ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6811/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 22 octombrie 2003, sub nr. 11842/2003, reclamanta A.V.E.V. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Culturii și Cultelor și M.N.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la restituirea colecției de tablouri și a altor obiecte de artă precizate în anexa la acțiune, colecție aflată în proprietatea autorului său A.V.E.C.P. și confiscată în mod abuziv de către Statul Român, în baza Sentinței penale nr. 902 din 31 iulie 1962 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu.

În anexa la acțiune au fost indicate bunurile revendicate, și anume: I. Tablouri pictate de A.I.: 1. tablou reprezentând vas cu flori, în ulei pe pânză, mărime 66 cm/52 cm; 2. tablou reprezentând peisaj cu casă, ulei pe pânză, mărime 18 cm/38 cm; 3. tablou reprezentând portret de copil, ulei pe pânză, mărime 15 cm/12 cm; 4. tablou reprezentând peisaj cu casă, ulei pe lemn, mărime 18 cm/27 cm; 5. tablou reprezentând sitari, ulei pe pânză, mărime 36 cm/22 cm. II.

Tablouri pictate de N.G.: 1. tablou reprezentând portret de copil, ulei pe carton, mărime 30 cm/24 cm; 2. tablou reprezentând studiu de bou, ulei pe lemn, mărime 24 cm/14 cm; 3. tablou reprezentând portret de țărancă, ulei pe lemn, mărime 29 cm/12 cm; 4. tablou reprezentând portret de bărbat, oval, ulei pe pânză, mărime 46 cm/37 cm; 5. tablou reprezentând studiu, peisaj de pădure, ulei pe lemn, mărime 24 cm/15 cm; 6. tablou reprezentând fată în lumină, ulei pe pânză, mărime 27 cm/41 cm; 7. tablou reprezentând sitari, ulei pe pânză, mărime 44 cm/30 cm; 8. tablou reprezentând o cârciumă, ulei pe pânză, mărime 47 cm/60 cm; 9. tablou reprezentând flori, ulei pe pânză, mărime 48 cm/65 cm; 10. tablou reprezentând portret de fată, ulei pe pânză, mărime 80 cm/65 cm; 11. tablou reprezentând portret de fată, acuarelă pe hârtie, mărime 29 cm/19 cm; 12. tablou reprezentând un bătrân în fotoliu, ulei pe pânză, mărime 46 cm/38 cm; 13. tablou reprezentând peisaj în casă, ulei pe lemn, mărime 29 cm/45 cm; 14. tablou reprezentând care cu boi, ulei pe pânză, mărime 89 cm/130 cm; 15. tablou reprezentând car cu boi, desen pe hârtie, mărime 45 cm/35 cm.

III. Tablouri pictate de T.A.: 1. tablou reprezentând iarna în pădure, ulei pe lemn, mărime 60 cm/49 cm; 2. tablou reprezentând portret de militar, ulei pe pânză, lipită pe placaj, mărime 102 cm/78 cm. IV. Tablouri pictate de G.P.: 1. tablou reprezentând peisaj de iarnă în pădure, ulei pe pânză, mărime 43 cm/51 cm; 2. tablou reprezentând flori, ulei pe pânză, mărime 38 cm/46 cm; 3. tablou reprezentând un interior, ulei pe pânză, mărime 46 cm/38 cm; 4. tablou reprezentând natură statică cu vas și cărți, ulei pe pânză, mărime 33 cm/41 cm; 5. tablou reprezentând peisaj de pădure, ulei pe pânză, mărime 50 cm/38 cm. V. Tablouri pictate de Ș.L.: 1. tablou reprezentând peisaj de pădure, ulei pe pânză, lipită pe carton, mărime 27 cm/35 cm; 2. tablou reprezentând păstor cu turma de oi, ulei pe pânză, mărime 32 cm/41 cm; 3. tablou reprezentând casă, ulei pe carton, mărime 35 cm/44 cm; 4. tablou reprezentând peisaj cu sălcii, portret pe pânză, mărime 44 cm/62 cm.

5. tablou reprezentând margine de sat, pastel pe carton. VI. Alte tablouri: 1. tablou reprezentând peisaj cu personaj anonim flămând, ulei pe pânză, mărime 17 cm/18 cm; 2. tablou reprezentând natură statică cu fructe și vază, semnat dreapta jos indescifrabil, ulei pe lemn, mărime 45 cm/60 cm; 3. una ceramică reprezentând familie, mărime 29 cm/25 cm; 4. un desen reprezentând care cu boi de G., mărime 29 cm/25 cm; 5. un desen reprezentând portret de copil, mărime 20 cm/16 cm; 6. un desen reprezentând studiu de nud de F., mărime 47 cm/28 cm; 7. un desen reprezentând peisaj de țară, semnat cu inițialele I.A., mărime 17 cm/24 cm; 8. douăsprezece gravuri cu diferite personaje, toate mărime 28 cm/23 cm; 9. un tablou japonez din sec. 18 - 19, mărime 150 cm/82 cm; 10. un desen japonez din sec. 19, acuarelă pe hârtie.

