ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6811/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6811/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 22 octombrie 2003, sub nr.

11842/2003, reclamanta A.V.E.V. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român

prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Culturii și Cultelor și M.N.A.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea

pârâților la restituirea colecției de tablouri și a altor obiecte de artă

precizate în anexa la acțiune, colecție aflată în proprietatea autorului său

A.V.E.C.P. și confiscată în mod abuziv de către Statul Român, în baza Sentinței

penale nr. 902 din 31 iulie 1962 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului

Tudor Vladimirescu.

În anexa la acțiune

au fost indicate bunurile revendicate, și anume:

I. Tablouri pictate

de A.I.:

reprezentând vas cu flori, în ulei pe pânză, mărime 66 cm/52 cm;

reprezentând peisaj cu casă, ulei pe pânză, mărime 18 cm/38 cm;

reprezentând portret de copil, ulei pe pânză, mărime 15 cm/12 cm;

reprezentând peisaj cu casă, ulei pe lemn, mărime 18 cm/27 cm;

sitari, ulei pe pânză, mărime 36 cm/22 cm.

II. Tablouri pictate

de N.G.:

reprezentând portret de copil, ulei pe carton, mărime 30 cm/24 cm;

reprezentând studiu de bou, ulei pe lemn, mărime 24 cm/14 cm;

reprezentând portret de țărancă, ulei pe lemn, mărime 29 cm/12 cm;

reprezentând portret de bărbat, oval, ulei pe pânză, mărime 46 cm/37 cm;

reprezentând studiu, peisaj de pădure, ulei pe lemn, mărime 24 cm/15 cm;

reprezentând fată în lumină, ulei pe pânză, mărime 27 cm/41 cm;

reprezentând sitari, ulei pe pânză, mărime 44 cm/30 cm;

reprezentând o cârciumă, ulei pe pânză, mărime 47 cm/60 cm;

reprezentând flori, ulei pe pânză, mărime 48 cm/65 cm;

reprezentând portret de fată, ulei pe pânză, mărime 80 cm/65 cm;

reprezentând portret de fată, acuarelă pe hârtie, mărime 29 cm/19 cm;

reprezentând un bătrân în fotoliu, ulei pe pânză, mărime 46 cm/38 cm;

reprezentând peisaj în casă, ulei pe lemn, mărime 29 cm/45 cm;

reprezentând care cu boi, ulei pe pânză, mărime 89 cm/130 cm;

reprezentând car cu boi, desen pe hârtie, mărime 45 cm/35 cm.

III. Tablouri pictate

de T.A.:

reprezentând iarna în pădure, ulei pe lemn, mărime 60 cm/49 cm;

reprezentând portret de militar, ulei pe pânză, lipită pe placaj, mărime 102

cm/78 cm.

IV. Tablouri pictate

de G.P.:

reprezentând peisaj de iarnă în pădure, ulei pe pânză, mărime 43 cm/51 cm;

flori, ulei pe pânză, mărime 38 cm/46 cm;

reprezentând un interior, ulei pe pânză, mărime 46 cm/38 cm;

reprezentând natură statică cu vas și cărți, ulei pe pânză, mărime 33 cm/41 cm;

reprezentând peisaj de pădure, ulei pe pânză, mărime 50 cm/38 cm.

V. Tablouri pictate

de Ș.L.:

reprezentând peisaj de pădure, ulei pe pânză, lipită pe carton, mărime 27 cm/35

cm;

reprezentând păstor cu turma de oi, ulei pe pânză, mărime 32 cm/41 cm;

reprezentând casă, ulei pe carton, mărime 35 cm/44 cm;

reprezentând peisaj cu sălcii, portret pe pânză, mărime 44 cm/62 cm.

reprezentând margine de sat, pastel pe carton.

VI. Alte tablouri:

reprezentând peisaj cu personaj anonim flămând, ulei pe pânză, mărime 17 cm/18

cm;

reprezentând natură statică cu fructe și vază, semnat dreapta jos

indescifrabil, ulei pe lemn, mărime 45 cm/60 cm;

reprezentând familie, mărime 29 cm/25 cm;

reprezentând care cu boi de G., mărime 29 cm/25 cm;

reprezentând portret de copil, mărime 20 cm/16 cm;

reprezentând studiu de nud de F., mărime 47 cm/28 cm;

reprezentând peisaj de țară, semnat cu inițialele I.A., mărime 17 cm/24 cm;

gravuri cu diferite personaje, toate mărime 28 cm/23 cm;

din sec. 18 - 19, mărime 150 cm/82 cm;

din sec. 19, acuarelă pe hârtie.

Prin precizarea de

acțiune depusă la termenul din 25 noiembrie 2003 (dosar), reclamanta a

solicitat instanței ca, în măsura în care unul sau mai multe dintre obiectele

de artă revendicate nu mai există în natură sau au fost înstrăinate de către

pârâți unor terțe persoane, să oblige pârâții la plata contravalorii lor.

Prin Sentința civilă

nr. 25 din 6 ianuarie 2004, Judecătoria sectorului 3 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în baza

dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În urma declinării,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

sub nr. 396/2004 - nr. format nou 2381/3/2004.

Prin încheierea de

ședință din 18 iunie 2004 (dosar tribunal), s-au respins excepțiile lipsei

calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor, iar prin încheierea de ședință din

4 februarie 2005 (dosar tribunal), s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă

nr. 291 din 4 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis acțiunea formulată și precizată de reclamantă împotriva pârâților M.N.A.

al României și Ministerul Culturii și Cultelor, sens în care a dispus obligarea

pârâtului M.N.A. al României să restituie în natură reclamantei bunurile mobile

(obiecte de artă) individualizate prin raportul de expertiză întocmit în cauză

de expert P.S., respectiv obligarea pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor

la plata către reclamantă a sumei de 400.000 euro, contravaloare a lucrării

"Car cu Boi" de N.G..

