Decizia nr. 203/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 220/2023 a Tribunalului Brașov

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă (ca urmare a declinării competenței materiale de către Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 668 din 31 ianuarie 2023), reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., să se constate, în principal, nulitatea absolută, iar, în subsidiar, nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2004, să se dispună repunerea părților în situația anterioară și să fie obligați pârâții la plata daunelor morale în cuantum de 1.500.000 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 220 din 14 iunie 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins capătul de cerere având ca obiect declararea nulității relative a contractului, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă, a admis excepția lipsei de interes și a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului, ca lipsit de interes, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect daunele morale și a obligat reclamanții la plata către pârâți a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanții. Prin decizia civilă nr. 1926/Ap din 6 decembrie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul, ca nefondat, și a obligat apelanții-reclamanți să plătească intimatului-pârât C. suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 5 aprilie 2024, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenții au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în condițiile în care instanța de apel a respins criticile privind încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil. Astfel, prima instanță le-a respins cererea de amânare formulată pentru termenul din 19 iunie 2023 și a rămas în pronunțare, fără a le da posibilitatea să formuleze răspuns la întâmpinare și cerere de probe, și a soluționat cauza ignorând concluziile scrise formulate de apărătorul ales, prin care acesta a dat o formă juridică acțiunii inițiale și a prezentat situația reală de fapt. Recurenții au invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care au învederat următoarele: Instanța de apel a menținut, în mod nelegal, soluția primei instanței de admitere a excepției lipsei de interes, deși, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2004, vânzătorul F. a înstrăinat o suprafață de teren mai mare decât cea pe care o deținea în proprietate, fiindu-le astfel încălcat dreptul de proprietate. Astfel, prin decizia civilă nr. 1356/1994, pronunțată de Tribunalul Brașov, terenul a fost atribuit în cote aproximativ egale de 1/2, un lot fiind de 901,50 mp, format din 669,10 mp teren și 202,40 mp clădire, iar cel de-al doilea fiind de 914,70 mp, format din 786,10 mp teren și 128,60 mp clădire. Prin contractul de vânzare-cumpărare, F. a vândut suprafața de teren de 1.030,10 mp, deși prin hotărâre definitivă acesta a obținut în proprietate o suprafață de cel mult jumătate din totalul de 1.816,20 mp. Ca atare, F. a vândut cu 122,10 mp mai mult decât suprafața atribuită prin hotărâre. În acest context, interesul în promovarea acțiunii este determinat, legitim, născut și actual, întrucât reclamanții sunt proprietarii care urmăresc nulitatea contractului prin care se înstrăinează o parte din terenul lor, respectiv amprenta la sol a clădirii în care locuiesc. În aceste condiții, raportat la art. 33 din C. proc. civ., nu se poate reține lipsa interesului în promovarea acțiunii, prin aceasta reclamanții urmărind constatarea nulității absolute a contractului prin care s-a înstrăinat, fără consimțământul lor, o parte din terenul pe care îl dețin în proprietate, fiind incidente prevederile art. 971 și art. 1295 din C. civ. 1864. Soluția instanței de apel este nelegală, întrucât, în ipoteza constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, suprafața de teren pe care se află amprenta la sol a clădirii nu s-ar întoarce în masa succesorală a defunctului F., ci ar fi întregit dreptul de proprietate al reclamanților.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâții au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în condițiile în care instanța de apel a respins criticile privind încălcarea, de către prima instanță, a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Principiul garantării dreptului la apărare are sorginte convențională și constituțională, fiind consacrat atât prin art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și prin art. 24 din Constituția României. Tot de natură convențională și constituțională este și dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil (art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României), garantat inclusiv prin dispozițiile art. 10 din C. proc. civ., care impun părților să contribuie fără întârziere la desfășurarea și finalizarea proceselor, îndeplinind actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege ori de instanță. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a înlăturat, în mod corect, criticile privind încălcarea, de către prima instanță, a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, raportându-se la circumstanțele cauzei și la exigențele impuse de art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că amânarea judecății pentru lipsa de apărare poate fi dispusă numai excepțional, pentru motive temeinice, neimputabile părții sau reprezentantului ei. În acest sens, instanța de apel a constatat că prima instanță a respins, în mod justificat, cererea de amânare formulată de apărătorul ales al reclamanților pentru termenul de judecată din 19 iunie 2023, în condițiile în care, de la data înregistrării cererii (6 iunie 2022), reclamanții au beneficiat de o perioadă de 1 an pentru angajarea unui avocat și pregătirea apărării și se acordase deja un termen pentru lipsă de apărare. În acest context, respingerea cererii de amânare nu este de natură a afecta condițiile echitabile de desfășurare a procesului, de vreme reclamanții au avut la dispoziție un interval de timp suficient pentru a depune diligențele necesare în vederea angajării unui avocat, care să poată studia actele dosarului și să pregătească, în mod corespunzător, apărarea. De altfel, în jurisprudența sa (de exemplu, decizia nr. 167/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 21 mai 2019), Curtea Constituțională a arătat că dreptul la apărare, deși are o deosebită importanță, nu este un drept absolut, întrucât, pentru a se putea asigura desfășurarea în condiții optime a procesului, comportă o serie de condiții și limitări, iar facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsa de apărare sau de a acorda un singur termen, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea