ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2145/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2145/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1491 din 18 decembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 27183/3/2007, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în al doilea ciclu procesual, după casare cu

trimiterea cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia nr. 2396 din 16 martie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a admis acțiunea formulată de

reclamantul P.E.A., în contradictoriu cu pârâții RA Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat SA, Muzeul Național de Artă Al României, Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor.

În consecință, s-a

dispus obligarea pârâților, după cum urmează: Ministerul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național - la plata către reclamant a sumei de 37337 euro, în

echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloare lucrare „Coș cu

portocale”, autor T.P.; Muzeul Național de Artă al României - la restituirea către

reclamant a lucrării „Natură moartă cu vioară și partitură”, autor T.P. și a pârâtei

RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat SA - la restituirea către reclamant

a lucrării „Anemone", autor Ș.L.

Totodată, s-a respins

acțiunea aceluiași reclamant, formulată împotriva pârâtului Ministerului

Economiei și Finanțelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, admițându-se excepția cu acest obiect.

A fost respinsă

acțiunea față de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național, în ceea ce privește lucrările „Anemone” și „Natură moartă cu vioară

și partitură”, admițându-se excepția cu acest obiect.

În prealabil, a fost respinsă,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active.

În ceea ce privește

excepțiile lipsei calității procesuale active, respectiv pasive, cu referire la

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că, prin încheierea

din data de 27 aprilie 2005, pronunțată în dosarul nr. 582/2004, instanța s-a

pronunțat asupra acestor excepții, soluție ce a intrat în puterea lucrului

judecat, având în vedere că aceasta nu a fost criticată prin intermediul căilor

de atac.

Excepția lipsei

calității procesuale a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național privind lucrările „Anemone”, „Natură moartă cu vioară și partitură” a

fost admisă, deoarece aceste bunuri nu se află în posesia acestei instituții,

cerință esențială prevăzută de art. 80 din Legea nr. 182/2000 coroborat cu art.

480 C. civ.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că, prin actele depuse la dosarul cauzei, reclamantul a

făcut dovada faptului că este moștenitorul autorului său, P.A. În urma numeroaselor

demersuri făcute în anul 1981, autorul reclamantului a obținut viza necesară

pentru plecarea în străinătate, plecare ce a fost condiționată de predarea

bunurilor aflate în proprietatea sa, aspect ce rezultă din declarația martorei R.A.L.

Susținerile pârâtului

Muzeul Național de Artă al României, în sensul că bunurile revendicate au fost

vândute de către autorul reclamantului nu au fost reținute de către tribunal,

deoarece din adresă rezultă că în arhiva muzeului nu există niciun document de

vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecționarului P.A.

Faptul că pe

declarația depusă la dosarul cauzei s-a menționat „vândut”, nu are relevanță,

atâta timp cât acest aspect nu a fost dovedit cu alte probe din care să rezulte

voința liber exprimată a autorului reclamantului, privind operațiunea de

înstrăinare a bunurilor respective.

Preluarea bunurilor

revendicate s-a făcut în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 63/1974, act pe

care tribunalul l-a apreciat ca fiind abuziv, deoarece încălca în mod abuziv și

nepermis dreptul de proprietate, drept consacrat atât prin dispozițiile art. 480

C. civ., cât și prin Constituția României în vigoare la data preluării abuzive

a bunurilor revendicate. Actul normativ care a constituit temeiul preluării bunurilor

de către stat era în contradicție și cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului la care România a aderat în anul 1955, autorul reclamantului fiind

deposedat în mod abuziv de bunurile mobile revendicate de moștenitorul său în

prezenta cauză.

Referitor la lucrarea

„Coș cu portocale”, autor T.P., tribunalul a reținut că această lucrare nu a

putut fi localizată până în prezent, astfel cum rezultă din raportul de

expertiză, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 182/2000,

a obligat pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor și Patrimoniul Național, în

calitate de reprezentant al Statului Român, la plata contravalorii acesteia, în

sumă de 37.337 Euro, în echivalent lei la data efectuării plății.

Pentru lucrarea „Natură

moartă cu vioară și partitură”, autor T.P., pârâtul Muzeul Național de Artă al

României a fost obligat să restituie reclamantului această lucrare, obligație

ce rezultă din art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, instituție deținătoare

a lucrării respective.