În motivarea acestei

soluții, tribunalul a reținut următoarele:

Prin Sentința penală

nr. 902 din 31 iulie 1962, s-a dispus condamnarea inculpatului A.V.E.C.P. la 4

ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii acestuia, constând

în bunuri imobile, mobile, bunuri consemnate în procesele-verbale de la acea

dată.

Din conținutul

procesului-verbal din 7 ianuarie 1963, rezultă că s-au ridicat de la inculpat

și s-au predat M.A. al Republicii Populare Romane un număr de 42 tablouri de

artă, în temeiul H.C.M. nr. 515/1961 și Sentinței penale nr. 902 din 31 iulie

1962, bunuri descrise în borderoul anexă.

Preluarea bunurilor

mobile descrise în procesul-verbal din 7 ianuarie 1963 s-a făcut în temeiul

art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., motivat de faptul că inculpatul s-a făcut

vinovat de activități necinstite, dobândind prin mijloace ilicite o serie

întreagă de bunuri, de valori importante, așa cum rezultă din considerentele

Sentinței penale nr. 902 din 31 iulie 1962, fapta acestuia constând în

deținerea și nerespectarea obligației de predare a unor obiecte de aur și

mijloace străine de plată, cu încălcarea Decretului nr. 210/1960.

Decretul nr. 210/1960

a fost abrogat prin Decretul nr. 9/1990.

Potrivit art. 14 din

Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană ale cărei drepturi și

libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate, are dreptul să se

adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar

datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale.

Din considerentele

Deciziei civile nr. 91, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr.

4311/2004, rezultă cu putere de lucru judecat că aplicarea Decretului nr.

210/1960 față de autorul reclamantei a constituit un abuz, preluarea ca atare a

bunurilor autorului reclamantei fiind apreciată și sancționată în consecință

prin edictarea Legii nr. 591/2004.

Cu privire la

bunurile ce fac obiectul prezentei acțiuni, potrivit art. 80 din Legea nr.

182/2000, bunurile mobile preluate în orice mod de autoritățile statului vor fi

restituite foștilor deținători.

Din conținutul

raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert P.S., rezultă că s-au

comparat lucrările aflate în posesia M.N.A. cu lista de inventar privind

confiscarea colecției V., iar în urma identificării lucrărilor de artă și

decorative rezultă că acestea corespund în toate coordonatele lor cu cele

identificate în Borderoul de preluare de la autorul reclamantei, inculpatul A.V.E.C.P.

În speță, s-a făcut

atât dovada dreptului de proprietate a bunurilor în favoarea numitului

A.V.E.C.P., al cărui unic succesor în drepturi este reclamanta, cât și a

preluării abuzive, fără temei legal, a acestor bunuri în patrimoniul statului,

existența posesiei asupra acestor bunuri în favoarea pârâtului M.N.A..

Față de cele

reținute, cererea în restituire a reclamantei este întemeiată atât din

perspectiva lipsei temeiului legal în deținerea bunurilor de către stat, cât și

din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului, potrivit cu care "bunul actual" este acela ce

constă într-un titlu de proprietate calificat astfel în urma stabilirii prin

hotărâre judecătorească a faptului că preluarea în patrimoniul statului a fost

nelegală, "speranța legitimă" a revendicatorului constând în aceea că

în folosul său s-a născut interesul patrimonial din prevederea legală expresă

și neechivocă a legii speciale, respectiv Legea nr. 182/2000 în forma aplicabilă

acțiunii la momentul formulării ei, calitatea legitimă de proprietar nu s-a

pierdut niciodată.

Apărarea pârâtului

M.N.A. în sensul că hotărârea penală de condamnare constituie temei în

deținerea bunurilor, că această hotărâre nu a fost desființată prin căi

extraordinare de atac și deci titlul statului nu a fost desființat, nu poate fi

reținută întrucât, așa cum s-a arătat, preluarea bunurilor din patrimoniul

autorului reclamantei s-a făcut în baza Decretului nr. 210/1960,

aplicabilitatea acestuia în cauza în care s-a pronunțat Sentința penală nr. 902

din 31 iulie 1962 fiind considerată abuzivă, prin Decizia civilă nr. 91

pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 4311/2004.

În considerarea

situației de fapt reținută și a temeiurilor de drept mai sus enunțate, se

impune obligarea pârâtului M.N.A. al României să restituie în natură

reclamantei bunurile mobile (obiecte de artă) individualizate prin raportul de

expertiză întocmit în cauză de expert P.S.

Cu privire la

lucrarea de artă "Car cu Boi" atribuită pictorului N.G., din

concluziile raportului de expertiză rezultă că bunul a fost înstrăinat de către

pârâtul M.N.A., astfel că Ministerul Culturii și Cultelor, ca reprezentant al

statului pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 182/2000, trebuie obligat la

plata către reclamantă a contravalorii bunului ce nu poate fi restituit în

natură, respectiv a sumei de 400.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții M.N.A. al României și

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Întrucât pe parcursul

judecării cauzei în apel a intervenit decesul intimatei-reclamante A.V.E.V.,

instanța a dispus introducerea în cauză a moștenitoarei acesteia, M.M.E.,

conform certificatului de legatar universal nr. X/2011 eliberat de BNP P.P., în

favoarea căreia a operat transmisiunea calității procesuale a părții decedate.

