ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A. Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.12.2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2010, și precizată la data de 04.02.2011, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Afacerilor Externe și Muzeul Național de Artă al României, obligarea pârâților Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministerul Afacerilor Externe la restituirea în natură a picturii cunoscută sub numele "D." sau "D." realizată de E., iar în subsidiar, obligarea primilor doi pârâți la restituirea bunului prin echivalent, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că autorul lor, F., colecționar de artă, părăsind România, a fost nevoit să semneze oferta de donație autentificată sub nr. x/9.04.1973 la Ambasada României din Washington, având ca obiect o serie de bunuri mobile, inclusiv tabloul "D."; pentru neîndeplinirea cerinței de formă, oferta de donație a fost constatată nulă absolut prin sentința civilă nr. 451/5.05.2005 a Tribunalului București.

Au arătat reclamanții că oferta de donație s-a realizat în contextul în care F. împreună cu cele două fiice, reclamantele B. și C., au fost condamnați prin sentința penală nr. 505/31.05.1972, definitivă prin decizia penală nr. 1448/19.08.1972, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 3 și 4 Decretul nr. 724/1969, cele două hotărâri penale reținând faptul că tabloul a fost realizat de E., autenticitatea sa fiind confirmată de către experți, atât pe plan intern cât și internațional, sens în care au fost scrise numeroase articole de specialitate la acea vreme.

În drept, cererea reclamanților a fost întemeiată pe prevederile art. 480 și art. 1073-1075 din C. civ. și Legea nr. 182/2000.

La data de 24.01.2011, pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La data de 31.01.2011, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepție admisă prin încheierea din 13.05.2011.

La termenul de judecată din 4.02.2011, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a instanței și netimbrării cererii - respinse prin încheierea din 13.05.2011 -, excepția lipsei de obiect a primului capăt de cerere, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În esență, pârâtul a susținut că tabloul, care nu a fost opera lui E., ci a unui artist anonim, nu a avut o valoarea artistică deosebită și a fost distrus în incendiul produs în timpul evenimentelor din 22-24 decembrie 1989, ce a afectat încăperile secției de restaurare.

La data 01.04.2011, reclamanții au depus cerere precizatoare, prin care au prezentat detaliat împrejurările în care tabloul a ajuns în posesia autorului lor, a făcut obiectul studiilor efectuate de către G. și al comunicării științifice pe care aceasta a susținut-o în anul 1968, a fost scos din țară și apoi a făcut obiectul ofertei de donație din anul 1973, subliniind faptul că valoarea tabloului este confirmată de faptul că în schimbul acestuia autoritățile române le-au eliberat pe cele două reclamante și le-au permis să părăsească țara.

Prin această cerere au fost indicate, ca temei al acțiunii, și prevederile art. 998-999 din C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 1011/16.09.2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și a respins în consecință cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Muzeul Național de Artă al României și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a calificat excepția lipsei de obiect, ca apărare de fond, și a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 320.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubire pentru imposibilitatea restituirii în natură a bunului mobil și a respins în rest pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Muzeul Național de Artă al României, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A., B. și C., cât și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Muzeul Național de Artă al României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanții-reclamanți au solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării pârâților Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă al României să le restituie în proprietate și liniștită posesie pictura cunoscută sub numele de "D." sau "D.", lucrare realizată de pictorul E., ulei pe pânză de 170/130 cm, reprezentând pe D. sau, în măsura în care se va aprecia că tabloul nu mai poate fi restituit în natură, obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național la restituirea prin echivalent, respectiv la plata: a) în principal, a sumei de 24.500.000 Euro, reprezentând valoarea de circulație a tabloului, conform raportului de expertiză opere de artă H.; b) în subsidiar, a sumei de 45.179.621,22 RON, reprezentând valoarea actualizată a tabloului, astfel cum a fost reținută prin sentința penală nr. 505/31.05.1972, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/1971, conform raportului de expertiză H. și raportului de expertiză contabilă I..

Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Apelantul-pârât Muzeul Național de Artă al României a solicitat admiterea apelului și schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii în despăgubiri ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1426 A/20.12.2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți și de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și ca lipsit de interes apelul declarat de apelantul pârât Muzeul Național de Artă al României.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B., C. și A. și pârâții Muzeul Național de Artă al României și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Prin decizia civilă nr. 956/16.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României și a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor acestor părți.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanți a fost găsit întemeiat din perspectiva criticilor referitoare la modalitatea în care a fost apreciată puterea de lucru judecat a sentinței penale nr. 505/31.05.1972, respectiv a deciziei penale nr. 1448/19.08.1972 cu privire la paternitatea tabloului în litigiu, reținându-se că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală urmare a interpretării greșite a dispozițiilor art. 22 din C. proc. pen.

Instanța de casare a constatat că în mod corect s-a reținut că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale nu poate fi extinsă asupra unor fapte ulterioare procesului penal - oferta de donație a unui tablou și intrarea acestuia în posesia Muzeului Național de Artă al României, dar a apreciat că nu este la fel de corectă concluzia instanței de apel în sensul că "nu s-a probat paternitatea tabloului, pretinsă de reclamanți ca aparținând lui E., cu motivarea că pe parcursul procesului penal aceștia au susținut fără echivoc faptul că tabloul nu este unul pictat de E., în timp ce împrejurarea că Muzeul Național de Artă al României s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 72.735.435 RON reprezentând valoarea tabloului nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat, câtă vreme instanțele penale nu au analizat bunurile ce au făcut obiect al ofertei de donație".

