ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2156/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 250 din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 997 A din 17 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României împotriva aceleiași decizii. A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași decizii.

Pentru a dispune astfel, în ceea ce privește recursul reclamanților, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut, în esență, că, prin decizia de casare nr. 956 din 16 mai 2019, instanța de recurs, cu efect obligatoriu și autoritate de lucru judecat, a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la paternitatea tabloului "D.", care a făcut obiectul material al infracțiunii de scoatere din țară în mod fraudulos a unor lucrări de artă și tablouri, atribuindu-l artistului E.. A dat îndrumări instanței de trimitere cu privire la reevaluarea materialul probatoriu administrat și la suplimentarea mijloacelor de probă, pentru a se determina dacă tabloul menționat este cel care a format obiectul ofertei de donație autentificate sub nr. x din 9 aprilie 1973 la Ambasada Republicii Socialiste România din Washington (a cărei nulitate absolută a fost constatată prin sentința civilă nr. 451 din 5 mai 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă) și care a ajuns în custodia Muzeului Național de Artă al României.

Înalta Curte a observat că, în rejudecare, instanța de trimitere s-a conformat îndrumărilor instanței de casare, punând în discuția contradictorie a părților necesitatea suplimentării mijloacelor de probă cu audierea persoanelor implicate în preluarea și transferul în România, în anul 1973, a tabloului ce a făcut obiectul ofertei de donație, administrarea probei testimoniale devenind însă imposibilă, întrucât martorii erau fie decedați, fie neidentificabili.

A constatat că instanța de apel a reapreciat, atât individual, cât și global, toate mijloacele de probă administrate în proces, expunând adecvat și suficient rațiunile care au fundamentat forța probantă atribuită fiecărui mijloc de probă și corelația logică a ansamblului probatoriu, menită să contureze situația de fapt în raport de care a făcut aplicarea normelor legale și reținând că paternitatea lucrării de artă revendicate aparține unui discipol al lui E., iar nu pictorului E., cum au pretins reclamanții.

A considerat că deducția curții de apel a fost în sensul că nu s-a dovedit că tabloul "D." pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donație făcută de numitul F. la 9 aprilie 1973, și care a ajuns în custodia Muzeului Național de Artă al României", conform limitelor trasate prin decizia de casare.

Criticile prin care recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel nu a examinat probatoriul în limitele stabilite prin decizia de casare au fost apreciate ca ignorând faptul că cercetarea paternității tabloului oferit spre donație de autorul reclamanților la 9 aprilie 1973 a constituit chestiunea litigioasă esențială a procesului pendinte și elementul principal al limitelor de rejudecare, nefiind vorba despre aspecte noi, ce nesocotesc limitele efectului devolutiv al apelului ori care contravin principiilor contradictorialității și dreptului la apărare al reclamanților.

Înalta Curte nu a primit susținerile recurenților privind încălcarea îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, ilustrată prin "confirmarea judiciară a argumentelor lui G.; analizarea referatelor întocmite în perioada iunie 1973- iunie 1974 de către comisia de specialiști constituită la nivelul muzeului; înlăturarea confirmării predării tabloului, consemnată în expunerea de motive a decretului de grațiere individuală a reclamantelor și cercetarea confirmării la nivel internațional a paternității tabloului", apreciind că acestea vizează, fie forța doveditoare și valoarea mijloacelor de probă, atribuite de instanța de trimitere, fie unele elemente integrate construcției argumentative expuse în considerentele deciziei atacate, dedicate lămuririi depline a situației de fapt, care excedează sferei recursului.

Instanța a considerat că nu sunt fondate criticile recurenților-reclamanți prin care au invocat încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor penale pronunțate în anul 1972, reținând că efectul puterii de lucru judecat al acestora, prin care s-a tranșat paternitatea tabloului "D." ce a constituit obiectul material al infracțiunii cercetate în dosarul penal - în sensul că "este un tablou autentic al lui E.", este circumscris aspectelor examinate și dezlegate jurisdicțional în procesul penal, neputând fi extins asupra unor fapte ulterioare, precum cele supuse controlului de legalitate și de temeinicie realizat de instanța de trimitere în litigiu.