Aceeași obligație a

fost dispusă și în sarcina pârâtei R.A.P.P.S. pentru lucrarea „Anemone”, autor Ș.L.,

instituție deținătoare a lucrării respective.

Prin decizia civilă nr.

184 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelurile declarate de pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național, Muzeul Național de Artă al României și RA Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că: a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce

privește capătul de cerere referitor la plata contravalorii lucrării „Coș cu

portocale” și a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național în raport cu același capăt de

cerere; a respins cererea privind plata contravalorii lucrării „Coș cu

portocale”, formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Totodată, a respins,

ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant și a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a apreciat că, pe capătul de cerere privind

contravaloarea tabloului „Coș cu portocale”, calitatea procesuală pasivă

aparține Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în

lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 182/2000 care să confere acestui minister

calitate procesuală pasivă.

Legea nr. 182/2000 nu

prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deținător a

bunurilor respective, iar această prevedere legală trebuie interpretată

restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială; or, în

situația constatării imposibilității restituirii în natură, obligația de

restituire se transformă în obligație de desdăunare în echivalent, care revine

Statului, în patrimoniul căruia au intrat bunurile.

Pentru o asemenea

situație, legea specială nu stabilește titularul obligației de restituire prin

echivalent, dispozițiile art. 6 alin. (3) care prevăd că Ministerul Culturii și

Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au

ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se altor situații decât

litigiile decurgând din aplicarea art. 99 alin. (2) al Legii nr. 182/2000.

Prin urmare, în

privința reprezentării statului în vederea stabilirii obligației de restituire

în echivalent, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 25

din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit

cărora statul participă în raporturile juridice, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

În ceea ce privește

criticile apelantului pârât Muzeul Național de Artă al României referitoare la

modul de soluționare a excepțiilor și a cererii de chemare în garanție, Curtea a

constatat că tribunalul nu putea să reanalizeze excepția prescripției dreptului

la acțiune și să dea o soluție în sensul solicitat de apelantul pârât, deoarece

excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile Legii nr. 182/2000,

ale Decretului nr. 167/1958 și ale art. 1909 alin. (2) C. civ. a fost

soluționată în mod irevocabil prin decizia de casare nr. 2396 din 16 martie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanța de

rejudecare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă al

României, Curtea a considerat că aceasta nu este întemeiată, deoarece pârâtul

are calitatea de deținător al tabloului „Natură moartă cu vioară și partitură”,

și în consecință, are calitate procesuală pasivă în virtutea prevederilor art. 99

alin. (2) din Legea nr. 182/2000.

Sub aspectul cererii

de chemare în garanție, formulată de pârâtul Muzeului Național de Artă al

României în contradictoriu cu Comisia de lichidare a patrimoniului fostului P.C.R.,

Curtea a reținut că, în urma verificărilor efectuate de prima instanță, prin

adresa din 18 aprilie 2005, Secretariatul General al Guvernului a comunicat că

o asemenea comisie nu a funcționat și nu funcționează la nivelul Secretariatul

General al Guvernului, iar comisiile constituite în baza Decretului-lege nr. 30/1990

au funcționat până la 30 aprilie 1990 (comisiile județene), respectiv 15 mai 1990

(comisiile Municipiului București). În raport de conținutul acestei adrese și

având în vedere precizarea făcută de apărătorul pârâtului, în sensul că

înțelege să formuleze o cerere de chemare în garanție împotriva Primăriei

Municipiului București, prin încheierea din 27 aprilie 2005, tribunalul a

dispus scoaterea din cauză a Comisiei de lichidare a patrimoniului fostului P.C.R.

Această soluție nu a

format obiectul căilor de atac în primul ciclu procesual. În rejudecare după

casare, această comisie nu a mai fost citată, iar pârâtul nu a mai susținut, cu

ocazia acordării cuvântului pe fond, cererea de chemare în garanție.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar considera că instanța de rejudecare ar fi trebuit să dea o

soluție cererii de chemare în garanție (în lipsa unei renunțări exprese din

partea pârâtului), Curtea constată că această soluție nu putea fi alta decât respingerea

cererii pentru lipsa capacității procesuale a chematei în garanție, în

condițiile în care nu s-a făcut dovada că această comisie ar mai exista.

