ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7111/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamantele D.V. și L.L. au chemat în judecată pe pârâtul Muzeul Național de Artă al României, solicitând obligarea acestuia la restituirea obiectelor de pictură, sculptură și artă decorativă, alcătuind colecția „D.” și care sunt menționate în procesul - verbal din data de 24 aprilie 1974, încheiat cu reprezentanții Direcției Muzee din cadrul Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Prin aceeași cerere introductivă, reclamantele au înțeles să formuleze și o cerere de chemare în judecată a altei persoane, în calitate de intervenientă principală, potrivit dispozițiilor art. 57 - 59 C. proc.

civ., respectiv pe D.F., cererea de restituire urmând a produce efecte atât pentru reclamante, cât și pentru intervenienta principală. În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, în calitate de fiice, împreună cu intervenienta principală, în calitate de soție supraviețuitoare, sunt moștenitoarele legale ale defunctului D.C., astfel cum atestă certificatul de moștenitor nr. M1. Bunurile revendicate, individualizate în procesul-verbal indicat, alcătuiesc colecția constituită în timp de către autorul reclamantelor și intervenientei, D.C., din acest fapt rezultând și denumirea generică omonimă a acesteia. Reclamantele au arătat că această colecție a format obiectul contractului de donație autentificat sub nr. N1.

din 10 decembrie 1970, semnat de soții D.C. și D.F., în favoarea comunei C., județul Argeș, donație acceptată de Primăria comunei C., declarația de acceptare fiind autentificată sub nr. 6293/1973. Ca urmare a unei înțelegeri intervenite între comuna C. și C.C.E.S. al R.S.R., reprezentanții Direcției Muzee din cadrul Consiliului Culturii și Educației Socialiste au ridicat de la intervenienta D.F., 200 obiecte de pictură, 33 obiecte de sculptură, 20 piese de artă decorativă, încheindu-se procesul - verbal din data de 24 aprilie 1974, prin care bunurile respective au fost inventariate și predate Muzeului de Artă al RSR, actualul Muzeu de Artă al României, în a cărui custodie se află și în prezent.

Prin sentința civilă nr. 7081 din 14 septembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Pitești, în Dosarul nr. 3800/2001, îndreptată prin încheierea din data de 2 februarie 2007, s-a constatat irevocabil nulitatea absolută a contractului de donație - bunuri mobile autentificat sub nr. N1. din 10 decembrie 1970. Reclamantele susțin că soluția de constatare a nulității absolute a contractului de donație, având ca obiect colecția „D.”, atestă pe de o parte, faptul că dreptul de proprietate asupra obiectelor de pictură, sculptură și artă decorativă, nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului lor, fiindu-le transmis pe cale succesorală reclamantelor și intervenientei, precum și faptul că, pe de altă parte, Statul Român a preluat abuziv, fără nici un titlu, respectivele bunuri, fiind un posesor de rea - credință.

Întrucât posesia de rea-credință nu constituie titlu de proprietate, prevederile art. 1909 C. civ., sunt inaplicabile acțiunii în revendicare formulată în cauză. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480, 1909, 1910 C. civ., Legea nr. 182/2000, art. 57 - 59 C. proc. civ. Pârâtul Muzeul Național de Artă a României a depus la dosar întâmpinare, confirmând situația de fapt prezentată de reclamante și de intervenienta principală, arătând că procesul-verbal întocmit la data de 24 aprilie 1974 a fost încheiat între Floarea D. (predator), C.C.E.S. (primitor) și Muzeul Național de Artă al României (custode), înregistrat în evidența M.N.A.R. din 28 mai 1974. Din cuprinsul acestui proces-verbal rezultă că între fostul C.C.E.S.

și beneficiara donației, Primăria Comunei C., județul Argeș, a existat o înțelegere privitoare la preluarea bunurilor de către C.C.E.S., document pe care pârâtul nu îl deține. Pârâtul a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, iar, în speță, deponentul lucrărilor a fost C.C.E.S., al cărui continuator este Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Prin urmare nu sunt lămurite împrejurările în care colecția de artă „D.” a trecut sau nu de la beneficiar (comuna C.) la fostul C.C.E.S. - Direcția Așezămintelor Culturale.

