ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 956/2019

Asupra cauzei de față, Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1426 A din 20 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins, ca fiind lipsit de interes, apelul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul reclamanților, că este nefondată critica privind respingerea cererii de restituire în natură a tabloului.

Astfel, prima instanță a reținut în considerentele sentinței civile apelate faptul că probele administrate în cauză denotă o probabilitate foarte mare că tabloul a ars într-un incendiu produs în timpul Revoluției din 1989.

Formulând acțiunea civilă de față, reclamanții urmăresc în principal redobândirea posesiei tabloului în litigiu. Așa fiind, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., era în sarcina acestora dovedirea faptului că acest bun există în materialitatea sa fizică, în prezent, și este deținut de pârâtul Muzeul Național de Artă al României sau se află în posesia celorlalți pârâți chemați în judecată. Astfel, raportat la obiectul primului capăt de cerere - acțiune în revendicare mobiliară - relevant din punct de vedere juridic nu este neapărat stabilirea circumstanțelor în care tabloul a pierit din depozitele Muzeului Național de Artă al României, ci stabilirea împrejurării dacă într-adevăr acest bun există în prezent fizic în patrimoniul Statului Român/autorităților de stat împotriva cărora reclamanții și-au îndreptat pretențiile în cauza de față. Aceasta întrucât ulterior rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 451 din 5 mai 2005 a Tribunalului București, prin care a fost anulată oferta de donație autentificată sub nr. x din 9 aprilie 1973, act juridic în temeiul căruia a fost preluat de către Statul Român și tabloul în litigiu, acesta nu mai poate opune un titlu de proprietate valabil în privința tabloului și nici o posesie de bună-credință, pentru a putea paraliza acțiunea în revendicare mobiliară.

Or, deși este real că, în cauză, s-a probat că potrivit procesului-verbal de inventariere în custodie nr. x încheiat la data de 21 iunie 1973 de Gestiunea generală a Muzeului Național de Artă al României, tabloul revendicat în cauză a fost predat în custodie acestui pârât, nu se poate ignora faptul că ceea ce este cert și necontestat în cauză, este faptul că acest tablou figurează în prezent ca fiind scos din inventarul și gestiunea pârâtului (situație existentă și la data formulării acțiunii introductive), fiind menționat că a fost distrus într-un incendiu produs în timpul Revoluției din anul 1989.

Astfel, contrar opiniei apelanților reclamanți, Curtea a apreciat că operațiunile privind scoaterea din gestiune a acestui tablou în temeiul Ordinului nr. 1070 din 27 septembrie 1995 emis de Ministerul Culturii privind scoaterea din gestiune a bunurilor distruse sau dispărute la Revoluție, realizate de Muzeul Național de Artă al României, coroborate cu demersurile realizate de același pârât pentru elucidarea împrejurărilor în care tabloul nu a mai fost găsit în incinta Muzeului, contextul istoric în care s-a constatat această dispariție - Revoluția din decembrie 1989 - faptul că s-a probat că în acest interval de timp în incinta Muzeului s-a produs un incendiu care a afectat o parte a clădirii în care funcționează acest pârât, induc o prezumție simplă, dar în același timp suficient de puternică în sensul că este cert faptul că urmare a scoaterii sale din inventar, acest tablou a încetat să se mai afle în posesia pârâtului depozitar anterior al acestuia.

În acest context factual, nu pot fi invalidate și nici ignorate afirmațiile pârâților în sensul că acest tablou a putut fi distrus prin ardere în incendiul menționat anterior, din materialul probator administrat în cauză nerezultând cert o altă circumstanță care ar fi cauzat pierderea posesiei pârâtului Muzeul Național de Artă al României asupra tabloului.

Este real că demersurile de scoatere din inventar al acestui bun s-au realizat la un interval de timp mare de la momentul sesizării dispariției bunului, însă, o atare împrejurare, în mod singular, nu poate conduce la o concluzie contrară în cauză, care ar presupune săvârșirea de către reprezentanții pârâților Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii a unor operațiuni de falsificare a evidențelor oficiale referitoare la bunurile culturale aflate în patrimoniul Statului Român - scoaterea din gestiune a unui bun proprietate publică nefiind limitată la o simplă operațiune administrativă - aspect care însă nu se poate prezuma și care, mai ales nu poate fi dedus din probele administrate în cauză.

Curtea a reținut că celelalte bunuri care au făcut obiect al ofertei de donație autentificată sub nr. x din 9 aprilie 1973, ofertă anulată prin Sentința civilă nr. 451 din 5 mai 2005 pronunțată de Tribunalul București, au fost identificate și inventariate ca atare de către Muzeul Național de Artă al României, care a fost obligat la restituirea lor către reclamanți, ceea ce se constituie într-un argument care sprijină prezumția dispariției fizice a acestui bun, independent de voința acestui pârât, căruia i-a fost încredințat în custodie.

Critica vizând modul eronat în care prima instanță a stabilit valoarea de circulație a tabloului la suma de 320.000 Euro, considerând că tabloul revendicat aparține unui "discipol" a lui D., a fost considerată neîntemeiată.

