiese din conținutul contractului de vânzare-cumpărare, fiind aplicabile dispozițiile art. 1565 alin. (2) prima teză C. civ.. Părțile au stabilit că acoperirea creanței de 250.000 euro se va face din acest teren fără sarcini în modalitățile convenite, înțelegând să specializeze sursa de plată, plecând de la premisa că imobilul este singurul aflat în patrimoniul debitorului B., apt ca valoare să acopere creanța de 250.000 euro. Crearea sau mărirea stării de insolvabilitate nu este o condiție de admisibilitate a acțiunii revocatorii, ci este evidențiată de legiuitor în prevederile art. 1562 C. civ., ca exemplu de act prejudiciabil. Deși curtea a reținut acest aspect, a apreciat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada creării sau măririi stării de insolvabilitate, ca premisă a caracterului prejudiciabil al actului de donație, aplicând în mod greșit dispozițiile art. 1562 alin. (1) C. civ. Pentru o interpretare corectă a acestei norme legale, curtea trebuia să cerceteze strict dacă actul de donație îi este sau nu prejudiciabil recurentului-reclamant, și nu dacă prin încheierea acestuia s-a creat sau s-a mărit o stare de insolvabilitate. Potrivit art. 1562 alin. (1) C. civ., este prejudiciabil și actul care face imposibilă executarea obligației specializate. Faptul că pârâtul B. a administrat în probațiune înscrisuri care atestă că deține în devălmășie cu soția sa două terenuri de 1.000 mp în localitățile Hăman și Moeciu, precum și o locuință cu o cameră, nu este de natură să contracareze caracterul prejudiciabil al actului de donație, nefiind făcută dovada că aceste bunuri pot să acopere creanța. Dacă instanța de apel ar fi aplicat corect dispozițiile art. 1562 alin. (1) C. civ. prin raportare la situația de fapt dedusă judecații, ar fi trebuit să constate că insolvabilitatea nu este o condiție a acțiunii revocatorii, ci o consecință a actului fraudulos, prejudiciabil. Pe de altă parte, pârâtul nu a făcut dovada solvabilității sale, conform art. 249 C. proc. civ., respectiv că valoarea bunurilor pe care le deține pot acoperi creanța recurentului-reclamant. 4.2 Recursul pârâților B., C. și D. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 481 din acest act normativ, prin decizia pronunțată creându-le o situație mai grea față de cea din hotărârea atacată. Au arătat că instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii, în ceea ce privește datoria ca fundament al acțiunii revocatorii, că există o creanță fără a preciza dacă aceasta este certă, lichidă și exigibilă, respectiv dacă este sau nu prescrisă, analizând, în principal, o altă condiție de admisibilitate a acțiunii revocatorii care nu era îndeplinită, respectiv dacă debitorul, prin actul atacat, și-a creat sau agravat starea de insolvabilitate. Au afirmat că modalitatea în care instanța de apel a analizat creanța le-a creat recurenților-pârâți o situație mai grea în propria cale de atac, reținându-se că prin actul adițional încheiat la data de 7 aprilie 2009 părțile au înțeles să modifice scadența obligației de plată, iar această împrejurare de fapt nu a fost examinată de instanța de fond. Recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1411, art. 1397, art. 2500 și art. 2505 C. civ. în ceea ce privește analiza creanței, ca și condiție a promovării acțiunii revocatorii prevăzute de art. 1563 din același act normativ. De asemenea, au arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de faptul că dreptul de creanță este prescris, iar acțiunea revocatorie este accesorie unei creanțe valide, condiție care, în cauză, nu este îndeplinită. Deși art. 1564 C. civ. stabilește un termen de prescripție de un an, ce curge de la încheierea actului, acest termen este cuprins înăuntrul termenului de prescripție al creanței, întrucât ulterior expirării acestuia nu se mai poate vorbi decât despre o obligație naturală ce nu mai poate fi adusă la îndeplinire prin constrângerea debitorului. Din această perspectivă, recurenții-pârâți au solicitat să se rețină că actul încheiat între părți, prin care a luat naștere obligația de plată a recurentului-pârât B. a fost încheiat la 7 martie 2008, fiind scadent la 1 aprilie 2009, termenul de prescripție de trei ani împlinindu-se la 1 aprilie 2012; prin actul adițional încheiat la 7 aprilie 2009 s-au adus modificări doar în privința modalității de executare a obligației (aceasta putând fi executată și prin dare în plată, dacă debitorul ar fi hotărât să vândă anumite terenuri), fără a