Înalta Curte nu a primit susținerea recurenților-reclamanților potrivit căreia contravin aspectelor supuse dezbaterii și tranșate în procesul penal argumentele curții de apel prin care s-a reținut că reclamanții nu au dovedit unde și cum a ajuns tabloul în posesia lui F., care consemnează o falsă disociere între turistul american și persoana de încredere. A reținut că instanța de apel a pornit raționamentul judiciar de la faptul că tabloul "D.", pictat de E., a fost scos din România de turistul american H. în seara zilei de 25 iulie 1972 și a examinat circumstanțele factuale posterioare acestui moment de referință. A apreciat că opinia expusă în decizia recurată, în sensul că nu s-a dovedit că tabloul ar fi ajuns în posesia autorului reclamanților, nu nesocotește efectul lucrului judecat în procesul penal.

Nefondate au fost considerate și criticile prin care s-a susținut încălcarea normelor convenționale prevăzute de art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aceasta întrucât a considerat că toate aspectele litigioase, îndeosebi cele care au constituit principalele controverse ale părților, au fost tranșate de curtea de apel cu garantarea efectivității principiilor fundamentale ale procesului civil, precum dreptul la apărare, contradictorialitatea și rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului. Deși a reținut că restituirea în natură a bunului reprezintă modalitatea privilegiată de reparare a prejudiciului, pieirea bunului revendicat permite doar reparația prin echivalent, deopotrivă acceptată de norma convențională evocată, această modalitate fiind solicitată în subsidiar prin cererea de chemare în judecată.

Celelalte critici ale recurenților, subsumate formal motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost aprecite ca fiind critici de netemeinicie ce vizează puterea doveditoare a adresei nr. x din 10 octombrie 2018, emise de Muzeul Național de Artă al României ș a Decretului de grațiere individuală nr. 54 din 14 februarie 1973 sau împrejurări de fapt reevaluate de instanța de apel și lămurite pe baza unui complex aparat probatoriu, incluzând și prezumțiile judiciare (simple) utilizate de judecător.

Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte a observat că teza de nelegalitate invocată de recurenții-reclamanți se sprijină pe ideea că instanța de apel și-a depășit atribuțiile legale, întrucât nu se putea substitui experților și nu putea expune opinii tehnice în lipsa unor păreri specializate.

Instanța a reținut că o atare ipoteză de nelegalitate nu este incidentă, întrucât, atât în plan doctrinar, cât și jurisprudențial, s-a stabilit că acest motiv de casare intervine atunci când sunt încălcate atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale, în sensul că autoritatea judecătorească intră în sfera activității autorității executive sau legislative, stabilite prin Constituție sau printr-o lege organică, și săvârșește acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând acestor autorități.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că este nefondat, apreciind că recurenții-reclamanți au expus argumente identice cu cele invocate în susținerea motivului de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând recursul pârâtului Muzeul Național de Artă al României, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că recursul se impune a fi respins pentru lipsa de interes, întrucât, cadrul procesual pasiv din cererea formulată în subsidiar, de restituire a tabloului prin echivalent, a fost configurat doar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar rejudecarea apelului și dezlegarea jurisdicțională, efectuate de curtea de apel și atacate cu recurs, vizează obligarea numai a acestuia, iar nu și a pârâtului Muzeul Național de Artă al României, la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc.

Instanța a apreciat că recurentul-pârât Muzeul Național de Artă al României nu justifică folosul practic urmărit prin exercitarea recursului.

Analizând recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a stabilit că apărările au vizat, în esență, reținerea greșită a valorii de circulație a tabloului și aplicarea greșită a principiului res perit domino.

Critica referitoare la valoarea despăgubirilor acordate, prin care s-a susținut că acestea puteau fi stabilite cel mult la nivelul unei lucrări cu autor anonim, a fost constatată ca fiind invocată omisso medio, astfel că s-a apreciat că nu mai poate fi examinată în recurs.

Critica ce a vizat aplicarea greșită a principiului res perit domino a fost considerată ca nefiind fondată, constatându-se că instanța de apel a reținut corect argumentul că, raportat circumstanțelor care au condus la întocmirea ofertei de donație și care exclud buna-credință a autorităților Statului Român, singura concluzie ce se impune este aceea că reclamanții sunt îndrituiți la despăgubire prin echivalent.