În litigiul ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație, nu s-a solicitat și restituirea efectivă a bunurilor și nu s-a stabilit dacă acestea au trecut în mod ilegal sau nu în proprietatea statului sau a comunei C. Totodată, pârâtul a formulat și cerere de arătare a titularului dreptului, chemând în judecată pe Statul Român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, în conformitate cu dispozițiile art. 64 C. proc. civ. În motivarea cererii de arătate a titularului dreptului a arătat că Statul Român este deponentul lucrărilor a căror custodie este exercitată de Muzeul Național de Artă al României, iar între persoana arătată ca titular al dreptului (prin fostul C.C.E.S.) și beneficiara donației, primăria C., județul Argeș, a existat o înțelegere privitoare la preluarea bunurilor de către C.C.E.S.

Pe de altă parte, potrivit art. 6 din Legea nr. 182/2000, Statul român, ca proprietar al bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural național mobil, este reprezentat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, atât în relațiile interne, cât și internaționale, condiția singulară fiind ca aceste relații să vizeze patrimoniul cultural național mobil. Cererea de arătate a titularului dreptului a fost formulată și în raport de dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998. Persoana arătată ca titular al dreptului, respectiv Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a depus la dosar întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea cererii pârâtului ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca nefondat.

Prin sentința civilă nr. 277 din 25 februarie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea principală formulată de reclamante, a admis cererea de chemare în judecată a altei persoane, a admis cererea de arătare a titularului dreptului, a obligat pârâtul Muzeul Național de Artă al României și intervenientul Statul Român reprezentat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național către reclamantele D.V. și L.L. și intervenienta D.F.

la restituirea bunurilor culturale mobile alcătuind colecția „D.” reprezentând obiecte de cultură, sculptură și artă decorativă, astfel cum sunt menționate și identificate în procesul - verbal încheiat la data de 24 aprilie 1974. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelurilor formulate de pârâtul Muzeul de Artă al României și de intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, prin decizia nr. 698A din 20 septembrie 2011 a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantului-intervenient Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca neîntemeiată; a admis apelul declarat de intervenientul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea de restituire formulată în contradictoriu cu intervenientul Statul român, prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României pentru considerentele ce urmează.

Prima critică formulată de Muzeul Național de Artă al României vizează lipsa calității procesuale active a reclamanților, apelantul susținând că prima instanță nu a analizat acest aspect pe care înțelege să-l repună în discuție, invocând în acest sens și inopozabilitatea sentinței civile nr. 7081 pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 3800/2001, definitivă și irevocabilă prin neapelare. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că în mod corect Tribunalul a stabilit caracterul ilegal al preluării bunurilor revendicate de către autoritățile Statului Român în perioada regimului politic comunist, având în vedere puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7081 din 14 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria Pitești.

Întrucât printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat nulitatea absolută a actului de înstrăinare, respectiv, contractul de donație nr. N1. din 10 decembrie 1970, dreptul de proprietate asupra bunurilor donate s-a întors, cu efect retroactiv în patrimoniul defunctului D.C., iar, în principiu, toate drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moștenirii acestuia fac obiectul transmisiunii succesorale moștenirii. Or, întrucât reclamantele sunt fiicele defunctului, iar intervenienta, ce are și calitatea de soție supraviețuitoare, a semnat ca donator, împreună cu D.C., contractul de donație, nu se poate contesta legitimarea lor procesuală de a acționa pentru recunoașterea dreptului de proprietate dobândit prin moștenire și, în consecință, pentru valorificarea acestui drept și redobândirea posesiei de la deținătorul bunurilor revendicate.

Susținerile apelantului privitoare la efectele juridice ale manifestării de voință în sensul intenției defunctului de a înstrăina bunurile revendicate, oferta de donație reprezentând în opinia apelantului o exheredare a moștenitorilor, sunt vădit neîntemeiate în condițiile în care vocația succesorală a moștenitorilor în speță este dată de lege, iar exheredarea - ca dispoziție mortis causa de înlăturare a unor moștenitori legali - presupune un act testamentar expres al defunctului în acest sens sau, după caz, în situația unei exheredări indirecte, instituirea de legatari care urmează să culeagă moștenirea, împrejurări ce nu se regăsesc în speță. Or, în lipsa unei dispoziții testamentare, nu se poate dispune valabil printr-un act juridic asupra unei moșteniri nedeschise la data încheierii lui, așa cum prevăd expres art. 965 alin. (2) și art. 702 C. civ.

