ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 606/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. asistată de B. și C. și E. reprezentată de B. și C., revocarea și declararea ca inopozabil față de A. S.A. a contractului de donație autentificat sub nr. x/31.05.2022 de Notar Public F. din Zalău, în prejudicierea drepturilor reclamantei în calitate de creditor, pentru imobilul situat în Mun. Zalău, județ Sălaj, în suprafață de 1.750 m.p. teren intravilan, identificat cu nr. cadastral x, cu casa familială P+M, în suprafață construită la sol de 140 m.p., identificată cu nr. cadastral x, intabulat în Cartea Funciara nr. x Zalău, și reîntoarcerea imobilului în patrimoniul debitorilor B. și C., cu obligarea terților pârâți dobânditori la plata către creditorul A. S.A. a sumelor de bani egale cu valoarea prejudiciului suferit de reclamantă prin încheierea contractului de donație, în situația în care aceștia își exprimă dorința de a păstra bunul imobil, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță. Prin sentința civilă nr. 1493 din 09.12.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Sălaj a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., a declarat inopozabil contractul de donație autentificat sub nr. x/31.05.2022 de F. din Zalău față de reclamanta A. S.A. Tribunalul a obligat pârâții B., C., D. asistată de B. și C. și E. reprezentată de B. și C. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 7.665 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru; a obligat reclamanta să achite către G. suma de 571,2 RON TVA inclus, reprezentând cheltuieli fotocopiere dosar execuțional, în contul indicat la fila x din vol. III dosar; a obligat pârâții să achite către reclamanta A. S.A. suma de 571,2 RON TVA inclus, reprezentând cheltuieli fotocopiere dosar execuțional.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 129A din 13 aprilie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1493 din 09.12.2021 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2022.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 129A din 13 aprilie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs recurenții-pârâți B. și C., solicitând admiterea recursului declarat și, pe cale de consecință, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în principal, casarea, în tot, a deciziei civile recurate, având în vedere faptul că aceasta este lovită de nulitate absolută, și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Cluj, iar în subsidiar, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea în tot a deciziei civile recurate, iar în urma rejudecării apelului declarat, admiterea acestuia astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către intimata-reclamantă, ca fiind neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea prezentului proces. În motivarea recursului, recurenții-pârâți au arătat că rațiunea intenției apelanților de a dona bunul imobil mai sus indicat către fiicele lor minore are la bază gratificarea acestora, fiind practic casa în care acestea au crescut, iar pe fondul unor neînțelegeri între soți aceștia au decis că, pentru a evita orice chestiuni conflictuale, să aibă în vedere interesul superior al copiilor și să îi gratifice cu unul dintre bunurile lor de care ei se folosesc și se vor folosi în viitor, mai ales că aceștia dețin și alte bunuri. Această intenție era mult anterioară oricărei forme de executare silită începute de către intimată. În al doilea rând, instanța de apel a reținut că "nu rezultă din alte probe această intenție" în condițiile în care, la primul termen de judecată în etapa apelului, aceasta a respins cererea apelanților de probațiune constând în administrarea probei testimoniale cu martorul H., cu motivarea că proba este inadmisibilă. Or, dimpotrivă, proba nu era inadmisibilă, deoarece această intenție putea fi probată, fiind vorba despre o stare de fapt, cu martori. Prin urmare, a reține împotriva acestora lipsa probării unei stări de fapt, în condițiile în care însăși posibilitatea de a o proba le-a fost repudiată, este nelegal. O atare conduită procesuală contravine prevederilor art. 22 din C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului. Recurenții pârâți au criticat raționamentul instanței de apel conform căruia ar fi relevant momentul încheierii actului de donație, considerând că acest raționament contravine art. 1562 alin. (1) din C. civ.. Simpla încheiere a contractului de donație nu este, per se, nelegală, deoarece, pentru a fi întrunite condițiile de admisibilitate ale acțiunii pauliene, trebuie analizate, în mod cumulativ, toate condițiile legale; recurenții reclamanți au invocat în acest sens decizia nr. 4073 din 13 decembrie 2011 pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de lege pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în evidențele de carte funciară sau ale Oficiului Registrului Comerțului nu existau înscrieri referitoare la sarcini ale imobilului sau mențiuni ce ar fi putut conduce la concluzia de complicitate la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat contractul. Așadar, un prim element de nelegalitate a deciziei civile recurate îl constituie acest argument al instanței de apel, care contravine prevederilor art. 1.562 alin. (1) din C. civ., care stabilesc condițiile cumulative de admisibilitate a acțiunii pauliene/revocatorii. Recurenții