Prin Decizia civilă

nr. 728A din 4 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, ambele

apeluri, pentru următoarele considerente:

În privința

criticilor de nelegalitate formulate de apelantul Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național, având ca obiect nepronunțarea și, după caz, nemotivarea

ori motivarea contradictorie din cadrul sentinței atacate referitoare la lipsa

calității sale procesuale pasive în acțiunea cu care reclamanta a învestit

tribunalul, Curtea a constatat că este suficient să rețină că prin încheierea

de ședință din data de 18 iunie 2004, prima instanță s-a pronunțat asupra excepției

lipsei procesuale ridicate de acest pârât în sensul respingerii, iar prin

încheierea de ședință din data de 4 februarie 2005 a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, în ambele situații tribunalul apreciind că sunt incidente dispozițiile

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Este, deci, evident

că toate aceste critici decurg din necunoașterea actelor dosarului în care s-a

pronunțat hotărârea atacată, hotărâre prin care nu s-au reluat soluțiile date

celor două excepții procesuale, conform art. 137 C. proc. civ., și

considerentele pe care acestea s-au fundamentat.

Prin urmare, întrucât

instanța s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului-apelant, reținând legitimarea sa procesuală în cererea de obligare la

plata contravalorii lucrării "Car cu boi", pictată de N.G., bun ce nu

mai poate fi restituit în natură, Curtea a avut în vedere în continuare

susținerile apelantului referitoare la persoana căreia îi incumbă această

obligație ca și critici aduse modului de soluționare a acestei excepții -

acesta rămânând, de altfel, singurul motiv de apel formulat în cauză de

apelant, prin prisma căruia se poate verifica și stabilirea situației de fapt

și aplicarea legii de către tribunal, conform art. 295 teza I C. proc. civ.,

astfel cum apelantul a solicitat expres prin motivarea cererii de apel.

În ceea ce privește

apărările intimatei în legătură cu efectele neatacării celor două încheieri de

ședință sus-menționate, Curtea a reținut că apelul exercitat în cauză împotriva

hotărârii trebuie considerat ca fiind exercitat și împotriva încheierilor

premergătoare, chiar dacă în cererea de apel această împrejurare nu este

evidențiată expres, față de prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Tribunalul a fost

învestit cu o acțiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.

Acest act normativ,

fiind o lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum

este și cazul celor în litigiu, fără îndoială că se aplică cu prioritate

raportului juridic dedus judecății, înlăturând aplicarea dispozițiilor de drept

comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Art. 99 alin. (2) din

Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de

autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de

proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care

le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, iar art. 6 alin. (3)

din aceeași lege prevede că Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă statul

român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul

cultural național mobil.

O acțiune în

revendicare, definită ca fiind acțiunea reală prin care proprietarul care a

pierdut posesia bunului său solicită restituirea acestui bun de la posesorul

neproprietar, nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care

exercită posesia asupra bunului.

Legitimarea

procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor și

prin dispozițiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea

formulată, conform art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care prevede că

bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie

proprietarilor de drept de către "instituțiile deținătoare", norma

legală trimițând așadar din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel

ce deține bunul revendicat. Mai mult, conform acestui text, doar deținătorul

acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în raportul juridic de restituire

având ca obiect bunuri culturale mobile, chiar dacă este doar custodele

respectivelor bunuri, potrivit dispoziției legale exprese.

Dacă însă bunul nu se

regăsește în custodia instituției muzeale, așa cum s-a dovedit în cauza dedusă

judecății (acest aspect al situației de fapt neconstituind, distinct, un motiv

de critică în cadrul celor două apeluri exercitate de pârâți), în condițiile în

care proprietar al bunului este statul, iar unul dintre scopurile urmărite în

adoptarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național

mobil a fost și repararea prejudiciului produs foștilor proprietari de Statul

Român prin preluarea ilegală a unor bunuri culturale mobile, în cererea de

despăgubiri sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (3), potrivit cărora

Statul Român este reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent,

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național) în relațiile interne și

internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Textul de lege nu

distinge în funcție de natura relațiilor interne sau internaționale care au ca

obiect bunuri din patrimoniul național cultural mobil, astfel încât, cum relațiile

de natură litigioasă, în cazul proceselor desfășurate pe teritoriul statului

român, fac parte din categoria relațiilor interne, dispoziția respectivă este

aplicabilă și în privința litigiilor, inclusiv în speța de față, ca normă

specială în această materie.

Pe de altă parte,

trebuie remarcate și circumstanțele particulare ale prezentei cauze - în care

apelantul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național invocă, în termenii

arătați mai sus, o lipsă a calității sale de reprezentant al statului în acest

litigiu, iar Ministerul Finanțelor Publice, chemat în judecată tot ca

reprezentant al statului, nu a atacat încheierea de scoatere a sa din proces

(reclamanta neavând practic nici un interes să declare apel sub acest aspect,

cât timp a obținut de la Stat despăgubirile pretinse) -, neputându-se astfel

accepta ca Statul Român, care, prin criticile formulate, nu contestă în fond

obligația de restituire a bunului preluat abuziv în perioada regimului politic

comunist, să opună reclamantei, prin autorități ale administrației publice

centrale care ar trebui să îl reprezinte, lipsa acestui raport de reprezentare

pentru a se exonera pe deplin de obligația de restituire în echivalent, pe

care, de altfel, și-a asumat-o, în plan legislativ.

Apelul formulat de

pârâtul M.N.A. al României este, de asemenea, nefondat.

Criticile aduse

sentinței care privesc exclusiv calitatea procesuală a unui alt pârât chemat în

judecată prin cererea introductivă, cu referire la pretenții a căror realizare

nu îi incumbă apelantului, nu pot fi primite, fiind evidentă lipsa oricărui

interes în prezenta cale de atac în susținerea acestor aspecte în cauza dedusă

judecății.

De altfel, în

privința raportului de reprezentare a statului în litigiul de față Curtea s-a

pronunțat deja în cadrul analizei apelului declarat de Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național.