Prin precizarea de acțiune depusă la termenul din 25 noiembrie 2003 (dosar), reclamanta a solicitat instanței ca, în măsura în care unul sau mai multe dintre obiectele de artă revendicate nu mai există în natură sau au fost înstrăinate de către pârâți unor terțe persoane, să oblige pârâții la plata contravalorii lor. Prin Sentința civilă nr. 25 din 6 ianuarie 2004, Judecătoria sectorului 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în baza dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 396/2004 - nr. format nou 2381/3/2004.

Prin încheierea de ședință din 18 iunie 2004 (dosar tribunal), s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor, iar prin încheierea de ședință din 4 februarie 2005 (dosar tribunal), s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Sentința civilă nr. 291 din 4 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamantă împotriva pârâților M.N.A. al României și Ministerul Culturii și Cultelor, sens în care a dispus obligarea pârâtului M.N.A.

al României să restituie în natură reclamantei bunurile mobile (obiecte de artă) individualizate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert P.S., respectiv obligarea pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor la plata către reclamantă a sumei de 400.000 euro, contravaloare a lucrării "Car cu Boi" de N.G.. În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut următoarele: Prin Sentința penală nr. 902 din 31 iulie 1962, s-a dispus condamnarea inculpatului A.V.E.C.P. la 4 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii acestuia, constând în bunuri imobile, mobile, bunuri consemnate în procesele-verbale de la acea dată. Din conținutul procesului-verbal din 7 ianuarie 1963, rezultă că s-au ridicat de la inculpat și s-au predat M.A.

al Republicii Populare Romane un număr de 42 tablouri de artă, în temeiul H.C.M. nr. 515/1961 și Sentinței penale nr. 902 din 31 iulie 1962, bunuri descrise în borderoul anexă. Preluarea bunurilor mobile descrise în procesul-verbal din 7 ianuarie 1963 s-a făcut în temeiul art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., motivat de faptul că inculpatul s-a făcut vinovat de activități necinstite, dobândind prin mijloace ilicite o serie întreagă de bunuri, de valori importante, așa cum rezultă din considerentele Sentinței penale nr. 902 din 31 iulie 1962, fapta acestuia constând în deținerea și nerespectarea obligației de predare a unor obiecte de aur și mijloace străine de plată, cu încălcarea Decretului nr. 210/1960.

Decretul nr. 210/1960 a fost abrogat prin Decretul nr. 9/1990. Potrivit art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale. Din considerentele Deciziei civile nr. 91, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 4311/2004, rezultă cu putere de lucru judecat că aplicarea Decretului nr. 210/1960 față de autorul reclamantei a constituit un abuz, preluarea ca atare a bunurilor autorului reclamantei fiind apreciată și sancționată în consecință prin edictarea Legii nr. 591/2004.

Cu privire la bunurile ce fac obiectul prezentei acțiuni, potrivit art. 80 din Legea nr. 182/2000, bunurile mobile preluate în orice mod de autoritățile statului vor fi restituite foștilor deținători. Din conținutul raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert P.S., rezultă că s-au comparat lucrările aflate în posesia M.N.A. cu lista de inventar privind confiscarea colecției V., iar în urma identificării lucrărilor de artă și decorative rezultă că acestea corespund în toate coordonatele lor cu cele identificate în Borderoul de preluare de la autorul reclamantei, inculpatul A.V.E.C.P. În speță, s-a făcut atât dovada dreptului de proprietate a bunurilor în favoarea numitului A.V.E.C.P., al cărui unic succesor în drepturi este reclamanta, cât și a preluării abuzive, fără temei legal, a acestor bunuri în patrimoniul statului, existența posesiei asupra acestor bunuri în favoarea pârâtului M.N.A..

Față de cele reținute, cererea în restituire a reclamantei este întemeiată atât din perspectiva lipsei temeiului legal în deținerea bunurilor de către stat, cât și din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, potrivit cu care "bunul actual" este acela ce constă într-un titlu de proprietate calificat astfel în urma stabilirii prin hotărâre judecătorească a faptului că preluarea în patrimoniul statului a fost nelegală, "speranța legitimă" a revendicatorului constând în aceea că în folosul său s-a născut interesul patrimonial din prevederea legală expresă și neechivocă a legii speciale, respectiv Legea nr. 182/2000 în forma aplicabilă acțiunii la momentul formulării ei, calitatea legitimă de proprietar nu s-a pierdut niciodată.

Apărarea pârâtului M.N.A. în sensul că hotărârea penală de condamnare constituie temei în deținerea bunurilor, că această hotărâre nu a fost desființată prin căi extraordinare de atac și deci titlul statului nu a fost desființat, nu poate fi reținută întrucât, așa cum s-a arătat, preluarea bunurilor din patrimoniul autorului reclamantei s-a făcut în baza Decretului nr. 210/1960, aplicabilitatea acestuia în cauza în care s-a pronunțat Sentința penală nr. 902 din 31 iulie 1962 fiind considerată abuzivă, prin Decizia civilă nr. 91 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 4311/2004. În considerarea situației de fapt reținută și a temeiurilor de drept mai sus enunțate, se impune obligarea pârâtului M.N.A.

al României să restituie în natură reclamantei bunurile mobile (obiecte de artă) individualizate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert P.S. Cu privire la lucrarea de artă "Car cu Boi" atribuită pictorului N.G., din concluziile raportului de expertiză rezultă că bunul a fost înstrăinat de către pârâtul M.N.A., astfel că Ministerul Culturii și Cultelor, ca reprezentant al statului pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 182/2000, trebuie obligat la plata către reclamantă a contravalorii bunului ce nu poate fi restituit în natură, respectiv a sumei de 400.000 euro. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții M.N.A. al României și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Întrucât pe parcursul judecării cauzei în apel a intervenit decesul intimatei-reclamante A.V.E.V., instanța a dispus introducerea în cauză a moștenitoarei acesteia, M.M.E., conform certificatului de legatar universal nr. X/2011 eliberat de BNP P.P., în favoarea căreia a operat transmisiunea calității procesuale a părții decedate.