pârâți au arătat că probarea intenției de gratificare, a momentului la care aceasta s-a născut, a elementelor de natură subiectivă care au condus la încheierea contractului de donație este importantă tocmai pentru a se stabili dacă este sau nu întrunită condiția fraudei debitorului. Aceasta nu poate fi prezumată pentru simplul motiv că este vorba despre încheierea unui act juridic cu titlu gratuit, ci, dimpotrivă, existența fraudei debitorului trebuie probată, dincolo de orice îndoială. Recurenții pârâți au considerat că este nelegal să li se opună notificarea din data de nr. 6597/28.02.2022, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc I. sub nr. x/01.03.2022, comunicată lor la 04.03.2022, deoarece societatea J. S.R.L. avea calitatea de debitoare și era solvabilă, împotriva sa nefiind inițiată executarea silită. Recurenții pârâți au susținut că au aflat despre inițierea executării silite împotriva lor, în dosarul execuțional nr. x/2022 al Biroul Executorului Judecătoresc G., abia la data de 30 iunie 2022, când au fost poprite drepturile lor salariale; prin urmare, nu se poate reține, prin prisma acestui fapt, intenția lor frauduloasă la momentul încheierii contractului de donație atacat. În niciun moment nu au încercat să o fraudeze pe intimata-creditoare prin încheierea contractului de donație și nici să-și diminueze patrimoniul, ci au dorit să transmită fiicelor lor dreptul de proprietate asupra imobilului care constituie domiciliul lor. Instanța de apel a respins toate cererile în probațiune care ar fi avut ca finalitate probarea faptului că, prin încheierea contractului de donație, nici nu au creat și nici nu și-au mărit starea de insolvabilitate, însăși patrimoniul firmei fiind mai mult decât îndestulător pentru acoperirea datoriei față de intimată și, pe de altă parte, a ignorat înscrisurile prin care recurenții au învederat faptul că dețin în proprietate mai multe bunuri mobile și imobile, care nici măcar nu au fost evaluate pentru a se vedea dacă valoarea lor acoperă datoria pe care o au față de intimata-creditoare. Or, inclusiv sub acest aspect, instanța de apel era obligată să manifeste un rol activ și să verifice aspectele învederate. Recurenții pârâți au considerat că probele nu susțin concluzia privind existența unei stări de insolvabilitate. Recurenții pârâți au arătat că motivul principal al recursului este incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. În concret, nici instanța de apel și nici prima instanță nu au considerat necesară numirea unui curator special pentru reprezentarea fiicelor minore ale recurenților în cauza pendinte, ajungându-se în situația în care interesele acestora au fost reprezentate, practic, tot de către recurenți, dar, din punct de vedere procedural, acest lucru atrage nulitatea deciziei. Nici reprezentarea lor legală de către recurenți, donatori în cadrul contractului de donație analizat, prin raportare la calitatea lor de donatare acceptante, nu este pe deplin legală, deoarece interesele lor procesuale trebuiau apărate și ocrotite prin intermediul unui curator special numit de instanța de judecată, având în vedere existența unor posibile interese contrare. Așadar, raportat la considerentele mai sus exprimate, au fost nesocotite flagrant prevederile legale cu caracter imperativ ale art. 58 din C. proc. civ.. Astfel, hotărârea dată de instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiicelor minore nefiindu-le asigurat dreptul la un curator special, fiindu-le nesocotite flagrant dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil așa cum sunt ele definite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Un alt motiv de nulitate a deciziei civile recurate privește lipsa rolului activ al instanței de apel, respectiv nesocotirea flagrantă și păgubitoare pentru poziția procesuală a recurenților a prevederilor art. 22 din C. proc. civ.. Fără să pună în discuția contradictorie a părților, așadar cu încălcarea dreptului la apărare și al dreptului la un proces echitabil, instanța de apel a subliniat lacunele probatorii abia în motivarea deciziei civile atacate, când nu se mai putea administra nicio probă pentru lămurirea situației. Recurenții pârâți au arătat că instanța de apel avea obligația să pună în discuția contradictorie a părților necesitatea depunerii, în probațiune, a extraselor de carte funciară aferente bunurilor imobile arătate și, eventual, a cărții de identitate a autoturismului marca x și nu să se limiteze la a afirma că "și doar simpla indicare a unor bunuri de către apelanți, fără a se arăta cărțile funciare unde sunt înscrise pe numele apelanților și dacă le-au pus la dispoziția executorului judecătoresc, nu duc la o probă în sens contrar, pentru că ceea ce este relevant ar fi o schimbare a situației achitării unei sume rezonabile a datoriei restante sau a executării începute și cu privire la alte bunuri, față de ce s-a reținut ca stare de fapt la instanța de fond, pentru că în alt fel rămân la stadiu de simple afirmații sau intenții, fără relevanță juridică în ce privește existența unui patrimoniu suficient pentru achitarea sumei de peste 900.000 RON." Capătul subsidiar al recursului declarat ține de pronunțarea deciziei civile recurate cu încălcarea normelor de drept material incidente cauzei și, respectiv, cu interpretarea și aplicarea greșită a acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Niciuna din condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii nu poate, prin ea însăși, să atragă admisibilitatea unui atare demers juridic ele trebuind să fie întrunite în mod cumulativ. Or, instanța de apel a trecut peste lipsa probelor care să conducă la dovedirea existenței unui prejudiciu creat creditorului, nefiind suficientă o prezumare sau o afirmare a acestuia. Proba esențială care trebuia administrată de către reclamantă era aceea a unei expertize conjugate contabile și evaluatorii, care să stabilească, pe de o parte, valoarea de circulație a imobilului care a făcut obiectul contractului de donație analizat și, pe de altă parte, evaluarea, din punct de vedere contabil și al valorii de piață, a tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitoarei J. S.R.L. Numai astfel se putea stabili dacă, într-adevăr, i s-a cauzat creditoarei un prejudiciu prin ieșirea din patrimoniul recurenților a bunului imobil obiect al contractului de donație. Recurenții pârâți au arătat că dosarul de insolvență nu a fost soluționat. Ca atare, starea de insolvență a persoanei juridice nu este dovedită; nu s-a dovedit nici insolvența persoanelor fizice. Recurenții pârâți au susținut că a existat un angajament de plată pe care l-au respectat parțial, acceptat de creditoare, semnat de aceasta și apoi repudiat tot de către aceasta; conturile persoanele ale recurenților sunt poprite și aceștia realizează venituri; bunul donat nu era singurul bun imobil proprietatea lor; împotriva debitoarei principale, J. S.R.L., a fost solicitată deschiderea procedurii insolvenței care va avea ca finalitate tot recuperarea datoriei. Astfel, nu este îndeplinită condiția prejudicierii creditoarei. În ceea ce privește frauda debitorului, presupusa intenție frauduloasă a recurenților, viclenia lor la încheierea contractului de donație, trebuia să rezulte, în mod nemijlocit, inclusiv din raportarea lor la încheierea contractului de donație, la motivația lor intrinsecă, subiectivă de a-l încheia, iar conduita lor putea fi interpretată ca fiind una de rea-credință numai prin raportare la aceste elemente. În realitate, au urmărit gratificarea fiicelor lor, având reprezentarea faptului că bunurile imobile și mobile proprietatea debitoarei J. S.R.L. și ale recurenților, precum și veniturile realizate de aceștia sunt în măsură să acopere datoria pe care o au față de intimată. Atât timp cât se aflau în respectarea unui angajament de plată încheiat cu însăși intimata-creditoare, nu au avut reprezentarea faptului că aceasta va iniția împotriva lor executarea silită și/sau că va cere deschiderea procedurii insolvenței. La momentul încheierii contractului de donație, executarea silită îndreptată împotriva recurenților nu era începută, nefiindu-le comunicate nici somația și nici titlul executoriu. Recurenții pârâți au susținut că nu este îndeplinită nici condiția existenței unei creanțe certe la data introducerii acțiunii, raportat la plățile parțiale pe care le-au efectuat până în prezent și la faptul că nu au certitudinea dacă ele au fost sau nu avute în vedere la stabilirea debitului datorat. Există diferențe semnificative între sumele de bani supuse executării silite care nu pot fi puse, în lipsa oricărui element probatoriu, pe seama faptului că intimata calculează, în continuare, dobânzi și penalități contractuale. O astfel de susținere trebuie să fie bazată pe probe.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului prin raportare la prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., cu consecința anulării recursului, iar pe fondul cauzei, respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, intimata reclamantă a arătat că, la semnarea actului de donație, cele două minore terțe dobânditoare au fost reprezentate de părinții lor, recurenții din prezentul dosar; prin urmare, aceștia sunt reprezentanții legali ai celor două minore, nefiind necesară numirea unui curator special. Dacă recurenții considerau necesară numirea unui curator special pentru copiii lor minori cărora le-au donat imobilul, aceștia aveau posibilitatea, în termenul legal pentru depunerea întâmpinării în fața instanței de fond, să solicite inclusiv desemnarea unui curator special pentru copiii lor minori, nu să invoce în fața instanței de recurs lipsa rolului activ al instanțelor anterioare. În situația din speță, recurenții sunt decăzuți în calea de atac a recursului să invoce un motiv de nulitate pe care îl puteau invoca în fața instanței de fond sau cel mai târziu în fața instanței de apel. Referitor la al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motivat de lipsa rolului activ al instanței de apel, intimata reclamantă a considerat că recurenții au dat o interpretare greșită rolului activ al judecătorului; art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Astfel cum s-a consemnat în cuprinsul încheierii din ședința publică din 10.11.2022 din fața instanței de fond, reprezentantul apelanților a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar și a precizat că nu mai are alte cereri de formulat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata reclamantă a arătat că recurenții pârâți au avut cunoștință de faptul că datoriile lor față de Bancă sunt certe, lichide și exigibile și că Banca va iniția procedura de executare silită împotriva lor în vederea recuperării