Într-adevăr, așa cum afirmă chiar reclamanții, câtă vreme nu s-a probat existența fizică a tabloului revendicat, autenticitatea acestuia și, mai ales, stabilirea autorului său nu poate fi verificată prin proba cu expertiză - fapt necontestat în speță. În cauză, prin obiectivele expertizei s-a urmărit determinarea valorii de circulație a tabloului revendicat de către un expert evaluator autorizat de Ministerul Justiției, fiind evident că această valoare nu se putea determina decât exclusiv în urma verificărilor de specialitate realizate de specialiștii desemnați în cauză, raportat la înscrisurile, planșele foto, descrierile acestei lucrări realizate în lucrări de specialitate sau în referatele întocmite de reprezentanții pârâților de-a lungul timpului. Împrejurarea că expertul E. a întocmit raportul de expertiză în cadrul căruia și-a expus un punct de vedere care a condus la stabilirea unei valori a tabloului revendicat, cu luarea în considerare și a ipotezei evidențiate în actele de inventariere întocmite de Muzeul Național de Artă al României, nu poate reprezenta o depășire a competențelor expertului. De altfel, prin expertiză s-a stabilit o valoare ipotetică corespunzătoare ipotezei în care tabloul evaluat nu are paternitatea invocată de reclamanți, fiind realizat de un anonim - de 320.000 Euro, iar prin completarea la acest raport, același expert a determinat valoarea ipotetică a tabloului revendicat, pentru ipoteza în care acesta ar fi fost opera lui D., ca fiind suma de 24.500.000 Euro - valoare necontestată în apel. Ca urmare, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu s-a putut reține o vătămare a reclamanților din această perspectivă și nici nulitatea raportului de expertiză criticat.

De altfel, s-a observat că apelanții-reclamanți nu au uzat în calea de atac devolutivă a apelului de posibilitatea pe care o aveau, în condițiile prevăzute de art. 294 C. proc. civ., de a propune administrarea unei noi expertize evaluatorii, așa cum rezultă din încheierea de la termenul de judecată din data de 3 aprilie 2016, dar și din actele procedurale realizate ulterior acestui termen de judecată.

Câtă vreme în expertiza evaluatorie s-a procedat la evaluarea tabloului revendicat în ambele ipoteze susținute de părțile litigante cu interese contrare, era în atribuția instanței de a valida una dintre aceste două ipoteze și, implicit, de a valorifica în cauză valorile stabilite, în una dintre cele două variante, prin expertiza de specialitate, în urma unei analize coroborate a întregului material probator administrat în cauză.

Deși apelanții reclamanți au susținut că soluția primei instanțe de a valorifica opinia exprimată de expertul E., pentru ipoteza atribuirii paternității tabloului discipolilor lui D. este nefundamentată, Curtea nu a validat această critică.

Astfel, un prim argument invocat de reclamanți sub acest aspect vizează încălcarea de către tribunal a puterii lucrului judecat a Sentinței penale nr. 505 din 31 mai 1972, pronunțată de către Judecătoria Sector 1 București și a Deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972 pronunțată de către Tribunalul Municipiului București, secția I Penală, în privința paternității tabloului în litigiu, în opinia acestora instanța penală stabilind faptul că lucrarea a fost realizată de D.. Este real că prin aceste hotărâri reclamanții au fost condamnați la închisoare, pentru infracțiunea de scoatere de pe teritoriul Statului Român, în mod fraudulos, a unor lucrări de artă și tablouri. Însă, aceste hotărâri judecătorești au fost pronunțate la 31 mai 1972 și respectiv, la 19 august 1972 în timp ce oferta de donație în temeiul căreia tabloul revendicat în cauză a intrat în posesia Muzeului Național de Artă al României a fost întocmită ulterior, respectiv la data de 9 aprilie 1973. Or, potrivit art. 22 C. pen., hotărârea judecătorească pronunțată în materie penală, are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la faptă și vinovăție, iar nu cu privire la prejudiciu sau la întinderea acestuia, astfel că nu s-ar putea reține o autoritate de lucru judecat a acestor hotărâri din această perspectivă. În aplicarea aceleiași norme, Curtea a apreciat, totodată, că această putere de lucru judecat poate fi atașată exclusiv acelor fapte analizate, în concret, de instanțele penale, iar nu unor fapte ulterioare. Ca atare, invocând puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, reclamanții pot proba exclusiv faptul că autorii lor au acționat în vederea scoaterii din țară a bunurilor la care fac referire considerentele aceste hotărâri. Cum aceste hotărâri judecătorești nu produc efecte decât în privința faptelor care au făcut obiect al analizei instanțelor penale, reclamanții nu pot invoca puterea de lucru judecat a acestora pentru a proba că tabloul cedat Statului Român, inventariat în oferta de donație întocmită la data 9 aprilie 1973 și evidențiat în scriptele Muzeului Național de Istorie ca tabloul "F.", reprezintă o operă a lui D.

În acest context, Curtea a reținut că, inclusiv pe parcursul derulării procesului penal, reclamanții au susținut neechivoc, în apărare, că acest tablou nu reprezintă "un tablou autentic al lui D." - (așa cum rezultă din considerentele Deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972 pronunțată de către Tribunalul Municipiului București, secția I Penală). În raport de aceste considerente, trimiterile din apel la valoarea precizată în cererea de constituire ca parte civilă a Muzeului Național de Artă al României, formulată în procesul penal, în anul 1971, pentru tabloul "F.", scos din țară de autorii reclamanților, respectiv la martorii audiați în procesul penal sau studiile valorificate în acel proces, respectiv comentariile realizate în publicațiile de specialitate invocate în apel de reclamanți în perioada 1962, 1968, 1969 - drept probe valorificate în procesul penal - pentru a proba autenticitatea tabloului revendicat, nu au putut fi validate, aceste relatări neputând fi opuse cu putere de lucru judecat în cauza de față, câtă vreme ele au vizat aspecte ce au făcut obiect al analizei instanțelor penale, care nu au analizat bunurile ce au făcut obiect al ofertei de donație.