S-a arătat că "eroarea instanței de apel, care a atras și nelămurirea pe deplin a situației de fapt, constă în aceea că a conferit putere probatorie în prezentul litigiu unui singur aspect, respectiv apărărilor făcute de inculpați în cadrul procesului penal, în timp ce atitudinii procesuale a muzeului, de a se constitui parte civilă cu suma sus-menționată, nu-i acordă nicio pondere în ansamblul probator administrat pentru a se dovedi paternitatea tabloului revendicat în prezent".

Astfel, deși a arătat că reclamanții pot proba cu hotărârile penale numai faptul că autorii lor au acționat în vederea scoaterii din țară "a bunurilor la care fac referire considerentele acestor hotărâri", instanța de apel a continuat analiza probelor administrate privilegiind premisa greșită că puterea de lucru judecat a hotărârii penale privește numai "fapta" de scoatere din țară a unor bunuri, iar nu și bunurile care au constituit obiectul material al faptei.

Or, în ambele hotărâri penale s-a arătat că este cert că tabloul pentru care a fost dispusă condamnarea penală "este un tablou autentic al lui E.".

În aceste condiții, pornind de la adevărul judiciar pe care îl conțin hotărârile penale în privința autorului tabloului ce formează și obiect al prezentului proces, se impune o nouă apreciere a materialului probator administrat - eventual, administrarea de probe suplimentare - pentru a determina în ce măsură actele tuturor persoanelor și organelor statului implicate în activități legate de acest tablou, la nivelul anului 1973 și ulterior, au vizat un tablou cu paternitatea pretinsă de reclamanți, respectiv de Muzeul Național de Artă al României. În alte cuvinte, trebuie să se determine dacă tabloul "D." pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donație făcută de F. în 9 aprilie 1973 și care a ajuns în custodia Muzeului Național de Artă al României."

Tot în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, instanța de casare a arătat că aceasta nu poate fi reținută și în privința prejudiciului pe care l-au suferit recurenții reclamanți, astfel încât suma la care ar trebui obligat statul să fie de 72.735.435 RON, "întrucât în procesul penal nu s-au administrat probe din care să rezulte cu certitudine valoarea tabloului. Împrejurarea că Muzeul Național de Artă al României s-a constituit parte civilă în procesul penal cu o sumă stabilită de «comisia numită în acest scop» nu este suficientă pentru ca reclamanții să se prevaleze de cele statuate în cursul judecății penale anterioare, câtă vreme acest aspect nu a primit o dezlegare jurisdicțională în urma administrării unui probatoriu concludent din această perspectivă.

În măsura în care, în urma rejudecării după casarea cu trimitere se ajunge la concluzia că tabloul oferit spre donație de autorul reclamanților la 9 aprilie 1973 este o creație E. trebuie să fie avută în vedere valoarea acestuia astfel cum este stabilită printr-un raport de expertiză".

Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost constatat întemeiat exclusiv din perspectiva răspunsului dat de instanța de apel criticii formulate în legătură cu aplicabilitatea principiului res perit domino.

Instanța de casare a constatat că motivarea curții de apel este contradictorie întrucât, după ce la fila x, în analiza apelului reclamanților, validează concluzia primei instanțe în sensul că există o probabilitate foarte mare ca tabloul să fi ars, la fila x, atunci când analizează apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a cerut să se facă aplicarea principiului res perit domino, instanța de apel răspunde că nu s-a probat că bunul ar fi pierit și, deci, nu poate fi făcută analiza suportării riscului pieirii sau distrugerii bunului urmare a forței majore sau cazului fortuit.

Având în vedere aceste aprecieri contradictorii, apare că instanța de apel nu a cercetat fondul apelului pârâtului în ce privește aplicarea principiului res perit domino, ceea ce a impus, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, sub aspectul menționat, la aceeași instanță.

Nu a fost primită critica relativă la modul de soluționare a problemei calității de reprezentant al Statului Român în prezenta cauză, sub acest aspect subliniindu-se faptul că reclamanții au învestit instanța cu o solicitare principală, având ca obiect obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, la restituirea în natură a tabloului, precum și cu o solicitare subsidiară, formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, având ca obiect restituirea prin echivalent a tabloului, dacă nu mai este posibilă restituirea în natură.

Așadar, încă din debutul procesului a fost indicat reprezentantul Statului Român, diferit în funcție de modalitatea de restituire a bunului revendicat, și cum pe parcursul procesului "părțile au acceptat teza propusă de pârâtul Muzeul Național de Artă al României în sensul distrugerii pânzei într-un incendiu în timpul Revoluției din anul 1989" (sentința civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă), reprezentantul Statului Român a fost stabilit prin raportare la pretenția subsidiară, or, arată instanța de recurs, într-un litigiu în care Statul Român este chemat să plătească echivalentul unui tablou, nu se pune problema reprezentării sale de către Ministerul Culturii și Cultelor, deoarece art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 nu a avut în vedere participarea acestui minister în calitate de ordonator de credite în cadrul unor raporturi juridice particulare recunoscute de legea specială, ci de către Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data sesizării instanței cu prezentul litigiu.

În același timp, în analiza recursului declarat de către Muzeul Național de Artă al României, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a dat o dezlegare corectă criticilor legate de modul de soluționare de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

S-a arătat că în mod corect s-a statuat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție se determină potrivit art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece, într-adevăr, obligația de dezdăunare poate fi apreciată ca o consecință a acțiunii în revendicare numai atunci când reclamanții ar fi putut obține restituirea în natură, ceea ce înseamnă că la înregistrarea cererii de chemare în judecată bunul exista în materialitatea sa, în stăpânirea pârâtului. În atare situație, dreptul de a obține despăgubiri urmează regimul juridic al acțiunii în revendicare, fiind imprescriptibil. Temeiul juridic al acordării despăgubirilor îl constituie deținerea abuzivă a bunului de către pârât.