actului de justiție. Instanța de apel a mai constatat că cererea de probe a reclamanților a fost discutată la termenul de judecată din 19 iunie 2023, precum și că reținerea cauzei în pronunțare la primul termen de judecată nu constituie o încălcare a accesului la justiție, din moment ce au fost respectate toate garanțiile procesuale. Sub acest din urmă aspect, instanța de apel a reținut că judecătorul fondului a respectat și prevederile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., amânând pronunțarea soluției, la cererea părții interesate, pentru a depune concluzii scrise la dosar. În acest context, este legală concluzia instanței de apel că reclamanților nu le-a fost încălcat, în primă instanță, dreptul la apărare și la un proces echitabil. Pe de altă parte, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a menținut nelegal soluția primei instanței referitoare la admiterea excepției lipsei de interes, deși, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2004, vânzătorul F. a înstrăinat cu 122,10 mp mai mult decât suprafața de teren pe care o deținea în proprietate, încălcându-le dreptul lor de proprietate, astfel că interesul în promovarea acțiunii este determinat, legitim, născut și actual, întrucât urmăresc constatarea nulității absolute a contractului prin care s-a înstrăinat o parte din terenul lor, respectiv amprenta la sol a clădirii în care locuiesc. Au mai învederat recurenții că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât, în ipoteza constatării nulității absolute a contractului, suprafața de teren pe care se află amprenta la sol a clădirii nu s-ar întoarce în masa succesorală a defunctului F., ci ar întregi dreptul lor de proprietate. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Prealabil, se impune precizarea că recurenții-reclamanți nu au formulat critici referitoare la modalitatea în care instanța de apel a soluționat motivele de apel referitoare la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, ci doar în ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei de interes. Din moment ce recurenții-reclamanți au criticat modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 33 și art. 36 din C. proc. civ., referitoare la lipsa interesului în promovarea acțiunii, se mai reține că argumentele dezvoltate la pct. 2 din memoriul de recurs se încadrează și urmează a fi analizate tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nefiind vorba despre aplicarea greșită a unei norme de drept material, care să atragă incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta fiind eronat indicat în memoriul de recurs. Dispozițiile art. 32 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile, printre acestea regăsindu-se, la lit. d), justificarea unui interes, care, conform art. 33 teza I din același Cod, trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Ca atare, interesul în promovarea unei acțiuni în justiție este o cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune, deoarece reclamantul trebuie să urmărească afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui folos propriu personal. Plecând de la situația de fapt reținută de instanța de apel, se reține, contrar celor susținute de către recurenții-reclamanți, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 33 și art. 36 din C. proc. civ., dat fiind că, și în ipoteza în care s-ar constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2004 și s-ar dispune repunerea părților în situația anterioară, terenul în suprafață de 1.030,10 mp, ce a făcut obiectul contractului, s-ar întoarce în masa succesorală a defunctului F. și ar reveni moștenitorului său legal, respectiv intimatei-pârâte D., astfel că nu ar reîntregi dreptul de proprietate al recurenților-reclamanți, cum, în mod eronat, au susținut aceștia. În atare condiții, instanța de apel a constatat judicios că recurenții-reclamanți nu ar obține niciun folos practic. În măsura în care efectele unei eventuale constatări a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2004 nu se răsfrâng, în mod direct, asupra patrimoniului recurenților-reclamanți, în sensul dobândirii, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul înstrăinării, nu se poate reține existența interesului de a acționa în justiție, în sensul art. 32 lit. d) și art. 33 din C. proc. civ.. Deși nulitatea absolută ocrotește un interes general, un asemenea interes nu exclude existența și a unui interes individual, astfel că persoana care o invocă trebuie să urmărească obținerea unui folos propriu din constatarea nulității actului juridic. În motivarea soluției, instanța de apel a mai reținut că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2004 nu contravine deciziei civile nr. 1356/A/13.12.1994 a Tribunalului Brașov, prin care s-a dispus formarea celor două loturi rezultate din ieșirea din indiviziune, în condițiile în care defunctul F. a vândut imobilul cu nr. top. x, intabulat în C.F. nr. x, compus din teren construit și neconstruit de 1.030,10 mp, exact astfel cum s-a dispus prin decizia civilă nr. 1356/A/13.12.1993. A mai reținut instanța de apel că expertiza extrajudiciară invocată de reclamanți, potrivit căreia lotul I ar avea suprafața măsurată de 895,24 mp, diferită de cea din cartea funciară (1.030,10 mp), iar lotul II ar avea suprafața măsurată de 920,26 mp, diferită de cea din cartea funciară (786,10 mp), nu poate fi validată, în vederea justificării interesului în promovarea acțiunii, întrucât contravine concluziilor expertizei judiciare întocmite de expertul G., ce a fost însușită de Tribunalul Brașov la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1356/A/13.12.1993. Recurenții-reclamanți au criticat acest raționament al instanței de apel, însă susținerile respective nu pot fi analizate în această etapă procesuală, întrucât aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză. Or, în recurs se exercită un control de legalitate asupra hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond. Cu alte cuvinte, în recurs nu pot fi invocate orice fel de nemulțumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de lege. În consecință, sunt nefondate susținerile recurenților-reclamanți privind existența unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual în formularea acțiunii, dispozițiile art. 32 lit. d) și art. 33 din C. proc. civ. fiind, în mod corect, interpretate și aplicate de către instanța de apel. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Constatând că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții-reclamanți, în solidar, să plătească intimatului-pârât C. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat), dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosar.