ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 366/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 12.05.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.: constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/04.08.2011 de BNP E., ce a avut ca obiect bunul imobil teren în suprafață de 997,90 mp, situat în București, str. x, înscris în CF nr. x a municipiului București, iar în subsidiar, a solicitat ca instanța să declare inopozabil față de reclamantă contractul de donație menționat; constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/25.10.2011 de BNP F. și G., ce a avut ca obiect bunul imobil apartament nr. x situat în București, str. x, se. 3, înscris în CF nr. x a municipiului București, iar în subsidiar, a solicitat ca instanța să declare inopozabil față de reclamantă contractul de donație menționat; repunerea părților în situația anterioară în sensul radierii dreptului de proprietate intabulat pe numele pârâtei D. din CF nr. x a municipiului București, sector 1 și a dreptului de proprietate din CF nr. x a municipiului București. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 966-968 C. civ. de la 1864, art. 1562-art. 1565 C. civ. din 2009, art. 163 și urm. C. proc. pen. din 1968/art. 249 Noul C. proc. pen., art. 194 și urm. C. proc. civ. Prin cererea depusă la data de 07.02.2018, reclamanta a precizat obiectul acțiunii în sensul că a solicitat, în principal, să se declare inopozabile, față de aceasta, cele două contracte de donație, iar în subsidiar, să se constate nulitatea contractelor.

Sentința Tribunalului București Prin sentința nr. 1267/02.04.2019, Tribunalul București, secția a III a civilă a admis în parte acțiunea; a constatat ca inopozabile față de reclamantă contractele de donație încheiate; a respins cererea de radiere din cartea funciară a dreptului de proprietate cu privire la cele două imobile, ca neîntemeiată; a obligat pârâții la cheltuieli de judecată în cuantum de 26.844,28 RON reprezentând taxă judiciară de timbru (20.790,96 RON) și onorariu de avocat (6053,32 RON); în temeiul art. 449 C. proc. civ., instanța a încuviințat executarea provizorie a hotărârii, fără darea de cauțiune.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 1126/A/02.10.2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția lipsei de interes a apelurilor formulate în cauză; a respins apelurile declarate de pârâții C. și B. împotriva sentinței, ca lipsite de interes; a obligat pe apelanți la plata, către intimata-reclamantă a sumei de 3.742,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocațial, în apel.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva deciziei au declarat recurs pârâta B., precum și pârâții C. și H.. Prin cererea de recurs, pârâta B. a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei către instanța de apel în vederea rejudecării apelurilor declarate împotriva sentinței tribunalului, cu obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Criticile recurentei s-au întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătându-se că acesta cuprinde toate neregularilățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de recurs. Soluția instanței de apel este una nelegală, deoarece are la bază o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 33 C. proc. civ. prin raportare la cele ale art. 458 din cod, nesocotind în același timp și dispozițiile art. 466 raportate la cele ale art. 453 din același cod. A arătat că art. 33 C. proc. civ. detaliază condiția existenței interesului în promovarea oricărei cereri adresate instanței, anume ca interesul să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. De asemenea, a invocat faptul că instanța de apel a omis că interesul poate fi nu numai unul material, ci și moral. În cauză, condiția existenței interesului este îndeplinită de pârâta B. în ceea ce privește promovarea apelului, întrucât aceasta a urmărit obținerea unui folos propriu, acela de a-i fi respectată intenția de gratificare a unicului său copil. În dezvoltarea acestui argument, a menționat că încheierea celor două contracte de donație s-a realizat în considerarea relației afective puternice, precum și a problemelor de sănătate pe care pârâta a dovedit că le are. Astfel, bunurile donate reprezentau dorința sa sinceră de a-și gratifica propria fiică, fără existența unui interes de a frauda drepturile creditoarei. Ca atare, a apreciat că nu se poate considera că îi era indiferent în patrimoniul