Nelegalitatea

titlului statului constituie premisa reglementării cuprinse în art. 99 din

Legea nr. 182/2000, iar prerogativa statului de a hotărî asupra regimului

juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme

cu legislația existentă în momentul dobândirii lor este - cum în mod repetat a

statuat și Curtea Constituțională - pe deplin compatibilă cu competența

instanțelor judecătorești de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare.

Conform art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Aceste prevederi

legale permit o verificare corespunzătoare a caracterului abuziv al preluării

de către stat a bunurilor revendicate, urmând astfel a se analiza de către

instanțele învestite cu asemenea cereri dacă reglementările legale ce permiteau

confiscarea bunurilor erau conforme cu dispozițiile constituționale ale vremii

și cu celelalte reglementări internaționale în materie la care România a

aderat, precum și dacă preluarea propriu-zisă a acestor bunuri s-a făcut în fapt

cu respectarea acestor norme.

Contrar celor

afirmate de apelant în acest context, existența unei hotărâri penale definitive

prin care s-a dispus confiscarea bunurilor nu poate constitui un impediment în

examinarea întrunirii condițiilor menționate, întrucât nu se pune în discuție

autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, ci se apreciază asupra

caracterului preluării, indiferent de titlul cu care deține statul bunurile.

Nu pot fi primite

nici susținerile apelantului referitoare la existența în această materie a unei

legi speciale, care nu ar mai permite instanțelor să analizeze valabilitatea

titlului statului, ținând seama - așa cum, de altfel, chiar apelantul a

remarcat - că Legea nr. 182/2000 nu reglementează nicio procedură de constatare

a nevalabilității titlului cu care bunurile mobile ce fac obiectul acestei

reglementări au fost preluate și sunt deținute în prezent, situație în care

rămâne aplicabil dreptul comun, deci inclusiv norma cuprinsă în art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Procedând la analiza elementelor

arătate, Curtea a reținut că prin Sentința penală nr. 902 din 31 iulie 1962

pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu București s-a

dispus condamnarea inculpatului A.V.E.C.P. la pedeapsa de 4 ani închisoare

corecțională, în baza art. 268

28a

alin. (1) C. pen. comb. cu art. 1,

2 lit. a), 4 lit. a), 5, 6 lit. d) alin. ultim și art. 38 din Decretul nr.

210/1960, dispunându-se și confiscarea monedei de aur și a celorlalte obiecte

din aur, platină și pietre prețioase, potrivit art. 80 C. pen.

Prin aceeași hotărâre

penală s-a dispus confiscarea totală a averii inculpatului, constând în bunuri

imobile și mobile, bani lichizi și depuși la C.E.C., bunuri consemnate în

procesele-verbale de la acea dată.

Astfel, preluarea

bunurilor mobile descrise în procesul-verbal din 7 ianuarie 1963, între care se

află și bunurile revendicate prin prezenta acțiune, s-a făcut în temeiul art.

25 pct. 6 alin. (3) C. pen., motivat de faptul că inculpatul s-a făcut vinovat

de activități necinstite, dobândind prin mijloace ilicite o serie întreagă de

bunuri, de valori importante, așa cum rezultă din considerentele sentinței

penale, singura faptă reținută în sarcina inculpatului prin hotărârea de

condamnare fiind însă aceea de deținere și nerespectare a obligației de predare

a unor obiecte de aur și mijloace străine de plată, cu încălcarea Decretului

nr. 210/1960, mai precis a unei monede din aur.

Este adevărat că prin

Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel

București secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, în Dosarul nr. 4311/2004, s-a reținut că preluarea

obiectelor din metale și pietre prețioase de la autorul reclamantei, preluare

care s-a realizat în aplicarea Decretului nr. 210/1960, este una abuzivă, fiind

calificată ca atare prin adoptarea Legii nr. 591/2004.

Pe cale de

consecință, având în vedere că măsura confiscării averii luată prin hotărârea

penală de condamnare analizată a fost fundamentată, exclusiv, pe aceeași faptă

penală descrisă mai sus, Curtea a apreciat că nu s-ar putea constata că

preluarea de către stat a celorlalte bunuri, în temeiul aceluiași titlu,

determinată de o faptă ce constituie la rândul său o preluare cu caracter

abuziv, ar fi una valabilă, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

De altfel, trebuie

remarcat că prin Sentința civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a reținut deja

că preluarea unui bun imobil de la autorul reclamantei prin aceeași confiscare

a averii dispusă prin sentința penală sus-menționată este o preluare abuzivă,

conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, o asemenea statuare

printr-un act jurisdicțional fiind oricum opozabilă și apelantului-pârât, chiar

și în condițiile în care nu a participat la dezbaterea judiciară anterioară.

Pentru aceste

considerente, ce le complinesc pe cele expuse de prima instanță prin hotărârea

atacată, Curtea a constatat că s-a probat pe deplin caracterul ilegal al

preluării și deținerii bunurilor revendicate în speță, criticile apelantului

sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Nu au fost primite,

față de cele reținute anterior, nici criticile referitoare la nerespectarea

normelor care protejează proprietatea publică, întrucât, constatându-se

nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a bunurilor revendicate, nu

se mai poate susține că acestea fac parte din patrimoniul acestuia din urmă și

constituie obiect al dreptului de proprietate publică - proprietate

inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâții Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național și M.N.A. al României.

I. Recurentul-pârât

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a invocat următoarele motive:

proc. civ. - hotărârea nu este motivată cu respectarea exigențelor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar între considerente și dispozitiv există

contradicție.

Față de materialul

probator administrat în cauză, motivarea deciziei recurate apare ca vădit

insuficientă, lipsită de bază legală, generând contradicție între considerente

și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, dar

care nu se regăsește întocmai în măsurile exprimate în dispozitiv.