se modifica termenul de plată. Au menționat că în cuprinsul actului adițional nu există vreo prevedere care să facă trimitere la elementul timp, astfel că nu se poate aprecia că prin încheierea actului adițional a avut loc o recunoaștere a creanței, respectiv o întrerupere a termenului de prescripție, care generează curgerea unui nou termen de prescripție, de la data încheierii actului adițional, termenul fiind împlinit la 7 aprilie 2012. Curtea, deși a reținut că prin acest act adițional părțile nu au stabilit un termen pentru plata sumei, a considerat, contrar prevederilor art. 1397 alin. (1) C. civ., că este scadentă la data la care debitorul va vinde terenul, fără a menționa faptul că această opțiune depinde exclusiv de voința debitorului, făcând confuzie între dispozițiile legale care reglementează termenul și cele care reglementează condiția, ca modalități ce pot afecta o obligație. Față de aceste argumente, recurenții-pârâți au arătat că dreptul material la acțiunea revocatorie este în principal prescris, iar, în subsidiar, acțiunea este inadmisibilă și lipsită de interes. Au apreciat că interesul nu poate fi considerat actual în privința valorificării unui drept material prescris, fiind incidente prevederile art. 1563 C. civ., potrivit cărora creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii, precum și cele ale art. 1562 alin. (1) teza I C. civ., conform cărora acțiunea revocatorie este admisibilă doar în cazul în care creditorul dovedește un prejudiciu. Or, față de cele menționate, prejudiciul care constă în contravaloarea creanței nu există de vreme ce nici dreptul de creanță nu poate fi valorificat. Recurenții-pârâți au afirmat că instanța de apel, analizând condiția stabilită prin actul adițional încheiat la 7 aprilie 2009, a aplicat greșit prevederile art. 1399, art. 1400 și art. 1403 C. civ. Curtea a considerat că părțile, stabilind ca modalitate alternativă de plată posibilitatea de a achita datoria ca urmare a vânzării terenului, nu au instituit o condiție, întrucât aceasta nu ar afecta eficacitatea obligației așa cum stabilesc prevederile art. 1400 C. civ.. În cazul în care această interpretare ar fi corectă, s-ar pune problema existenței unei obligații care, nefiind afectată de condiție sau termen, este exigibilă de îndată, conform art. 1397 C. civ.. Indiferent de modalitatea de executare a obligației, aceasta era supusă unui termen de prescripție de trei ani. Deși instanța de apel a reținut că modalitatea de plată alternativă ar fi ca ratele să fie achitate din vânzarea terenului, nu a observat că terenul nu a fost vândut, ci donat de către debitor. Posibilitatea alternativă de executare a obligației stabilite conform actului adițional reprezintă o condiție pur potestativă, întrucât depinde exclusiv de voința debitorului și afectează eficacitatea obligației. Această împrejurare rezultă din reglementarea stipulată la finalul alin. (3) al actului adițional, respectiv că trecerea în proprietatea creditorilor a unor suprafețe de teren se va face la alegere și în raport cu posibilitățile concrete ale promitentului. Astfel, s-a stabilit o obligație de a face (de a strămuta proprietatea), care poate lua naștere prin voința exclusivă a debitorului. O astfel de clauză nu produce niciun efect, potrivit art. 1403 C. civ. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care s-a invocat lipsa caracterului cert al creanței, în sensul art. 1563 C. civ., neexistând identitate între bunul donat și cel menționat în convenția părților. Au specificat că obiectul donației a vizat imobile sub diferite numere topografice, înscrise în CF nr. x și CF nr. x Brașov, provenite din CF vechi nr. x, în timp ce în actul adițional la convenție s-a făcut mențiune despre un teren învecinat întregului teren înscris în CF nr. x Brașov. Deși reclamantul a susținut că au avut loc anumite operațiuni de carte funciară în urma cărora numerele cadastrale s-au modificat, nu au fost aduse dovezi care să ateste această împrejurare, iar proba cu expertiză nu ar fi fost admisibilă față de dispozițiile legale imperative potrivit cărora, la data formulării acțiunii revocatorii, creanța trebuia să fie certă și lămurită sub toate aspectele. În ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă C. s-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1562 C. civ. și art. 36 C. proc. civ., apreciindu-se că acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta este admisibilă, întrucât a fost parte în actul