cărei persoane ajung bunurile donate și de aceea justifică un interes în promovarea căii de atac a apelului. Totodată, recurenta a menționat faptul că prin formularea apelului a dorit să se asigure că nu dispare elementul animus donandi al liberalităților efectuate, interesul său, chiar dacă de natură morală, fiind unul a cărui existență nu poate fi negată. A susținut că inopozabilitatea celor două contracte de donație față de reclamantă echivalează cu dreptul acesteia de a executa silit bunurile imobile ce au făcut obiectul liberalităților, iar bunurile nu vor rămâne în patrimoniul fiicei soților donatori, aspect care este de natură a încălca însăși esența contractului de donație -intenția donatorului de a gratifica donatarul, fapt pentru care donatorii justifică un interes pentru a obține schimbarea sentinței primei instanțe. Contrar instanței de apel, inexistența intenției de a frauda drepturile reclamantei este subliniată și de chestiunea succesiunii, moștenitori fiind atât fiica, cât și soțul supraviețuitor. Recurenta a susținut caracterul nelegal al sentinței, în contextul în care nu se prevede obligativitatea existenței, în mod exclusiv, a unui interes material. Din contră, interesul poate să fie și moral în situația în care se urmărește obținerea unei satisfacții sufletești. Astfel, a învederat că interesul moral nu trebuie confundat cu prejudiciul moral și nici cu reparația materială a daunelor morale, aspect care denotă caracterul greșit al concluziei instanței de apel, în sensul că folosul obținut ca urmare a promovării unei acțiuni civile trebuie să fie practic și material. Totodată, a arătat că a criticat sentința primei instanțe și prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 449 C. proc. civ., astfel încât, în condițiile în care reclamanta a solicitat includerea în masa partajabilă a bunurilor comune ale pârâților și a celor două bunuri imobile donate de aceștia fiicei lor, o dată în plus este justificat interesul în privința declarării apelurilor. În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a mai susținut că au fost încălcate și prevederile art. 466 și art. 451 C. proc. civ. Aceasta întrucât prima instanța a dispus obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Or, prin respingerea apelului ca lipsit de interes, instanța de control judiciar nu a considerat că avea interesul de a obține exonerarea sa de la plata acestor cheltuieli de judecată. Deși este evident că pârâții nu au criticat soluția și prin prisma cheltuielilor de judecată, totuși, prin admiterea apelurilor a fost vizat și acest beneficiu prin raportare la art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Prin cererea de recurs, pârâții C. și H. au solicitat casarea, în tot, a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții-pârâți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Au arătat că interesul există și acesta nu trebuie subsumat doar unui interes patrimonial, astfel cum a reținut instanța de apel, ci chiar și unui interes nepatrimonial/moral, aspect îndeobște recunoscut atât în doctrină, cât și în practica instanțelor de judecată. Instanța de apel a reținut existența unui interes moral/nepatrimonial al recurentului-pârât, însă a susținut că nu este suficient pentru a justifica o acțiune/cerere patrimonială. Față de aceste considerente, s-a arătat că interesul în ceea ce privește cererea principală patrimonială trebuie să existe în persoana reclamantului, nu și în persoana pârâtului. Din perspectiva procesuală, justifică interes în a promova o cale de atac partea ce a pierdut procesul, astfel cum se reține în decizia nr. 2129/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Recurentul-pârât C. a pierdut procesul la instanța de fond și, în consecință, are interes în ceea ce privește promovarea căii de atac a apelului. S-a susținut greșita apreciere a condiției interesului în promovarea apelului, cu privire la care au învederat că justifică și un interes patrimonial, nu numai unul moral/nepatrimonial. În acest context, au arătat că interesul ar fi și de natură patrimonială, întrucât efectul sentinței pronunțate de tribunal constă în anularea voinței de gratificare și executarea silită a bunurilor de către reclamantă, ceea ce are drept consecință lipsirea recurentei-pârâte H. de proprietate, ceea ce îi dă acesteia dreptul de a solicita și obține despăgubiri cu privire la îmbunătățirile efectuate și sumele achitate cu titlu de impozit/taxe.