Dacă, așa cum este cazul în speță, bunul era pierit la data înregistrării cererii de chemare în judecată, dreptul la despăgubiri se valorifică în cadrul unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998 - art. 999 C. civ., având ca temei juridic imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul deținător. Cum dreptul la despăgubiri este unul de creanță, acțiunea în cadrul căreia se urmărește valorificarea lui este una personală, supusă prescripției dreptului la acțiune.

Instanța de apel a arătat, în mod temeinic, faptul că nu s-a probat că reclamanții au cunoscut sau ar fi putut cunoaște înainte de data declanșării prezentului litigiu faptul că bunul era pierit. Prin urmare, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu începuse să curgă la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

B. Al doilea ciclu procesual

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 21.05.2019, sub nr. x/2010*.

Prin decizia nr. 997 A din 17 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții B., C. și A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente de fapt și de drept:

La termenul din 19 septembrie 2019 s-a dispus rectificarea citativului corespunzător cadrului procesual rezultat din soluțiile pronunțate în primul ciclu procesual, stabilindu-se că, alături de apelanții-reclamanți A., B. și C. și de apelantul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice (chemat în judecată în capătul de cerere subsidiar, privind restituirea în echivalent a tabloului), au rămas în cauză, în calitate de intimați-pârâți pe capătul de cerere principal, privind restituirea în natură a tabloului, Muzeul Național de Artă al României și Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

În rejudecare părțile au declarat că nu solicită administrarea altor probe, reclamanții opinând că înscrisurile depuse la dosar dovedesc pe deplin faptul că tabloul "D.", pictat de E., ce a făcut obiectul dosarului penal, a făcut obiectul ofertei de donație și a fost predat autorităților române în schimbul eliberării reclamantelor din închisoare, valoarea acestuia fiind aceea stabilită prin expertiza întocmită de expertul H., necontestată de părți, respectiv 24.500.000 euro.

La termenul din 28 mai 2020, apreciind necesară audierea persoanelor implicate în preluarea și transferul în România, în anul 1973, a tabloului ce a făcut obiectul ofertei de donație, curtea de apel a dispus suplimentarea probei cu martori prin audierea numiților J., K., L. și a celor doi curieri diplomatici care s-au deplasat la Praga în data de 11 aprilie 1973 - Popescu și M., solicitând Ministerului de Externe comunicarea datelor de stare civilă.

Ministerul Afacerilor Externe a răspuns solicitării instanței prin adresa nr. x/26 iunie 2020, iar pe baza relațiilor comunicate s-au putut efectua verificări în baza de date a DEPABD numai cu privire la J. și N., constatându-se că sunt decedați. Dosarul personal al numitului M. nu a fost identificat în arhiva MAE, iar dovada decesului ambasadorului K. a fost făcută de către apelanții-reclamanți prin înscrisul depus la dosar la data de 1 iulie 2020, anexat notelor de ședință prin care au cerut instanței să revină asupra probei cu martori, pe care au apreciat-o neconcludentă, neutilă și având drept consecință tergiversarea judecății.

Date fiind limitele rejudecării și poziția expresă a părților, de necontestare a valorii tabloului astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză H. în cele două variante avute în vedere - operă pictată de E. sau operă aparținând unui discipol al lui E. -, în conformitate cu prevederile art. 315 din C. proc. civ., analiza de către instanța de rejudecare a probatoriului administrat a vizat două aspecte:

- i) existența bunului revendicat în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, având în vedere faptul că în decizia de casare s-a subliniat faptul că aserțiunea referitoare la acceptarea de către părți a distrugerii pânzei a fost preluată din hotărârea instanței de fond, astfel că, în condițiile în care s-a dispus rejudecarea apelului declarat de către reclamanți pentru lămurirea deplină a situației de fapt, iar aceștia nu au renunțat expres la solicitarea principală ci, dimpotrivă, prin motivele de apel au susținut că hotărârea primei instanțe este netemeinică în privința soluției date cererii de restituire în natură a tabloului, deoarece pârâții nu au dovedit cu certitudine dispariția acestuia și condițiile în care s-a produs;

- ii) "dacă tabloul " D." pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donație făcută de F. în 9 aprilie 1973 și care a ajuns în custodia Muzeului Național de Artă al României."

i). În ceea ce privește existența fizică a tabloului, ce a făcut obiectul ofertei de donație autentificată sub nr. x/9 aprilie 1973 la Ambasada RSR din Washington, la momentul formulării prezentei acțiuni, se constată că în baza procesului-verbal de inventariere în custodie nr. x/21.06.1973, a fost inventariat sub nr. 3213 în registrul centralizator de custodii al Muzeului și, respectiv, sub nr. 140 la secția de artă universală - sector pictură-sculptură, cu următoarele mențiuni:

"Autor: Anonim - școala italiană prima jumătate a secolului XVI(?) - mențiune manuscrisă, ce pare a fi adăugată ulterior; Titlul - tehnica -dimensiuni - stare: D. - ulei pe pânză - 1,700 x 1,300 - D. pe tron între Sf. Martha și Apollonia - deteriorată; Valoare simbolică - 5.000", în procesul-verbal făcându-se referire atât la oferta de donație, înregistrată la Muzeul de artă al RSR sub nr. x/19.04.1973, cât și la procesul-verbal nr. x din 14 aprilie 1973 încheiat între Ministerul Afacerilor Externe și Muzeu.

La data de 6 iulie 1973, în baza procesului-verbal de predare-primire nr. x, lucrarea a fost predată spre "a fi restructurată și studiată" .