Însă, în raport de

poziția pârâtului la termenul de judecată din 27 aprilie 2005, de împrejurarea

că pârâtul nu a atacat soluția de scoatere din cauză a chematei în garanție și

față de faptul că nu a mai susținut această cerere în faza rejudecării cauzei

după casarea cu trimitere, Curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul nu

s-a mai pronunțat pe această cerere.

În ceea ce privește

fondul cauzei, instanța de apel, examinând succesiunea actelor normative prin

care s-a modificat Legea nr. 182/2000, Curtea a constatat că dispozițiile art. 80

alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000 au fost modificate prin Legea nr. 314/2004,

lege publicată în M. Of. nr. 577 din 29 iunie 2004 și care a intrat în vigoare

la data de 2 iulie 2004 (conform art. 78 din Constituție), ulterior datei la

care s-a înregistrat acțiunea reclamantului pe rolul primei instanțe (26 mai

2004).

Ca atare,

susținerea reclamantului privind aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 80

alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, sunt corecte,

întrucât dispozițiile modificatoare sunt ulterioare sesizării instanței și nu

pot fi aplicate raportului juridic aflat în curs de judecată, fără a se încălca

prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.

În ceea

ce privește sfera de aplicare a prevederilor art. 80 alin. (2) teza I din Legea

nr. 182/2000, în forma nemodificată, Curtea a apreciat că sintagma „preluarea

în orice mod” nu poate include și situațiile în care bunurile culturale mobile

au fost dobândite de instituțiile statului în temeiul unor contracte de

vânzare-cumpărare, cum este cazul în speță.

Conținutul

dispozițiilor art. 18 din Legea ocrotirii patrimoniului cultural național al

Republicii Socialiste România nr. 63 din 30 octombrie 1974 relevă împrejurarea

că bunurile incluse în patrimoniul cultural național, care erau deținute de

persoane fizice, puteau fi vândute statului, fie direct, fie ca urmare a

exercitării dreptului de preemțiune. Aceste reguli erau aplicabile vânzărilor

de bunuri culturale de patrimoniu independent de situația vânzătorului. Ca

atare, statul putea cumpăra astfel de bunuri și de la persoane care nu se

găseau neapărat în situația de a dori să părăsească țara.

Or, dacă

s-ar interpreta dispozițiile art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000 în

sensul că acest text legal permite revendicarea bunurilor preluate inclusiv pe

calea operațiunii de vânzare-cumpărare intervenită între deținătorul bunului și

stat, ar însemna că statul ar trebui să restituie toate bunurile culturale mobile

cumpărate după instaurarea regimului comunist, independent de circumstanțele în

care s-a realizat vânzarea.

Or, o

astfel de concluzie nu poate fi acceptată, deoarece este contrară voinței

legiuitorului postdecembrist (care, în toate situațiile, indiferent de natura

bunurilor, a înțeles să restituie exclusiv bunurile preluate de stat abuziv, nu

și cele care au format obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare), iar pe de

altă parte, s-ar perturba în mod grav circuitul civil, ca urmare a desființării

implicite a efectelor produse de contractele de vânzare-cumpărare neanulate.

Împrejurarea

că ceea ce l-a determinat să vândă pe autorul reclamantului a fost dorința

acestuia de a pleca din țară, condiționată, la acea vreme, de înstrăinarea

bunurilor de patrimoniu (fie către alte persoane, fie în favoarea statului, la

un preț stabilit potrivit legii în vigoare la data respectivă), putea fi

invocată de către reclamant eventual ca motiv de nevalabilitate a vânzării, sub

aspectul cauzei actului juridic.

Curtea a amintit

că, în mod similar, Legea nr. 10/2001, la art. 2 alin. (1) lit. c), a prevăzut

posibilitatea restituirii imobilelor donate statului sau altor persoane

juridice, încheiate în formă autentică, dar numai în situația în care s-a admis

acțiunea pentru anularea sau constatarea nulității donației printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Atâta

vreme cât vânzarea, în schimbul unui preț, nu a fost contestată, ba chiar a

fost recunoscută indirect în motivarea acțiunii introductive și în mod expres

prin concluziile scrise depuse în dosarul de apel (recunoaștere care se

coroborează cu înscrisurile depuse la filele 116-135 dosar apel), iar

operațiunea juridică de vânzare-cumpărare, intervenită între autorul

reclamantului și statul român, prin oficiul care se ocupa de patrimoniul

cultural național, nu a fost desființată și nici nu s-a solicitat acest lucru

în prezentul litigiu, Curtea a apreciat că o acțiune în revendicare nu poate fi

admisă, deoarece se prezumă că bunurile au ieșit din patrimoniul autorului

reclamantului în mod legal, acesta neputând să mai transmită dreptul de

proprietate asupra acestor bunuri moștenitorului său.