Procedura filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 14.06.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raport. La data de 27.10.2021 recursurile au fost admise în principiu, cu mențiunea că se va pune în dezbatere și aspectul referitor la exercitarea omisso medio a recursului de către pârâta H., fiind acordat termen pentru soluționare în ședință publică, cu citare părți, la data de 23.02.2022.

Apărări formulate în cauză La data de 01.03.2021, în termen legal, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursurilor declarate de pârâții C., H. și B., ca nemotivate și respingerea celui declarat de pârâta H., ca inadmisibil. De asemenea, a solicitat respingerea tuturor recursurilor ca nefondate, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. Intimata-reclamantă a mai invocat netimbrarea recursului întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu taxa în valoare de 50% din taxa judiciară de timbru datorată la suma contestată, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. Intimata a susținut nemotivarea recursurilor prin prisma faptului că dezvoltarea motivelor formulate nu face posibilă identificarea unor critici concrete ale considerentelor deciziei atacate, care să fie circumscrise unuia din cazurile prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. A mai învederat că recursul pârâtei H. este exercitat omisso medio, în condițiile în care această parte nu a declarat apel împotriva sentinței tribunalului. A mai arătat intimata că motivele de casare sunt neîntemeiate, decizia atacată fiind legală. La data de 04.03.2021, în termen legal, recurenta B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de ceilalți pârâți, iar la data de 01.04.2021 a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor de netimbrare și nemotivare a recursului propriu, ale cărui motive au fost subsumate pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.. Totodată, a solicitat a se observa netemeinicia argumentelor prezentate de intimata-reclamantă în combaterea recursului. La data de 02.04.2021, în termen legal, recurenții-pârâți C. și H. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției insuficientei timbrări a recursului propriu, având în vedere că motivele acestuia nu vizează soluția pe fondul cauzei ci exclusiv modalitatea în care curtea de apel a soluționat excepția lipsei de interes în promovarea apelului. Recurenții au susținut și caracterul neîntemeiat al excepției nulității, în condițiile în care criticile formulate nu privesc hotărârea primei instanțe, având în vedere că incidentul procedural s-a produs direct în fața curții de apel. Au învederat, de asemenea, că au fost formulate exclusiv critici de nelegalitate, fiind indicate, în concret, textele de lege pe care se sprijină. În atare context, au învederat că recursul pârâtei H. nu este exercitat omisso medio atâta timp cât nu se critică soluția primei instanțe, ci aceea pronunțată în apel cu privire la incidentul procedural al lipsei de interes a apelurilor. Cu privire la motivele de netemeinicie a recursului, respectiv considerentele vizând legalitatea deciziei atacate invocate în cuprinsul întâmpinării, recurenții au solicitat a se observa că nu reprezintă decât o reluare a considerentelor deciziei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate prin intermediul recursurilor declarate de recurenții pârâți B. și C., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, având în vedere următoarele considerente: - Instanța de apel a făcut o greșită aplicare, prin soluția adoptată, a respingerii apelului pârâților Stegaru pentru lipsă de interes în exercitarea căii de atac, a dispozițiilor art. 33 C. proc. civ., art. 458 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, în analiza condiției de exercițiu a interesului căii de atac a apelanților-pârâți, instanța de apel identifică lipsa caracterului personal al acestuia, pe care îl pune în legătură cu faptul că, indiferent de soluția ce s-ar adopta, situația juridică și materială a acestora ar rămâne neschimbată. Pentru a ajunge la