creanței, creditele fiind scadente integral prin ajungerea la maturitatea stabilită contractual încă din 25.03.2019, respectiv 31.08.2020. De asemenea, atât instanța de fond cât și cea de apel au analizat în mod corect și legal toate aspecte și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o acțiune revocatorie, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 1562 și art. 1563 din C. civ. Condiția prejudiciului și cea vizând încheierea contractului de donație în fraudarea drepturilor creditorului, prevăzute de art. 1.562 alin. (1) din C. civ., sunt îndeplinite întrucât, prin încheierea contractului de donație autentificat sub nr. x/31.05.2022 de Notar Public F. din Zalău, a fost transferat dreptul de proprietate de către pârâții B. și C. în patrimoniul fiicelor acestora. Dată fiind calitatea de rude/fiice a donatarelor, donația s-a realizat exclusiv în vederea fraudării drepturilor intimatei în calitate de creditor, izvorâte din titlurile executorii puse în executare, pârâții cunoscând faptul că banca va continua demersurile legale, în vederea recuperării creanței, astfel cum li s-a comunicat prin intermediul corespondenței electronice încă din data de 29.04.2022.

Răspunsul la întâmpinare. Recurenții-pârâți B. și C. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 129 din data de 13 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, ca fiind neîntemeiată. Prin rezoluția din data de 22.11.2023 s-a stabilit termen de judecată la data de 5 martie 2024. La termenul de judecată din 5 martie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, ca neîntemeiată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivul de recurs prin care recurenții pârâți au criticat, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., faptul că nu a fost numit un curator în proces pentru apărarea intereselor pârâtelor minore, nu este întemeiat. Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Recurenții pârâți au precizat că acest caz de casare reprezintă motivul principal al recursului lor și au susținut sub acest aspect că nici instanța de apel și nici prima instanță nu au considerat necesară numirea unui curator special pentru reprezentarea fiicelor minore ale recurenților ceea ce atrage nulitatea deciziei atacate, datorită nesocotirii dispozițiilor imperative ale art. 58 din C. proc. civ., având ca rezultat încălcarea dreptului la apărare. Conform art. 58 din C. proc. civ., în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal și cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant. În concret, recurenții pârâți au considerat că era necesar ca interesele procesuale ale fiicelor lor minore să fie apărate și ocrotite prin intermediul unui curator special numit de instanța de judecată, având în vedere existența unor posibile interese contrare. Astfel, dintre situațiile în care instanța desemnează un curator special în cadrul procesului civil, recurenții pârâți au invocat-o pe aceea în care există un conflict de interese între reprezentantul sau ocrotitorul legal și cel reprezentat ori ocrotit, dispoziția legală pretins încălcată având rolul de a preveni și înlătura anumite abuzuri ce ar putea apărea în exercitarea drepturilor procesuale ale persoanelor prevăzute de aceste dispoziții atunci când există împrejurări care ar permite concluzia că reprezentantul urmărește obținerea unor avantaje materiale sau morale din modul de soluționare a raportului juridic, în dezavantajul persoanei reprezentate. Din examinarea actelor dosarului rezultă că încălcarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile de numire a curatorului special nu au fost invocate în cursul judecății în primă instanță, acest aspect nefiind menționat nici în cererea de apel sau pe parcursul judecății în apel. Conform art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Astfel, în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel , în termenele și condițiile prevăzute de lege. Cum alin. (2) al art. 488 din C. proc. civ. stabilește o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute de alin. (1) rezultă că, nici atunci când este vorba despre excepții absolute sau nulități absolute, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății acestuia. În consecință, indiferent de felul nulității invocate de recurenții pârâți, motivul de recurs analizat nu poate fi primit, dată fiind interdicția expresă instituită prin dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. Motivele de recurs prin care recurenții pârâți au susținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1562 din C. civ. pentru admiterea acțiunii revocatorii, încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea normei de drept material indicate, precum și cele care se încadrează în cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea normelor de procedură care reglementează rolul activ al instanței și regimul probelor în procesul civil, chestiuni invocate în legătură cu dovedirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 1562 din C. civ., nu sunt întemeiate. Conform art. 1562 alin. (1) din C. civ., dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. Din acest text legal, rezultă că una din condițiile pentru admiterea acțiunii revocatorii este aceea ca actul încheiat de debitor cu terțul să cauzeze un prejudiciu creditorului, care, astfel cum prevede exemplificativ norma legală, poate