a cărui revocare s-a solicitat. Aceasta a susținut că a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive pentru lipsa unei creanțe în ceea ce o privește, și că nu este semnatara actului juridic prin care soțul său și-a asumat obligația de plată, nefiind operante dispozițiile legale privitoare la mandatul tacit reciproc prevăzute de art. 32 lit. b) și 33 din Codul familiei, în raport de valoarea sumei menționate, care nu putea viza sarcinile obișnuite ale căsătoriei și nici prevederile art. 346 și art. 353 C. civ. A afirmat că singurul motiv pentru care instanța de apel a apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză a fost acela potrivit căruia figurează ca parte a contractului de donație a cărui inopozabilitate față de reclamant s-a solicitat a se constata. A menționat că a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și în raport de faptul că prin cererea reclamantului nu s-a formulat niciun capăt de cerere care să o vizeze, precum și față de împrejurarea că nu are calitatea de parte semnatară a convenției încheiate la data de 7 martie 2008 și a actului adițional cu încheiere de legalizare de semnătura nr. 2265 din 7 aprilie 2009. Recurentul-pârât D. a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1565 alin. (2) C. civ., însă a arătat că este de acord cu menținerea în apel a soluției de respingere a acțiunii reclamantului, inclusiv cu considerentele hotărârii ce vizează fondul cauzei pe care le consideră legale. Însă, neavând calitatea de parte în convenția din 7 martie 2008 și în actul adițional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 2265 din 7 aprilie 2009, aceste acte juridice neavând legătură cu contractul de donație, a apreciat că cererea reclamantului îndreptată împotriva sa, putea fi respinsă ca inadmisibilă. A consemnat că prevederile art. 1565 alin. (2) C. civ. fac trimitere la dispozițiile legale privitoare la publicitate și la efectele clauzei de inalienabilitate, iar în cartea funciară a imobilului nu era înscrisă o astfel de clauză la data încheierii contractului de donație, dispozițiile art. 892 C. civ. fiind aplicabile.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la 11 mai 2023, în termenul procedural, recurenții-pârâți B., D. și C. au solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantului A. este nefondat. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a susținut că decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1562 C. civ., instanța de apel interpretând eronat contractul de donație nr. x din 28 septembrie 2020, împotriva căruia a fost formulată acțiunea revocatorie. Recurentul-reclamant a apreciat că toate aceste înscrisuri atestă faptul că deținea, la data promovării acțiunii, o creanță certă în valoare de 250.000 euro, în sensul art. 1563 C. civ. A solicitat să se constate că din extrasul CF nr. x Brașov reiese că terenul înscris sub acest număr în cartea funciară, în suprafață de 3.528 mp a fost dezmembrat în două corpuri funciare, intabulat în CF nr. x Brașov, CF vechi nr. x având nr. topografic/cadastral x, în suprafață de 38.040 mp, terenul intabulat în CF x Brașov (CF vechi nr. x), având nr. topografic/cadastral x în suprafață de 5.238 mp, ambele făcând obiectul contractului de donație autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020, pe care l-a apreciat ca fiind fraudulos, fiind încheiat între pârât și fiul său, pârâtul D.. Ulterior, CF nr. x (38.040 mp) s-a convertit în urma unei alte dezmembrări, în CF x Brașov (32.430 mp), CF x Brașov (447 mp) și CF x Brașov (9.674 mp). Toate aceste terenuri au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 ianuarie 2021, încheiat între pârâtul D. și terțul cumpărător S.C. I. S.R.L., la scurt timp după perfectarea contractului de donație, la un preț de 4.406.860 euro. Faptul că terenurile din acest contract de vânzare-cumpărare sunt cele pe care pârâtul D. le-a dobândit prin contractul de donație autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020 reiese din conținutul contractului de vânzare-cumpărare, recurentul apreciind ca fiind aplicabile dispozițiile art. 1565 alin. (2) prima teză din C. civ. Acțiunea pauliană (revocatorie) este un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecția intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului. În conformitate cu prevederile art. 1562 C. civ., "(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate." Urmare a admiterii acțiunii revocatorii, actul de înstrăinare dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca și cum acesta n-ar fi ieșit din patrimoniul debitorului, având dreptul de a fi plătit din prețul acestuia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1565 alin. (1) C. civ. Finalitatea acestei acțiuni personale constă, așadar, în asigurarea reparării prejudiciului cauzat creditorului reclamant prin micșorarea frauduloasă a activului patrimonial ce constituie gajul general care asigură realizarea creanțelor deținute de toți creditorii chirografari. Având în vedere normele legale anterior menționate, instanța de apel a statuat în mod corect că cerințele impuse de acestea pentru admisibilitatea acțiunii pauliene sunt următoarele: creanța creditorului să fie certă, actul încheiat de debitor cu terțul trebuie să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, existența fraudei debitorului și complicitatea terțului la fraudă, în situația actelor cu titlu oneros. Obiectul acțiunii revocatorii în speță îl constituie un act de înstrăinare cu titlu gratuit, respectiv contractul de donație autentificat sub nr. x/2020 prin care debitorul B. și soția sa, C., au transmis către donatarul D. imobilele situate în Brașov, înscrise în CF x Brașov, nr. top. x și în CF x Brașov, nr. top. x. Instanța de apel a reținut pe baza probelor administrate în cauză că, în mod corect, tribunalul a constatat existența unei creanțe a reclamantului A. contra pârâtului B. în valoare de 250.000 euro la momentul încheierii actului de donație din data de 28.09.2020, creanță rămasă după diminuarea celei anterioare în cuantum de 500.000 euro, în legătură cu care s-a convenit de către B. în calitate de promitent și respectiv, de către G. și A. în calitate de beneficiari primitori ai convenției din 7.03.2008 că se va achita fie direct în bani, pe măsura încasării ratelor prețului pentru terenurile fără sarcini înscrise în CF, din Brașov, Timișul de Jos nr. 26, ce au mai rămas de vândut de către promitent, fie prin trecerea în proprietatea celor doi beneficiari a unei suprafețe de 5000 mp din terenul învecinat întregului teren înscris în CF x Brașov, la alegerea și mai ales în raport cu posibilitățile concrete ale promitentului. Raportându-se la condițiile legale pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii, recurentul reclamant susține, în esență, că decizia de apel este nelegală, întrucât, deși instanța de prim control judiciar ar fi reținut corect faptul că crearea sau mărirea stării de insolvabilitate nu reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii, ci este evidențiată de legiuitor în prevederile art. 1562 alin. (1) C. civ., ca exemplu de act prejudiciabil, a stabilit eronat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada creării sau măririi stării de insolvabilitate, ca premisă a caracterului prejudiciabil al actului de donație, aplicând astfel în mod greșit aceste dispoziții. Critica este nefondată, motivul de casare invocat nefiind incident. Cum deja s-a arătat, dispozițiile art. 1562 C. civ., reglementând condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii, enumeră între acestea și aceea a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor. Acest prejudiciu constă în imposibilitatea încasării creanței fără readucerea bunului înstrăinat prin actul juridic atacat în patrimoniul debitorului. O asemenea situație se regăsește, de regulă, în cazul în care debitorul devine insolvabil, aspect concretizat într-o depășire valorică a elementelor active din patrimoniul său de către elementele pasive. Astfel cum se statuează expres prin art. 1562 alin. (1) teza I C. civ., proba unui prejudiciu actual sau a riscului unei insolvabilități viitoare incumbă creditorului, cu atât mai mult cu cât efectul relativ al acțiunii pauliene conduce la revocarea actului juridic atacat pe această cale în măsura prejudiciului suferit de creditor. Prin urmare, nu poate fi validată teza recurentului privitoare la inexistența unei asemenea cerințe instituite de legiuitor pentru admiterea acțiunii revocatorii și nici aserțiunea sa referitoare la sarcina probei acestei condiții pentru promovarea acțiunii în conformitate cu dispozițiile art. 249 din C. proc. civ., instanța de apel reținând în mod judicios că reclamantul este cel care trebuie să probeze îndeplinirea condițiilor acțiunii revocatorii formulate, inclusiv sub aspectul posibilității acoperirii creanței din executarea silită a terenurilor deținute de debitor. În ceea ce privește celelalte susțineri