această concluzie, decizia din apel face distincția între raporturile juridice care se stabilesc pe cele două planuri în situația efectelor admiterii acțiunii revocatorii - pe de o parte, între creditor și terțul care a încheiat actul fraudulos cu debitorul și pe de altă parte, între părțile actului fraudulos. Reținând că, potrivit sentinței de primă instanță - de admitere a acțiunii și constatare a inopozabilității celor două contracte de donație - efectele soluției se produc în sensul în care înstrăinarea cu titlu gratuit a celor două imobile nu poate fi opusă reclamantei-intimate (titulara unei creanțe exigibile împotriva donatorilor) instanța de apel reține, în același timp, că efectele contractelor de donație rămân în ființă, continuând să se producă în relația dintre părți. De aceea, constatându-se că prin intermediul celor două liberalități bunurile imobile au ieșit din patrimoniul donatorilor - I. - s-a apreciat că aceștia nu pot justifica un interes personal în promovarea căii de atac a apelului, situația juridică și materială a acestora rămânând neschimbată, indiferent de soluția dată demersului lor, câtă vreme singura care poate invoca în patrimoniul său un prejudiciu ca urmare a admiterii cererii introductive este pârâta H. - împotriva căreia reclamanta s-ar putea îndrepta cu o acțiune pentru urmărirea bunurilor, în vederea satisfacerii creanței sale. O asemenea statuare a instanței de apel este eronată întrucât limitează interesul părții în exercitarea căii de atac la unul exclusiv patrimonial, nesocotind faptul că dispozițiile art. 458 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 33 C. proc. civ., referitoare la interesul de a acționa nu impun această condiție restrictivă, care nu ar putea fi îndeplinită, de principiu, indiferent de natura dreptului (patrimonial sau nepatrimonial) a cărui apărare în justiție se urmărește. Or, în speță, actele pretins frauduloase, a căror inopozabilitate s-a urmărit prin promovarea acțiunii revocatorii sunt două contracte de donație, adică liberalități, "prin care o parte procură celeilalte un folos patrimonial fără a urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb", deci, pentru a căror existență, esențială este lipsa unui echivalent, a unui avantaj material, de către cel care procură altuia un beneficiu. De aceea, dată fiind natura actului încheiat, care în mod evident nu le putea procura, din poziția de donatori, un avantaj patrimonial, prin promovarea căii de atac pârâții-apelanți nici nu puteau urmări un folos practic, material, de natura celui identificat de instanța de apel. În același timp însă, interesul lor este unul personal, deopotrivă moral și juridic, întrucât tind la a păstra efectele actului juridic nu doar în relația dintre părți, ci și față de terți, susținând că intenția reală la întocmirea liberalității a fost de a gratifica (iar nu aceea de fraudare a creditorului). Or, prin soluția de declarare a inopozabilității contractelor de donație, chiar dacă acestea rămân în ființă și își produc efecte între părți, ele sunt considerate ca inexistente față de creditor, care având posibilitatea de a urmări bunurile în patrimoniul donatorului, înseamnă că, în realitate, intenția de a gratifica este anihilată și implicit, că ceea ce a stat la baza dispunerii prin cele două acte cu titlu gratuit nu a fost animus donandi, ci intenția de a frauda drepturile creditorului. Promovând calea de atac a apelului și contestând legalitatea soluției de primă instanță, pârâții Stegaru au pus în discuție această dezlegare jurisdicțională, interesul lor de a acționa fiind unul personal întrucât tind la a conserva intenția de gratificare și la a face opozabil actul nu doar în relația dintre părți ci, pentru ca efectele acestuia să fie complete și față de terți. Altminteri, consecința inopozabilității constatate face ca executarea silită de către creditor să poată avea loc împotriva terțului donatar, ca și cum contractul de donație n-ar fi avut loc (păstrarea în ființă a acestuia în relația dintre părți fiind o ficțiune juridică, de vreme ce dobânditorul