S-a

remarcat și aspectul că temeiul preluării bunurilor revendicate în prezenta

cauză nu este, în mod direct, Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974, ci

convențiile de vânzare-cumpărare încheiate între autorul reclamantului și

statul român, este adevărat, sub imperiul dispozițiilor acestei legi speciale.

În consecință, aprecierile referitoare la contrarietatea dispozițiilor Legii nr.

63/1974 în raport de Constituția vremii și actele internaționale la care

România devenise parte, nu sunt de natură să conducă la admiterea acțiunii în

revendicare, în condițiile în care titlul care constituie izvorul direct al

dreptului de proprietate al statului nu a fost supus de către reclamant

cenzurii instanței de judecată.

Aspectul

reținut în considerentele sentinței, referitor la inexistența vânzării și

neplata prețului, vin în contradicție cu însăși recunoașterea de către

reclamant a faptului că autorul său a vândut lucrările. Problema plății

prețului de vânzare se rezolvă pe temeiul principiilor răspunderii

contractuale, nicidecum nu dă dreptul vânzătorului sau moștenitorului său să

revendice bunul de la cumpărător.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.E.A., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a

ținut cont de faptul că autorul reclamantului, P.A., pentru a-și vizita fiul

stabilit în Canada, a fost obligat de autorități să plece definitiv din țară

și, implicit, să-și înstrăineze colecția de arta moștenită de la avocatul E.P.

și celelalte obiecte deținute în proprietate, fiind supus prevederilor abuzive

ale Legii nr. 63/1974.

Acest fapt a fost

confirmat prin adeverința din 17 aprilie 1981 eliberată de Muzeul de Istorie a

Municipiului București - Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al

Municipiului București, prin care se confirmă că autorul recurentului-reclamant

„și-a reglementat situația bunurilor declarate la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al Municipiului București”, bunurile fiind

preluate de Oficiul Carpați.

Având în vedere această

situație de fapt, nu poate fi vorba despre o lăsare în custodie a bunurilor

culturale mobile, iar singura posibilitate a recurentului-reclamant o

constituie revendicarea bunurilor sale, în temeiul art. 80 alin. (2) din Legea nr.

182/2000.

Cu toate că instanța

de apel a reținut, în mod corect, că aceste dispoziții sunt aplicabile în cauză

în forma nemodificată, în raport de momentul sesizării instanței, a interpretat

în mod greșit sintagma „preluare în orice mod” din conținutul normei, ignorând

că se referă inclusiv la vânzare-cumpărare, acte încheiate în regimul comunist.

Dacă s-ar accepta

motivarea instanței de judecată referitoare la dispozițiile art. 18 din Legea nr.

63/1974, nu ar fi fost necesară o motivare în fapt (dovedită) a perioadei de

preluare și a condițiilor preluării, a constrângerii autorului

recurentului-reclamant pentru a-și da întreaga avere Statului Român.

Instanța de judecată

nu a făcut vorbire de motivarea în fapt a recurentului-reclamant, eliminând în

tot apărările acestuia.

Recurentul -

reclamant a dovedit că vânzarea tablourilor nu poate fi reținută ca o

modalitate de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 63/1974, atâta vreme cât din

motivele invocate și din probele administrate rezultă că una din condițiile

acceptării vizei autorului recurentului-reclamant a fost renunțarea la toată

averea imobiliară și mobiliară.

Nu se poate reține

nici motivarea potrivit căreia ne aflăm în situația unei îmbogățiri fără justă

cauză, în condițiile în care prețul obținut nu oglindea valoarea tablourilor.