Prin Decizia civilă nr. 728A din 4 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, ambele apeluri, pentru următoarele considerente: În privința criticilor de nelegalitate formulate de apelantul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, având ca obiect nepronunțarea și, după caz, nemotivarea ori motivarea contradictorie din cadrul sentinței atacate referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive în acțiunea cu care reclamanta a învestit tribunalul, Curtea a constatat că este suficient să rețină că prin încheierea de ședință din data de 18 iunie 2004, prima instanță s-a pronunțat asupra excepției lipsei procesuale ridicate de acest pârât în sensul respingerii, iar prin încheierea de ședință din data de 4 februarie 2005 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în ambele situații tribunalul apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Este, deci, evident că toate aceste critici decurg din necunoașterea actelor dosarului în care s-a pronunțat hotărârea atacată, hotărâre prin care nu s-au reluat soluțiile date celor două excepții procesuale, conform art. 137 C. proc. civ., și considerentele pe care acestea s-au fundamentat.

Prin urmare, întrucât instanța s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-apelant, reținând legitimarea sa procesuală în cererea de obligare la plata contravalorii lucrării "Car cu boi", pictată de N.G., bun ce nu mai poate fi restituit în natură, Curtea a avut în vedere în continuare susținerile apelantului referitoare la persoana căreia îi incumbă această obligație ca și critici aduse modului de soluționare a acestei excepții - acesta rămânând, de altfel, singurul motiv de apel formulat în cauză de apelant, prin prisma căruia se poate verifica și stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către tribunal, conform art. 295 teza I C. proc. civ., astfel cum apelantul a solicitat expres prin motivarea cererii de apel.

În ceea ce privește apărările intimatei în legătură cu efectele neatacării celor două încheieri de ședință sus-menționate, Curtea a reținut că apelul exercitat în cauză împotriva hotărârii trebuie considerat ca fiind exercitat și împotriva încheierilor premergătoare, chiar dacă în cererea de apel această împrejurare nu este evidențiată expres, față de prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. Tribunalul a fost învestit cu o acțiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. Acest act normativ, fiind o lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum este și cazul celor în litigiu, fără îndoială că se aplică cu prioritate raportului juridic dedus judecății, înlăturând aplicarea dispozițiilor de drept comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, iar art. 6 alin. (3) din aceeași lege prevede că Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil. O acțiune în revendicare, definită ca fiind acțiunea reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său solicită restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia asupra bunului.

Legitimarea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor și prin dispozițiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată, conform art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către "instituțiile deținătoare", norma legală trimițând așadar din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel ce deține bunul revendicat. Mai mult, conform acestui text, doar deținătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în raportul juridic de restituire având ca obiect bunuri culturale mobile, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri, potrivit dispoziției legale exprese.

Dacă însă bunul nu se regăsește în custodia instituției muzeale, așa cum s-a dovedit în cauza dedusă judecății (acest aspect al situației de fapt neconstituind, distinct, un motiv de critică în cadrul celor două apeluri exercitate de pârâți), în condițiile în care proprietar al bunului este statul, iar unul dintre scopurile urmărite în adoptarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil a fost și repararea prejudiciului produs foștilor proprietari de Statul Român prin preluarea ilegală a unor bunuri culturale mobile, în cererea de despăgubiri sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (3), potrivit cărora Statul Român este reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național) în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Textul de lege nu distinge în funcție de natura relațiilor interne sau internaționale care au ca obiect bunuri din patrimoniul național cultural mobil, astfel încât, cum relațiile de natură litigioasă, în cazul proceselor desfășurate pe teritoriul statului român, fac parte din categoria relațiilor interne, dispoziția respectivă este aplicabilă și în privința litigiilor, inclusiv în speța de față, ca normă specială în această materie.

Pe de altă parte, trebuie remarcate și circumstanțele particulare ale prezentei cauze - în care apelantul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național invocă, în termenii arătați mai sus, o lipsă a calității sale de reprezentant al statului în acest litigiu, iar Ministerul Finanțelor Publice, chemat în judecată tot ca reprezentant al statului, nu a atacat încheierea de scoatere a sa din proces (reclamanta neavând practic nici un interes să declare apel sub acest aspect, cât timp a obținut de la Stat despăgubirile pretinse) -, neputându-se astfel accepta ca Statul Român, care, prin criticile formulate, nu contestă în fond obligația de restituire a bunului preluat abuziv în perioada regimului politic comunist, să opună reclamantei, prin autorități ale administrației publice centrale care ar trebui să îl reprezinte, lipsa acestui raport de reprezentare pentru a se exonera pe deplin de obligația de restituire în echivalent, pe care, de altfel, și-a asumat-o, în plan legislativ.