bunului poate fi totuși lipsit de acesta deși titlul dobândirii este considerat valid și neavând nici drept de regres în cazul specific, al actelor cu titlu gratuit). Deși instanța de apel reține în mod corect că terțul dobânditor cu titlu gratuit din cadrul actelor declarate inopozabile nu devine debitor direct al creditorului, dar că acesta din urmă poate urmări bunurile obiect al actelor declarate inopozabile ca și cum nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului său, apreciază, în același timp, că pârâții (donatori) nu pot schimba, prin exercitarea căii de atac, "situația juridică preexistentă în privința bunurilor care au ieșit deja din patrimoniul lor", ceea ce ar face apelul lipsit de interes. Or, așa cum s-a arătat deja, prin demersul lor apelanții au susținut că intenția reală la încheierea actelor a fost de gratificare, iar nu de fraudare a creditorului, astfel încât prin înlăturarea sancțiunii inopozabilității să fie înlăturată și posibilitatea urmăririi bunurilor în patrimoniul celui gratificat. Ca atare, interesul este în mod evident unul personal, fiind greșit raționamentul instanței care plasează doar pe planul posibilelor consecințe patrimoniale justificarea exercitării căii de atac, cu ignorarea naturii actului ale cărui efecte s-a urmărit a fi păstrate (acte cu titlu gratuit și deci, în mod esențial lipsite de avantaje patrimoniale pentru donatori). - Tot astfel, este greșit, raportat la datele concrete ale speței, raționamentul instanței conform căruia calitatea de parte pârâtă în fața primei instanțe nu justifică și interesul în exercitarea căii de atac. În realitate, apelanții sunt părți căzute în pretenții potrivit sentinței primei instanțe întrucât și în contradictoriu cu ei a fost admisă acțiunea, fiind declarate inopozabile acte juridice în care, de asemenea, au avut calitatea de părți. Or, tinzând să obțină recunoașterea și respectarea acelor acte, nu doar în relația dintre părți, ci și de către terți (întrucât relativitatea efectelor între părți se întregește cu opozabilitatea acestora față de terți), aceștia și-au justificat interesul personal de a acționa, care nu trebuie să aibă în mod necesar sau exclusiv un conținut patrimonial, putând fi și unul moral (în speță, păstrarea și recunoașterea intenției de a gratifica). De altfel, instanța de apel își contrazice propriile statuări atunci când consideră că pentru apelanți "efectele contractului de donație se produc pe deplin, bunurile ieșind din patrimoniul acestora, astfel că fiica este gratificată", după ce anterior reținuse (în mod corect) că efect al inopozabilității constatate, contractele de donație sunt ca și inexistente, creditorul putând urmări bunurile în patrimoniul donatarului, în scopul satisfacerii creanței sale. Consecința acestei situații, pe planul modalității concrete în care se repercutează sancțiunea inopozabilității, nu este aceea a "producerii pe deplin a efectelor donației" sub motiv că bunul a ieșit deja din patrimoniul donatorilor ci, dimpotrivă, a înlăturării intenției de gratificare a acestora, de reme ce bunurile pot fi urmărite de către terț ca și cum liberalitățile n-ar fi avut loc. Potrivit tuturor considerentelor arătate, modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra excepției lipsei de interes în exercitarea apelului declarat de către pârâți este nelegală, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 458 C. proc. civ. și art. 33 C. proc. civ., referitoare la subiectele căilor de atac și cerințele interesului care trebuie să stea la baza declanșării controlului judecătoresc asupra hotărârii de primă instanță, ceea ce face aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Celălalt aspect, invocat numai în recursul pârâtei B., în legătură cu modalitatea în care tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. - prin obligarea tuturor pârâților, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată - nu susține, în sine, o critică de nelegalitate subsumabilă motivului de recurs invocat. Așa cum însăși recurenta-pârâtă arată, soluția asupra