Astfel, deși instanța

de apel reține punctual în considerente că temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată, invocat de reclamantă, îl reprezintă dispozițiile Legii

nr. 182/2000, în condițiile în care bunurile confiscate de la autorul

reclamantei în favoarea statului român, în temeiul H.C.M. nr. 515/1961 și

Sentinței penale nr. 902 din 31 iulie 1962, au fost predate M.N.A. al

Republicii Populare Române prin procesul-verbal din 7 ianuarie 1963, în finalul

motivării extinde aplicarea forțată a aceluiași temei de drept al legii

speciale și în ceea ce privește soluționarea cererii de despăgubiri pentru

bunul cultural mobil care nu se mai regăsește în custodia instituției muzeale

(pârâtul M.N.A.R.), fiind înstrăinat de aceasta, și stabilește că, potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, obligația de restituire

în echivalent incumbă Ministerului Culturii și Patrimoniului Național ca

reprezentant al statului român.

Referitor la lucrarea

"Car cu boi", autor N.G., instanța de fond reținuse că această

lucrare a fost înstrăinată de pârâtul M.N.A.R., împrejurare criticată în apelul

Ministerului Culturii și Patrimoniului Național ca fiind relevantă față de

măsura dispusă de instanță în sarcina acestei instituții de a restitui

reclamantei, în echivalent, bunul cultural mobil înstrăinat de muzeu. Instanța

de apel a omis să examineze și să se pronunțe punctual în ceea ce privește

momentul înstrăinării tabloului și condițiile concrete în care a avut loc

înstrăinarea, mărginindu-se a constata că instanța de fond a analizat concret

situația de fapt și a pronunțat o sentință legală și temeinică, chiar dacă

împrejurarea înstrăinării fusese constatată exclusiv pe baza unor simple

concluzii ale expertului. În aceste condiții, evaluarea de către expert a unui

bun cultural mobil cu valoare de patrimoniu, care nu se mai regăsește fizic în

inventarul unei instituții muzeale, este cu totul arbitrară.

Cu totul

surprinzător, eronat și în contradicție vădită cu cele astfel reținute,

instanța de apel a examinat pripit aspectele legate de calitatea procesuală

pasivă atât a Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, cât și a

Ministerul Finanțelor Publice, menținând ca temeinică și legală sentința

instanței de fond prin care s-a reținut legitimarea procesuală pasivă doar în

ceea ce privește Ministerul Culturii și Patrimoniului Național conform

dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în ceea ce privește însă

Ministerul Finanțelor Publice dispunându-se, cu totul nejustificat, scoaterea

sa din cauză.

Este, așadar, fără

echivoc că o asemenea interpretare reținută în considerentele hotărârii este

greșită și conduce la exprimarea în dispozitiv a unor măsuri total golite de

conținut și imposibil de executat.

proc. civ. - decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii în dezlegarea excepției lipsei calității procesuale pasive în cauză a

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Astfel, Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național nu are calitate procesuală pasivă pe cererea

în despăgubiri privind bunul cultural mobil care, deși intrat în posesia

Statului Român, nu se mai regăsește fizic, la data revendicării, la instituția

care l-a deținut, și anume pârâtul M.N.A. al României.

Instanța de apel

reține, în mod eronat, că legitimarea procesuală aparține Statului Român prin

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și că de vreme ce această

instituție are drepturi și obligații specifice privind protejarea bunurilor ce

fac parte din patrimoniul cultural național, această legitimare este dobândită

ex lege, dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 prevăzând că

"Ministerul Culturii și Patrimoniului Național reprezintă Statul Român în

relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural

național mobil".

În acest text,

legiuitorul a făcut referire la relațiile interne și internaționale în care

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național reprezintă Statul Român, iar nu

la raporturile juridice litigioase ce s-ar putea naște între Stat și terțe

persoane interesate privind recunoașterea dreptului de proprietate asupra

bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil.

În susținerea acestor

afirmații vin chiar dispozițiile Legii nr. 182/2000, legiuitorul prevăzând în

mod explicit situațiile în care Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

are competența de a reprezenta statul român, cum ar fi în cadrul inițierii

demersurilor în vederea recuperării bunurilor aparținând patrimoniului cultural

național, furate sau exportate ilegal, exercitarea dreptului de preemțiune al

statului în vederea achiziționării de bunuri culturale mobile etc., printre

aceste situații neregăsindu-se și reprezentarea în litigiile privind dreptul de

proprietate asupra bunurilor culturale mobile.

Prin urmare,

legiuitorul nu a înțeles că Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

reprezintă Statul Român în raporturile juridice litigioase ce s-ar putea naște

între diferitele persoane fizice sau juridice. O asemenea reglementare este

întărită și de dispozițiile art. 99 alin. (1) și (2) din lege, care conțin

măsuri punctuale referitoare la modalitatea de restituire a bunurilor culturale

mobile - fie depuse în custodia unor instituții publice după data de 31

decembrie 1947, fie preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6

septembrie 1940, obligația restituirii în aceste condiții căzând exclusiv în

sarcina instituției deținătoare.

Ministerul Culturii

și Patrimoniului Național este instituție a administrației publice centrale de

specialitate în domeniul culturii și nu deținător de bunuri culturale mobile.

Însăși instanța de

apel indică în considerentele deciziei recurate instituția muzeală pârâtă

deținătoare a bunurilor mobile ca fiind M.N.A. al României, Ministerului

Culturii și Patrimoniului Național neputându-i fi opozabilă măsura obligării la

plată către reclamantă a contravalorii unor bunuri ce nu mai pot fi restituite

în natură.