Așadar, termenul

„preluare în orice mod” reflectă toate modalitățile de intrare în patrimoniul

Statului Român, inclusiv vânzările determinate de o cauză antisocială,

neconstituțională practicată de sistemul comunist; acest termen reprezintă, de

fapt, o constatare a nulității unui act de orice natură, inclusiv de

vânzare-cumpărare, s-a mai arătat în motivarea căii de atac.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

Obiectul cererii de

chemare în judecată îl reprezintă revendicarea a trei tablouri ce au aparținut autorului

reclamantului, P.A., în temeiul dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului național cultural mobil.

Instanța de apel a

considerat că sunt aplicabile prevederile art. 80 alin. (2) din acest act

normativ, în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată – 26

mai 2004, și nu cea de la data soluționării apelului. Potrivit textului inițial,

„

Bunurile

culturale mobile, preluate în orice mod de autorități ale statului, revendicate

de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituțiile care

le-au preluat, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.”

Aplicarea acestei

norme nu a fost contestată prin motivele de recurs, astfel încât va reprezenta

premisa analizei realizate de către această instanță de control judiciar.

În aplicarea acestei

norme, instanța de apel a interpretat sintagma „preluate în orice mod” ca

excluzând actele de vânzare - cumpărare prin care instituții ale statului au

dobândit bunuri mobile din patrimoniul cultural național, argumentând că

vânzarea – cumpărarea de asemenea bunuri era permisă de legea în vigoare,

respectiv art. 18 din Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974 – a ocrotirii

patrimoniului cultural național al R.S.R. și că o interpretare extensivă a

sintagmei în discuție ar conduce la concluzia inacceptabilă că statul ar trebui

să restituie toate bunurile mobile cumpărate în perioada comunistă,

perturbându-se, astfel, în mod grav circuitul civil, ca urmare a desființării

implicite a efectelor produse de contractele de vânzare – cumpărare neanulate.

Prin motivele de

recurs, reclamantul a criticat interpretarea dată de către instanța de apel

dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, susținând că acestea

vizează orice fel de preluare, inclusiv prin acte de vânzare – cumpărare

încheiate în regimul comunist,

reflectând toate modalitățile de intrare în patrimoniul statului.

Criticile cu acest

obiect sunt fondate.

Art. 80 alin. (2) din

l

egea

specială privind patrimoniul cultural național mobil – în forma în care a fost

aplicat, necontestat, de către instanța de apel – prevede posibilitatea

revendicării de către proprietari a bunurilor incluse în acest patrimoniu și

preluate „în orice mod” de către instituții ale statului.

În cauză, nu s-a

contestat că cele trei tablouri revendicate erau înscrise, la data preluării, în

patrimoniul cultural național al României.

Această interpretare

logică a normei este confirmată de interpretarea sa în context, dar și teleologică,

inclusiv istorico – teleologică, din perspectiva modificării aduse legii în

timp.

În primul rând, se

observă că art. 80 alin. (2), citat anterior, corespunde, în prezent, art. 99 alin.

(2) din Legea nr. 182/2000, care are următorul conținut: ”.bunurile culturale

mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie

1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora

de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive”.

Excluzând, din conținutul

sintagmei ”preluate în orice mod” din forma inițială a legii, formele de

preluare permise de legea în vigoare la momentul preluării, respectiv vânzarea

către stat, în conformitate cu art. 18 din

Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974, instanța

de apel nu a mai făcut, practic, nicio diferență între fostul art. 80 alin. (2)

și actualul art. 99 alin. (2), considerând că restituirea în natură este

admisibilă, în toate cazurile, doar dacă preluarea a operat prin încălcarea

legii.

Or, dacă nu ar fi

existat nicio diferență de substanță, ar fi fost inutile considerentele instanței

de apel referitoare la aplicarea legii în timp, or, prin acestea, o atare

deosebire a fost subliniată implicit.

De altfel, deosebirea

de formulare a normelor este evidentă, preluarea ”în orice mod” neputând fi asimilată

cu preluarea ”ilegală”, ceea ce conturează un conținut mai larg al primei

sintagme, care o include pe cea de-a doua, dar fără a fi redusă la aceasta.