Totodată, a apreciat că în mod judicios a analizat curtea de apel pretenția de dezdăunare dintr-o dublă perspectivă, atât pentru ipoteza în care aceasta decurge din acțiunea în revendicare, ce constituie primul petit al cererii de chemare în judecată, cât și pentru situația când acțiunea în dezdăunare are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire a bunului în natură, ce subzistă încă de la momentul sesizării instanței - ipoteză pusă în discuție prin petitul subsidiar al cererii introductive, întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. - finalizând raționamentul judiciar cu concluzia potrivit căreia riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă posesorul, care trebuie să restituie contravaloarea bunului, excepție făcând situația în care s-ar dovedi că bunul ar fi pierit și la proprietar, dovadă care nu doar că nu a fost făcută în proces, dar este și exclusă, date fiind condițiile în care tabloul a fost distrus.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte a reținut că instanța de apel era obligată să cerceteze și să dea eficiență bunei sau relei credințe a autorităților Statului Român, având în vedere pieirea bunului revendicat, plasat în timp anterior introducerii acțiunii în revendicare.

Împotriva deciziei nr. 210 din 10 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au formulat contestație în anulare contestatorii A., B. și C., întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, contestatorii au susținut că instanța de recurs nu a analizat criticile din recurs menționate la punctele A lit. c), F) și G), cu referire la efectele juridice ale Decretului de grațiere nr. 54 din 14 februarie 1973, în ceea ce privește stabilirea împrejurării predării de către autorul lor, F., autorităților române, a tabloului la care se referă hotărârile penale de condamnare. Or, această chestiune, potrivit dispozițiilor instanței de casare, trebuia analizată în mod obligatoriu în rejudecare.

Contestatorii au susținut că, deși motivarea hotărârii instanței de recurs este amplă, aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și nici cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel cum prevăd dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ci reprezintă doar o încercare de "justificare" a unei soluții deja prefigurate.

Deși instanța de recurs a analizat "în bloc" criticile invocate în recurs, motivarea soluției de respingere a căii de atac a fost formală.

Contestatorii au afirmat că prin decizia recurată instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1203 C. civ. în privința prezumțiilor, în ceea ce privește înscrisurile aflate la dosarul cauzei și decretul de grațiere, concluzionând că este exclus ca acest tablou să fi ajuns în posesia autorului F..

Au precizat că singura referire a instanței de recurs, în hotărârea atacată, cu privire la efectele Decretului nr. 54 din 14 februarie 1973, a fost aceea că, puterea doveditoare a acestuia reprezintă critici de netemeinicie.

O astfel de abordare a instanței de recurs, deși comodă în atingerea soluției de respingere a recursului, nu poate reprezenta o reală cercetare a acestei critici. Respingerea unui motiv de casare pe motiv că vizează un aspect de fond nu echivalează cu examinarea sa, conform art. 318 C. proc. civ.

A interpreta altfel înseamnă a încălca dispozițiile C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 paragr. 1 din Convenție, lipsa unei motivări efective neputând constitui garanția unui proces echitabil.

Argumentul instanței de recurs, constând în faptul că motivele de casare referitoare la decretul de grațiere reprezintă critici de fond, a fost apreciat de către contestatori ca fiind formal. Aceasta întrucât, în opina lor, decretul de grațiere reprezintă un act normativ emis de Consiliul de Stat, conform art. 63 din Constituția de la 1972, prin care s-a aplicat o măsură de clemență autorului pentru pedeapsa primită prin hotărârile penale, astfel cum s-a reținut, cu putere de lucru judecat, prin hotărârea de casare. Astfel cum rezultă din decret, grațierea a fost acordată pentru că autorul lor a predat tabloul Statului Român.

Din acest motiv au apreciat că era necesar ca instanța de recurs să analizeze acest motiv de casare și să indice argumentul pentru care și-a însușit concluzia conform căreia tabloul predat de autorul contestatorilor nu coincide cu cel la care se referă hotărârea penală, de vreme ce s-a dispus grațierea printr-un act normativ cu privire la pedeapsa penală primită prin aceste hotărâri.