consta în faptul că, prin încheierea actului atacat, debitorul și-a provocat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că "nu s-a făcut dovada că apelanții aveau și alte bunuri de valoare considerabilă, în afară de cel donat, care să fi fost de natură să satisfacă creanțele instituției bancare în cazul ar fi fost necesar, mai ales având în vedere cuantumul mare al sumei de restituit" și că "această însărăcire a patrimoniului se încadrează în noțiunea de prejudiciu reglementată de art. 1562 C. civ., astfel că reclamanta s-a achitat de partea sa de sarcină a probei." O primă critică în această privință, care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., vizează lipsa rolului activ al instanței de apel, recurenții pârâți susținând că aceasta avea obligația să pună în discuția contradictorie a părților necesitatea depunerii, în probațiune, a extraselor de carte funciară aferente bunurilor imobile arătate și, eventual, a cărții de identitate a autoturismului marca x, și să verifice aspectele învederate de pârâți, în sensul că patrimoniul societății firmei era îndestulător pentru acoperirea datoriei față de intimată. Contrar susținerilor recurenților pârâți, aceștia nu au formulat cereri în probațiune care să fi fost ignorate de instanță și care să fi avut ca finalitate probarea împrejurărilor invocate pentru a justifica inexistența unui prejudiciu: că, prin încheierea contractului de donație, nu ar fi provocat sau mărit starea de insolvabilitate, că patrimoniul firmei ar fi fost îndestulător pentru acoperirea datoriei față de intimată, că recurenții ar deține în proprietate mai multe bunuri mobile și imobile. De asemenea, recurenții pârâți nu au formulat o cerere prin care să solicite evaluarea acestor bunuri, evaluare considerată necesară în cererea de recurs, pentru a se stabili dacă valoarea lor acoperă datoria pe care o au față de intimata-creditoare. Astfel, din mențiunile cuprinse în practicaua deciziei rezultă că apelanții pârâți au solicitat proba cu martori și înscrisuri pentru a dovedi "eforturile pe care familia Ardelean le-a depus în vederea stingerii debitului principal pe care A. îl urmărește și că au avut înțelegeri de eșalonare a datoriei pe care apelanții le-au respectat". De asemenea, s-a solicitat încuviințarea efectuării unei adrese către instituția bancară pentru a comunica instanței "cine a inițiat graficul de angajament de plată între A., J. S.R.L. și pârâți, dacă doamna K. are calitatea să negocieze angajamentele de plată și respectiv, dacă acest angajament de plată a fost comunicat de către aceasta și semnat de ambele părți" și "emiterea unei adrese către Biroul de Credite și Centrala Riscului de Credit pentru a dovedi faptul că, deși pârâții Ardelean au avut anumite contracte de credit, și-au respectat întotdeauna obligația de plată a ratelor lunare". Ulterior respingerii acestor probe, reprezentantul pârâților a precizat și că ar dori să obțină pe cale administrativă aceste informații de la Biroul de Credite, considerând că este esențial a dovedi faptul că pârâții aveau posibilitatea achitării tranșelor stabilite conform înțelegerii între părți iar, pe de altă parte, faptul că pârâții sunt solvabili. Astfel, deși reprezentantul pârâților a menționat că intenționează să dovedească faptul că pârâții sunt solvabili, probele solicitate nu vizau împrejurările invocate în concret în cererea de recurs, nefiind solicitată depunerea extraselor de carte funciară aferente bunurilor imobile arătate și a cărții de identitate a autoturismului marca x, sau o probă privind evaluarea acestor bunuri. Împrejurările invocate priveau eșalonarea datoriei și executarea de către pârâți a obligațiilor rezultând din alte contracte de credit, proba concretă solicitată având ca obiect obținerea unor informații de la Biroul de Credite. În cererea de recurs, recurenții pârâți au susținut că proba esențială care trebuia administrată de către reclamantă era aceea a unei expertize conjugate contabile și evaluatorii, care să stabilească, pe de o parte, valoarea de circulație a imobilului care a făcut obiectul contractului de donație analizat și, pe de altă parte, evaluarea, din punct de vedere contabil și al valorii de piață, a tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitoarei J. S.R.L., considerând că numai astfel se putea stabili dacă, într-adevăr, i s-a cauzat creditoarei un prejudiciu prin ieșirea din patrimoniul recurenților a bunului imobil obiect al contractului de donație. Din cele expuse mai sus rezultă că astfel de probe nu au fost solicitate în apel or, conform art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. În consecință, întrucât omisiunea instanței de a dispune din oficiu completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancționată în căile de atac, potrivit art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., motivele de recurs invocate în acest sens, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea normelor de procedură care instituie rolul activ al instanței și încuviințarea probelor, nu pot fi primite. Susținerile recurenților pârâți în sensul că probele administrate în cauză nu susțin concluzia privind existența unei stări de insolvabilitate nu pot fi reținute. Pe de o parte, criticile privind modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză nu pot forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, întrucât