ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7111/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7111/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamantele D.V. și L.L. au

chemat în judecată pe pârâtul Muzeul Național de Artă al României, solicitând

obligarea acestuia la restituirea obiectelor de pictură, sculptură și artă

decorativă, alcătuind colecția „D.” și care sunt menționate în procesul -

verbal din data de 24 aprilie 1974, încheiat cu reprezentanții Direcției Muzee

din cadrul Consiliului Culturii și Educației Socialiste.

Prin aceeași cerere

introductivă, reclamantele au înțeles să formuleze și o cerere de chemare în

judecată a altei persoane, în calitate de intervenientă principală, potrivit

dispozițiilor art. 57 - 59 C. proc. civ., respectiv pe D.F., cererea de

restituire urmând a produce efecte atât pentru reclamante, cât și pentru

intervenienta principală.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că, în calitate de fiice, împreună cu intervenienta

principală, în calitate de soție supraviețuitoare, sunt moștenitoarele legale

ale defunctului D.C., astfel cum atestă certificatul de moștenitor nr. M1.

Bunurile revendicate,

individualizate în procesul-verbal indicat, alcătuiesc colecția constituită în

timp de către autorul reclamantelor și intervenientei, D.C., din acest fapt

rezultând și denumirea generică omonimă a acesteia.

Reclamantele au

arătat că această colecție a format obiectul contractului de donație

autentificat sub nr. N1. din 10 decembrie 1970, semnat de soții D.C. și D.F.,

în favoarea comunei C., județul Argeș, donație acceptată de Primăria comunei C.,

declarația de acceptare fiind autentificată sub nr. 6293/1973. Ca urmare a unei

înțelegeri intervenite între comuna C. și C.C.E.S. al R.S.R., reprezentanții

Direcției Muzee din cadrul Consiliului Culturii și Educației Socialiste au

ridicat de la intervenienta D.F., 200 obiecte de pictură, 33 obiecte de

sculptură, 20 piese de artă decorativă, încheindu-se procesul - verbal din data

de

24

aprilie

1974, prin care

bunurile respective au fost inventariate și predate Muzeului de Artă al RSR,

actualul Muzeu de Artă al României, în a cărui custodie se află și în prezent.

Prin sentința civilă

nr. 7081 din 14 septembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Pitești, în Dosarul nr.

3800/2001, îndreptată prin încheierea din data de 2 februarie 2007, s-a constatat

irevocabil nulitatea absolută a contractului de donație - bunuri mobile autentificat

sub nr. N1. din 10 decembrie 1970.

Reclamantele susțin că

soluția de constatare a nulității absolute a contractului de donație, având ca obiect

colecția „D.”, atestă pe de o parte, faptul că dreptul de proprietate asupra obiectelor

de pictură, sculptură și artă decorativă, nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului

lor, fiindu-le transmis pe cale succesorală reclamantelor și intervenientei, precum

și faptul că, pe de altă parte, Statul Român a preluat abuziv, fără nici un titlu,

respectivele bunuri, fiind un posesor de rea - credință.

Întrucât posesia de rea-credință

nu constituie titlu de proprietate, prevederile art. 1909 C. civ., sunt inaplicabile

acțiunii în revendicare formulată în cauză.

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 480, 1909, 1910 C. civ., Legea nr. 182/2000, art. 57 - 59 C.

proc. civ.

Pârâtul Muzeul Național

de Artă a României a depus la dosar întâmpinare, confirmând situația de fapt prezentată

de reclamante și de intervenienta principală, arătând că procesul-verbal întocmit

la data de 24 aprilie 1974 a fost încheiat între Floarea D. (predator), C.C.E.S.

(primitor) și Muzeul Național de Artă al României (custode), înregistrat în evidența

M.N.A.R. din 28 mai 1974. Din cuprinsul acestui proces-verbal rezultă că între fostul

C.C.E.S. și beneficiara donației, Primăria Comunei C., județul Argeș, a existat

o înțelegere privitoare la preluarea bunurilor de către C.C.E.S., document pe care

pârâtul nu îl deține.