Curtea a avut în vedere că, în chiar oferta de donație autentificată sub nr. x din 9 aprilie 1973 la Ambasada Republicii România la Washington, tabloul revendicat nu are atribuită o atare paternitate, spre deosebire de alte lucrări care consemnează și autorii operelor de artă donate Statului Român de autorul reclamanților. Din acest punct de vedere, nu au putut fi apreciate ca reprezentând argumente solide în sprijinul tezei invocate de reclamanți în sensul că tabloul în litigiu aparține lui D., faptul că Muzeul Național de Artă al României a apreciat că se impune restaurarea tabloului, respectiv că s-a apreciat că se impune luarea unor măsuri specifice de conservare a acestuia, fiind puțin credibil că, în cazul în care ar fi existat certitudinea sau o mare probabilitate că opera în discuție ar fi aparținut lui D., în evidențele acestui pârât nu s-ar fi realizat o atare mențiune, cu atât mai puțin cu cât, cei care au întocmit aceste evidențe, specialiști în domeniul artei, ar fi putut conștientiza valoarea inestimabilă a unui opere de artă cu o atare paternitate.

Faptul că în revistele de specialitate au fost publicate articole semnate de numita G. în care se prezenta modul în care autoarea acestora a ajuns la opinia potrivit căreia tabloul "H." ar fi o operă realizată de D., nu este de natură a conduce la o altă concluzie în contextul în care această opinie extrajudiciară nu se coroborează cu probele anterior evaluate, și oricum nu s-a probat că această persoană avea calificarea, specializarea și recunoașterea necesară pentru a stabili cert paternitatea tabloului în litigiu. De altfel, Curtea a constatat că există opinii contrare, ale unor persoane cu pregătire similară - I. - invocate de pârâți și exprimate și public, și care au fost emise la momentul la care tabloul a fost efectiv predat Muzeului Național de Artă al României. Tot astfel, în condițiile în care punctul de vedere al numitei G. a fost făcut public, s-a observat că opinia sa a avut un ecou limitat pe plan internațional, neexistând dovezi referitoare la un interes real al experților specializați recunoscuți pe plan mondial pentru studierea și catalogarea acestei opere, cum ar fi fost firesc, citarea în publicații de specialitate străine a datelor din articolele publicate în presa română, neavând valența invocată de reclamanți, din perspectiva certificării de către aceste publicații sau de către specialiști a autenticității și paternității operei de artă în litigiu.

Curtea nu a validat nici argumentul reclamanților în sensul că tatăl lor ar fi fost obligat să cedeze tabloul în litigiu pentru a-și salva copiii din închisoarea comunistă, ceea ce ar justifica în opinia acestora caracterul de necontestat a atribuirii paternității acestei opere către D., câtă vreme din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, în realitate, schimbul invocat nu a avut ca obiect exclusiv acest tablou, ci toate operele de artă menționate în oferta de donație din 1973. Dimpotrivă, această teză invocată de reclamanți ar fi impus cu atât mai mult ca, în oferta de donație anterior evocată, să se facă o mențiune expresă vizând autorul acestui tablou - situație premisă neîndeplinită însă.

Contrar afirmațiilor din apel, procesul-verbal de predare-primire înregistrat la Muzeul de Artă sub nr. x din 14 aprilie 1973 atestă predarea de către reprezentanții Ministerului de Externe către cel al pârâtului Muzeul Național de Artă a tabloului în litigiu, individualizat în oferta de donație anterior menționată, consemnarea finală din cuprinsul acestui înscris, în sensul că G. a confirmat că respectivul tablou este cel studiat de această din urmă persoană în anul 1969 ca fiind opera lui D., nefiind o dovadă în sensul că acest pârât, căruia i-a fost predat tabloul revendicat în custodie, și-a și însușit aceste afirmații ale doamnei G..

Curtea nu a validat nici susținerile reclamanților vizând greșita evaluare de către prima instanță a depoziției martorului J.. Astfel, împrejurarea că martorul J. a fost chemat de autoritățile române pentru a imortaliza prin fotografiere lucrarea de artă revendicată la sediul Misiunii Române atașate Națiunilor Unite, ca și discuțiile purtate la acel moment atestă importanța acordată de autoritățile comuniste preluării și repatrierii operei în litigiu. Simpla afirmație a martorului în sensul că în cadrul unor discuții cu numitul K., persoană care îndeplinea la acel moment funcția de Director al Bibliotecii Romane la New York despre autorul acestei opere, acesta din urmă ar fi afirmat că tabloul este opera lui D., nu poate valida teza susținută de reclamanți, în sensul că această mărturie ar proba că tabloul revendicat are o atare origine. Faptul că numitul K. avea cunoștințe în domeniul artei fiind și muzeograf la Muzeul Național de Artă, Director al Direcției Artelor în Comitetul de Stat pentru Cultura și Artă al RSR, nu atestă cert împrejurarea că acesta deținea cunoștințele necesare pentru a face aprecieri asupra acestei chestiuni care necesită, așa cum chiar reclamanții au învederat, o specializare și experiență deosebită.