Prin Decizia nr. 253 din 17 februarie 1976, Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului București a autorizat Muzeul de Artă al RSR "să accepte donația oferită de soții Lidia și F. constând în 82 de lucrări de artă în valoare de 260.800 RON și 168 de discuri în valoare de 840 RON, conform listei anexate", urmând ca Muzeul să înscrie în patrimoniul său artistic respectivele bunuri "care i-au fost predate în custodie" .

Lista anexă la decizia nr. 253/17.02.1976 se regăsește la dosar apel x/2010, iar la prima poziție este menționat "Anonim italian - D. - valoare RON 5.000" și numărul de inventar din registrul centralizat - x, număr ce se regăsește și în procesul-verbal de inventariere și predare-primire nr. x/1 iunie 1976, în care prezentarea tabloului este identică cu aceea din procesul-verbal de înregistrare în custodie Autor: Anonim - școala italiană prima jumătate a secolului XVI; Titlul - tehnica - dimensiuni - stare: D. - ulei pe pânză - 1,700 x 1,300 - D. pe tron între Sf. Martha și Apollonia - deteriorată; Valoare simbolică - 5.000", și în extrasul din registru în care se precizează că provine din donația oferită de soții Lidia și F. și în care apare mențiunea "Scăzut din inventar conf. Ordinului Ministerului Culturii nr. 1070/27.09.1995" la data de 27.09.1995 .

Prin Ordinul nr. 1070/27 septembrie 1995 al Ministrului Culturii s-a dispus scoaterea din gestiunea curentă a Muzeului Național de Artă al României a pieselor de patrimoniu distruse sau dispărute cu ocazia evenimentelor din 1989-1990, tabloul "Anonim Școala italiană D., ulei pe pânză", cu număr de inventar 84.720 și cu o valoare actualizată de 2.000.000 RON regăsindu-se la poziția nr. 45 din tabelul anexă, în dreptul său fiind menționată distrugere drept cauză a dispariției, cu mențiunea "Arsă în atelierul de restaurare. Adrese: secția 3 Poliție 1470/25.05.1994; Ministerul Culturii 1901/30.06.1994".

În același ordin sunt menționate demersurile întreprinse pentru identificarea persoanelor ce se fac vinovate de dispariția sau distrugerea bunurilor cu privire la care s-a aprobat scoaterea din patrimoniul Muzeului Național de Artă și la concluziile anchetelor, în sensul că nu s-a putut reține existența unei activități infracționale, dispariția fiind consecința evenimentelor, de notorietate, ce s-au produs în incinta Muzeului în perioada 21-25 decembrie 1989, reținute drept caz de forță majoră - incendii, inundații, distrugeri, descărcări de arme, explozii provocate de arme și muniții, acces în incinta muzeului al unor persoane autorizate (armată și pompieri) dar și neautorizate.

Aceste documente oficiale, întocmite la un moment la care oferta de donație nu era contestată (acțiunea în anularea acesteia fiind formulată în anul 1999), coroborate cu planșele foto ce se regăsesc la filele x din vol. I al dosarului de fond - la fila x fiind prezentat tabloul aflat pe masa de restaurare - și cu declarația martorei O., care, în calitatea de conservator în secția de artă europeană în care funcționa atelierul de restaurare, a relatat că "acesta este locul unde evenimentele din 1989 au surprins lucrarea" și că la acel moment tabloul a dispărut "probabil urmare a unui incendiu", dispariția sa, ca și a altor lucrări, fiind constatată în urma inventarului efectuat ulterior, confirmă împrejurarea susținută de către pârâtul Muzeul de Național de Artă al României, anume aceea că tabloul nu se mai află în patrimoniul său, fiind distrus în timpul evenimentelor din 21-25 decembrie 1989.

În acest context, faptul că instanța de fond a reținut nu ca certitudine, ci doar ca "probabilitate foarte mare ca tabloul să fi ars într-un incendiu la revoluția din 1989" nu poate fi valorificat în sensul afirmat de apelanții-reclamanți, care susțin că soluția dată cererii de restituire în natură a tabloului este netemeinică deoarece prima instanță nu a elucidat circumstanțele în care tabloul a ieșit din patrimoniul pârâtului.

Planșele foto de la dosar fond prezintă starea în care se afla, după incendiu, atelierul de restaurare în care martora a afirmat, sub prestare de jurământ, că se afla tabloul în decembrie 1989, astfel că inexistența vreunei dovezi că tabloul se află în continuare în posesia Muzeului Național de Artă ori care să contureze o altă circumstanță în care acesta să fi ieșit din patrimoniul muzeului, confirmă justețea raționamentului primei instanțe.

Nici faptul că scoaterea din inventar a tabloului s-a realizat abia în anul 1995 nu constituie un argument pentru care nu ar putea fi considerate pertinente probele cu care acest pârât a înțeles să își susțină apărarea, în condițiile în care astfel cum rezultă din mențiunile efectuate în tabelul anexă la Ordinul nr. 1070/27.09.1995, încă din anul 1990 s-au efectuat cercetări cu privire la lucrările sustrase sau distruse în urma evenimentelor din 21-25 decembrie 1989, lucrări care s-au aflat în diferite spații ale Muzeului Național de Artă al României, scoaterea din inventar fiind dispusă la finalizarea cercetărilor cu privire la fiecare dintre cele 458 de bunuri culturale la care se referă.

ii). În opinia instanței de apel, analiza materialului probator administrat în cauză pentru a determina, astfel cum a dispus instanța de casare, "în ce măsură actele tuturor persoanelor și organelor statului implicate în activități legate de acest tablou, la nivelul anului 1973 și ulterior, au vizat un tablou cu paternitatea pretinsă de reclamanți, respectiv de Muzeul Național de Artă al României", nu confirmă faptul că "tabloul D. pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donație făcută de F. în 9 aprilie 1973 și care a ajuns în custodia Muzeului Național de Artă al României."