aceasta este limitată la cazurile de nelegalitate instituite de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind permisă în acest context analiza unor critici de netemeinicie. Pe de altă parte, din argumentele instanței de apel, rezultă că prejudiciul cauzat creditoarei rezultă din ieșirea din patrimoniul pârâților a bunului de o valoare considerabilă, în contextul în care nu au fost supuse executării alte bunuri de valoare iar pârâții, care susțin că nu se află în stare de insolvabilitate, nu au efectuat plăți care să conducă la reducerea rezonabilă a datoriei. După cum s-a arătat mai sus, provocarea sau mărirea stării de insolvabilitate este prevăzută exemplificativ de textul legal, nefiind astfel o condiție obligatorie pentru reținerea unui prejudiciu adus creditorului. În consecință, în care în mod corect instanța de apel a constatat că este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu prin raportare la elementele de fapt ale speței apte a fundamenta această concluzie. În acest sens, instanța de apel a constatat că susținerea privind existența altor bunuri îndestulătoare pentru plata datoriei trebuia concretizată în oferirea lor spre executare sau în efectuarea unor plăți pentru a reduce cuantumul sumei datorate. Astfel, instanța de apel a constatat că "de la data notificării și până în prezent situația sumelor achitate și a bunurilor care să fie indicate spre executare de către apelanți nu s-a schimbat substanțial, astfel că starea creanțelor este majoritar aceași și în prezent ca și la data notificării și a sentinței instanței de fond" și că "dacă apelanții știau că atât debitoarea J. S.R.L., cât și ei aveau posibilități de a achita sumele de bani și de a stinge debitul, atunci puteau și face dovada efectivă a acelor posibilități până în prezent și să și achite sumele, nu doar să afirme că o pot face". Astfel, instanța de apel a reținut că prejudiciul rezultă din actul de însărăcire a patrimoniului care determină imposibilitatea realizării drepturilor de creanță ale reclamantei, reținută în contextul în care "restanța era veche deja de mai bine de 2 ani la data notificării din 04.03.2022, iar între timp a mai trecut un an de zile, fără ca situația achitării restanțelor să se fi schimbat la un nivel rezonabil". Criticile recurenților pârâți vizând împrejurarea că în cauză nu s-a dovedit starea de insolvență a persoanei juridice nu pot fi primite. Conform art. 2.294 alin. (1) din C. civ., fideiusorul convențional are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunțat la acest beneficiu în mod expres. Astfel, legea îl lipsește pe fideiusor de posibilitatea de a invoca mijlocul de apărare constând în beneficiul de discuțiune atunci când el a renunțat expres la acest beneficiu, așa cum este situația din speță, consecința fiind aceea că reclamanta, în calitate de creditoare, are dreptul de a urmări bunurile fideiusorului fără a avea obligația de a se îndrepta mai întâi împotriva debitorului principal. În acest context, susținerile recurenților pârâți prin care aceștia au arătat că este nelegal să li se opună notificarea din data de nr. 6597/28.02.2022, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc I. sub nr. x/01.03.2022, comunicată lor la 04.03.2022, deoarece societatea J. S.R.L. avea calitatea de debitoare și era solvabilă, împotriva sa nefiind inițiată executarea silită, nu prezintă relevanță în contextul speței. Astfel cum s-a arătat mai sus, creditorul are dreptul de a urmări direct bunurile fideiusorului care a renunțat la beneficiul de discuțiune, nefiind obligat să o urmărească în prealabil pe debitoare sau bunurile acesteia, din moment ce fideiusorii nu mai au facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, situație în care starea patrimoniului debitoarei este lipsită de relevanță juridică. Motivele de recurs prin care recurenții pârâți au susținut că nu este îndeplinită condiția fraudei debitorului nu sunt întemeiate. O parte din criticile formulate în acest sens se încadrează în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează respingerea de către instanța de apel a probei testimonale prin care s-a intenționat dovedirea intenției pârâților de a le gratifica pe fiicele lor minore. Sub acest aspect, din mențiunile cuprinse în practicaua deciziei, rezultă că pârâții au solicitat încuviințarea probei testimoniale "pentru a dovedi aspecte ce țin de ceea ce a reținut prima instanță, respectiv contextul în care s-a încheiat contractul de donație față de fiicele pârâților, teza probatorie referindu-se la faptul că intenția de a gratifica este cu mult anterioară momentului la care s-a demarat executarea silită" iar această probă a fost respinsă de instanța de apel. În argumentarea deciziei, instanța de apel a constatat că pârâții au invocat ca motiv de apel faptul că "intenția apelanților de a dona bunul către fiicele lor era mult anterioară oricărei forme de executare silită începută de către intimată. Rațiunea acestei intenții are la baza gratificarea acestora, fiind practic casa în care acestea au crescut, iar pe fondul unor neînțelegeri între soți, aceștia au decis că pentru a evita orice chestiuni conflictuale sau certuri să aibă în vedere interesul superior a copiilor și să îi gratifice cu unul dintre bunurile lor de care ei se folosesc și se vor folosi în viitor, mai ales că aceștia dețin și alte