S-a reținut că nici din celelalte probatorii administrate în apel nu a rezultat cert teza invocată de reclamanți în sensul că, opera de artă revendicată îi aparține lui D. Astfel, din analiza răspunsurilor pârâților la interogatoriile ce le-au fost administrate și a dosarelor de urmărire întocmite de organele de securitate în perioada regimului comunist nu rezultă fapte sau împrejurări noi care să susțină teza invocată de reclamanți în privința autenticității operei de artă revendicate. Dimpotrivă, chiar din memoriul aflat la dosar apel, rezultă că aspectul vizând paternitatea tabloului revendicat constituia anterior întocmirii ofertei de donație, o împrejurare incertă, care era apreciat că se impunea fi dovedit, în raporturile cu Statul Român, dovadă afirmațiile autorului reclamanților din cuprinsul acestui înscris în sensul că acesta intenționa să obțină autentificări de la experți internaționali de renume - premisă nedovedită în cauză.

Tot astfel, declarația dată de martora L. nu a putut fi apreciată ca reprezentând o dovadă aptă a face credibilă afirmația reclamanților, câtă vreme martora nu este o persoană care, potrivit pregătirii sale, să fie în măsură să certifice susținerile apelanților reclamanți. Tot astfel, deși martora a declarat că a asistat la discuții care vizau apartenența tabloului revendicat în locuința reclamanților, aceste afirmații nu au putut conduce la o altă concluzie, în condițiile în care relatările sale în privința autorilor acestor opinii fie sunt generale (când se referă la artiști și oameni de cultură), fie redau susținerile subiective ale chiar reclamanților și autorului acestora.

În consecință, Curtea a constatat că în mod corect a apreciat tribunalul că determinarea întinderii prejudiciului înregistrat de reclamanți se impune a fi determinată prin raportare la valoarea de 320.000 Euro, stabilită de expertul E. pentru bunul mobil revendicat - ipoteza în care opera de artă revendicată nu reprezenta o lucrare aparținând lui D. -, iar nu prin raportare la valoarea de inventar stabilită aleatoriu de către pârât în anul 1973 pentru acest bun. Aceasta, întrucât, reclamanții trebuie repuși în speță, pe cât posibil, în situația în care s-ar fi aflat dacă ar fi beneficiat de restituirea în natură a acestui tablou, ceea ce impune concluzia că reparația cuvenită acestora trebuie raportată la valoarea pe care titularii cererii ar fi putut-o obține, în măsura în care ar fi înstrăinat bunul în litigiu pe piața liberă, iar nu o valoare care nu ține cont de caracteristicile specifice care definesc, în concret, opera de artă revendicată, influențând în mod direct și esențial prețul real al acesteia.

În ceea ce privește apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a reținut că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. Acest act normativ, fiind o lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum este și cazul celor în litigiu, se aplică cu prioritate raportului juridic dedus judecății, înlăturând aplicarea dispozițiilor de drept comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, iar art. 6 alin. (3) din aceeași lege prevede că Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Ca urmare, acțiunea în revendicare nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia asupra bunului. Legitimarea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor și prin dispozițiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată, conform art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către "instituțiile deținătoare", norma legală trimițând din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel ce deține bunul revendicat. Mai mult, conform acestui text, doar deținătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în raportul juridic de restituire având ca obiect bunuri culturale mobile, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri, potrivit dispoziției legale exprese. Dacă însă bunul nu se regăsește în custodia instituției muzeale, așa cum s-a dovedit în cauza dedusă judecății, este neîndoielnic că legitimarea procesuală pasivă revine Statului Român, în persoana căruia trebuie verificat dreptul dedus judecății.

Cât privește criticile vizând fondul pretențiilor deduse judecății, Curtea a reținut că, prin Sentința civilă nr. 451 din 5 mai 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă s-a dispus constatarea nulității absolute a ofertei de donație autentificată sub nr. 224 din 9 aprilie 1973 și obligarea pârâților Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii și Cultelor să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie bunurile mobile enumerate în dispozitivul acestei hotărârii judecătorești. Este real că prin această hotărâre judecătorească, devenită irevocabilă, nu s-a dispus și o obligație de restituire a tabloului ce face obiect al revendicării în prezenta pricină, însă consecința anulării ofertei de donație este aceea a invalidării retroactive a titlului statului inclusiv asupra acestui bun. Or, constatarea nulității absolute presupune desființarea actului în cauză și a tuturor efectelor acestuia, respectiv revenirea la situația anterioară încheierii actului, mai ales în contextul în care statul cunoștea viciile de formă ale ofertei de donație, constatate prin Sentința civilă nr. 451 din 5 mai 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, astfel că apelantul-pârât nu se mai poate prevala de buna sa credință. Curtea a apreciat că teza în sensul că, în acest caz, era aplicabil principiul de drept civil res perit domino, potrivit căruia riscul pierderii sau distrugerii bunului, datorată forței majore sau cazului fortuit, revine proprietarului bunului de la acel moment, nu poate fi validată. Aceasta întrucât, chiar dacă, în speță, tabloul revendicat a ieșit din patrimoniul Statului Român, anterior formulării acțiunii în revendicare, în mod fortuit, câtă vreme nu s-a probat că, acest bun ar fi pierit, chiar și în situația în care s-ar fi aflat la proprietarii săi - reclamanții în cauza de față - aceștia din urmă sunt îndreptățiți să solicite plata contravalorii lui de la Statul Român.