Apelul formulat de pârâtul M.N.A. al României este, de asemenea, nefondat. Criticile aduse sentinței care privesc exclusiv calitatea procesuală a unui alt pârât chemat în judecată prin cererea introductivă, cu referire la pretenții a căror realizare nu îi incumbă apelantului, nu pot fi primite, fiind evidentă lipsa oricărui interes în prezenta cale de atac în susținerea acestor aspecte în cauza dedusă judecății. De altfel, în privința raportului de reprezentare a statului în litigiul de față Curtea s-a pronunțat deja în cadrul analizei apelului declarat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Nelegalitatea titlului statului constituie premisa reglementării cuprinse în art. 99 din Legea nr. 182/2000, iar prerogativa statului de a hotărî asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii lor este - cum în mod repetat a statuat și Curtea Constituțională - pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare. Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Aceste prevederi legale permit o verificare corespunzătoare a caracterului abuziv al preluării de către stat a bunurilor revendicate, urmând astfel a se analiza de către instanțele învestite cu asemenea cereri dacă reglementările legale ce permiteau confiscarea bunurilor erau conforme cu dispozițiile constituționale ale vremii și cu celelalte reglementări internaționale în materie la care România a aderat, precum și dacă preluarea propriu-zisă a acestor bunuri s-a făcut în fapt cu respectarea acestor norme. Contrar celor afirmate de apelant în acest context, existența unei hotărâri penale definitive prin care s-a dispus confiscarea bunurilor nu poate constitui un impediment în examinarea întrunirii condițiilor menționate, întrucât nu se pune în discuție autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, ci se apreciază asupra caracterului preluării, indiferent de titlul cu care deține statul bunurile.

Nu pot fi primite nici susținerile apelantului referitoare la existența în această materie a unei legi speciale, care nu ar mai permite instanțelor să analizeze valabilitatea titlului statului, ținând seama - așa cum, de altfel, chiar apelantul a remarcat - că Legea nr. 182/2000 nu reglementează nicio procedură de constatare a nevalabilității titlului cu care bunurile mobile ce fac obiectul acestei reglementări au fost preluate și sunt deținute în prezent, situație în care rămâne aplicabil dreptul comun, deci inclusiv norma cuprinsă în art. 6 din Legea nr. 213/1998. Procedând la analiza elementelor arătate, Curtea a reținut că prin Sentința penală nr. 902 din 31 iulie 1962 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu București s-a dispus condamnarea inculpatului A.V.E.C.P.

la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională, în baza art. 268 28a alin. (1) C. pen. comb. cu art. 1, 2 lit. a), 4 lit. a), 5, 6 lit. d) alin. ultim și art. 38 din Decretul nr. 210/1960, dispunându-se și confiscarea monedei de aur și a celorlalte obiecte din aur, platină și pietre prețioase, potrivit art. 80 C. pen. Prin aceeași hotărâre penală s-a dispus confiscarea totală a averii inculpatului, constând în bunuri imobile și mobile, bani lichizi și depuși la C.E.C., bunuri consemnate în procesele-verbale de la acea dată.

Astfel, preluarea bunurilor mobile descrise în procesul-verbal din 7 ianuarie 1963, între care se află și bunurile revendicate prin prezenta acțiune, s-a făcut în temeiul art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., motivat de faptul că inculpatul s-a făcut vinovat de activități necinstite, dobândind prin mijloace ilicite o serie întreagă de bunuri, de valori importante, așa cum rezultă din considerentele sentinței penale, singura faptă reținută în sarcina inculpatului prin hotărârea de condamnare fiind însă aceea de deținere și nerespectare a obligației de predare a unor obiecte de aur și mijloace străine de plată, cu încălcarea Decretului nr. 210/1960, mai precis a unei monede din aur.

Este adevărat că prin Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 4311/2004, s-a reținut că preluarea obiectelor din metale și pietre prețioase de la autorul reclamantei, preluare care s-a realizat în aplicarea Decretului nr. 210/1960, este una abuzivă, fiind calificată ca atare prin adoptarea Legii nr. 591/2004. Pe cale de consecință, având în vedere că măsura confiscării averii luată prin hotărârea penală de condamnare analizată a fost fundamentată, exclusiv, pe aceeași faptă penală descrisă mai sus, Curtea a apreciat că nu s-ar putea constata că preluarea de către stat a celorlalte bunuri, în temeiul aceluiași titlu, determinată de o faptă ce constituie la rândul său o preluare cu caracter abuziv, ar fi una valabilă, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