Curtea nu a primit nici critica referitoare la faptul că prima instanță nu dat curs solicitării pârâtului de a introduce în cauză Primăria localității C. pentru „a se lămuri împrejurările în care colecția de artă "D." a trecut (sau nu) de la beneficiar (Comuna C.) la fostul C.C.E.S. - Direcția Așezămintelor culturale”, fiind evident că asemenea solicitare nu se fundamentează pe nicio dispoziție legală care să permită Tribunalului să lărgească cadrul procesual în cauza dedusă judecății. Cadrul procesual este determinat prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, conform art. 112 C. proc. civ., iar ulterior, sfera persoanelor implicate în realizarea procedurii judiciare poate fi extinsă numai prin introducerea unor terțe persoane în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 49-66 C. proc.

civ., solicitarea pârâtului neputând fi deci încadrată în niciuna dintre ipotezele avute în vedere de lege. Curtea a constatat că sunt neîntemeiate și afirmațiile referitoare la administrarea unei probe cu expertiza tehnică de specialitate, în vederea identificării în concret a bunurilor ce se cer restituite, probă pe care apelantul-pârât, deși a apreciat-o ca fiind utilă, nu a înțeles să o propună în fața primei instanțe, dar nici în faza procesuală a apelului, conform art. 292 C. proc. civ. Cu privire la apelul declarat de intervenient Curtea a reținut că în cauză că bunurile revendicate, alcătuind Colecția „D.”, care constituie obiectul material al pretențiilor deduse judecății se află în posesia apelantului-pârât Muzeul Național de Artă al României.

Această posesie, raportată la finalitatea urmărită prin promovarea cererii și care este restituirea bunului în litigiu, face ca apelantul-pârât să fie cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Legitimarea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor și prin dispozițiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată. Astfel, art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către „instituțiile deținătoare”, norma legală trimițând așadar din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel ce deține bunul revendicat.

Contrar celor susținute de apelantul-intervenient, Curtea a constatat că legea nu distinge în funcție de natura relațiilor interne sau internaționale care au ca obiect bunuri din patrimoniul național cultural mobil, astfel încât, cum relațiile de natură litigioasă, în cazul proceselor desfășurate pe teritoriul statului român, fac parte din categoria relațiilor interne, dispoziția respectivă este incidență și în privința litigiilor. Curtea a apreciat însă că în cauza dedusă judecății, Statul român reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor, nu este chemat să răspundă în raportul juridic de restituire având ca obiect bunuri culturale mobile, ci, potrivit dispoziției legale exprese, art. 99 alin. (2), doar deținătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în acest raport juridic, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele D.V., L.L., intervenienta D.F. și pârâtul Muzeul Național de Artă al României. Reclamantele și intervenienta, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 alin. (1) și (2) din același act normativ. Recurentele, persoane fizice după expunerea circumstanțelor de fapt ale cauzei, arată că dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 prevede în mod expres faptul că Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil.

Muzeul este o unitate deținătoare a bunurilor naționale culturale, un custode, ce nu are atribuții depline de dispoziție. Atâta timp cât Statul a confiscat bunurile, tot el trebuie obligat la restituire, conform art. 6 din lege. Se mai arată că argumentele instanței de apel nu sunt fondate sub acest aspect deoarece Legea nr. 182/2000 nu cuprinde dispoziții de drept procesual, ci dispoziții de drept material. Recurentul Muzeul Național de Artă al României, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că bunurile sunt deținute cu titlu întrucât sentința civilă nr. 7081/2001 nu îi este opozabilă, fiind terț față de hotărârea judecătorească. Față de terți hotărârea judecătorească are valoarea unui fapt juridic, existând posibilitatea de a face dovada contrară.