din cadrul memoriului de recurs vizând împrejurarea că în speță înscrisurile administrate nu ar fi de natură să contracareze caracterul prejudiciabil al actului de donație, nefiind probat că debitorul deține bunuri a căror valoare poate să acopere creanța afirmată prin demersul său judiciar, în condițiile în care părțile ar fi stabilit că acoperirea creanței de 250.000 euro se va face din terenul donat, specializând sursa de plată, plecând de la premisa că imobilul respectiv este singurul aflat în patrimoniul debitorului, apt ca valoare să acopere creanța de 250.000 euro, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite. Înalta Curte reține astfel că situația de fapt este stabilită în fazele procesuale devolutive și nu poate fi modificată în faza procesuală a recursului, care este o cale de atac extraordinară, de reformare, circumscrisă numai unor verificări de legalitate, expres și limitativ reglementate în art. 488 din C. proc. civ., context în care trebuie să subliniat că rămâne atributul instanței de fond de a evalua în ce măsură, în raport cu creanța rămasă neachitată, cu actele a căror revocare s-a cerut pe calea acțiunii pauliene și cu bunurile rămase în patrimoniul debitorului, funcție și de aptitudinea acestora de a putea fi efectiv valorificate pentru realizarea creanței, se poate aprecia ca întrunită condiția prejudiciului și/ori cea a insolvabilității debitorului. Analiza tuturor acestor elemente de fapt a fost realizată de instanța de apel care, în urma evaluării proprii, a concluzionat asupra neîntrunirii condiției prejudicierii creditorului, respectiv, asupra condiției relative la crearea stării de insolvabilitate a debitorului, reținându-se în acest sens că, deși asupra imobilului teren situat în Hălchiu în suprafață de 50.000 mp pârâtul este proprietar doar în cotă de 1/3, iar imobilul teren situat în Brașov în suprafață de 637 mp este grevat de ipotecă în favoarea băncii, s-a probat în cauză că acesta deține împreună cu soția și alte imobile negrevate de sarcini, respectiv teren în suprafață de 1000 mp în comuna Hărman, teren în suprafață de 1000 mp în comuna Moieciu și locuință compusă din o cameră în municipiul Brașov. Or, aceste concluzii ale curții, pentru considerentele anterior expuse, nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs, criticile recurentului împotriva acestor concluzii nefiind veritabile argumente de nelegalitate, ci aspecte care țin de modul de interpretare a probelor, urmărindu-se pe această cale stabilirea unei alte situații de fapt decât cea în raport de care ambele instanțe de fond au făcut aplicarea legii. Totodată, se constată că instanța de apel a răspuns și argumentului invocat de recurent în susținerea tezei prejudicierii sale prin actul atacat, reiterat ca atare prin cererea de recurs, legat de o pretinsă specializare a obligației asumate de debitor, reținându-se în mod judicios că, întrucât s-a convenit asupra plății direct în bani a sumei datorate, chiar dacă aceasta are loc pe măsura încasării ratelor din preț, aspectul analizat ține exclusiv de executarea obligației, obligația neavând deci natura pretinsă de acesta . Recursul declarat de pârâți urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Atât recurenta pârâtă C. cât și recurentul-pârât D. au susținut prin memoriul comun de recurs că în mod eronat instanța de apel a apreciat că acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu acești pârâți ar fi admisibilă, în condițiile în care nu au calitatea de parte în convenția din 7 martie 2008 și în actul adițional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 2265 din 7 aprilie 2009, recurenta-pârâtă reiterând în acest context susținerile sale referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive din perspectiva lipsei calității de debitor în privința creanței asumate exclusiv de soțul său, iar recurentul-pârât criticând suplimentar aplicarea eronată în apel a dispozițiilor art. 1565 alin. (2) C. civ. în lipsa unei clauze de inalienabilitate care să fi fost înscrisă în cartea funciară la momentul perfectării donației imobilului. Criticile sunt nefondate. Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" și, întrucât reclamantul declanșează procedura jurisdicțională, acestuia îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât și pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative. Cerința justificării legitimării procesual pasive de către părțile ce inițiază un demers judiciar este expresia unei condiții legale relative la exercițiul acțiunii civile, în acest sens fiind prevederile art. 36 alin. (1) din C. proc. civ., care stabilește că "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății". Sancțiunea neîndeplinirii acestei condiții de exercițiu este expres reglementată prin art. 40 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., această normă prevăzând că,,(…) în cazul lipsei calității procesuale sau a interesului, instanța va respinge cererea sau apărarea formulată ca fiind formulată de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz". Caracterul imperativ al normei care reglementează condițiile cerute pentru exercițiul dreptului la acțiune determină obligația instanțelor de a verifica întrunirea condițiilor stabilite prin menționata reglementare, premergător oricărei analize asupra fondului pricinii, mecanismul procesual apt a permite punerea în discuția părților a unui asemenea incident procesual fiind excepția procesuală, în conformitate cu prevederile art. 245 coroborat cu art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Analizând prin prisma acestor considerații teoretice criticile recurenților pârâți C. și D. formulate în ceea ce privește validarea prin decizia de apel a statuărilor primei instanțe asupra legitimării lor procesuale în cauza de față, critici ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a constatat existența condiției procedurale a calității procesuale a pârâților în acțiunea dedusă judecății. Astfel, în mod corect curtea a făcut distincție între calitatea de parte în raportul obligațional care justifica demersul judiciar al reclamantului creditor, subiect pasiv în cadrul acestui raport fiind exclusiv debitorul B., și calitate de parte în actul juridic a cărei revocare s-a solicitat prin acțiunea îndreptată împotriva celor care l-au perfectat și care sunt în măsură să se apere împotriva pretenției formulate de reclamant, având ca finalitate declararea inopozabilității acestui contract de donație, recurenții pârâți având fiecare calitatea de parte contractantă în cadrul acestui act de înstrăinare cu titlu gratuit. Având în vedere configurația proprie a acțiunii pauliene, prin care se sancționează încheierea actului fraudulos, în cadrul raportul juridic dedus judecății au calitatea de pârâți atât debitorul care și-a redus patrimoniul (activul patrimonial) prin contractul de donație în speță, cât și toate celelalte persoane care au încheiat acest contract a cărei revocare se solicită, numai un asemenea cadru procesual pasiv permițând creditorului reclamant, în cazul admiterii cererii, valorificarea deplină a efectelor a unei hotărâri judecătorești favorabile în temeiul căreia acesta din urmă se poate comporta ca și cum actul atacat nu s-ar fi încheiat, putând obține executarea creanței sale și repararea daunei cauzate în acest mod. Prin urmare, apărările recurenților pârâți referitoare la neasumarea unei obligații de plată față de creditor, respectiv, la condițiile în care terțul dobânditor poate păstra bunul înstrăinat prin actul revocat, în aplicarea dispozițiilor art. 1565 alin. (2) C. civ., nu au relevanță în ceea ce privește stabilirea legitimării procesuale a acestora în cauza de față, neputând, atrage, ca atare, nici inadmisibilitatea demersului judiciar îndreptat de reclamant în contradictoriu cu aceștia, cum eronat pretind prin cererea de recurs. Prin recursul declarat de pârâți aceștia au susținut, totodată, că, prin modalitatea în care instanța de apel, reținând că dreptul de creanță nu ar fi prescris, a procedat la analiza creanței pe care s-a fundamentat acțiunea revocatorie și a stabilit eronat validitatea respectivei creanțe ca o condiție de admisibilitate a cererii, conform art. 1563 C. civ., li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, situație ce este contrară dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., și care atrage astfel incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenții au criticat decizia de apel în acest context și prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmând că instanța de apel a făcut în cadrul analizei creanței o greșită aplicare a prevederilor art. 1397, art. 1399, art. 1400, art. 1403, art. 1411 referitoare la condiție și la termen ca modalități ale obligației, ceea ce a determinat stabilirea eronată, contrar prevederilor art. 2500 și ale art. 2505 C. civ., a faptului că dreptul material la acțiune nu ar fi prescris. Recurenții au reiterat