De altfel, trebuie remarcat că prin Sentința civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a reținut deja că preluarea unui bun imobil de la autorul reclamantei prin aceeași confiscare a averii dispusă prin sentința penală sus-menționată este o preluare abuzivă, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, o asemenea statuare printr-un act jurisdicțional fiind oricum opozabilă și apelantului-pârât, chiar și în condițiile în care nu a participat la dezbaterea judiciară anterioară. Pentru aceste considerente, ce le complinesc pe cele expuse de prima instanță prin hotărârea atacată, Curtea a constatat că s-a probat pe deplin caracterul ilegal al preluării și deținerii bunurilor revendicate în speță, criticile apelantului sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Nu au fost primite, față de cele reținute anterior, nici criticile referitoare la nerespectarea normelor care protejează proprietatea publică, întrucât, constatându-se nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a bunurilor revendicate, nu se mai poate susține că acestea fac parte din patrimoniul acestuia din urmă și constituie obiect al dreptului de proprietate publică - proprietate inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și M.N.A. al României. I. Recurentul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a invocat următoarele motive: 1. Art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - hotărârea nu este motivată cu respectarea exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar între considerente și dispozitiv există contradicție. Față de materialul probator administrat în cauză, motivarea deciziei recurate apare ca vădit insuficientă, lipsită de bază legală, generând contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, dar care nu se regăsește întocmai în măsurile exprimate în dispozitiv. Astfel, deși instanța de apel reține punctual în considerente că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, invocat de reclamantă, îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 182/2000, în condițiile în care bunurile confiscate de la autorul reclamantei în favoarea statului român, în temeiul H.C.M.

nr. 515/1961 și Sentinței penale nr. 902 din 31 iulie 1962, au fost predate M.N.A. al Republicii Populare Române prin procesul-verbal din 7 ianuarie 1963, în finalul motivării extinde aplicarea forțată a aceluiași temei de drept al legii speciale și în ceea ce privește soluționarea cererii de despăgubiri pentru bunul cultural mobil care nu se mai regăsește în custodia instituției muzeale (pârâtul M.N.A.R.), fiind înstrăinat de aceasta, și stabilește că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, obligația de restituire în echivalent incumbă Ministerului Culturii și Patrimoniului Național ca reprezentant al statului român.

Referitor la lucrarea "Car cu boi", autor N.G., instanța de fond reținuse că această lucrare a fost înstrăinată de pârâtul M.N.A.R., împrejurare criticată în apelul Ministerului Culturii și Patrimoniului Național ca fiind relevantă față de măsura dispusă de instanță în sarcina acestei instituții de a restitui reclamantei, în echivalent, bunul cultural mobil înstrăinat de muzeu. Instanța de apel a omis să examineze și să se pronunțe punctual în ceea ce privește momentul înstrăinării tabloului și condițiile concrete în care a avut loc înstrăinarea, mărginindu-se a constata că instanța de fond a analizat concret situația de fapt și a pronunțat o sentință legală și temeinică, chiar dacă împrejurarea înstrăinării fusese constatată exclusiv pe baza unor simple concluzii ale expertului.

În aceste condiții, evaluarea de către expert a unui bun cultural mobil cu valoare de patrimoniu, care nu se mai regăsește fizic în inventarul unei instituții muzeale, este cu totul arbitrară. Cu totul surprinzător, eronat și în contradicție vădită cu cele astfel reținute, instanța de apel a examinat pripit aspectele legate de calitatea procesuală pasivă atât a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, cât și a Ministerul Finanțelor Publice, menținând ca temeinică și legală sentința instanței de fond prin care s-a reținut legitimarea procesuală pasivă doar în ceea ce privește Ministerul Culturii și Patrimoniului Național conform dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în ceea ce privește însă Ministerul Finanțelor Publice dispunându-se, cu totul nejustificat, scoaterea sa din cauză.

Este, așadar, fără echivoc că o asemenea interpretare reținută în considerentele hotărârii este greșită și conduce la exprimarea în dispozitiv a unor măsuri total golite de conținut și imposibil de executat. 2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în dezlegarea excepției lipsei calității procesuale pasive în cauză a Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Astfel, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național nu are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural mobil care, deși intrat în posesia Statului Român, nu se mai regăsește fizic, la data revendicării, la instituția care l-a deținut, și anume pârâtul M.N.A.

al României. Instanța de apel reține, în mod eronat, că legitimarea procesuală aparține Statului Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și că de vreme ce această instituție are drepturi și obligații specifice privind protejarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național, această legitimare este dobândită ex lege, dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 prevăzând că "Ministerul Culturii și Patrimoniului Național reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil". În acest text, legiuitorul a făcut referire la relațiile interne și internaționale în care Ministerul Culturii și Patrimoniului Național reprezintă Statul Român, iar nu la raporturile juridice litigioase ce s-ar putea naște între Stat și terțe persoane interesate privind recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil.

În susținerea acestor afirmații vin chiar dispozițiile Legii nr. 182/2000, legiuitorul prevăzând în mod explicit situațiile în care Ministerul Culturii și Patrimoniului Național are competența de a reprezenta statul român, cum ar fi în cadrul inițierii demersurilor în vederea recuperării bunurilor aparținând patrimoniului cultural național, furate sau exportate ilegal, exercitarea dreptului de preemțiune al statului în vederea achiziționării de bunuri culturale mobile etc., printre aceste situații neregăsindu-se și reprezentarea în litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor culturale mobile. Prin urmare, legiuitorul nu a înțeles că Ministerul Culturii și Patrimoniului Național reprezintă Statul Român în raporturile juridice litigioase ce s-ar putea naște între diferitele persoane fizice sau juridice.