Curtea a reținut și că, în speță, tribunalul a dispus respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, reținând că dreptul la despăgubire pretins în cauză, urmează regimul juridic al prescripției aplicabil acțiunii în revendicare, considerând că pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, îi revine obligația de dezdăunare, ca un efect al admiterii acțiunii în revendicare, dat fiind că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât bunul mobil nu se mai regăsește în materialitatea sa în patrimoniul statului.

Or, în opinia instanței de apel, acest raționament juridic subzistă doar în ipoteza în care bunul mobil revendicat există în materialitatea sa, în posesia statului, prin reprezentanții săi, la data formulării cererii de chemare în judecată, așadar dacă nu a pierit, total sau parțial, înainte de sesizarea instanței de judecată, întrucât numai în acest caz este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Astfel, obligația de dezdăunare poate reprezenta un efect al admiterii acțiunii în revendicare numai atunci când reclamanții ar fi putut obține restituirea în natură, dacă pe parcursul judecății s-ar fi menținut situația faptică de la data cererii de chemare în judecată. O atare constatare relevă că pretenția de dezdăunare decurge din acțiuni diferite în funcție de starea bunului revendicat la momentul sesizării instanței și este justificată de necesitatea ca cerințele de exercițiu ale acțiunii să fie întrunite la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Astfel, în cazul în care bunul în discuție există în materialitatea sa, în posesia pârâtului, la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acțiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului. În caz contrar, dezdăunarea decurge dintr-o acțiune în pretenții, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În acest ultim caz, însă, obligația de dezdăunare reprezintă o pretenție de sine - stătătoare, independentă de restituirea în natură, din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a avea relevanță dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură, care, nu poate fi admisă.

În atare ipoteză, obligația de dezdăunare se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, instituție juridică ce este guvernată, în speță, de dispozițiile art. 998, 999 din vechiul C. civ., deoarece presupune, potrivit motivelor de fapt invocate de către reclamanți, fapta culpabilă a Statului care, de rea - credință fiind la data cererii introductive, nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situația existentă chiar la data sesizării instanței. Acest temei juridic evocă prevederile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora "termenul prescripției este de 3 ani", respectiv "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

În condițiile în care cererea în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, chiar dacă reclamanții se adresează instanței și cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenții este unul distinct de cel al cererii în revendicare, iar acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acțiuni personale, din moment ce se invocă un drept de creanță.

Rezultă așadar, că dreptul la despăgubire invocat în speță de reclamanți este un drept de creanță, prescriptibil, iar momentul de început al prescripției extinctive trebuie raportat la data când păgubitul a cunoscut imposibilitatea restituirii în natură a bunului ce a făcut obiect al ofertei de donație din anul 1973 sau la care trebuia să cunoască această împrejurare.

S-a reținut, totodată, că, în speță, singurul apelant care a înțeles să formuleze argumente concrete în privința modului în care tribunalul a dezlegat excepția prescripției dreptului material la acțiune este Muzeul Național de Artă al României - apelant care nu justifică un interes personal, actual, legitim și direct în formularea acestei critici.

Curtea a avut în vedere faptul că în speță, nu s-a probat faptul că reclamanții ar fi cunoscut/putut cunoaște pieirea bunului revendicat în prezentul litigiu, anterior formulării acțiunii civile de față, iar în procesul anterior, soluționat prin Sentința civilă nr. 451 din 5 mai 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, nu s-a dispus obligarea pârâtului de a restitui reclamanților acest tablou.

Cu privire la apelul declarat de apelantul pârât Muzeul Național de Artă al României, Curtea a considerat că acesta este lipsit de interes.

Din verificarea cererii de apel, Curtea a reținut că singura critică formulată vizează modul de soluționare a cererii având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, la plata despăgubirilor reprezentate de contravaloarea tabloului revendicat.

S-a reținut, totodată, că, în cauză, tribunalul, raportându-se atât la cererea de chemare în judecată, cât și la precizările ulterioare ale cadrului procesual formulate de reclamanți în prima etapă procesuală, a constatat că pretențiile reclamanților au fost formulate în contradictoriu cu acest pârât exclusiv în ceea ce privește acțiunea în revendicare - aspect ce nu face obiect de contestație în apel.

Cum, în speță, pârâtul Muzeul Național de Artă al României nu a căzut în pretenții, în privința petitului ce face obiect al apelului, Curtea a apreciat că acesta nu justifică niciun interes personal, actual și legitim pentru a promova calea de atac a apelului.

2.1. Motive

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B., C. și A., pârâtul Muzeul Național de Artă al României și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Hotărârea este nelegală, fiind încălcată puterea de lucru judecat a Sentinței penale nr. 5057 din 31 mai 1972 dată de Judecătoria Sectorului 1 București și a Deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972 dată de Tribunalul Municipiului București, secția I penală - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Puterea de lucru judecat nu este limitata la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

Așa cum rezultă din hotărârile judecătorești sus-menționate, fapta pentru care reclamanții au fost judecați și condamnați constă în scoaterea nelegală din țară a unor opere de artă, ce au fost identificate și analizate în dosarul penal, principala operă din perspectivă valorică fiind tabloul F. realizata de D.