Pârâtul a susținut că

în cauză sunt incidente dispozițiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, iar, în speță,

deponentul lucrărilor a fost C.C.E.S., al cărui continuator este Ministerul Culturii

și Patrimoniului Național.

Prin urmare nu sunt lămurite

împrejurările în care colecția de artă „D.” a trecut sau nu de la beneficiar (comuna

C.) la fostul C.C.E.S. - Direcția Așezămintelor Culturale.

În litigiul ce a avut

ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație, nu s-a solicitat

și restituirea efectivă a bunurilor și nu s-a stabilit dacă acestea au trecut în

mod ilegal sau nu în proprietatea statului sau a comunei C.

Totodată, pârâtul a formulat

și cerere de arătare a titularului dreptului, chemând în judecată pe Statul Român,

prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, în conformitate cu dispozițiile

art. 64 C. proc. civ.

În motivarea cererii de

arătate a titularului dreptului a arătat că Statul Român este deponentul lucrărilor

a căror custodie este exercitată de Muzeul Național de Artă al României, iar între

persoana arătată ca titular al dreptului (prin fostul C.C.E.S.) și beneficiara donației,

primăria C., județul Argeș, a existat o înțelegere privitoare la preluarea bunurilor

de către C.C.E.S.

Pe de altă parte, potrivit

art. 6 din Legea nr. 182/2000, Statul român, ca proprietar al bunurilor ce fac parte

din patrimoniul cultural național mobil, este reprezentat de Ministerul Culturii

și Patrimoniului Național, atât în relațiile interne, cât și internaționale, condiția

singulară fiind ca aceste relații să vizeze patrimoniul cultural național mobil.

Cererea de arătate a titularului

dreptului a fost formulată și în raport de dispozițiile art. 12 alin. (4) din

Legea nr. 213/1998.

Persoana arătată ca titular

al dreptului, respectiv Statul Român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

a depus la dosar întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (2)

C. proc. civ., solicitând respingerea cererii pârâtului ca fiind promovată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca nefondat.

Prin sentința civilă

nr. 277 din 25 februarie 2011 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

cererea principală formulată de reclamante, a admis cererea de chemare în judecată

a altei persoane, a admis cererea de arătare a titularului dreptului, a obligat

pârâtul Muzeul Național de Artă al României și intervenientul Statul Român reprezentat

de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național către reclamantele D.V. și L.L.

și intervenienta D.F. la restituirea bunurilor culturale mobile alcătuind colecția

„D.” reprezentând obiecte de cultură, sculptură și artă decorativă, astfel cum sunt

menționate și identificate în procesul - verbal încheiat la data de 24 aprilie 1974.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea

apelurilor formulate de pârâtul Muzeul de Artă al României și de intervenientul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, prin

decizia nr. 698A din 20 septembrie 2011 a respins excepția lipsei calității procesuale

active a apelantului-intervenient Ministerul Culturii și Patrimoniului Național,

ca neîntemeiată; a admis apelul declarat de intervenientul Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea

de restituire formulată în contradictoriu cu intervenientul Statul român, prin Ministerul

Culturii și Patrimoniului Național, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate

și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al

României pentru considerentele ce urmează.

Prima critică formulată

de Muzeul Național de Artă al României vizează lipsa calității procesuale active

a reclamanților, apelantul susținând că prima instanță nu a analizat acest aspect

pe care înțelege să-l repună în discuție, invocând în acest sens și inopozabilitatea

sentinței civile nr. 7081 pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 3800/2001,

definitivă și irevocabilă prin neapelare.

Cu privire la acest aspect,

Curtea a reținut că în mod corect Tribunalul a stabilit caracterul ilegal al preluării

bunurilor revendicate de către autoritățile Statului Român în perioada regimului

politic comunist, având în vedere puterea de lucru judecat a sentinței civile

nr. 7081 din 14 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria Pitești.