Nu se contestă și, de altfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă fără dubiu faptul că încă de la sfârșitul anului 1969, ulterior rămânerii lui F. în Republica Federală Germană, autoritățile române și-au manifestat interesul pentru tabloul denumit "D.", deținut de autorul reclamanților, despre a cărui existență au aflat în anul 1967, ca urmare a informației primite de la sursa "P."¸ soțul G. .

La filele x se regăsesc note și rapoarte întocmite în perioada ianuarie-mai 1970, ce evidențiază preocuparea organelor de securitate de a stabili dacă tabloul a fost scos din țară împreună cu celelalte tablouri destinate expoziției pe care F. a organizat-o în Germania, măsurile fiind dispuse ca urmare a discuțiilor purtate în principal cu G..

Conform notei întocmite la data de 16 septembrie 1970, ulterior plecării din țară a Q., o altă sursă a comunicat faptul că aceasta ar fi afirmat că tabloul nu a fost scos din țară, fiind "lăsat în păstrare la o persoană de încredere despre care nici copiii lor nu au cunoștință".

Prin sentința penală nr. 505 din 31 mai 1972, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/1971, F. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru instigare la infracțiunea de scoatere din țară a unor bunuri de valoare națională iar cele două fiice ale sale, aflate în arest preventiv din data de 26 iulie, respectiv 27 iulie 1971 și trimise în judecată prin Rechizitoriul din data de 22 decembrie 1971, au fost condamnate la 3 ani și 6 luni închisoare pentru complicitate la infracțiunea de scoatere din țară a unor bunuri de valoare națională, sub aspectul situației de fapt reținându-se faptul că, în seara zilei de 23 iulie 1971, la solicitarea și conform instrucțiunilor primite de la tatăl lor, au predat cetățeanului american R. un număr de 6 tablouri, între care și tabloul pe care G. l-a denumit D. și care a făcut obiectul comunicării științifice pe care aceasta a susținut-o în anul 1968 la Academia Rafaelo din Urbino și al studiilor publicate în anul 1969, tablourile fiind scoase din țară în seara zilei de 25 iulie 1971 prin punctul de trecere a frontierei Stamora-Moravița.

Dată fiind puterea de lucru judecat a hotărârii penale, s-a reținut faptul că, în seara zilei de 25 iulie 1971, tabloul cu privire la care s-a dovedit că a fost pictat de E., cumpărat de F. în data de 29 aprilie 1966 și scos din țară cu complicitatea fiicelor sale, se afla în posesia cetățeanului american R..

Reclamanții nu au administrat nicio probă prin care să dovedească unde, cum și când a ajuns acest tablou în posesia autorului lor, în condițiile în care, astfel cum rezultă din notele întocmite la datele de 20 noiembrie 1971 și, respectiv, 29 decembrie 1971, de "sucursala Vîlcea" pe parcursul cercetărilor penale și al judecății în primă instanță, F. și Q. au avut întâlniri cu reprezentanți ai României la New York (întâlnirea din 29 decembrie 1971 fiind organizată la ambasadă, în prezența ambasadorului), în ambele ocazii discutându-se despre cele 6 tablouri cu privire la care F. a declarat că "sunt ascunse în țară":

- Notă din 20 noiembrie 1971 - "sunt ascunse în țară, într-un loc necunoscut de fiicele lui și până când nu se va reîntoarce el, legal, în țară, după câțiva ani, nu va destăinui locul unde aceste tablouri sunt ascunse"

- Notă din 29 decembrie 1971 - "F. a subliniat că cele șase tablouri pe care le-a ascuns ar fi fost luate de un turist american de la fiicele lui, pe baza unei scrisori de recomandare dată de el turistului respectiv, iar acesta din urmă le-a ascuns în țară într-un loc sigur. F. a refuzat să ne spună numele turistului american și susține că nici fiicele lui nu știu cine a fost persoana căreia i-a încredințat tablourile respective. Afirmă că cele șase tablouri au fost ascunse în țară și nu au fost scoase din România.

A afirmat cităm: eu am fotocopia tablourilor ascunse în țară și mă pot apăra oricând, dar făcând scandal public pentru noi acuzații ce mi se aduc pe nedrept.

Familia Ionescu a lăsat să se înțeleagă că dacă cele două fiice, ce în prezent sunt arestate de organele de miliție vor fi puse în libertate și se va acționa pe linia propunerilor făcute de ei în scris, nu exclud nici posibilitatea de a declara locul și persoana la care au ascuns cele șase tablouri."

Propunerile la care se face referire sunt menționate în nota din noiembrie și vizează condițiile în care soții Ionescu au propus să facă o "donație specială", propunere ce au solicitat să fie transmisă în țară.

La data de 30 mai 1972 se întocmește un raport cu privire la o nouă discuție purtată la New York cu F. "urmărind apropierea lui și eventuala determinare a acestuia să spună locul unde a ascuns cele șase tablouri (despre care am raportat anterior), printre care se presupune că ar fi și un E.."

Se menționează că "în finalul discuției F. a făcut următoarea ofertă: a) El să predea cele șase tablouri ascunse (pretinde că sunt ascunse în țară), inclusiv cel care se presupune că este un E. și care, după aprecierile lui, ar avea valoare de peste un milion de dolari; b) donarea din partea lui, pe bază de acte de donație în regulă, a tuturor operelor de artă (…)"

În raportul întocmit la data de 7 iunie 1972, se arată că, urmare a unui Ordin 2 iunie (probabil cel ce se regăsește la dosar apel), F. a fost din nou contactat iar "în timpul discuțiilor, indirect, a confirmat că a scos din țară, prin intermediul unei persoane de încredere, un număr de șase tablouri, printre care și cel care se presupune că este un E..