bunuri." Recurenții pârâți au criticat faptul că instanța de apel a reținut că "nu rezultă din alte probe această intenție" în condițiile în care, la primul termen de judecată în etapa apelului, aceasta a respins în mod greșit cererea apelanților de probațiune constând în administrarea probei testimoniale, ca inadmisibilă, întrucât intenția putea fi probată, fiind vorba despre o stare de fapt, cu martori; de asemenea, recurenții pârâți au considerat că, a reține împotriva acestora lipsa probării unei stări de fapt, în condițiile în care însăși posibilitatea de a o proba le-a fost refuzată, reprezintă o încălcare a art. 22 din C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului. Instanța de apel a argumentat însă în sensul lipsei de relevanță a intenției pârâților de gratificare a fiicelor lor minore: "chiar și dacă ar fi reală o astfel de intenție, acest lucru nu prezintă relevanță cât timp apelanții erau fideiusori și actul cu titlu gratuit a fost efectiv încheiat în perioada de după primirea notificării prin care reclamanta anunța pârâții că este iminentă executarea silită". Chiar dacă, într-adevăr, instanța de apel a menționat și că "nu rezultă din alte probe această intenție" acest argument nu a fost de natură a determina soluția, întrucât instanța a relevat argumente, expuse ulterior mențiunii respective, din care rezultă că simpla intenție este fără relevanță juridică. În acest context, eventuala greșeală în aplicarea unor norme de procedură în respingerea probei testimoniale este, în egală măsură, lipsită de relevanță și nu poate conduce la casarea deciziei, câtă vreme, din raționamentul logico-juridic care a determinat soluția în apel, rezultă că împrejurarea care s-a dorit a fi dovedită prin respectiva probă nu reprezintă un element relevant în constatarea îndeplinirii condiției legale a fraudei debitorului. În ceea ce privește frauda debitorului, recurenții pârâți au arătat că presupusa intenție frauduloasă trebuia să rezulte, în mod nemijlocit, inclusiv din raportarea lor la încheierea contractului de donație, la motivația lor intrinsecă, subiectivă de a-l încheia, iar conduita lor putea fi interpretată ca fiind una de rea-credință numai prin raportare la aceste elemente; recurenții pârâți au considerat că este esențial faptul că, în realitate, au urmărit gratificarea fiicelor lor, având reprezentarea faptului că bunurile imobile și mobile proprietatea debitoarei J. S.R.L. și ale recurenților, precum și veniturile realizate de aceștia sunt în măsură să acopere datoria pe care o au față de intimată. Frauda debitorului, condiție pentru admiterea acțiunii revocatorii, este prevăzută în alin. (1) al art. 1562 din C. civ., și cuprinde nu numai intenția directă a debitorului de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere de către acesta a faptului că, prin încheierea actului atacat, provoacă un prejudiciu creditorului. În aprecierea acestei condiții, intanța de apel a avut în vedere elementele obiective ale speței: faptul că restanța era veche deja de mai bine de 2 ani la data notificării din 04.03.2022, că situația achitării restanțelor nu s-a schimbat la un nivel rezonabil, că angajamentul de plată din care rezultă intenția debitorilor, a fideiusorilor și intenția Băncii de a stinge creditul prin intermediul unor plăți eșalonate nu a fost respectat, că pârâții-donatori cunoșteau existența intenției băncii de a iniția demersurile legale pentru recuperarea creanței, iminența executării silite. Concluzia rezultată din aprecierea acestor elemente de fapt a fost aceea că "bunul în cauză a fost înstrăinat de pârâți către fiicele lor minore în timpul executării silite printr-un act cu titlu gratuit" și că acestui fapt "nu i se poate da o altă conotație decât aceea a intenției de însărăcire a patrimoniului, astfel că apelanții aveau cunoștință și doreau rezultatul păgubitor pentru reclamantă, care era acela al reducerii patrimoniului pe care l-ar fi putut executa reclamanta". Astfel, dintre posibilitățile de manifestare a fraudei debitorului, în sensul art. 1562 alin. (1) din C. civ., instanța de apel a reținut intenția directă a debitorului de a-l prejudicia pe creditor: "cum pârâții apelanți nu doar că au cunoscut rezultatul păgubitor pentru reclamantă al actului de donație contestat, ci au urmărit acest rezultat pentru a-și proteja propriul patrimoniu, rezultă că ne aflăm în prezența intenției directe de a o prejudicia pe creditoarea-reclamantă." De asemenea, intenția directă a debitorului a fost reținută de instanța de apel și în contextul în care, deși apelanții au afirmat că atât ei cât și societatea debitoare aveau bunuri apte să îndestuleze creanța, nu au procedat la achitarea datoriei sau la oferirea respectivelor bunuri spre executare silită. În situația în care, astfel cum s-a arătat mai sus, legea nu condiționează reținerea condiției fraudei debitorului de existența unei intenții directe, fiind suficientă simpla cunoaștere a faptului că, prin încheierea actului atacat, provoacă un prejudiciu creditorului, susținerea recurenților privind existența intenției de a gratifica poate conduce numai la concluzia că aceștia nu au urmărit în mod direct fraudarea intereselor reclamantei, ceea ce exclude numai intenția directă. În acest context, existența intenției de a gratifica nu reprezintă un argument apt să conducă la constatarea neîndeplinirii condiției