Omisiunea de analizare a motivelor de recurs privitoare la existența și efectele acestui decret, ce confirmă expres predarea tabloului menționat în hotărârile penale, au făcut posibilă menținerea nelegală a deciziei instanței de apel, care, în anul 2020, cu ocazia rejudecării după casare, a apreciat că, pe lângă tabloul "D." pictat de E., conform hotărârii penale, ar mai fi existat un tablou identic, ambele datând din secolul XVI, cu diferența că cel din urmă ar fi fost pictat de un discipol al lui E. și predat statului român, respectiv Muzeului de Artă al Republicii Socialiste Rămâne, prin oferta de donație.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte reține că nu este fondată și urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Conform art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Art. 318 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate în termenul legal de către recurenți, iar nu argumentele de fapt sau de drept menționate în sprijinul acestora, care sunt întotdeauna subsumate motivelor de casare.

Aceasta înseamnă că instanța de recurs poate să grupeze argumentele aduse de recurenți în susținerea unor motive de casare, pentru a răspunde acestora printr-un considerent comun, fiind suficient să expună raționamentul pentru care a apreciat, ca nefondate, criticile.

Prin contestația în anulare, contestatorii au susținut că instanța de recurs nu a analizat critica ce a vizat efectele Decretului nr. 54 din 14 februarie 1973, deși aceasta se impunea a fi examinată în raport de mențiunile din decret, prin care s-a confirmat predarea tabloului "D." de către autorul lor Statului Român, aspect ce a stat, de altfel, la baza emiterii actului de grațiere.

Au susținut că această critică trebuia examinată de instanța de recurs și din perspectiva verificării respectării, de către instanța de apel, a îndrumărilor fixate prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-a solicitat a se verifica, prin mijloace de probă adecvate, dacă tabloul care a făcut obiectul hotărârilor penale din anul 1972 coincide cu cel primit de autoritățile române prin oferta de donație realizată de autorul contestatorilor.

Au arătat contestatorii că au invocat, prin motivele de recurs, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1203 C. civ. în privința prezumțiilor, a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei sau a Decretului nr. 54/1973, pe baza cărora a concluzionat eronat că este exclus ca tabloul să fi ajuns în posesia numitului F..

Raportând aceste susțineri ale contestorilor la considerentele deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută omisiunea examinării acestora de către instanța de recurs.

Fiind învestită să analizeze conformarea dezlegărilor instanței de apel cu îndrumările trasate prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, prin raportare la motivele de recurs invocate, Înalta Curte a reținut că nu pot fi primite susținerile recurenților, în sensul încălcării dispozițiilor obligatorii ale acestei hotărâri.

Astfel, Înalta Curte a constatat că, la rejudecarea apelurilor, instanța de trimitere s-a conformat îndrumărilor instanței de casare referitoare la reevaluarea probatoriului administrat și la suplimentarea a acestuia, în scopul lămuririi depline a situației de fapt ulterioare procesului penal, anume de la momentul cedării bunului către Statul Român și intrării acestuia în posesia Muzeului Național de Artă al României.

A constatat că instanța de apel a expus, adecvat și suficient, rațiunile care au fundamentat forța probantă atribuită fiecărui mijloc de probă și corelația logică a ansamblului probatoriu, menite să contureze situația de fapt în raport cu care a făcut aplicarea normelor legale, reținând că paternitatea lucrării de artă revendicate aparține unui discipol al lui E., iar nu lui E. cum au pretins contestatorii.

Instanța de recurs a expus pe larg mijloacele de probă care au susținut această concluzie, menționând că instanța de apel a avut în vedere și prezumțiile simple, precum și efectul lucrului judecat al hotărârii penale, reținând că nu s-a dovedit faptul că tabloul "D." pictat de E. coincide cu cel care a format obiectul ofertei de donație făcute de autorul contestatorilor la 9 aprilie 1973 și care a ajuns în custodia Muzeului Național de Artă al României.

Înalta Curte nu a primit susținerile contestatorilor în sensul încălcării îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, ilustrate prin "confirmarea judiciară a argumentelor lui G."; analizarea referatelor întocmite în perioada iunie 1973- iunie 1974 de către comisia de specialiști constituită la nivelul muzeului; înlăturarea confirmării predării tabloului, consemnată în expunerea de motive a decretului de grațiere individuală a reclamantelor; cercetarea confirmării la nivel internațional a paternității tabloului, întrucât a considerat că acestea vizează fie forța doveditoare și valoarea atribuite mijloacelor de probă de către instanța de trimitere, fie unele elemente integrate construcției argumentative expuse în considerentele deciziei atacate, dedicate lămuririi depline a situației de fapt, care intră în domeniul procesului de apreciere a probatoriului cauzei și de reevaluare a contextului factual, excedând sfera controlului de legalitate permis instanței de recurs.