El a oprit E. și l-a recompensat pe cel care i-a scos tablourile, dându-i celelalte cinci tablouri. Din această cauză el nu mai este decât în posesia "E.", afirmând că de fapt este singurul tablou care merită să fie păstrat.

F. și soția lui au fost de acord, în cele din urmă, să restituie acest tablou, în condiții de garanție corespunzătoare că copii săi vor putea pleca definitiv din țară, propunând următoarea ofertă: (…)"

Predarea "E." să se facă în condiții depline de garanții pentru ambele părți și anume:

- identificarea tabloului cu un expert propus de noi;

- imediat întocmirea unui act de donație din partea lui, către statul nostru a tabloului respectiv, pentru ca, astfel, titlul de proprietar să nu îi mai aparțină;

- depunerea tabloului în depozit la o terță persoană sau instituție, din străinătate, acceptată de ambele părți, cu clauza de a preda tabloul autorităților române în momentul când copiii lui și S. se vor afla în străinătate. (…)

El susține cu tărie că tabloul pe care îl are ar fi un "E." autentic, că este în posesia documentației tabloului și că restituirea lui ar constitui un câștig deosebit pentru țara noastră (afirmă că a cumpărat tabloul când nu se știa că este un E., cu 80.000 RON și în prezent ar avea o valoare de câteva milioane de dolari)

Nu ne putem da seama în ce măsură acest lucru poate fi adevărat sau nu, dar credem că specialiștii din țară pot să-și spună părerea, întrucât tabloul respectiv a fost cunoscut în țară în trecut și s-a scris în presa de specialitate despre el.

În cazul când răspunsul specialiștilor este pozitiv și merită să acționăm pentru recuperarea tabloului respectiv, propunem să se meargă pe linia dialogului cu F., în baza propunerilor făcute de acesta și să încercăm să obținem cât mai multe avantaje pentru noi."

S-a constatat că, oferindu-se să predea tabloul, F. nu susține că i-ar fi fost adus de către turistul american, ci de către o "persoană de încredere", afirmație ce nu îi contrazice poziția exprimată anterior în legătură cu tablourile ce au făcut obiectul dosarului penal și anume aceea că turistul american a ascuns în țară tablourile preluate, la o persoană a cărei identitate nu o cunoșteau nici fiicele sale.

Pe de altă parte, s-a constatat că, în condițiile în care la momentul la care are loc această ultimă discuție exista hotărârea penală ce stabilise că tabloul "D.", opera lui E., fusese scos din țară în seara zilei de 25 iulie 1971, prin punctul de trecere a frontierei Stamora-Moravița, de către turistul R., autoritățile române își exprimă îndoiala cu privire la autenticitatea tabloului pe care F. se oferea să îl doneze Statului Român.

Acesta este contextul în care, astfel cum rezultă din raportul întocmit la data de 30 iunie 1972, F. a predat "patru fotografii de patru tablouri scoase din țară", fără însă a preda și o fotografie a tabloului de E., la punctul 4 al raportului menționându-se că:

"nu l-a putut fotocopia și tabloul de E., pe care mi l-a arătat fotografiat pe pagina de copertă Nr. 2/17 februarie 1969 a revistei "Roumanie D'aujourd'hui", cu precizarea că în aceeași perioadă tabloul a fost reprodus pe prima pagină din "Contemporanul" și "Magazinul", iar fotografiile se află la criticul de artă G..

La punctul 7 al raportului se menționează și faptul că F. "a dat în scris că la nevoie tablourile scoase de el din țară pot fi vizionate de mine, pentru clarificarea unor eventuale nedumeriri", însă din nici un înscris depus la dosar nu rezultă că ar fi fost văzut de vreun reprezentant al autorităților române anterior datei de 25 ianuarie 1973, când J., consul la Ambasada României din Washington, confirmă că a primit de la F. "un tablou de dimensiunile 1,70/1,30 m reprezentând D. pe tron între D." cu inscripția în latină:

"Heredes Antoni de Nerucis me fieri facerunt A. Domini MCXXX 5 Aug", cu precizarea că "Tabloul se află în starea care rezultă din fotografia anexată"

Adeverința semnată de consulul J. și fotografia se regăsesc la filele x din vol. I al dosarului de fond, fiind depuse de reclamanți anexat cererii de chemare în judecată, pe verso-ul fotografiei fiind făcută mențiunea "certific exactitatea prezentei fotografii cu originalul tabloului intitulat D.. Reflecțiile de pe fotografie sunt ca urmare a execuției tehnice defectuoase"; conform scrisorii nr. 4/1C, semnată de J., ambele au fost trimise în țară în data de 29 ianuarie 1973, împreună cu declarația prin care F. arată:

"declar prin prezenta că încredințez tabloul intitulat D., conform fotografiei anexate, domnului J.. Tabloul îmi aparține în exclusivitate și-l garantez pentru orice evicțiuni posibile. Tabloul a fost adus de mine în SUA cu ocazia emigrării mele din România" (dosar apel)

S-a reținut faptul că nici în adeverința de primire și nici în declarația de predare nu se arată că "tabloul intitulat D." este opera lui E. și nici că ar fi fost tabloul scos din țară de R.; mai mult, F. precizează că el însuși a adus în SUA, "cu ocazia emigrării mele din România", tabloul pe care l-a predat consulului J..