Modificarea

prevederii ce reprezintă temeiul restituirii în natură, prin înlocuirea

sintagmei ”preluare în orice mod” cu aceea de ”preluare ilegală”, naște

întrebarea dacă prima dintre acestea se referă la modul efectiv de dobândire a

dreptului de proprietate de către stat a bunului (vânzare, schimb, donație

etc.) ori la respectarea ori nerespectarea legii în vigoare la momentul

preluării, indiferent de modul în care statul a intrat în posesia bunului.

Instanța de apel a

considerat că interesează raportarea la prevederile legale în vigoare, dar restituirea

este posibilă numai în cazul unei preluări nelegale, constatare ce nu permite,

după cum s-a arătat, nicio diferență din perspectiva modificării aduse legii în

timp și, în plus, nici aprecierea respectării ori a nerespectării legii în

vigoare la momentul preluării în acest cadru procesual, instanța considerând că

prezumția de legalitate a actului juridic de dobândire a dreptului putând fi

combătută doar în cadrul unei cereri în constatarea nulității acestuia (se va

reveni asupra acestui aspect).

Această instanță de

recurs apreciază că legiuitorul a vizat, într-adevăr, modul de respectare a

legii, dar a avut în vedere atât preluările operate cu respectarea acesteia,

dar și cu încălcarea sa, din moment ce nu a făcut nicio distincție, astfel cum

a procedat ulterior, prin transformarea art. 80 alin. (2) în actualul art. 99 alin.

(2).

Atare interpretare

relevă distincția ”cu titlu” și ”fără titlu” aplicată preluărilor operate de

stat anterior anului 1989, astfel cum a fost consacrată prin art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998.

Această normă prevede

posibilitatea revendicării bunurilor preluate în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, în anumite condiții – respectiv, în cazurile de preluare fără

titlu -, dacă nu există o lege specială de reparație.

Art. 80 alin. (2) din

Legea nr. 182/2000 a fost concepută ca o normă specială, derogatorie de la

prevederile Legii nr. 213/1998, în privința bunurilor din domeniul său de

aplicare, astfel cum Legea nr. 10/2001 reprezintă lege specială în materia

imobilelor preluate de către stat în aceeași perioadă de referință.

Fiind vorba despre o

normă de reparație, se pornește de la premisa că se recunoaște crearea unui

prejudiciu prin preluarea de către stat a bunului, în caz contrar, neexistând o

lege specială și aplicându-se dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 213/1998.

În virtutea caracterului

reparator al legii, interpretarea sintagmei ”preluare în orice mod” nu poate

face abstracție de contextul în care a fost edictată, respectiv art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998. Astfel, în absența unei definiri explicite în chiar

cuprinsul legii speciale, legiuitorul a avut în vedere termenii legii generale:

”cu titlu” – ”fără titlu”, derogarea rezidând în posibilitatea restituirii în

natură, în cazul bunurilor culturale mobile, nu numai în cazul de preluare fără

titlu.

O asemenea

interpretare nu este excesivă, fiind în spiritul actelor normative cu caracter

reparator elaborate în acea perioadă. Astfel, cu toate că Legea nr. 213/1998

permitea revendicarea doar a bunurilor preluate de stat fără titlu, este de

menționat că Legea nr. 10/2001 prevede, ca regulă, restituirea în natură chiar

și în cazurile de preluare cu respectarea legii în vigoare, considerând că

toate actele normative pe baza cărora statul a deposedat pe proprietari de

imobile, în perioada de referință, sunt abuzive, chiar dacă dispozițiile lor au

fost respectate in terminis la momentul deposedării efective, utilizând sintagma

generalizatoare de „preluare abuzivă”.

Așadar, dacă în

privința imobilelor s-a intenționat restituirea în natură, dacă aceasta este

posibilă, în condițiile legii, se poate considera că voința legiuitorului, concretizată

în termenii Legii nr. 182/2000, a fost aceea de restituire în natură a

bunurilor culturale mobile preluate de către stat, evident, dacă sunt întrunite

toate condițiile prevăzute de legiuitor.

Corelația

Legii nr. 182/2000

cu Legea nr. 213/1998,

evidențiată anterior, impune atât valorificarea noțiunii de ”titlu” din art. 6 alin.