Prima instanță a înlăturat nelegal apărările reclamanților privind efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor penale în privința paternității tabloului, deși în considerente a acceptat că instanța penală a stabilit faptul că au scos peste graniță lucrarea realizată de D. Totuși, deși niciuna dintre părți nu a susținut un asemenea punct de vedere, instanța a înlăturat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat susținând că probatoriul a fost administrat în perioada comunistă, situație în care nu este suficient de credibil. Or, autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea penală, chiar și pronunțată în perioada comunistă nu permite, din perspectivă procesuală, infirmarea prin proceduri judiciare ulterioare a faptelor reținute, pentru desființarea/reformarea hotărârilor penale ce ar conține erori judiciare fiind prevăzute doar căile extraordinare de atac, limitativ reglementate.

Cu toate acestea, instanța de apel, fără a analiza în mod concret criticile îndreptate împotriva hotărârii primei instanțe din perspectiva puterii lucrului judecat, fără a pune în discuția părților și fără ca aceste noi apărări să fie invocate de vreuna dintre părțile din proces, prin decizia recurată a înlăturat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile penale.

Instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al laturii penale, fapta pentru care au fost condamnați reclamanții constând în scoaterea din țară a tabloului F. de D.

De asemenea, instanța de apel a reținut greșit că nu există putere de lucru judecat a hotărârii penale în privința prejudiciului, în procesul penal fiind stabilită și valoarea tabloului.

Nelegal a reținut instanța de apel că autoritatea de lucru judecat invocată de reclamanți ar fi atașată unor fapte ulterioare - inserarea tabloului în oferta de donație din aprilie 1973. Faptul că lucrarea F., scoasă de reclamanți din țară, a fost predată de tatăl acestora autorităților române și ulterior a făcut obiectul ofertei de donație este un aspect necontestat de niciuna din părțile în litigiu.

Un alt motiv de critică, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constă în faptul că decizia pronunțată în apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deși tinde inițial să retină că hotărârile penale anterioare nu au putere de lucru judecat cu privire la prejudiciu, iar cu privire la fapta penală, această noțiune nu ar viza și dezlegări privind individualizarea tabloului "F.", ulterior, chiar instanța de apel menționează expres faptul că "invocând puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, reclamanții pot proba exclusiv faptul ca autorii lor au acționat în vederea scoaterii din tară a bunurilor la care fac referire considerentele acestor hotărâri" (pag. 14 penultimul paragraf).

Instanța de apel are o motivare contradictorie, migrând nehotărât între poziția inițială - când pare să înlăture de plano eventuala autoritate de lucru judecat a hotărârii penale prin raportare la faptă, continuând cu o acceptare a faptului că dezlegările instanței penale sunt câștigate definitiv, ca efect al puterii de lucru judecat (dar le înlătură întrucât ar fi anterioare ofertei de donație, deși nimeni nu a contestat vreodată o lipsa de identitate a tabloului) și termină prin reanalizarea valorii probatorii a unor mijloace materiale de probă ce fuseseră deja administrate în procesul penal și în baza cărora se stabilise paternitatea lucrării (pag. 15 ultimul paragraf, pag. 16 a deciziei), deși chiar puterea de lucru judecat, abia recunoscută a hotărârii penale, împiedicau instanța de apel să procedeze astfel.

Instanța de apel a înlăturat nelegal critica reclamanților privind încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ. și a vătămării produse conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin validarea de către prima instanță a concluziilor expertului evaluator E. privind paternitatea tabloului.

În realitate, critica reclamanților a vizat faptul că prima instanță și-a fundamentat nelegal hotărârea pe concluziile raportului de evaluare E. privind paternitatea lucrării, deși acesta nu avea competenta legală necesară și nici nu se stabilise un obiectiv de expertiză în acest sens (pagina pag 12 primul paragraf din sentință).

În aprecierea recurenților-reclamanți, expertiza evaluatorie E. are o singură valoare probatorie legală conform dispozițiilor art. 201 și următoarele C. proc. civ.: valoarea tabloului - daca este D. sau dacă este școală renascentistă/discipol, iar nu cu privire la opinia expertului evaluator referitor la paternitatea lucrării, în afara competențelor profesionale și în afara obiectivelor de expertiză.

Printr-o a treia critică, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1176 C. civ. ce reglementează efectele juridice de drept substanțial ale mijloacelor materiale de probă administrate - critică încadrată în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. această critică;

În opinia recurentului, decizia din apel cuprinde o motivare contradictorie întrucât, deși a fost parte în proces, iar instanța a pronunțat o hotărâre în contradictoriu cu Muzeul Național de Artă al României pe capătul de cerere privind despăgubirile, și a păstrat totodată în proces instituția, a considerat în același timp, că nu are interes de a face apel. Or, apelul se poate declara de orice persoană față de care s-a pronunțat hotărârea, iar chestiunile invocate de această parte sunt unele de drept material și procesual și nu vizează chestiuni de fapt.

Motivarea este contradictorie pentru că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel. Instanța a analizat greșit această chestiune, deoarece nu a ținut cont de dispozițiile imperative ale Legii nr. 71/2011. Instanța nu putea aplica în speță dispozițiile referitoare la acțiunea în revendicare din noua lege, acțiunea fiind înregistrată în anul 2010. În vechea legislație, dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul revendicat a pierit avea natura juridică a unei acțiuni în pretenții, prescriptibile în termenul general de 3 ani.