O asemenea reglementare este întărită și de dispozițiile art. 99 alin. (1) și (2) din lege, care conțin măsuri punctuale referitoare la modalitatea de restituire a bunurilor culturale mobile - fie depuse în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947, fie preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940, obligația restituirii în aceste condiții căzând exclusiv în sarcina instituției deținătoare. Ministerul Culturii și Patrimoniului Național este instituție a administrației publice centrale de specialitate în domeniul culturii și nu deținător de bunuri culturale mobile. Însăși instanța de apel indică în considerentele deciziei recurate instituția muzeală pârâtă deținătoare a bunurilor mobile ca fiind M.N.A.

al României, Ministerului Culturii și Patrimoniului Național neputându-i fi opozabilă măsura obligării la plată către reclamantă a contravalorii unor bunuri ce nu mai pot fi restituite în natură. Legea nr. 182/2000, act normativ de strictă interpretare și imediată aplicare, constituie legea specială în materia restituirii bunurilor culturale mobile, ea aplicându-se cu precădere față de materia dreptului comun referitoare la acțiunea în revendicare, chiar dacă în cererea precizatoare reclamanta a indicat, ca temei de drept, deopotrivă dispozițiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, cât și cele ale dreptului comun - art. 480 C. civ. În raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă, măsura de obligare a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național la plata de despăgubiri este nelegală, echivalând cu a adăuga la lege, întrucât Legea nr. 182/2000 nu conține o asemenea reglementare, ca modalitate subsidiară de reparație.

Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să lărgească cadrul legislativ cu o astfel de interpretare, ar fi procedat ca atare în mod expres, cum a făcut în cazul restituirii bunurilor imobile potrivit Legii nr. 10/2001.

Norma juridică din art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 este o normă specială, de strictă interpretare și care se aplică cu precădere față de regula generală instituită de dreptul comun, referitoare la posibilitatea reparației prin echivalent, o atare interpretare a posibilității dublei reparații creând riscul întâmpinării unor dificultăți, chiar și în faza de executare a hotărârii judecătorești, câtă vreme Ministerul Culturii și Patrimoniului Național rămâne în afara cadrului procesual, nefiindu-i opozabile efectele raportului juridic obligațional privind plata contravalorii bunurilor ce nu pot fi restituite în natură, întrucât potrivit principiului "nemo quod non habet", nimeni nu poate fi obligat să dea ceea ce nu are, indiferent care ar fi izvorul obligației de plată, fie dreptul comun (art. 480 și urm. C. civ.), fie Legea nr. 182/2000 (art. 99 alin. (2)), Ministerul Culturii și Patrimoniului Național neputând fi calificat nici ca posesor neproprietar și, cu atât mai puțin, ca deținător de bunuri culturale mobile, or "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă". Având în vedere argumentele expuse, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național nu are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural mobil ce nu mai poate fi restituit în natură,

caz în care reprezentarea statului este realizată exclusiv de Ministerul Finanțelor Publice. Legea specială nr. 182/2000 nu poate constitui temei de drept pentru stabilirea măsurii despăgubirii reclamantei în sarcina Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Finanțelor Publice fiind singurul reprezentant al Statului Român, în sarcina căruia incumbă măsura reparației subsidiare prin echivalent. Astfel, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate, Ministerul Finanțelor Publice este instituția care, potrivit art. 12 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/1998, reprezintă și răspunde în numele Statului pentru prejudiciile cauzate, iar potrivit art. 3 pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009, această instituție "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ". Din examinarea comparată a textelor de lege mai sus menționate rezultă că sintagma "în fața instanțelor" circumscrie explicit și limitativ calitatea de reprezentant a Statului în persoana Ministerului Finanțelor Publice la raporturi juridice de natură litigioasă.

Această sintagmă nu se regăsește reprodusă ca atare în conținutul dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, ceea ce naște prezumția că instanța de apel trebuia să constate a fortiori că legitimarea procesuală pasivă ex lege aparține Ministerului Finanțelor Publice și nicidecum - printr-o interpretare excesivă și vădit forțată a prevederilor Legii speciale nr. 182/2000, Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, reprezentarea statului fiind realizată în astfel de litigii exclusiv de către Ministerul Finanțelor Publice, numai în sarcina acestuia putându-se stabili culpa și răspunderea civilă delictuală, cu consecința plății despăgubirilor, ca măsură de reparație pentru bunurile culturale mobile ce nu se mai regăsesc fizic spre a fi restituite în natură.

II. Recurentul-pârât M.N.A. al României a criticat hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ce privește dezlegarea dată chestiunii valabilității titlului statului asupra bunurilor revendicate - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că Sentința penală nr. 902 din 31 iulie 1962, prin care bunurile mobile revendicate au făcut obiectul măsurii confiscării speciale a averii autorului reclamantei, constituie titlu valabil de preluare pentru stat, cât timp nu a fost revizuită ori desființată în căile speciale de atac penale. Instanța de apel a reținut, în mod nelegal, nevalabilitatea titlului statului în raport de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Legea nr. 213/1998 conferă, neîndoielnic, competență instanțelor judecătorești să stabilească legalitatea titlului, fără însă a preciza care instanțe, civile sau penale, au această competență. În funcție de titlul statului asupra bunurilor revendicate, instanța competentă în a examina legalitatea și valabilitatea preluării poate fi instanța civilă, în cazul actelor cu caracter civil ce constituie titlul statului, respectiv instanța penală, în cazul în care titlul statului îl constituie o hotărâre penală. Interpretarea extinsă reținută prin decizia recurată, în sensul că instanța civilă este competentă a se pronunța în legătură cu valabilitatea titlului statului reprezentat de o hotărâre penală, contravine atât Constituției, cât și Legii de organizare a instanțelor și normelor de competența materială a instanțelor, norme ce sancționează încălcările cu nulitatea absolută.