Legea nr. 182/2000,

act normativ de strictă interpretare și imediată aplicare, constituie legea

specială în materia restituirii bunurilor culturale mobile, ea aplicându-se cu

precădere față de materia dreptului comun referitoare la acțiunea în

revendicare, chiar dacă în cererea precizatoare reclamanta a indicat, ca temei

de drept, deopotrivă dispozițiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, cât și cele

ale dreptului comun - art. 480 C. civ.

În raport de

temeiurile de drept invocate de reclamantă, măsura de obligare a Ministerului

Culturii și Patrimoniului Național la plata de despăgubiri este nelegală,

echivalând cu a adăuga la lege, întrucât Legea nr. 182/2000 nu conține o

asemenea reglementare, ca modalitate subsidiară de reparație.

Or, dacă legiuitorul

ar fi dorit să lărgească cadrul legislativ cu o astfel de interpretare, ar fi

procedat ca atare în mod expres, cum a făcut în cazul restituirii bunurilor

imobile potrivit Legii nr. 10/2001.

Norma juridică din

art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 este o normă specială, de strictă

interpretare și care se aplică cu precădere față de regula generală instituită

de dreptul comun, referitoare la posibilitatea reparației prin echivalent, o

atare interpretare a posibilității dublei reparații creând riscul întâmpinării

unor dificultăți, chiar și în faza de executare a hotărârii judecătorești, câtă

vreme Ministerul Culturii și Patrimoniului Național rămâne în afara cadrului

procesual, nefiindu-i opozabile efectele raportului juridic obligațional

privind plata contravalorii bunurilor ce nu pot fi restituite în natură,

întrucât potrivit principiului "nemo quod non habet", nimeni nu poate

fi obligat să dea ceea ce nu are, indiferent care ar fi izvorul obligației de

plată, fie dreptul comun (art. 480 și urm. C. civ.), fie Legea nr. 182/2000

(art. 99 alin. (2)), Ministerul Culturii și Patrimoniului Național neputând fi

calificat nici ca posesor neproprietar și, cu atât mai puțin, ca deținător de

bunuri culturale mobile, or "unde legea nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă".

Având în vedere

argumentele expuse, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național nu are

calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural

mobil ce nu mai poate fi restituit în natură, caz în care reprezentarea

statului este realizată exclusiv de Ministerul Finanțelor Publice. Legea

specială nr. 182/2000 nu poate constitui temei de drept pentru stabilirea

măsurii despăgubirii reclamantei în sarcina Ministerului Culturii și

Patrimoniului Național, Ministerul Finanțelor Publice fiind singurul

reprezentant al Statului Român, în sarcina căruia incumbă măsura reparației

subsidiare prin echivalent.

Astfel, în litigiile

referitoare la dreptul de proprietate, Ministerul Finanțelor Publice este

instituția care, potrivit art. 12 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/1998,

reprezintă și răspunde în numele Statului pentru prejudiciile cauzate, iar

potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, această instituție

"reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața

instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă

nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în

acest scop un alt organ".

Din examinarea

comparată a textelor de lege mai sus menționate rezultă că sintagma "în

fața instanțelor" circumscrie explicit și limitativ calitatea de

reprezentant a Statului în persoana Ministerului Finanțelor Publice la

raporturi juridice de natură litigioasă. Această sintagmă nu se regăsește

reprodusă ca atare în conținutul dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr.

182/2000, ceea ce naște prezumția că instanța de apel trebuia să constate a

fortiori că legitimarea procesuală pasivă ex lege aparține Ministerului

Finanțelor Publice și nicidecum - printr-o interpretare excesivă și vădit

forțată a prevederilor Legii speciale nr. 182/2000, Ministerului Culturii și

Patrimoniului Național, reprezentarea statului fiind realizată în astfel de

litigii exclusiv de către Ministerul Finanțelor Publice, numai în sarcina

acestuia putându-se stabili culpa și răspunderea civilă delictuală, cu

consecința plății despăgubirilor, ca măsură de reparație pentru bunurile

culturale mobile ce nu se mai regăsesc fizic spre a fi restituite în natură.

II. Recurentul-pârât

M.N.A. al României a criticat hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii în ce privește dezlegarea dată chestiunii

valabilității titlului statului asupra bunurilor revendicate - art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurentul a arătat că Sentința penală nr. 902 din 31 iulie

1962, prin care bunurile mobile revendicate au făcut obiectul măsurii

confiscării speciale a averii autorului reclamantei, constituie titlu valabil

de preluare pentru stat, cât timp nu a fost revizuită ori desființată în căile

speciale de atac penale.

Instanța de apel a

reținut, în mod nelegal, nevalabilitatea titlului statului în raport de

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Legea nr. 213/1998

conferă, neîndoielnic, competență instanțelor judecătorești să stabilească

legalitatea titlului, fără însă a preciza care instanțe, civile sau penale, au

această competență.

În funcție de titlul

statului asupra bunurilor revendicate, instanța competentă în a examina

legalitatea și valabilitatea preluării poate fi instanța civilă, în cazul

actelor cu caracter civil ce constituie titlul statului, respectiv instanța

penală, în cazul în care titlul statului îl constituie o hotărâre penală.

Interpretarea extinsă

reținută prin decizia recurată, în sensul că instanța civilă este competentă a

se pronunța în legătură cu valabilitatea titlului statului reprezentat de o

hotărâre penală, contravine atât Constituției, cât și Legii de organizare a

instanțelor și normelor de competența materială a instanțelor, norme ce

sancționează încălcările cu nulitatea absolută.

Totodată, art. 6 din

Legea nr. 213/1998 nici nu este aplicabil în materia bunurilor ce fac parte din

patrimoniul cultural național mobil, deoarece chiar în partea sa finală, textul

exclude aplicarea, în cazul bunurilor care fac obiectul unor legi speciale de

reparație, iar în materia examinată există prevedere reparatorie specială în

art. 99 din Legea nr. 182/2000.