Pe de altă parte, conform raportului din data de 29 ianuarie 1973, la predarea tabloului F. a propus ca experta G. "să fie folosită pentru confirmarea autenticității fotografiilor cu tabloul respectiv" și a precizat că a informat organele vamale din SUA că va preda tabloul dar "nu a spus acestor organe despre valoarea tabloului sau presupusul autor și de aceea crede că aducerea tabloului cât mai urgent în țară ar evita eventuala intervenție ulterioară a acestor organe, bazată eventual pe obținerea de date suplimentare despre valoarea tabloului".

Cu privire la circumstanțele în care s-a realizat predarea tabloului, a fost audiat martorul T., care a declarat că este persoana care, la solicitarea consulului J., a fotografiat lucrarea în anul 1972, la sediul Misiunii Române atașate Națiunilor Unite, în prezența consulului, a lui F., a lui U. - la acel moment directorul bibliotecii române din New York și a altor personalități pe care nu le-a putut indica.

A afirmat că, deși i s-a solicitat să predea toate filmele, a oprit unul, dovadă fiind "planșa foto de la dosar", fila x din vol. I dosar fond fiind reprezentată de o fotocopie a unei fotografii ce prezintă aceeași lucrare ce apare pe fila următoare și care constituie o fotocopie a paginii de copertă a revistei "Roumanie d'aujourd'hui" - nr. 2 din februarie 1969.

Într-adevăr, pe versoul acestei file apare mențiunea "T. Studio", o adresă și un număr de telefon, însă nici existența acestei fotocopii și nici respectivele mențiuni nu pot fi reținute drept dovadă a faptului că martorul ar fi fotografiat tabloul în contextul afirmat, cu atât mai mult cu cât predarea s-a realizat în anul 1973, și nu în anul 1972, iar singura fotografie cert efectuată la momentul predării, date fiind mențiunile consulului J. (și care are imprimată pe verso mențiunea "W.", atestând faptul că s-a depus la dosar fotocopia unei fotografii, mențiune ce nu se regăsește pe fotografia indicată de martor) prezintă o lucrare mult mai întunecată și mai deteriorată, ce corespunde descrierii pe care o realizează martora O.:

"Cu referire la caracteristicile fizice ale lucrării pe care am văzut-o personal, precizez că prezenta urme de împăturire și era roasă, dovadă faptul că nu fusese întinsă, fiind ținută mai mult pliată. De asemenea, era închisă la culoare, îmbâcsită (…)" .

Fotografia la care martorul T. face referire prezintă o imagine foarte asemănătoare cu aceea de pe coperta revistei "Roumanie D'Aujourd'hui", dar dincolo de aceste neconcordanțe, dată fiind procedura de evaluare și de certificare a autenticității unui tablou, declarația martorului, care doar a arătat că U. ar fi fost acela care a răspuns afirmativ atunci când l-a întrebat "dacă discutăm despre un E.", nu poate fi considerată o dovadă a faptului că a fotografiat un tablou de E..

Ulterior predării tabloului, Ministerul de Interne întocmește proiectul de grațiere a pedepselor aplicate lui F. și fiicelor sale, proiect care la data de 10 februarie 1973 primește avizul favorabil al procurorului general, astfel că la data de 14 februarie 1973 este emis decretul de grațiere.

Apelanții-reclamanți au arătat că emiterea decretului constituie o dovadă a faptului că autorul lor a predat Statului Român tabloul realizat de E., însă expunerea de motive a proiectului de decret nu confirmă această susținere. Dimpotrivă, se precizează expres faptul că "Autenticitatea aparținerii lui E. a tabloului D., nu este încă confirmată de o autoritate internațională în materie. Există studiile criticului și istoricului de artă român, dr. G., care atestă această paternitate și care a făcut o comunicare în acest sens la Academia Raffaello - Italia, a cărei membră a fost aleasă cu acest prilej.

Tabloul D. a fost pus la dispoziția autorităților române - care-l au în păstrare - de către F.."

Punerea tabloului la dispoziția autorităților române a fost avută în vedere doar ca un argument al emiterii decretului de grațiere, alături de propunerea lui F. de a dona Muzeului de Artă al RSR o importantă colecție de obiecte de artă, subliniindu-se faptul că acesta nu are o atitudine ostilă față de Statul Român, dar și faptul că cele două fiice ale sale, reclamantele din prezenta cauză, executaseră 1 an și 7 luni din pedeapsă, "perioadă în care au avut o comportare bună, fapt pentru care devin propozabile pentru liberare condiționată peste circa două luni".

La data de 9 aprilie 1973 este autentificată, la Washington, oferta de donație, la punctul 1 fiind menționat "Tabloul cunoscut sub numele de "D.", ulei pe pânză, de 170/130 cm, reprezentând pe D. pe tron, între sfintele D.".

Se remarcă faptul că pentru fiecare dintre celelalte tablouri din oferta de donație este menționat fie autorul, fie școala căreia îi aparține și perioada în care a fost realizat, mențiune ce nu se regăsește și în privința acestui prim tablou, cu privire la care se arată doar că a fost predat Ambasadei R.S. România la Washington la data de 27 ianuarie 1973, pentru a fi transportat în România.

La data de 14 aprilie 1973, X., reprezentant al MAE și trimis să aducă tabloul în țară, predă doamnei Y., conservator principal în Muzeul de artă, "tabloul intitulat D. - pictură în ulei pe pânză, cu dimensiunile 1,700 x 1,300 m, reprezentând pe D. pe tron între Sf. Martha și Apollonia, iar procesul-verbal, în cuprinsul căruia se face mențiunea "Acest tablou este declarat de G. ca fiind același studiat în anul 1969, publicat în presă și reviste ca fiind E." este semnat și de către G..