Examinând criticile din recurs ale contestatorilor, care au vizat încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor penale pronunțate în anul 1972, Înalta Curte le-a apreciat ca nefiind fondate, motivând că efectul puterii de lucru judecat al sentinței penale nr. 505 din 31 mai 1972 și deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972, prin care s-a dezlegat paternitatea tabloului "D.", este circumscris aspectelor examinate și soluționate jurisdicțional în procesul penal, neputând fi extins asupra unor fapte ulterioare, cum ar fi cele supuse controlului de legalitate și de temeinicie realizat de instanța de trimitere în litigiul pendinte.

În acest sens, a apreciat că sunt relevante statuările obligatorii evocate chiar de contestatori, instanța de casare consemnând că "Susținerea instanței de apel, în sensul că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale nu poate fi extinsă asupra unor fapte ulterioare procesului penal - oferta de donație a unui tablou și intrarea acestuia în posesia Muzeului Național de Artă al României este corectă".

Înalta Curte a mai reținut, cu privire la pretinsa încălcare a efectului lucrului judecat a hotărârilor penale, că înșiși contestatorii au făcut mențiune despre opinia specialistului G., consemnată în referatele întocmite în perioada 1973-1974, după primirea tabloului de către Muzeul Național de Artă al României (ulterior finalizării procesului penal), precum și că instanța de apel nu a privilegiat această opinie ca fiind mijlocul de probă singular, pe baza căruia a concluzionat asupra paternității tabloului primit în anul 1973, ci a tranșat această chestiune litigioasă în baza unui raționament judiciar detaliat și convingător, circumscris reaprecierii unui probatoriu vast și complex.

În ceea ce privește efectele Decretului nr. 54 din 14 februarie 1973, subsumate de contestatori dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost apreciate de instanța de recurs ca fiind critici de netemeinicie ale deciziei recurate, considerându-se că acestea au în vedere examinarea puterii doveditoare a acestui înscris, alături de cea a adresei nr. x din 10 octombrie 2018 emise de Muzeul Național de Artă al României, de împrejurările de fapt reevaluate de instanța de apel și lămurite pe baza unui complex aparat probatoriu și a prezumțiilor judiciare (simple) utilizate de judecător.

Față de aspectele expuse, Înalta Curte reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra chestiunilor supuse controlului de legalitate, în argumentarea soluției adoptate asupra recursului formulat de contestatori arătând în mod judicios motivele pentru care a considerat criticile ca nefiind fondate.

De asemenea, constată că în faza procesuală a recursului, în exercitarea controlului judiciar, instanța a răspuns fiecărei critici pretins neanalizate, aceasta neavând, de fapt, obligația de analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs (deși, în cazul de față astfel a procedat), ci de a examina fiecare motiv de casare, putând grupa argumentele aduse de parte.

Așadar, în speță, instanța de recurs a cercetat complet motivele de recurs reclamate ca nefiind examinate prin prezenta contestație în anulare, însă neînsușirea acestora de către parte nu constituie, din perspectiva art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motiv de contestație în anulare.

Față de această împrejurare, nu se pune problema unei omisiuni, în sensul prevăzut de norma citată, contestatorii reiterând, în realitate, motivele de nelegalitate din recurs, care nu pot fi reanalizate în cadrul contestației în anulare, pentru a nu se crea, în mod nelegal, în această cale extraordinară de atac, un veritabil recurs.

Prin urmare, nu se poate considera că decizia supusă analizei contravine cerințelor imperative ale art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele care au determinat înlăturarea criticilor contestatorilor, considerentele hotărârii fiind detaliate corespunzător obligației legale de motivare, chiar dacă instanța a răspuns, prin argumente comune, aspectelor pe care le-a apreciat că sunt critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în recurs.

Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

În raport de aceste considerente, nu poate fi reținută nici susținerea contestatorilor referitoare la încălcarea, de către instanța de recurs, a dreptului lor la un proces echitabil.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nedondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii A., B. și C. împotriva deciziei nr. 250 din 10 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2021.