Totodată, art. 6 din Legea nr. 213/1998 nici nu este aplicabil în materia bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național mobil, deoarece chiar în partea sa finală, textul exclude aplicarea, în cazul bunurilor care fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar în materia examinată există prevedere reparatorie specială în art. 99 din Legea nr. 182/2000. În concluzie, titlul exhibat de M.N.A.R. și implicit de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național în legătură cu bunurile revendicate îl constituie o hotărâre penală, respectiv Sentința penală nr. 902 din 31 iulie 1962, sentință ce poate fi cenzurată numai de către instanța penală, iar confiscarea bunurilor revendicate de reclamantă constituie o consecință a faptelor de natură penală săvârșite de autorul său în raport de legislația penală din epocă.

În mod cert, nu se poate aprecia de către o instanță civilă dacă autorul reclamantei a comis sau nu faptele penale de care a fost acuzat, dacă pedeapsa primită a fost sau nu legală și, în general, orice alt element specific al unei hotărâri penale. De asemenea, în mod greșit instanța de apel a motivat nelegalitatea preluării bunurilor revendicate cu trimitere la Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București și Sentința civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București. În realitate, prin Decizia nr. 91A/2005 pronunțată de CAB în Dosarul nr. 4311/CIV/2004 și Sentința civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 pronunțată de TMB în Dosarul nr. 37380/3/2005 nu s-a stabilit caracterul ilegal al preluării bunurilor revendicate.

Pe de o parte, hotărârile respective se întemeiază pe un alt temei juridic, și anume O.U.G. nr. 190/2000, modificată și completată prin Legea nr. 261/2002, în acest sens instanțele reținând că, în concepția legislativă creată prin Legea nr. 591/2004, toate preluările făcute în baza actelor normative indicate în Legea nr. 591/2004 sunt stabilite ope legis ca fiind abuzive, indiferent de modul de preluare, și sunt aplicabile strict la metale prețioase și nu la bunuri culturale mobile, pentru care există lege specială (Legea nr. 182/2000). Pe de altă parte, în dosarele în care au fost pronunțate respectivele hotărâri, M.N.A.R. nu a fost parte. În condițiile în care reclamanta nu s-a judecat cu M.N.A.R., acesta fiind deci un terț, ceea ce s-a consemnat în hotărârile judecătorești invocate de reclamantă are doar valoare de fapt juridic, existând posibilitatea pentru terți de a face dovada contrară.

În acest sens, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că M.N.A.R. a oferit argumentul conform căruia, în raport de legislația epocii, pedeapsa confiscării totale a averii își avea, la acea dată, justificare legală. Astfel, prin Sentința penală nr. 902 din 31 iulie 1962, pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, autorul reclamantei a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională și la confiscarea bunurilor (obiecte de aur și pietre prețioase) găsite asupra acestuia, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 268 28a alin. (1) C. pen. combinat cu art. 1, 2 lit. a), art. 4 lit. a), art. 5, 6 lit. d) alin. ultim și art. 38 din Decretul nr. 210/1960.

Prin aceeași sentință, instanța epocii a dispus însă și confiscarea totală a averii inculpatului V., în temeiul art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., adică tocmai lucrările de artă care fac obiectul prezentei cereri.

Această măsură se întemeia pe dispozițiile Decretului nr. 469 din 25 septembrie 1957 pentru modificarea Codului penal, prin care se dispunea că "în toate celelalte infracțiuni care periclitează securitatea Republicii Populare Române, precum și cele săvârșite în dauna avutului obștesc, ori de câte ori legea nu prevede în mod expres confiscarea averii, instanțele judecătorești ordinare sau speciale vor pronunța, pe lângă sancțiunile prevăzute de lege, pedeapsa confiscării totale sau parțiale a averii" (art. 25 pct. 6 alin. (2)). De asemenea, "în infracțiunile săvârșite în dauna economiei naționale, instanțele judecătorești, ori de câte ori legea nu prevede în mod expres confiscarea averii, vor putea pronunța, pe lângă sancțiunile prevăzute de lege, pedeapsa confiscării totale sau parțiale a averii" (art. 25 pct. 6 alin. (3)). Rezultă că, în raport de legislația epocii, pedeapsa confiscării totale a averii își avea, la acea dată, justificare legală.

Instanțele civile care au pronunțat hotărârile prin care i s-a restituit reclamantei metalele prețioase și bijuteriile au apreciat nevalabilitatea titlului statului dintr-o singură perspectivă, cea decurgând din Legea nr. 591/2004. Nu s-a făcut însă, și aceste instanțe nici nu aveau competență să o facă, vreo analiză a faptelor autorului reclamantei din perioada anilor 1960, chestiunea prezentând importanță, deoarece confiscarea averii și deci și a bunurilor aflate la M.N.A.R. a fost o măsură complementară. Întrucât hotărârea penală ce constituie titlul statului nu a fost revizuită ori desființată în căile speciale de atac penale, aceasta își produce și în prezent efectele.