În concluzie, titlul

exhibat de M.N.A.R. și implicit de Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național în legătură cu bunurile revendicate îl constituie o hotărâre penală,

respectiv Sentința penală nr. 902 din 31 iulie 1962, sentință ce poate fi

cenzurată numai de către instanța penală, iar confiscarea bunurilor revendicate

de reclamantă constituie o consecință a faptelor de natură penală săvârșite de

autorul său în raport de legislația penală din epocă.

În mod cert, nu se

poate aprecia de către o instanță civilă dacă autorul reclamantei a comis sau

nu faptele penale de care a fost acuzat, dacă pedeapsa primită a fost sau nu

legală și, în general, orice alt element specific al unei hotărâri penale.

De asemenea, în mod

greșit instanța de apel a motivat nelegalitatea preluării bunurilor revendicate

cu trimitere la Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005 pronunțată de

Curtea de Apel București și Sentința civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006

pronunțată de Tribunalul București.

În realitate, prin

Decizia nr. 91A/2005 pronunțată de CAB în Dosarul nr. 4311/CIV/2004 și Sentința

civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 pronunțată de TMB în Dosarul nr.

37380/3/2005 nu s-a stabilit caracterul ilegal al preluării bunurilor

revendicate.

Pe de o parte,

hotărârile respective se întemeiază pe un alt temei juridic, și anume O.U.G.

nr. 190/2000, modificată și completată prin Legea nr. 261/2002, în acest sens

instanțele reținând că, în concepția legislativă creată prin Legea nr.

591/2004, toate preluările făcute în baza actelor normative indicate în Legea

nr. 591/2004 sunt stabilite ope legis ca fiind abuzive, indiferent de modul de

preluare, și sunt aplicabile strict la metale prețioase și nu la bunuri

culturale mobile, pentru care există lege specială (Legea nr. 182/2000).

Pe de altă parte, în

dosarele în care au fost pronunțate respectivele hotărâri, M.N.A.R. nu a fost

parte.

În condițiile în care

reclamanta nu s-a judecat cu M.N.A.R., acesta fiind deci un terț, ceea ce s-a

consemnat în hotărârile judecătorești invocate de reclamantă are doar valoare

de fapt juridic, existând posibilitatea pentru terți de a face dovada contrară.

În acest sens,

instanța de apel nu a ținut cont de faptul că M.N.A.R. a oferit argumentul

conform căruia, în raport de legislația epocii, pedeapsa confiscării totale a

averii își avea, la acea dată, justificare legală.

Astfel, prin Sentința

penală nr. 902 din 31 iulie 1962, pronunțată de fostul Tribunal Popular al

Raionului Tudor Vladimirescu, autorul reclamantei a fost condamnat la pedeapsa

de 4 ani închisoare corecțională și la confiscarea bunurilor (obiecte de aur și

pietre prețioase) găsite asupra acestuia, pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 268

28a

alin. (1) C. pen. combinat cu art. 1, 2

lit. a), art. 4 lit. a), art. 5, 6 lit. d) alin. ultim și art. 38 din Decretul

nr. 210/1960.

Prin aceeași

sentință, instanța epocii a dispus însă și confiscarea totală a averii

inculpatului V., în temeiul art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., adică tocmai lucrările

de artă care fac obiectul prezentei cereri.

Această măsură se

întemeia pe dispozițiile Decretului nr. 469 din 25 septembrie 1957 pentru

modificarea Codului penal, prin care se dispunea că "în toate celelalte

infracțiuni care periclitează securitatea Republicii Populare Române, precum și

cele săvârșite în dauna avutului obștesc, ori de câte ori legea nu prevede în

mod expres confiscarea averii, instanțele judecătorești ordinare sau speciale

vor pronunța, pe lângă sancțiunile prevăzute de lege, pedeapsa confiscării

totale sau parțiale a averii" (art. 25 pct. 6 alin. (2)).

De asemenea, "în

infracțiunile săvârșite în dauna economiei naționale, instanțele judecătorești,

ori de câte ori legea nu prevede în mod expres confiscarea averii, vor putea

pronunța, pe lângă sancțiunile prevăzute de lege, pedeapsa confiscării totale

sau parțiale a averii" (art. 25 pct. 6 alin. (3)).

Rezultă că, în raport

de legislația epocii, pedeapsa confiscării totale a averii își avea, la acea

dată, justificare legală.

Instanțele civile

care au pronunțat hotărârile prin care i s-a restituit reclamantei metalele

prețioase și bijuteriile au apreciat nevalabilitatea titlului statului dintr-o

singură perspectivă, cea decurgând din Legea nr. 591/2004.

Nu s-a făcut însă, și

aceste instanțe nici nu aveau competență să o facă, vreo analiză a faptelor

autorului reclamantei din perioada anilor 1960, chestiunea prezentând

importanță, deoarece confiscarea averii și deci și a bunurilor aflate la

M.N.A.R. a fost o măsură complementară.

Întrucât hotărârea

penală ce constituie titlul statului nu a fost revizuită ori desființată în

căile speciale de atac penale, aceasta își produce și în prezent efectele.

Numai în situația în

care reclamanta făcea dovada că este succesoarea unei persoane ce a fost condamnată

pentru o infracțiune și că, ulterior, această persoană a fost achitată printr-o

hotărâre irevocabilă care a anulat și măsura complimentară a confiscării

averii, putea cere restituirea bunurilor confiscate pe această cale.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național:

recurentului, decizia recurată este motivată cu respectarea exigențelor art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele acesteia fiind expuse pe

larg argumentele de fapt și de drept pentru care instanța a ajuns la concluzia

că pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național are calitate

procesuală pasivă în cauză pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural

mobil care nu se mai regăsește în custodia instituției muzeale căreia i-a fost

predat după preluarea de către stat.