cheltuielilor de judecată nu a făcut obiectul unei critică distincte în apel, fiind doar "vizat și acest beneficiu", prin raportare la dispozițiile at. 477 alin. (1) C. proc. civ. și la o posibilă soluție de admitere a apelului. În consecință, recursul pârâților B. și C. va fi admis conform celor expuse anterior, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecarea apelului declarat de acești pârâți împotriva sentinței de primă instanță. - În ce privește recursul declarat de pârâta H., se va reține că acesta a fost exercitat omisso medio (aspect sub care, prin încheierea de admitere în principiu s-a acordat termen în ședință publică, în vederea supunerii dezbaterii contradictorii a părților). Astfel, din acest punct de vedere se constată că recurenta a avut în primă instanță calitate procesuală pasivă, fiind, alături de ceilalți doi pârâți, parte căzută în pretenții (ca donatară în cele două contracte de donație a căror inopozabilitate s-a constatat, prin admiterea acțiunii). Deși hotărârea îi era nefavorabilă, pârâta H. nu a exercitat calea de atac a apelului, achiesând în felul acesta la soluția pronunțată, în sensul dispozițiilor art. 464 alin. (3) C. proc. civ. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 459 C. proc. civ., care instituie ordinea exercitării căilor de atac, se statuează în mod expres că "în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil". Împrejurarea că în cauză a fost declarat apel de către ceilalți pârâți și că decizia pronunțată de curtea de apel este susceptibilă de recurs nu înseamnă că această cale extraordinară de atac este deschisă și părții pârâte care n-a declarat apel. Aceasta întrucât decizia din apel nu a modificat în niciun fel sentința de primă instanță și astfel, nu a avut niciun fel de consecințe asupra situației juridice a pârâtei H. - așa cum a rezultat ea din hotărârea tribunalului - pentru a putea justifica de ce ar avea deschisă direct calea de atac a recursului. Dimpotrivă, prin soluția pronunțată reținându-se excepția lipsei de interes, în realitate apelul pârâților Stegaru a fost considerat inapt a învesti instanța, așa încât aceștia sunt singurii îndreptățiți să atace decizia, nu și cealaltă pârâtă, H., care, neexercitând apel în cauză, s-a mulțumit cu soluția dată în primă instanță. Totodată, deși părți în aceleași contracte a căror inopozabilitate s-a invocat, pârâții nu se află într-o asemenea coparticipare procesuală - cum este cea definită de art. 60 alin. (2) C. proc. civ. - pentru ca actul de procedură îndeplinit de unul dintre pârâți să profite și celui care nu-l îndeplinește în termen sau deloc. Întrucât bunurile imobile au fost înstrăinate și se pretinde valabilitatea contractelor de donație, titularii liberalităților nu pot să-i reprezinte și pe beneficiarii acestor liberalități în proces. Dimpotrivă, relația dintre autor și succesorul cu titlu particular (donator - donatar), câtă vreme transmisiunea bunurilor a avut loc anterior învestirii instanței presupune că, în principiu, autorul nu-l poate reprezenta în proces pe cel căruia i-a transmis dreptul și ca atare, actele de procedură pe care le îndeplinește nu-i pot profita și nici nu-l pot vătăma pe acesta din urmă. Ca atare, recurenta-pârâtă se găsește în situația în care, neatacând sentința de primă instanță și nemodificându-i-se în niciun fel situația juridică în apelul exercitat de ceilalți pârâți, nu poate declara direct recurs întrucât aceasta ar însemna, deopotrivă, nesocotirea regulii imperative în legătură cu ordinea exercitării căilor de atac (art. 459 C. proc. civ.) cât și a principiului omisso medio, ceea ce atrage sancțiunea inadmisibilității în condițiile prevăzute de art. 459 alin. (2) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, recursul pârâtei H. va fi respins ca inadmisibil. Față de soluția pronunțată, chestiunea referitoare la cheltuielile de judecată solicitate în recurs de ambele părți (reclamanta și pârâții Stegaru), va fi avută în vedere la rejudecare, în funcție de stabilirea părții căzute în pretenții și de dispozițiile art. 453 C. proc. civ.