Întrucât printr-o hotărâre

judecătorească definitivă s-a constatat nulitatea absolută a actului de înstrăinare,

respectiv, contractul de donație nr. N1. din 10 decembrie 1970, dreptul de proprietate

asupra bunurilor donate s-a întors, cu efect retroactiv în patrimoniul defunctului

D.C., iar, în principiu, toate drepturile patrimoniale existente la data deschiderii

moștenirii acestuia fac obiectul transmisiunii succesorale moștenirii.

Or, întrucât reclamantele

sunt fiicele defunctului, iar intervenienta, ce are și calitatea de soție supraviețuitoare,

a semnat ca donator, împreună cu D.C., contractul de donație, nu se poate contesta

legitimarea lor procesuală de a acționa pentru recunoașterea dreptului de proprietate

dobândit prin moștenire și, în consecință, pentru valorificarea acestui drept și

redobândirea posesiei de la deținătorul bunurilor revendicate.

Susținerile apelantului

privitoare la efectele juridice ale manifestării de voință în sensul intenției defunctului

de a înstrăina bunurile revendicate, oferta de donație reprezentând în opinia apelantului

o exheredare a moștenitorilor, sunt vădit neîntemeiate în condițiile în care vocația

succesorală a moștenitorilor în speță este dată de lege, iar exheredarea - ca dispoziție

mortis causa de înlăturare a unor moștenitori legali - presupune un act testamentar

expres al defunctului în acest sens sau, după caz, în situația unei exheredări indirecte,

instituirea de legatari care urmează să culeagă moștenirea, împrejurări ce nu se

regăsesc în speță. Or, în lipsa unei dispoziții testamentare, nu se poate dispune

valabil printr-un act juridic asupra unei moșteniri nedeschise la data încheierii

lui, așa cum prevăd expres art. 965 alin. (2) și art. 702 C. civ.

Curtea nu a primit nici

critica referitoare la faptul că prima instanță nu dat curs solicitării pârâtului

de a introduce în cauză Primăria localității C. pentru „a se lămuri împrejurările

în care colecția de artă "D." a trecut (sau nu) de la beneficiar (Comuna

C.) la fostul C.C.E.S. - Direcția Așezămintelor culturale”, fiind evident că asemenea

solicitare nu se fundamentează pe nicio dispoziție legală care să permită Tribunalului

să lărgească cadrul procesual în cauza dedusă judecății.

Cadrul procesual este

determinat prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, conform

art. 112 C. proc. civ., iar ulterior, sfera persoanelor implicate în realizarea

procedurii judiciare poate fi extinsă numai prin introducerea unor terțe persoane

în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 49-66 C. proc. civ., solicitarea pârâtului

neputând fi deci încadrată în niciuna dintre ipotezele avute în vedere de lege.

Curtea a constatat că

sunt neîntemeiate și afirmațiile referitoare la administrarea unei probe cu expertiza

tehnică de specialitate, în vederea identificării în concret a bunurilor ce se cer

restituite, probă pe care apelantul-pârât, deși a apreciat-o ca fiind utilă, nu

a înțeles să o propună în fața primei instanțe, dar nici în faza procesuală a apelului,

conform art. 292 C. proc. civ.

Cu privire la apelul declarat

de intervenient Curtea a reținut că în cauză că bunurile revendicate, alcătuind

Colecția „D.”, care constituie obiectul material al pretențiilor deduse judecății

se află în posesia apelantului-pârât Muzeul Național de Artă al României. Această

posesie, raportată la finalitatea urmărită prin promovarea cererii și care este

restituirea bunului în litigiu, face ca apelantul-pârât să fie cel obligat în raportul

juridic dedus judecății.

Legitimarea procesuală

a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor și prin dispozițiile

actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată. Astfel, art. 99

alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile ce intră în

sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către „instituțiile

deținătoare”, norma legală trimițând așadar din nou, în aplicarea regulii anterior

expuse, la cel ce deține bunul revendicat.