Motivarea este contradictorie și pentru că instanța a reținut, pe de o parte, că nu se poate vorbi de un tablou de D., iar pe de altă parte, retine că potrivit interogatoriului administrat în Dosarul nr. x/2000, Muzeul Național de Artă al României a răspuns că nu deține în patrimoniul său niciun tablou atribuit lui D., ceea ce reprezintă o dovadă de rea-credință din partea MNAR.

Recurentul-reclamant precizează că a făcut dovada în fața instanței cu documente din epocă, că lucrarea nu a fost niciodată atribuită lui D. în cadrul MNAR, și acesta nu avea de ce să susțină că a primit un astfel de tablou. Afirmațiile MNAR la interogatoriul din 2000, nu reprezintă un neadevăr, deoarece lucrarea "F." nu era considerată opera pictorului D. ci, era opera unui autor anonim și nu a fost niciodată înregistrată ca aparținând lui D.;

Astfel, în privința calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului român în prezenta speță, instanța de apel a concluzionat, în mod eronat, că de vreme ce s-a stabilit obligația de plată în sarcina statului român, este lipsit de interes numele instituției publice care urmează să pună în executare hotărârea judecătorească. Acest raționament pornește de la o confuzie gravă pe care a făcut-o instanța, respectiv faptul că pune semnul egalității între obligația de restituire a bunului și obligația de restituire a valorii acestuia.

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul de judecata din 11 septembrie 2015, pârâtul a invocat excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului român. Prin Sentința civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Întrucât nu se poate susține că instanța de fond a calificat ulterior excepția invocată de Ministerul Finanțelor Publice, caz în care ar fi trebuit ca acest fapt să rezulte în mod expres din considerentele sentinței civile atacate, este evident, contrar concluziei instanței de apel, ca tribunalul nu s-a pronunțat pe excepția invocata de pârâtă.

Prin urmare, în mod nefondat și fără o motivare concretă, Curtea a respins apărările pârâtului cu privire la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția invocată de Ministerul Finanțelor Publice.

Nu se poate susține că motivul de apel referitor la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii, formulat de Statul Român prin MFP este lipsit de interes - concluzia instanței de apel fiind eronată, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu a invocat lipsa calității procesuale a Statului Român, la modul abstract, fără a indica persoana juridică/instituția care îl reprezintă pe acesta în speță, ci dimpotrivă, prin motivele de apel a indicat o dispoziție specială care stabilește expres raportul de reprezentare în cadrul relațiilor care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a principiului res perit domino.

De vreme ce concluzionează în sensul că în speță există imposibilitatea restituirii bunului, cu premisa evidentă a pieirii acestuia, instanța de apel trebuia să admită apărările pârâtei în sensul aplicării principiului de drept civil res perit domino, ce guverna vechiul C. civ., potrivit căruia riscul pierderii sau distrugerii unui bun, din cauza forței majore sau a cazului fortuit, revine proprietarului bunului de la acel moment. Constatarea nulității absolute presupune desființarea actului în cauza și a tuturor efectelor acestuia, respectiv revenirea la situația anterioara încheierii actului. Pe cale de consecința, începând de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de constatare a nulității absolute a contractului de donație, se poate afirma că din punct de vedere juridic tabloul s-a aflat în permanență în proprietatea reclamanților și a autorului acestora.

2.2. Analiza recursurilor

Reclamanții au dedus analizei instanței de apel nelegalitatea și netemeinicia Sentinței civile nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalului București, secția a V-a civilă decurgând din modul în care a fost apreciată puterea de lucru judecat a Sentinței penale nr. 505 din 31 mai 1972, respectiv a Deciziei penale nr. 1448 din 19 august 1972 cu privire la paternitatea tabloului în litigiu.

Instanța de apel a respins această critică arătând, printre altele, că "este real că prin hotărârile penale reclamanții au fost condamnați la închisoare pentru infracțiunea de scoatere de pe teritoriul Statului Român, în mod fraudulos, a unor lucrări de artă și tablouri. (...) puterea de lucru judecat poate fi atașată exclusiv acelor fapte analizate, în concret, de instanțele penale, iar nu unor fapte ulterioare. Ca atare, invocând autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri, reclamanții pot proba exclusiv faptul că autorii lor au acționat în vederea scoaterii din țară a bunurilor la care fac referire considerentele acestor hotărâri. Cum aceste hotărâri judecătorești nu produc efecte decât în privința faptelor care au făcut obiect al analizei instanțelor penale, reclamanții nu pot invoca puterea de lucru judecat a acestora pentru a proba că tabloul cedat Statului Român inventariat în oferta de donație întocmită la data de 9 aprilie 1973 și evidențiat în scriptele Muzeului Național de Istorie ca Tabloul "F.", reprezintă o operă a lui D.".

Susținerea instanței de apel, în sensul că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale nu poate fi extinsă asupra unor fapte ulterioare procesului penal - oferta de donație a unui tablou și intrarea acestuia în posesia Muzeului Național de Artă al României este corectă.

Nu la fel de corectă este însă concluzia la care ajunge instanța de apel în sensul că nu s-a probat paternitatea tabloului, pretinsă de reclamanți ca aparținând lui D., cu motivarea că pe parcursul procesului penal aceștia au susținut fără echivoc faptul că tabloul nu este unul pictat de D., în timp ce împrejurarea că Muzeul Național de Artă al României s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 72.735.435 RON reprezentând valoarea tabloului nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat, câtă vreme instanțele penale nu au analizat bunurile ce au făcut obiect al ofertei de donație.