pe această cale astfel și teza conform căreia acțiunea revocatorie este în același timp inadmisibilă și lipsită de interes, având în vedere că interesul nu poate fi actual în privința valorificării unui drept material prescris, lipsind pentru aceleași argumente cerințele impuse de lege creanței pentru admiterea acțiunii. Înalta Curte constată că examinarea acestor critici presupune în mod necesar observarea limitelor învestirii instanței de prim control judiciar prin apelurile formulate împotriva sentinței primei instanțe, sentință prin care tribunalul a respins excepțiile procesuale ridicate de pârâți, precum și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând, în esență, pe fondul pricinii că în speță nu este îndeplinită condiția ca actul încheiat de debitor să fie prejudiciabil pentru creditor. Pârâții B., C. și D. au declarat apel, criticând hotărârea primei instanțe exclusiv prin raportare la soluția dată excepțiilor procesuale - a lipsei calității procesuale pasive, a prescripției extinctive, respectiv a lipsei de interes - și solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii acțiunii reclamantului A. prin prisma acestor excepții de fond cu caracter peremptoriu. Răspunzând acestor critici, instanța de apel a remarcat în mod corect că, deși apelanții-pârâți au invocat prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește petitele acțiunii revocatorii, susținerile acestora expuse în argumentarea criticilor invocate nu vizează prescripția extinctivă a dreptului la acțiunea revocatorie dedusă judecății ci prescripția dreptului de creanță invocat în fundamentarea promovării acestei acțiuni de către reclamant pentru a dovedi calitatea sa de creditor și, respectiv, interesul său în privința realizării acestei creanțe. Prin urmare, s-a reținut că, față de excepția procesuală în discuție, în mod judicios prima instanță a analizat termenul special de prescripție de un an reglementat de art. 1564 C. civ. prin raportare la momentul încheierii actului de donație în privința căruia se solicită a se constata inopozabilitatea. Înalta Curte constată că această statuare se impune a fi menținută ca fiind legală în raport de prevederile C. civ. incidente în materie, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat, conform considerentelor ce succed. Prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obține protecția judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acțiune. Potrivit art. 2500 alin. (1) C. civ., dreptul material la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. În privința acțiunii revocatorii sunt incidente dispozițiile art. 1564 C. civ., conform cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat." Textul legal evocat stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, anume, un moment subiectiv, constând în data la care titularul acțiunii revocatorii a luat cunoștință de prejudiciul ce rezultă din actul atacat, precum și un moment obiectiv, constând în data la care titularul trebuia să cunoască despre existența prejudiciului. Aplicarea acestei norme prin raportare la situația de fapt reținută de instanțele devolutive justifică soluția respingerii excepției prescripției extinctive, termenul de prescripție curgând de la data de 1.10.2020, dată la care a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al donatarului, iar cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 24.11.2020, așadar, înainte de împlinirea termenului de un an. În ceea ce privește celelalte susțineri ale recurenților vizând interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel subsumate aceluiași aspect, al modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că prin acestea se critică statuările curții asupra exigibilității creanței invocate de reclamant, reiterându-se, în esență, argumentele din apel referitoare la caracterul prescris al respectivei creanțe, caracter care, în opinia recurenților, ar lipsi, totodată, de finalitate prezentul demers judiciar, în condițiile în care dreptul de creanță nu ar mai putea fi valorificat. Or, caracteristicile creanței care justifică promovarea acțiunii revocatorii, respectiv, certitudinea și exigibilitatea acesteia, nu pot fi puse în discuție din perspectiva excepțiilor procesuale invocate în cauză, excepții prin intermediul cărora se invocă lipsa unor condiții privitoare la exercițiul dreptului la acțiune, aceste apărări făcând trimitere în realitate la cerințele impuse de prevederile art. 1562 și 1563 din