Oferta de donație a soților D. a fost acceptată de Comitetul executiv al Consiliului Popular al județului Argeș prin decizia nr. 384 din 03 noiembrie 1973 și prin declarația de acceptare autentificată la Notariatul de Stat Argeș sub nr. 6293 din 03 noiembrie 1973. În aceeași zi, 03 noiembrie 1973 a decedat D.C., unul dintre donatori (conform C.M. din 24 mai 1974 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București). Pentru validitatea donației acceptată printr-un înscris separat, se cere ca acceptarea să aibă loc în timpul vieții donatorului (art. 814 alin. (2) C. civ. în vigoare în epoca), în caz de moarte a donatorului mai înainte de acceptare, oferta devenind caducă. Pentru ca donația acceptată prin înscris separat să producă efecte, legea impunea ca actul de donație să fie comunicat donatorului, în timpul vieții [art. 814, alin. (2) C. civ.].

Până în momentul primirii comunicării acceptului de donație, donatorul având posibilitatea de a revoca oferta de donație. D.C. a decedat în aceeași zi cu acceptarea ofertei de donație, și mai înainte de comunicarea acceptării, astfel că instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 7081 a considerat că oferta de donație a devenit caducă. Instanța nu a analizat însă faptul că D.C. era doar unul dintre ofertanții donației. Celalalt donator, soția sa D.F., a primit acceptul ofertei de donație în timpul vieții sale și nu a înțeles să revoce oferta de donație. Potrivit art. 35 alin. (2) C. fam., exercitând acte de administrare, folosința și dispoziție, oricare dintre soți este prezumat de lege că are mandat din partea celuilalt soț.

O limitare a mandatului tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care rezultă implicit din interpretarea textelor, privește actele cu titlu gratuit între vii. Astfel, s-a susținut că prezumția instituită de art. 35 alin. (2) C. fam. nu se aplică nici în cazul liberalităților și nici a actelor dezinteresate. În cazul ofertei de donație făcută de soții D., trebuie observat că, deoarece oferta de donație a fost semnată de către ambii soți, dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam sunt aplicabile fără limitare, astfel încât nu mai are nicio importanță juridică decesul lui D.C. Prin urmare, întrucât lui D.F. i-a fost notificat acceptul donației, iar aceasta nu a făcut nicio revocare explicită a ofertei de donație, aceasta și-a produs pe deplin efectele.

Actul de donație a cărei anulare s-a obținut de către D.F. în instanță, reprezintă și o veritabilă exheredare a reclamantelor D.V. și L.L., cu consecința lipsei calității lor procesuale active în prezenta cauză. Greșit a reținut instanța de apel că acestă chestiune nu prezintă interes deoarece exheredarea presupune un act testamentar expres al defunctului. În realitate, aceasta „exheredare" prezintă importanță din perspective instituției rezervei succesorale. Moștenitorii lui D.C. erau soția supraviețuitoare, D.F. și fiicele lui D.C. dintr-o căsătorie anterioară, D.V. și L.L. Acestea din urmă, erau moștenitoare rezervatare și, fără îndoială, că aveau dreptul la rezerva succesorală, pe care și-o puteau valorifica printr-o acțiune în reducțiunea liberalității, acțiune pe care însă nu au intentat-o niciodată.

În consecința, instanța de fond, nu a lămurit aspectele legate de calitatea procesuală activă a reclamantelor D.V. și L.L. Această chestiune prezintă interes raportat la prevederile Legii privind protejarea patrimoniului cultural național mobil nr. 182/2000, republicată, care, nefiind o lege de reparație (cum este Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991 de exemplu), ci o lege de protejare a patrimoniului cultural mobil național, revendicarea bunurilor poate avea loc numai în mod excepțional, urmare a preluării ilegale a acestora de către stat.

Or, în speță, bunurile au intrat în proprietate publică în baza unui contract de donație, declarat nul în mod greșit, iar nu pentru motive care să fie subsumate noțiunii de „preluare ilegală". Tribunalul cât și Curtea de Apel au reținut manifestarea de prezumție a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 7081, „ca mijloc de probă de natură să demonstreze preluarea ilegală a bunurilor de către stat, asigurându-se astfel evitarea contrazicerilor între două hotărâri judecătorești". Cum Muzeul Național de Artă al României nu a fost parte în litigiul anterior nu a putut să facă nicio apărare din cele mai sus arătate. Muzeul Național de Artă al României a fost și este un posesor de buna credință, și în consecință el poate pretinde drepturi proprii dar numai în contradictoriu și cu cel pentru care a început a deține.