Numai în situația în care reclamanta făcea dovada că este succesoarea unei persoane ce a fost condamnată pentru o infracțiune și că, ulterior, această persoană a fost achitată printr-o hotărâre irevocabilă care a anulat și măsura complimentară a confiscării averii, putea cere restituirea bunurilor confiscate pe această cale. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național: 1. Contrar susținerilor recurentului, decizia recurată este motivată cu respectarea exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în considerentele acesteia fiind expuse pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care instanța a ajuns la concluzia că pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național are calitate procesuală pasivă în cauză pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural mobil care nu se mai regăsește în custodia instituției muzeale căreia i-a fost predat după preluarea de către stat. Pe de altă parte, cum în apelul său, pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național invocase că nu are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri, iar în considerentele hotărârii pronunțate, instanța de apel a argumentat contrariul, rezultă că nu există contradicție între considerente și dispozitiv, considerentele conducând în mod logic spre soluția din dispozitiv, aceea de respingere a apelului pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin urmare, criticile vizând nemotivarea, respectiv motivarea contradictorie a hotărârii recurate nu sunt fondate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Din dezvoltarea primului motiv de recurs, rezultă că recurentul se plânge și pentru că motivarea instanței de apel privind legitimarea sa procesuală pasivă în cauză ar fi greșită, susținând că este contrară dispozițiilor legale incidente în materie. Or, faptul dacă argumentele reținute de instanța de apel în legătură cu partea ce are calitate procesuală pasivă în cauză pe cererea în despăgubiri sunt sau nu corecte, în raport de dispozițiile legale incidente în materie, nu ține de aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., ci a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât criticile în acest sens vor fi analizate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se reia problema legalității soluției instanței de apel pe aspectul în discuție. În ce privește susținerea recurentului potrivit căreia împrejurarea înstrăinării tabloului "Car cu Boi" de către pârâtul M.N.A. al României nu a fost lămurită, fiind constatată exclusiv pe baza concluziilor raportului de expertiză, ca și cea privind evaluarea arbitrară de către expert a bunului mobil cultural înstrăinat, acestea vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, ceea ce nu mai poate face obiect de analiză al instanței de recurs, față de actuala structură a recursului.

Astfel, art. 304 C. proc. civ. nu mai permite cenzurarea unei hotărâri în recurs decât pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, motivul de casare ce permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. 2. Criticile prin care se impută instanței de apel că a încălcat și aplicat greșit legea atunci când a recunoscut calitate procesuală pasivă în cauză pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național nu sunt fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși susține în mod corect că Legea nr. 182/2000, ca lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum sunt și cele în litigiu, se aplică cu prioritate față de dispozițiile dreptului comun, recurentul ajunge la concluzia greșită că Legea nr. 182/2000 nu permite reținerea calității sale procesuale pasive în cauză pe cererea în despăgubiri privind un bun ce intră în domeniul de reglementare al acestei legi. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, actul normativ menționat cuprinde prevederi derogatorii de la dreptul comun în ce privește reprezentarea Statului Român în litigiile având ca obiect bunuri din patrimoniul cultural național mobil, așa încât, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, el este aplicabil raportului juridic dedus judecății, pe aspectul contestat de recurent.

Astfel, pe lângă dispozițiile art. 99 alin. (2), care conferă calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare având ca obiect bunuri ce fac parte din patrimoniul național cultural mobil, instituțiilor care le dețin, Legea nr. 182/2000 mai are o dispoziție relevantă pe aspectul calității procesuale în litigiile privind bunuri din patrimoniul cultural național mobil, și anume art. 6 alin. (3), care prevede că "Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național) reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil." Acest din urmă text din legea specială a fost interpretat și aplicat corect de către instanța de apel atunci când a stabilit că pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural mobil care nu se mai regăsește în custodia instituției muzeale căreia i-a fost predat după preluarea de către stat.

Raportul juridic dedus judecății are ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă de către stat a unor bunuri mobile culturale din proprietatea autorului reclamantei. Dacă în ceea ce privește bunurile care se mai regăsesc fizic, obligația de a răspunde în acest raport juridic revine instituției care le deține, conform mențiunilor exprese ale art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, în ceea ce privește bunurile care nu se mai regăsesc fizic, cel chemat să răspundă nu poate fi altul decât cel căruia i se impută preluarea abuzivă a bunurilor, și anume statul. De altfel, recurentul nu contestă că statul este cel care trebuie să răspundă în raportul juridic privind bunul mobil cultural care nu se mai regăsește fizic, ci doar calitatea sa de reprezentant al statului în acest raport juridic, susținând că această calitate revine Ministerului Finanțelor Publice, ceea ce este greșit.

În relațiile care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil, reprezentarea statului se realizează prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 care, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, înlătură de la aplicare dispozițiile de drept comun ce conferă Ministerului Finanțelor Publice calitatea de reprezentant al statului, așa încât criticile recurentului întemeiate pe dreptul comun în materie de reprezentare a statului nu pot fi primite. Dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 conferă calitate procesuală pasivă pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național în acțiunea dedusă judecății, care are ca obiect bunuri ce aparțin patrimoniului național cultural mobil, în sensul art. 3 alin. (2) pct. 2 lit. a) din lege, pe cererea în despăgubiri privind bunul mobil cultural de patrimoniu care nu se mai regăsește fizic.

T