Pe de altă parte, cum

în apelul său, pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național invocase

că nu are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri, iar în

considerentele hotărârii pronunțate, instanța de apel a argumentat contrariul,

rezultă că nu există contradicție între considerente și dispozitiv,

considerentele conducând în mod logic spre soluția din dispozitiv, aceea de

respingere a apelului pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin urmare,

criticile vizând nemotivarea, respectiv motivarea contradictorie a hotărârii

recurate nu sunt fondate, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Din dezvoltarea

primului motiv de recurs, rezultă că recurentul se plânge și pentru că

motivarea instanței de apel privind legitimarea sa procesuală pasivă în cauză

ar fi greșită, susținând că este contrară dispozițiilor legale incidente în

materie.

Or, faptul dacă

argumentele reținute de instanța de apel în legătură cu partea ce are calitate

procesuală pasivă în cauză pe cererea în despăgubiri sunt sau nu corecte, în

raport de dispozițiile legale incidente în materie, nu ține de aplicarea art.

304 pct. 7 C. proc. civ., ci a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât

criticile în acest sens vor fi analizate în cadrul celui de-al doilea motiv de

recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se reia problema

legalității soluției instanței de apel pe aspectul în discuție.

În ce privește

susținerea recurentului potrivit căreia împrejurarea înstrăinării tabloului

"Car cu Boi" de către pârâtul M.N.A. al României nu a fost lămurită,

fiind constatată exclusiv pe baza concluziilor raportului de expertiză, ca și

cea privind evaluarea arbitrară de către expert a bunului mobil cultural înstrăinat,

acestea vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele

anterioare, în raport de dovezile administrate, ceea ce nu mai poate face

obiect de analiză al instanței de recurs, față de actuala structură a

recursului.

Astfel, art. 304 C.

proc. civ. nu mai permite cenzurarea unei hotărâri în recurs decât pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, motivul de casare ce permitea

verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele

administrate, prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., fiind abrogat prin

art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

care se impută instanței de apel că a încălcat și aplicat greșit legea atunci

când a recunoscut calitate procesuală pasivă în cauză pârâtului Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național nu sunt fondate, cu consecința

inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Deși susține în mod

corect că Legea nr. 182/2000, ca lege specială în materia bunurilor culturale

mobile de patrimoniu, cum sunt și cele în litigiu, se aplică cu prioritate față

de dispozițiile dreptului comun, recurentul ajunge la concluzia greșită că

Legea nr. 182/2000 nu permite reținerea calității sale procesuale pasive în

cauză pe cererea în despăgubiri privind un bun ce intră în domeniul de

reglementare al acestei legi.

Contrar celor

susținute prin motivele de recurs, actul normativ menționat cuprinde prevederi

derogatorii de la dreptul comun în ce privește reprezentarea Statului Român în

litigiile având ca obiect bunuri din patrimoniul cultural național mobil, așa

încât, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, el este

aplicabil raportului juridic dedus judecății, pe aspectul contestat de

recurent.

Astfel, pe lângă

dispozițiile art. 99 alin. (2), care conferă calitate procesuală pasivă în

acțiunea în revendicare având ca obiect bunuri ce fac parte din patrimoniul

național cultural mobil, instituțiilor care le dețin, Legea nr. 182/2000 mai

are o dispoziție relevantă pe aspectul calității procesuale în litigiile

privind bunuri din patrimoniul cultural național mobil, și anume art. 6 alin.

(3), care prevede că "Ministerul Culturii și Cultelor (în prezent,

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național) reprezintă statul român în

relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural

național mobil."

Acest din urmă text

din legea specială a fost interpretat și aplicat corect de către instanța de

apel atunci când a stabilit că pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri privind bunul

cultural mobil care nu se mai regăsește în custodia instituției muzeale căreia

i-a fost predat după preluarea de către stat.

Raportul juridic

dedus judecății are ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin preluarea

abuzivă de către stat a unor bunuri mobile culturale din proprietatea autorului

reclamantei. Dacă în ceea ce privește bunurile care se mai regăsesc fizic,

obligația de a răspunde în acest raport juridic revine instituției care le

deține, conform mențiunilor exprese ale art. 99 alin. (2) din Legea nr.

182/2000, în ceea ce privește bunurile care nu se mai regăsesc fizic, cel

chemat să răspundă nu poate fi altul decât cel căruia i se impută preluarea

abuzivă a bunurilor, și anume statul.

De altfel, recurentul

nu contestă că statul este cel care trebuie să răspundă în raportul juridic

privind bunul mobil cultural care nu se mai regăsește fizic, ci doar calitatea

sa de reprezentant al statului în acest raport juridic, susținând că această

calitate revine Ministerului Finanțelor Publice, ceea ce este greșit.

În relațiile care au

ca obiect patrimoniul cultural național mobil, reprezentarea statului se

realizează prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 care, în virtutea

principiului specialia generalibus derogant, înlătură de la aplicare

dispozițiile de drept comun ce conferă Ministerului Finanțelor Publice

calitatea de reprezentant al statului, așa încât criticile recurentului întemeiate

pe dreptul comun în materie de reprezentare a statului nu pot fi primite.

Dispozițiile art. 6

alin. (3) din Legea nr. 182/2000 conferă calitate procesuală pasivă pârâtului

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național în acțiunea dedusă judecății,

care are ca obiect bunuri ce aparțin patrimoniului național cultural mobil, în

sensul art. 3 alin. (2) pct. 2 lit. a) din lege, pe cererea în despăgubiri

privind bunul mobil cultural de patrimoniu care nu se mai regăsește fizic.

T