S-a arătat că deponentul lucrărilor a fost C.C.E.S., al cărui continuator este Ministerul Culturii și Patrimoniului National. Din acest punct de vedere, concluziile instanței de fond, conform cărora este irelevant în speță legătura de continuitate între fostul C.C.E.S. și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, „întrucât după decembrie 1989, vechile structuri politico-administrative au fost desființate, Ministerul Culturii și Cultelor fiind nou înființat în anul 1990", ne apar greșite, teza acestei discontinuități absolute la nivel administrativ-statal fiind evident greșită. De asemenea, se reiterează că nu au fost lămurite împrejurările în care colecția de artă "D." a trecut de la beneficiar (comuna C.) la fostul C.C.E.S.

- Direcția Așezămintelor culturale și în situația în care instanța consideră că aceste apărări pot fi făcute de Muzeul Național de Artă al României fără prezența procesuală a Primăriei C. și a Ministerului Culturii și Patrimoniului National, instanța de recurs trebuie să observe că sentința civilă nr. 7081 pronunțată de Judecătoria Pitești nu îi este opozabilă, având doar valoarea unui fapt juridic, care poate fi combătut prin orice mijloc de proba, că apărările invocate de Muzeul Național de Artă al României în cele ce preced, sunt pertinente și utile soluționării cauzei și că recursul este fondat. Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, prin întâmpinarea formulată conform dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., solicită respingerea ambelor recursuri. Reclamantele, prin întâmpinarea depusă potrivit dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită să se constate nulitatea recursului declarat de pârât, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat. - Prioritar, Înalta Curte învederează că își însușește in totalitate considerentele de fapt și de drept avute în vedere de instanța superioară de fond la pronunțarea deciziei recurate. - Excepția nulității recursului declarat de pârât este vădit nefondată.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a recursului pârâtului, motivarea acestuia este corespunzătoare în sensul că sunt arătate criticile de natură a atrage nelegalitatea deciziei: sentința nr. 7081/2001 nu are autoritate de lucru judecat întrucât recurentul a fost terț în procesul finalizat prin sentința arătată; valabilitatea contractului de donație, ceea ce atrage existența unui titlu valabil asupra colecției D. și, implicit, buna credință a detentorului precar; lipsa calității procesuale a reclamantelor și intervenientei precum și, cu referire la toate argumentele arătate, greșita soluționare a cererii de anulare a contractului de donație. - Înalta Curte, analizând decizia cu referire la criticile formulate, reține caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

- Contrar opiniei reclamantelor și intervenientei excepția calității procesuale pasive a intervenientului Statul român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a fost corect soluționată de instanța de apel, față de conținutul dispozițiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil aplicabil cauzei. Prin sentința civilă nr. 7081 din 14 septembrie 2001 a Judecătoriei Pitești, îndreptată prin încheierea de ședință de la 2 februarie 2007, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. N1. din 10 decembrie 1970 având drept obiect colecția de artă D. față de dispozițiile art. 814 alin. (2) C. civ. Procesul s-a purtat între D.F., donator și unitatea administrativ teritorială a comunei C., donatar.

Colecția, deși donată autorității locale a statului, a fost depusă în custodia Muzeului Național de Artă al României. Legea nr. 182/2000 conține dispoziții speciale referitoare la bunurile culturale mobil preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940. Astfel, alin. (2) al art. 99 instituie procedura de urmat pentru recuperarea bunurilor culturale mobile, acțiunea în revendicare, scutită de plata taxelor de timbru, precum și entitatea obligată la restituire-instituția deținătoare, în speță Muzeul Național de Artă al României. Nu există niciun argument de a nu aplica dispozițiile legii speciale în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum este cazul celor în litigiu, ce se aplică cu prioritate raportului juridic dedus judecății, înlăturând dispozițiile de drept comun, față de principiul specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile art. 6 alin. (3) din lege nu sunt incidente cauzei întrucât, deși Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul român în relațiile interne și internaționale, legitimarea sa procesuală în cadrul unei acțiuni în revendicarea unor bunuri mobile de patrimoniu nu este justificată față de dispozițiile legale anterior menționate, art. 99 alin. (2), dispoziții speciale față de regula generală de reprezentare stabilită prin actul normativ menționat. Față de împrejurarea că legiuitorul a instituit ca obligația de restituire să îi revină detentorului bunurilor, se constată că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident cauzei.