Contrar celor susținute

de apelantul-intervenient, Curtea a constatat că legea nu distinge în funcție de

natura relațiilor interne sau internaționale care au ca obiect bunuri din patrimoniul

național cultural mobil, astfel încât, cum relațiile de natură litigioasă, în cazul

proceselor desfășurate pe teritoriul statului român, fac parte din categoria relațiilor

interne, dispoziția respectivă este incidență și în privința litigiilor.

Curtea a apreciat însă

că în cauza dedusă judecății, Statul român reprezentat de Ministerul Culturii și

Cultelor, nu este chemat să răspundă în raportul juridic de restituire având ca

obiect bunuri culturale mobile, ci, potrivit dispoziției legale exprese, art. 99

alin. (2), doar deținătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în acest

raport juridic, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantele

D.V., L.L., intervenienta D.F. și pârâtul Muzeul Național

de Artă al României.

Reclamantele și intervenienta,

prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă încălcarea

dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 99 alin. (1) și (2) din același act normativ.

Recurentele, persoane

fizice după expunerea circumstanțelor de fapt ale cauzei, arată că dispozițiile

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 prevede în mod expres faptul că Ministerul

Culturii și Cultelor reprezintă Statul român în relațiile interne și internaționale

care au ca obiect patrimoniul cultural mobil.

Muzeul este o unitate

deținătoare a bunurilor naționale culturale, un custode, ce nu are atribuții depline

de dispoziție.

Atâta timp cât Statul

a confiscat bunurile, tot el trebuie obligat la restituire, conform art. 6 din lege.

Se mai arată că argumentele

instanței de apel nu sunt fondate sub acest aspect deoarece Legea nr. 182/2000 nu

cuprinde dispoziții de drept procesual, ci dispoziții de drept material.

Recurentul Muzeul Național

de Artă al României, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată

că bunurile sunt deținute cu titlu întrucât sentința civilă nr. 7081/2001 nu îi

este opozabilă, fiind terț față de hotărârea judecătorească.

Față de terți hotărârea

judecătorească are valoarea unui fapt juridic, existând posibilitatea de a face

dovada contrară.

Oferta de donație a soților

D. a fost acceptată de Comitetul executiv al Consiliului Popular al județului Argeș

prin decizia nr. 384 din 03 noiembrie 1973 și prin declarația de acceptare autentificată

la Notariatul de Stat Argeș sub nr. 6293 din 03 noiembrie 1973.

În aceeași zi, 03

noiembrie 1973 a decedat D.C., unul dintre donatori (conform C.M. din 24 mai 1974

emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București).

Pentru validitatea donației

acceptată printr-un înscris separat, se cere ca acceptarea să aibă loc în timpul

vieții donatorului (art. 814 alin. (2) C. civ. în vigoare în epoca), în caz de moarte

a donatorului mai înainte de acceptare, oferta devenind caducă.

Pentru ca donația acceptată

prin înscris separat să producă efecte, legea impunea ca actul de donație să fie

comunicat donatorului, în timpul vieții [art. 814, alin. (2) C. civ.]. Până în momentul

primirii comunicării acceptului de donație, donatorul având posibilitatea de a revoca

oferta de donație.

D.C. a decedat în aceeași

zi cu acceptarea ofertei de donație, și mai înainte de comunicarea acceptării, astfel

că instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 7081 a considerat că oferta de

donație a devenit caducă.

Instanța nu a analizat

însă faptul că D.C. era doar unul dintre ofertanții donației. Celalalt donator,

soția sa D.F., a primit acceptul ofertei de donație în timpul vieții sale și nu

a înțeles să revoce oferta de donație.

Potrivit art. 35

alin. (2) C. fam., exercitând acte de administrare, folosința și dispoziție, oricare

dintre soți este prezumat de lege că are mandat din partea celuilalt soț.

O limitare a mandatului

tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care rezultă implicit din interpretarea

textelor, privește actele cu titlu gratuit între vii. Astfel, s-a susținut că prezumția

instituită de art. 35 alin. (2) C. fam. nu se aplică nici în cazul liberalităților

și nici a actelor dezinteresate.