Eroarea instanței de apel, care a atras și nelămurirea pe deplin a situației de fapt, constă în aceea că a conferit putere probatorie în prezentul litigiu unui singur aspect, respectiv apărărilor făcute de inculpați în cadrul procesului penal, în timp ce atitudinii procesuale a muzeului, de a se constitui parte civilă cu suma sus-menționată, nu-i acordă nicio pondere în ansamblul probator administrat pentru a se dovedi paternitatea tabloului revendicat în prezent.

Astfel, deși arată că reclamanții pot proba cu hotărârile penale numai faptul că autorii lor au acționat în vederea scoaterii din țară "a bunurilor la care fac referire considerentele acestor hotărâri", instanța de apel continuă analiza probelor administrate privilegiind premisa greșită că puterea de lucru judecat a hotărârii penale privește numai "fapta" de scoatere din țară a unor bunuri, iar nu și bunurile care au constituit obiectul material al faptei.

Or, în ambele hotărâri penale s-a arătat că este cert că tabloul pentru care a fost dispusă condamnarea penală "este un tablou autentic al lui D.".

În aceste condiții, pornind de la adevărul judiciar pe care îl conțin hotărârile penale în privința autorului tabloului ce formează și obiect al prezentului proces, se impune o nouă apreciere a materialului probator administrat - eventual, administrarea de probe suplimentare - pentru a determina în ce măsură actele tuturor persoanelor și organelor statului implicate în activități legate de acest tablou, la nivelul anului 1973 și ulterior, au vizat un tablou cu paternitatea pretinsă de reclamanți, respectiv de Muzeul Național de Artă al României. În alte cuvinte, trebuie să se determine dacă tabloul "F." pictat de D., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donație făcută de M. în 9 aprilie 1973 și care a ajuns în custodia Muzeului Național de Artă al României.

Față de cele ce preced, criticile formulate de reclamanți întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel pronunțând o hotărâre nelegală urmare a interpretării greșite a dispozițiilor art. 22 C. proc. pen.

În condițiile celor mai sus arătate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., care arată că Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, urmează ca instanța de apel să facă reaprecierea situației de fapt în sensul solicitat, consecință a casării deciziei cu trimitere spre rejudecare.

Nu poate fi însă reținută susținerea recurenților în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale și în privința prejudiciului suferit de reclamanți, astfel încât suma la care ar trebui obligat statul să fie de 72.735.435 RON, întrucât în procesul penal nu s-au administrat probe din care să rezulte cu certitudine valoarea tabloului. Împrejurarea că Muzeul Național de Artă al României s-a constituit parte civilă în procesul penal cu o sumă stabilită de "comisia numită în acest scop" nu este suficientă pentru ca reclamanții să se prevaleze de cele statuate în cursul judecății penale anterioare, câtă vreme acest aspect nu a primit o dezlegare jurisdicțională în urma administrării unui probatoriu concludent din această perspectivă.

În măsura în care, în urma rejudecării după casarea cu trimitere se ajunge la concluzia că tabloul oferit spre donație de autorul reclamanților la 9 aprilie 1973 este o creație D. trebuie să fie avută în vedere valoarea acestuia astfel cum este stabilită printr-un raport de expertiză;

Astfel, deși atunci când a procedat la analiza apelului acestei părți instanța de apel a arătat, în mod eronat, faptul că singura critică formulată vizează modul de soluționare a cererii având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor reprezentate de contravaloarea tabloului revendicat - ceea ce a și dus la respingerea apelului ca fiind lipsit de interes -, Înalta Curte a constatat că problema prescripției dreptului material la acțiune, dedusă analizei în apel de către Muzeul Național de Artă al României, a fost examinată pe larg în cuprinsul hotărârii recurate.

În aceste condiții, doar așezarea topografică "greșită" în hotărâre - într-o zonă în care este analizat apelul celuilalt pârât, care nu a formulat critici privitoare la prescripția dreptului la acțiune - nu este de natură a fi considerată că provoacă Muzeului Național de Artă al României o vătămare procesuală ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, câtă vreme instanța de apel a analizat chestiunea prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța de apel a dat o dezlegare corectă criticilor legate de prescripția dreptului material la acțiune, stabilind că momentul de la care trebuie să se aprecieze că începe să curgă prescripția în cauză se determină potrivit prevederilor art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Aceasta deoarece, într-adevăr obligația de dezdăunare poate fi apreciată ca o consecință a acțiunii în revendicare numai atunci când reclamanții ar fi putut obține restituirea în natură, ceea ce înseamnă că la înregistrarea cererii de chemare în judecată bunul exista în materialitatea sa, în stăpânirea pârâtului, iar pe parcursul judecății bunul a pierit. În atare situație, dreptul de a obține despăgubiri urmează regimul juridic al acțiunii în revendicare, fiind imprescriptibil. Temeiul juridic al acordării despăgubirilor îl constituie deținerea abuzivă a bunului de către pârât.

Dacă, așa cum este cazul în speță, bunul era pierit la data înregistrării cererii de chemare în judecată, dreptul la despăgubiri se valorifică în cadrul unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reglementate de art. 998 - 999 C. civ., având ca temei juridic