- Motivele de netemeinicie și nelegalitate invocate de Muzeul Național de Artă al României în etapa devolutivă a procesului, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată și necontestate în calea extraordinară de atac, vizează lipsa calității procesuale active a reclamantelor, inopozabilitatea sentinței nr. 7081/2001 a Judecătoriei Pitești, efectele juridice ale manifestării de voință în sensul intenției defunctului de exheredare a moștenitorilor precum și critica referitoare la faptul că prima instanță nu a dat curs solicitării pârâtului de a introduce în cauză Primăria comunei C. Drept urmare, pot face obiect al recursului doar aspectele invocate în apel, celelalte critici, respectiv validitatea contractului de donație față de dispozițiile art. 814 C. civ., limitele mandatului tacit existent între soți conform art. 35 alin. (2) C. fam., pasivitatea moștenitorilor concretizată prin absența acțiunii în reducțiunea liberalităților ce ar fi condus la prezervarea rezervei succesorale, fiind invocate omisso medio, nu pot fi analizate direct în recurs, întrucât prin această cale de atac se analizează doar legalitatea celor asumate în apel.

- Evaluarea deciziei are drept premisă împrejurare că recurentul invocă doar calitatea sa de detentor de bună-credință asupra bunurilor mobile culturale de patrimoniu revendicate de reclamante și intervenientă, ce ar îndreptăți-o să păstreze bunurile arătate. Numai că printr-o sentință irevocabilă - 7081 din 14 septembrie 2001, dată în contradictoriu cu o autoritate locală a statului, s-a statuat preluarea ilegală a bunurilor urmare a constatării nulității absolute a contractului de donație nr. N1. din 10 decembrie 1970. Hotărârea, așa cum a reținut și instanța de apel, se bucură de puterea lucrului judecat și nu de autoritate de lucru judecat cum pretinde recurentul. Această hotărâre se bucură de putere de lucru judecat, manifestându-se efectul pozitiv al hotărârii, care se impune în această cauză, ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Prin urmare, și Înalta Curte reține manifestarea de prezumție a puterii de lucru judecat a hotărârii mai sus menționate, ca mijloc de probă de natură să demonstreze preluare ilegală a bunurilor de către stat, asigurându-se astfel evitarea contrazicerilor între două hotărâri judecătorești. Împrejurarea că recurentul nu a fost parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea de constatare a nulității absolute a contractului de donație este lipsită de relevanță în cauză, deoarece hotărârea care a desființat titlul statului produce efecte de drept și față de recurent, care are doar calitatea de instituție deținătoare a bunurilor și nu de eventual proprietar a lor.

De asemenea, statuările din sentință conferă calitatea procesuală activă a reclamantelor, succesoare ale defunctului, de a acționa pentru recunoașterea dreptului de proprietate dobândit prin moștenire, neputându-se contesta astfel legitimarea pentru valorificarea acestui drept și redobândirea posesiei de la deținătorul bunurilor revendicate. - Cu privire la pretinsa exheredare intenționată de decujus, argumentele recurentului sunt lipsite de suport legal în condițiile în care vocația succesorală este dată de lege, iar exheredarea presupune un act testamentar expres al defunctului. - Curtea de apel a soluționat corect și critica referitoare la obligația instanței de a împrocesa pe donator, față de principiul disponibilității.

Așa cum a arătat și instanța de apel, cadrul procesual putea fi lărgit doar în condițiile art. 49-66 C. proc. civ. și nu în temeiul principiului rolului activ al instanței, așa cum susține recurentul. Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, va respinge recursurile ca nefondate în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, formulată de reclamante și intervenientă. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele D.V., L.L., de intervenienta D.F. și de pârâtul Muzeul Național de Artă al României și împotriva deciziei nr. 698-A din data de 20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012.