În cazul ofertei de donație

făcută de soții D., trebuie observat că, deoarece oferta de donație a fost semnată

de către ambii soți, dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam sunt aplicabile fără

limitare, astfel încât nu mai are nicio importanță juridică decesul lui D.C.

Prin urmare, întrucât

lui D.F. i-a fost notificat acceptul donației, iar aceasta nu a făcut nicio revocare

explicită a ofertei de donație, aceasta și-a produs pe deplin efectele.

Actul de donație a cărei

anulare s-a obținut de către D.F. în instanță, reprezintă și o veritabilă exheredare

a reclamantelor D.V. și L.L., cu consecința lipsei calității lor procesuale active

în prezenta cauză.

Greșit a reținut instanța

de apel că acestă chestiune nu prezintă interes deoarece exheredarea presupune un

act testamentar expres al defunctului.

În realitate, aceasta

„exheredare" prezintă importanță din perspective instituției rezervei succesorale.

Moștenitorii lui D.C.

erau soția supraviețuitoare, D.F. și fiicele lui D.C. dintr-o căsătorie anterioară,

D.V. și L.L.

Acestea din urmă, erau

moștenitoare rezervatare și, fără îndoială, că aveau dreptul la rezerva succesorală,

pe care și-o puteau valorifica printr-o acțiune în reducțiunea liberalității, acțiune

pe care însă nu au intentat-o niciodată.

În consecința, instanța

de fond, nu a lămurit aspectele legate de calitatea procesuală activă a reclamantelor

D.V. și L.L.

Această chestiune prezintă

interes raportat la prevederile Legii privind protejarea patrimoniului cultural

național mobil nr. 182/2000, republicată, care, nefiind o lege de reparație (cum

este Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991 de exemplu), ci o lege de protejare

a patrimoniului cultural mobil național, revendicarea bunurilor poate avea loc numai

în mod excepțional, urmare a preluării ilegale a acestora de către stat.

Or, în speță, bunurile

au intrat în proprietate publică în baza unui contract de donație, declarat nul

în mod greșit, iar nu pentru motive care să fie subsumate noțiunii de „preluare

ilegală".

Tribunalul cât și Curtea

de Apel au reținut manifestarea de prezumție a puterii de lucru judecat a sentinței

civile nr. 7081, „ca mijloc de probă de natură să demonstreze preluarea ilegală

a bunurilor de către stat, asigurându-se astfel evitarea contrazicerilor între două

hotărâri judecătorești".

Cum Muzeul Național de

Artă al României nu a fost parte în litigiul anterior nu a putut să facă nicio apărare

din cele mai sus arătate.

Muzeul Național de Artă

al României a fost și este un posesor de buna credință, și în consecință el poate

pretinde drepturi proprii dar numai în contradictoriu și cu cel pentru care a început

a deține.

S-a arătat că deponentul

lucrărilor a fost C.C.E.S., al cărui continuator este Ministerul Culturii și Patrimoniului

National.

Din acest punct de vedere,

concluziile instanței de fond, conform cărora este irelevant în speță legătura de

continuitate între fostul C.C.E.S. și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național,

„întrucât după decembrie 1989, vechile structuri politico-administrative au fost

desființate, Ministerul Culturii și Cultelor fiind nou înființat în anul 1990",

ne apar greșite, teza acestei discontinuități absolute la nivel administrativ-statal

fiind evident greșită.

De asemenea, se reiterează

că nu au fost lămurite împrejurările în care colecția de artă "D." a trecut

de la beneficiar (comuna C.) la fostul C.C.E.S. - Direcția Așezămintelor culturale

și în situația în care instanța consideră că aceste apărări pot fi făcute de Muzeul

Național de Artă al României fără prezența procesuală a Primăriei C. și a Ministerului

Culturii și Patrimoniului National, instanța de recurs trebuie să observe că sentința

civilă nr. 7081 pronunțată de Judecătoria Pitești nu îi este opozabilă, având doar

valoarea unui fapt juridic, care poate fi combătut prin orice mijloc de proba, că

apărările invocate de Muzeul Național de Artă al României în cele ce preced, sunt

pertinente și utile soluționării cauzei și că recursul este fondat.

Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național, prin întâmpinarea formulată conform dispozițiilor art. 308

alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea ambelor recursuri.

Reclamantele, prin întâmpinarea

depusă potrivit dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită să se constate

nulitatea recursului declarat de pârât, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat.

- Prioritar, Înalta Curte

învederează că își însușește in totalitate considerentele de fapt și de drept avute

în vedere de instanța superioară de fond la pronunțarea deciziei recurate.

- Excepția nulității recursului

declarat de pârât este vădit nefondată.

Astfel cum rezultă din

expunerea rezumativă a recursului pârâtului, motivarea acestuia este corespunzătoare

în sensul că sunt arătate criticile de natură a atrage nelegalitatea deciziei: sentința

nr. 7081/2001 nu are autoritate de lucru judecat întrucât recurentul a fost terț

în procesul finalizat prin sentința arătată; valabilitatea contractului de donație,

ceea ce atrage existența unui titlu valabil asupra colecției D. și, implicit, buna

credință a detentorului precar; lipsa calității procesuale a reclamantelor și intervenientei

precum și, cu referire la toate argumentele arătate, greșita soluționare a cererii

de anulare a contractului de donație.

- Înalta Curte, analizând

decizia cu referire la criticile formulate, reține caracterul nefondat al recursurilor

pentru argumentele ce succed.

- Contrar opiniei reclamantelor

și intervenientei excepția calității procesuale pasive a intervenientului Statul

român prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a fost corect soluționată

de instanța de apel, față de conținutul dispozițiilor Legii nr. 182/2000 privind

protejarea patrimoniului cultural mobil aplicabil cauzei.

Prin sentința civilă

nr. 7081 din 14 septembrie 2001 a Judecătoriei Pitești, îndreptată prin încheierea

de ședință de la 2 februarie 2007, s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de donație autentificat sub nr. N1. din 10 decembrie 1970 având drept obiect colecția

de artă D. față de dispozițiile art. 814 alin. (2) C. civ.

Procesul s-a purtat între

D.F., donator și unitatea administrativ teritorială a comunei C., donatar.

Colecția, deși donată

autorității locale a statului, a fost depusă în custodia Muzeului Național de Artă

al României.

Legea nr. 182/2000 conține

dispoziții speciale referitoare la bunurile culturale mobil preluate ilegal de autorități

ale statului după data de 6 septembrie 1940.

Astfel, alin. (2) al

art. 99 instituie procedura de urmat pentru recuperarea bunurilor culturale mobile,

acțiunea în revendicare, scutită de plata taxelor de timbru, precum și entitatea

obligată la restituire-instituția deținătoare, în speță Muzeul Național de Artă

al României.

Nu există niciun argument

de a nu aplica dispozițiile legii speciale în materia bunurilor culturale mobile

de patrimoniu, cum este cazul celor în litigiu, ce se aplică cu prioritate raportului

juridic dedus judecății, înlăturând dispozițiile de drept comun, față de principiul

specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile

art. 6 alin. (3) din lege nu sunt incidente cauzei întrucât, deși Ministerul Culturii

și Cultelor reprezintă Statul român în relațiile interne și internaționale, legitimarea

sa procesuală în cadrul unei acțiuni în revendicarea unor bunuri mobile de patrimoniu

nu este justificată față de dispozițiile legale anterior menționate, art. 99

alin. (2), dispoziții speciale față de regula generală de reprezentare stabilită

prin actul normativ menționat.

Față de împrejurarea că

legiuitorul a instituit ca obligația de restituire să îi revină detentorului bunurilor,

se constată că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu

este incident cauzei.