(1) în aplicarea art. 80 alin. (2) din legea specială, cât și posibilitatea

aprecierii legalității titlului statului, creat prin preluarea bunului cultural

mobil, de către instanța de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Acesta este, în fapt,

modul de soluționare a cauzei preconizat de către reclamant prin cererea de

chemare în judecată și reiterat prin susținerile formulate în cursul judecății,

inclusiv prin motivele de recurs, reclamantul afirmând că a fost vorba despre o

preluare abuzivă, prin constrângere, pentru a i se permite plecarea definitivă

din țară.

Aceste constatări conduc

la concluzia că, în mod greșit, instanța de apel, respingând solicitarea de

restituire în natură a bunurilor culturale mobile în discuție, a considerat că

este suficient că modalitatea de dobândire a bunului era prevăzută de Legea nr.

63/1974, legalitatea sa excedând cadrului procesual al revendicării.

Instanța de apel ar

fi trebuit să analizeze, în aplicarea art. 80 alin. (2) și în raport de

prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dacă preluarea a operat cu

respectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, însă și a Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de

către stat.

Întrucât instanța de

judecată este competentă să analizeze valabilitatea titlului chiar în cadrul

cererii în revendicare, această cerere nu poate fi respinsă pentru motivul că

ar fi trebuit promovată o acțiune în anularea vânzării.

Analogia cu dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 10/2001, care impun, în cazul donațiilor de imobile către

stat efectuate în perioada de referință a legii, existența unei hotărâri

judecătorești irevocabile de anulare a donației, nu poate fi reținută, astfel

cum a procedat instanța de apel.

Regula fiind aceea a

admisibilității analizării valabilității titlului statului chiar în cadrul acțiunii

în revendicare, situația de excepție, de strictă interpretare și aplicare,

trebuie prevăzută expres. Or, Legea nr. 182/2000 nu prevede vreo interdicție în

acest sens, iar art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi extins, pe cale de

interpretare, și în privința altor legi speciale reparatorii, precum cea în

discuție.

Constatându-se că

instanța de apel nu a cercetat valabilitatea titlului creat prin preluarea

tablourilor de la autorul reclamantului, se reține incidența cazului prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu toate acestea, nu

se va proceda la modificarea deciziei recurate, deoarece analiza ce trebuie

efectuată implică, în același timp, clarificarea situației de fapt, în sensul determinării

certe a titlului de preluare a fiecăruia dintre tablouri și stabilirii

valabilității sale, din perspectiva enunțată anterior, respectiv a respectării

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat, inclusiv a Legii nr. 63/1974.

Urmează, totodată, ca

instanța de apel să cerceteze și celelalte condiții prevăzute de art. 80 alin. (2)

din Legea nr. 182/2000, stabilind, odată cu titlul de preluare, și persoana

care a preluat bunurile în discuție, acordând atenție cerinței legale ca

restituirea bunurilor culturale mobile să se realizeze de către ”instituțiile

care le-au preluat”, cu observarea, însă, a autorității de lucru judecat a

dispoziției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

Muzeului Național de Artă a României, în aplicarea art. 99 alin. (2) din lege,

în absența unui recurs al acestui pârât împotriva deciziei de apel.

De asemenea, se va ține

cont de faptul că a intrat în puterea lucrului judecat dispoziția de admitere a

excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și

Patrimoniului Național în ceea ce privește tabloul ”Coș cu portocale” al lui T.P.,

deoarece recursul reclamantului nu a vizat și acest aspect, astfel încât

analiza în sarcina instanței de rejudecare, în cadrul enunțat prin prezentele

considerente, va avea în vedere doar tablourile ”Natură moartă cu vioară și

partitură” al lui T.P. (aflat în posesia M.N.A.R.) și ”Anemone” al lui Ș.L.

(aflat în posesia R.A.A.P.P.S.).

Este de precizat că

menținerea dispoziției intrate în puterea lucrului judecat echivalează cu menținerea

soluției asupra apelului Ministerului Culturii, care a vizat exclusiv lipsa

calității procesuale pasive, însă pentru soluționarea unitară a cauzei, se

impune casarea în întregime a deciziei, urmând ca, în cadrul rejudecării, să se

țină cont de aspectele dezlegate prin prezenta decizie și de cele pentru care a

operat autoritatea de lucru judecat.

Față de cele expuse,

Înalta Curte va admite recursul reclamantului și, în temeiul art. 314 C. proc.

civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul P.E.A. împotriva deciziei nr. 184/A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 martie 2012.