legale, întrucât, chiar dacă s-ar reține existența acestei intenții, ea intră în concurs cu celelalte elemente obiective avute în vedere de instanța de apel pentru a reține condiția fraudei, care au conturat concluzia că pârâții au cunoscut că, prin încheierea unui act cu titlu gratuit prin care un bun de valoare considerabilă a ieșit din patrimoniul lor, provoacă un prejudiciu creditorului, care nu a obținut până în prezent, prin mijloacele procesuale utilizate, îndestularea creanței sale. Criticile recurenților pârâți privind modul în care instanța de apel a apreciat elementele de fapt ale speței pentru a reține atitudinea lor subiectivă la momentul încheierii contractului de donație, inclusiv cele privind cunoașterea iminenței executării silite, nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, ele reprezentând aspecte care vizează temeinicia hotărârii, întrucât concluzia instanței de apel a rezultat din evaluarea unor elemente de fapt, nu din interpretarea sau aplicarea unei norme de drept. Astfel, starea de fapt în ceea ce privește privește condiția fraudei debitorului a fost stabilită de instanțele de fond din coroborarea ansamblului probelor administrate, a căror analiză, fiind o chestiune de netemeinicie, nu poate face obiect al cenzurii în recurs. Față de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., valorificarea elementelor probatorii din perspectiva propusă de recurenții-pârâți, care să conducă la concluzia că debitorii nu au încercat să evite urmărirea silită, excedează căii de atac a recursului. Pentru a demonstra că nu sunt întrunite cumulativ toate condițiile de admisibilitate ale acțiunii pauliene, recurenții pârâți au invocat decizia nr. 4073 din 13 decembrie 2011 pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de lege pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în evidențele de carte funciară sau ale Oficiului Registrului Comerțului nu existau înscrieri referitoare la sarcini ale imobilului sau mențiuni ce ar fi putut conduce la concluzia de complicitate la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat contractul. Condiția legală a participării terțului la fraudă este prevăzută exclusiv în privința contractelor cu titlu oneros sau a plăților făcute în executarea unui asemenea contract, astfel cum prevede art. 1562 alin. (2) din C. civ.. În prezenta speță însă, este în discuție un act cu titlu gratuit, caz în care legea nu impune condiția complicității terțului la fraudă. Recurenții pârâți au susținut că nu este îndeplinită condiția existenței unei creanțe certe la data introducerii acțiunii, raportat la plățile parțiale pe care le-au efectuat până în prezent și la faptul că nu au certitudinea dacă ele au fost sau nu avute în vedere la stabilirea debitului datorat, exitând diferențe semnificative între sumele de bani supuse executării silite. Într-adevăr, conform art. 1563 din C. civ., creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii. Instanța de apel a constatat că este îndeplinită această condiție, reținând că, prin încheierea civilă nr. 936/C/31.05.2022 pronunțată de Judecătoria Zalău în dosarul nr. x/2922, a fost admisă cererea de încuviințare a executării silite formulată de petentul G. și s-a încuviințat executarea silită solicitată de creditoarea A. S.A. împotriva debitorilor J. S.R.L., B., și C. Astfel, instanța de apel a reținut caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, considerând că aceste aspecte, odată constatate în procedura încuviințării executării silite, produc efecte și în prezenta cauză. Conform art. 663 alin. (1) din C. proc. civ., executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă, iar încheierea de încuviințare a executării silite va cuprinde arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviințat urmărirea, potrivit art. 666 alin. (3) din C. proc. civ.. Astfel, caracterele menționate ale creanței sunt supuse analizei instanței de executare, lipsa lor reprezentând motiv de respingere a cererii de încuviințare a executării silite, conform art. 666 alin. (5) pct. 4 din C. proc. civ. Încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestației la executare silită, introdusă în condițiile prevăzute de lege, astfel cum prevede art. 666 alin. (6) din C. proc. civ. În acest context, în mod corect a reținut instanța de apel caracterul cert al creanței, astfel cum a fost acesta stabilit în procedura de executare. Sub acest aspect, recurenții pârâți nu au invocat chestiuni care să privească aplicarea greșită a unei norme de drept, iar aspectele de fapt privind plățile parțiale efectuate, care excedează controlului de legalitate efectuat de instanța de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ., au fost avute în vedere de instanța de apel care a reținut că "sumele de bani datorate și achitate au fost deja reținute mai sus, și faptul că de la data notificării și până în prezent situația sumelor achitate și a bunurilor care să fie indicate spre executare de către apelanți nu s-a schimbat substanțial, astfel că starea creanțelor este majoritar aceași și în prezent ca și la data notificării și a sentinței instanței de fond". Reținând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma cazurilor de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți împotriva deciziei nr. 129A din 13 aprilie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.