- Motivele de netemeinicie

și nelegalitate invocate de Muzeul Național de Artă al României în etapa devolutivă

a procesului, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată și necontestate

în calea extraordinară de atac, vizează lipsa calității procesuale active a reclamantelor,

inopozabilitatea sentinței nr. 7081/2001 a Judecătoriei Pitești, efectele juridice

ale manifestării de voință în sensul intenției defunctului de exheredare a moștenitorilor

precum și critica referitoare la faptul că prima instanță nu a dat curs solicitării

pârâtului de a introduce în cauză Primăria comunei C.

Drept urmare, pot face

obiect al recursului doar aspectele invocate în apel, celelalte critici, respectiv

validitatea contractului de donație față de dispozițiile art. 814 C. civ., limitele

mandatului tacit existent între soți conform art. 35 alin. (2) C. fam., pasivitatea

moștenitorilor concretizată prin absența acțiunii în reducțiunea liberalităților

ce ar fi condus la prezervarea rezervei succesorale, fiind invocate omisso medio,

nu pot fi analizate direct în recurs, întrucât prin această cale de atac se analizează

doar legalitatea celor asumate în apel.

- Evaluarea deciziei are

drept premisă împrejurare că recurentul invocă doar calitatea sa de detentor de

bună-credință asupra bunurilor mobile culturale de patrimoniu revendicate de reclamante

și intervenientă, ce ar îndreptăți-o să păstreze bunurile arătate.

Numai că printr-o sentință

irevocabilă - 7081 din 14 septembrie 2001, dată în contradictoriu cu o autoritate

locală a statului, s-a statuat preluarea ilegală a bunurilor urmare a constatării

nulității absolute a contractului de donație nr. N1. din 10 decembrie 1970.

Hotărârea, așa cum a reținut

și instanța de apel, se bucură de puterea lucrului judecat și nu de autoritate de

lucru judecat cum pretinde recurentul.

Această hotărâre se bucură

de putere de lucru judecat, manifestându-se efectul pozitiv al hotărârii, care se

impune în această cauză, ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior,

fără posibilitatea de a se statua diferit.

Prin urmare, și Înalta

Curte reține manifestarea de prezumție a puterii de lucru judecat a hotărârii mai

sus menționate, ca mijloc de probă de natură să demonstreze preluare ilegală a bunurilor

de către stat, asigurându-se astfel evitarea contrazicerilor între două hotărâri

judecătorești.

Împrejurarea că recurentul

nu a fost parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea de constatare a nulității

absolute a contractului de donație este lipsită de relevanță în cauză, deoarece

hotărârea care a desființat titlul statului produce efecte de drept și față de recurent,

care are doar calitatea de instituție deținătoare a bunurilor și nu de eventual

proprietar a lor.

De asemenea, statuările

din sentință conferă calitatea procesuală activă a reclamantelor, succesoare ale

defunctului, de a acționa pentru recunoașterea dreptului de proprietate dobândit

prin moștenire, neputându-se contesta astfel legitimarea pentru valorificarea acestui

drept și redobândirea posesiei de la deținătorul bunurilor revendicate.

- Cu privire la pretinsa

exheredare intenționată de decujus, argumentele recurentului sunt lipsite de suport

legal în condițiile în care vocația succesorală este dată de lege, iar exheredarea

presupune un act testamentar expres al defunctului.

- Curtea de apel a soluționat

corect și critica referitoare la obligația instanței de a împrocesa pe donator,

față de principiul disponibilității.

Așa cum a arătat și instanța

de apel, cadrul procesual putea fi lărgit doar în condițiile art. 49-66 C.

proc. civ. și nu în temeiul principiului rolului activ al instanței, așa cum susține

recurentul.

Înalta Curte, pentru argumentele

ce preced, va respinge recursurile ca nefondate în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, formulată de

reclamante și intervenientă.

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantele D.V., L.L., de intervenienta D.F. și de pârâtul

Muzeul Național de Artă al României și împotriva deciziei nr. 698-A din data de

20 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie

2012.