C. civ. pentru admiterea acțiunii, cerințe care presupun o analiză a fondului pricinii. În condițiile în care în faza procesuală anterioară efectul devolutiv al apelului promovat de pârâți a fost limitat prin voința acestora, apelul vizând exclusiv soluția dată de prima instanță excepțiilor procesuale, instanța de apel era ținută a proceda la judecarea pricinii în conformitate cu prevederile art. 477 C. proc. civ., potrivit cărora rejudecarea fondului va avea loc "în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Din această perspectivă, Înalta Curte trebuie să remarce că aceste susțineri au vizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, considerând pârâții că acțiunea revocatorie este accesorie în raport cu creanța validă, astfel că analiza exigibilității creanței urmează ase face în acest context, al analizei excepției procesuale. În speță, instanța de apel a verificat în cadrul deciziei recurate a susținerile pârâților privitoare la creanța valorificată de reclamant, însă, raportat la obiectul criticii din apel, considerentele expuse în acest context nu reprezintă niște argumente decisive, ci sunt excedentare, neîncadrându-se în limitele explicite sau implicite ale judecății în apel și nereprezentând o justificare a soluției adoptate în ceea ce privește excepțiile procesuale discutate. Prin urmare, criticile de recurs referitoare la interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material de către instanța de apel în contextul raționamentului judiciar expus de aceasta ca răspuns la alegațiile din apel cu privire la caracteristicile creanței nu pot face obiectul controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., depășind sfera dezbaterilor din proces și neputând fi deci valorificate de pârâți în scopul cenzurării soluției adoptate în faza procesuală anterioară nici cu privire la excepțiile procesuale și nici asupra respingerii pe fond a acțiunii. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că nu poate fi validată nici critica recurenților pârâți subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ., text legal potrivit cu care "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege" Astfel, în circumstanțele prezentate, nu poate fi reținută o înrăutățire a situației pârâților în propria cale de atac, contrară prevederilor legale menționate, decurgând din considerentele criticate, Înalta Curte statuând deja asupra caracterului nenecesar al acestora din urmă, o atare calificare prin prezenta decizie excluzându-le din sfera autorității lucrului judecat și, prin urmare, înlăturând orice potențială vătămare procesuală a părții - cerință impusă de lege pentru a putea fi reținut motivul de recurs invocat. Invocând același motiv de recurs referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenții-pârâți au susținut și că instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care s-a invocat lipsa caracterului cert al creanței, în sensul art. 1563 C. civ., din perspectiva inexistenței identității între bunul donat și cel menționat în convenția părților. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Așadar, acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cauza de față, contrar criticii formulate de pârâți, s-a constatat că instanța de apel a stabilit pe baza probelor administrate că tribunalul a reținut corect existența creanței în legătură cu care s-a convenit că se va achita fie direct în bani, pe măsura încasării ratelor prețului pentru terenurile fără sarcini înscrise în CF, din Brașov, Timișul de Jos nr. 26, fie prin trecerea în proprietatea celor doi beneficiari ai convenției a unei suprafețe de 5000 mp din terenul învecinat întregului teren înscris în CF x Brașov, la alegerea și mai ales în raport cu posibilitățile concrete ale promitentului. Referitor la afirmația recurenților în sensul că, deși reclamantul a susținut că au avut loc anumite operațiuni de carte funciară în urma cărora numerele cadastrale s-au modificat, nu au fost aduse dovezi care să ateste această împrejurare, iar proba cu expertiză nu ar fi fost admisibilă, Înalta Curte reamintește că stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, care încuviințează probele în raport de teza probatorie propusă și de utilitatea lor în dezlegarea aspectelor litigioase, aceste aspecte neputând fi cenzurate în calea de atac a recursului care poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate. În consecință, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.