Nu rezultă însă că această "declarație" a G. ar fi fost însușită de reprezentantul Muzeului, după cum nu se menționează nici că tabloul a fost văzut în materialitatea sa și, date fiind dimensiunile și condițiile speciale de transport ale acestuia, a căror necesitate fusese subliniată în mod repetat de către F., fiind posibil că afirmația G. să se fi bazat doar pe documentele de însoțire/fotografiile ce i-au fost prezentate, în același sens fiind, de altfel, și propunerea, sus-menționată, a lui F. (în scrisoarea nr. 4/C se menționează că împreună cu fotografia certificată s-au trimis alte trei fotografii alb negru și un film color nedevelopat, iar la fila x din vol. 3 dosar apel se regăsește o adresă în care se face referire la developarea unui film "ectacolor" primit din exterior, pe care apare un singur tablou, și la executarea a 5 fotografii color).

Chiar dacă s-ar reține că G. a văzut tabloul în materialitatea sa, nu rezultă din nicio probă că această operație ar fi reprezentat mai mult decât o simplă vizualizare și că ar fi fost analizate elemente de identificare necesare pentru a stabili identitatea cu tabloul care făcuse obiectul comunicării din anul 1969 și care a fost scos din țară în seara zilei de 25 iulie 1971.

În acest sens, Curtea a avut în vedere și faptul că, pentru discuția privind cercetarea și restaurarea tabloului, ce a avut loc în data de 20 aprilie, a doua zi după înregistrarea ofertei de donație la Muzeul de Artă al României, s-a întrunit un colectiv format din 7 persoane, incluzând cei doi directori ai muzeului, procedura de urmat în vederea stabilirii autenticității tabloului fiind stabilită în mod amănunțit.

Rezultatul analizelor și operațiunilor efectuate de colectivul de specialiști este prezentat în referatele întocmite în perioada iunie 1973 - martie 1974 și nu confirmă faptul că tabloul analizat ar fi fost opera lui E..

Z., care a efectuat analiza chimică, a constatat că tabloul a fost repictat nu de către autorul inițial al tabloului, ci de către "unul din pictorii de mai târziu, practicant ale unor metode de restaurare", stratul de culoare fiind format din mai multe starturi suprapuse, iar "intervenția ultimă constă în zemuri translucide (ex. pe figuri) sau dintr-un start de culoare de ton apropiat celui de dedesupt, peste care s-au aplicat aceleași zemuri translucide care sub microscop au aspect de murdărie", propunerea sa fiind de efectuare a unei "probe de curățire și înlăturare a intervențiilor pe o suprafață mai mare, care să permită precizarea valorii artistice a picturii și a necesității continuării operațiunii de curățire".

Imaginea radiografică a picturii a relevat "prezența unei alte picturi, cu o concepție mai unitară și cu un alt mod de a înțelege detaliile", iar la examinarea imaginii radiografice în raport cu operele create de E. până în anul 1510 s-a constatat că "deosebirile sunt foarte mari și că nici un element nu are corespondență cu creația maestrului", subliniindu-se faptul că, în timp ce inscripția și data sunt vizibile în radiografie și nu creează o notă discordantă față de restul picturii, "semnătura, în schimb, redată în culori deschise, nu a lăsat nicio urmă în radiografie. De aici rezultă că în primul caz, în afară de negru, a cărui pigment nu reține razele, au fost utilizați pigmenți cu greutate atomică mare, în timp ce în semnătură au fost folosite culori cu greutate atomică mică. (…) La fel de contradictorii sunt și caracterele scrierilor. În semnătură literele sunt desenate artistic, cu foarte mare grijă, în timp ce în inscripție ele sunt simple, inegal și dezordonat înscrise în spațiu. Ele marchează două concepții și temperamente diferite, care nu pot fi identificate în aceiași persoană".

Analiza imaginii radiografice a tabloului a fost efectuată de către AA., a cărui obiectivitate era pusă la îndoială de către organele securității deoarece "era prieten de familie cu BB. și (…) și-a exteriorizat sentimentul de invidie față de criticul G. pentru descoperirea făcută, această realizare putând să îi aparțină cu mult anterior", se constată, însă, că în prima parte a referatului pe care acesta l-a întocmit, datat 30 iunie 1973, se menționează că analiza pe care a efectuat-o a avut ca punct de plecare informațiile despre existența și starea tabloului, primite "din partea fostului proprietar al tabloului - soția arhitectului BB.", pe baza cărora "am reținut că se afla, la sfârșitul secolului al XIX, într-o stare foarte rea și că la acea vreme nu existau nici un fel de date privitoare la paternitatea picturii" și părerile "întrucâtva contradictorii" cu privire la paternitatea tabloului, exprimate de BB. și G., subliniind faptul că aceasta a început să se ocupe de identificarea tabloului începând cu anul 1943, iar "după îndelungi studii l-a înscris (1969) în creația lui E. de la începutul perioadei florentine (1508)".

Ca urmare, dincolo de faptul că studiul a fost efectuat în îndeplinirea sarcinilor ce i-au fost stabilite în data de 20 aprilie 1973, se constată că AA. a înțeles să sublinieze activitatea doamnei G., în cuprinsul referatului nefiind identificat vreun element de subiectivism în analiza pe care acesta a realizat-o, analiză care l-a determinat să afirme încă de la început că "stratul principal al lucrării nu a fost pictat de E.".

Ulterior acestui referat, în data de 6 iulie 1973, pictura a fost predată atelierului de restaurare "spre a fi restaurată și studiată", fiind apoi realizate analizele chimice și radiografice ce au