ÎCCJ, decizie (scj.ro #81746)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81746) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Revendicarea unor

bunuri culturale mobile preluate de Stat. Aprecierea valabilității

titlului Statului. Interpretarea dispozițiilor legale speciale în materie.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de

proprietate.

Index alfabetic :

revendicare mobiliară

-

bunuri mobile

-

contract de vânzare

cumpărare

Legea nr. 182/2000, art. 99

Art. 80 alin.(2) din Legea nr. 182/2000 a fost

concepută ca o normă specială, derogatorie de la prevederile

Legii nr. 213/1998, în privința bunurilor din domeniul său de

aplicare, astfel cum Legea nr. 10/2001 reprezintă legea specială în

materia imobilelor preluate de către stat în aceeași perioadă de

referință. Fiind vorba despre o normă de reparație, se

pornește de la premisa că se recunoaște crearea unui prejudiciu

prin preluarea de către stat a bunului, în caz contrar, neexistând o lege

specială și aplicându-se dreptul comun, reprezentat de Legea nr.

213/1998. Deci, voința legiuitorului, concretizată în termenii Legii

nr. 182/2000, a fost aceea de restituire în natură a bunurilor culturale

mobile preluate de către stat, evident, dacă sunt întrunite toate

condițiile prevăzute de lege.

Corelația

Legii nr. 182/2000

cu Legea nr. 213/1998 impune atât valorificarea noțiunii de

”titlu” din art. 6 alin. (1) în aplicarea art. 80 alin. (2) din legea

specială, cât și posibilitatea aprecierii legalității

titlului statului, creat prin preluarea bunului cultural mobil, de către

instanța de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998.  Astfel că, în cadrul unei cererii de restituire în natură

a unor astfel de bunuri, în situația în care partea reclamantă a afirmat

că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul a constituit o

preluare abuzivă, prin constrângere, pentru a i se permite plecarea

definitivă din țară, instanța trebuie să analizeze, în

aplicarea dispozițiilor legale sus menționate, dacă preluarea a

operat cu respectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, însă și a

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat,

nefiind suficient să se constate că modalitatea de dobândire a

bunurilor era prevăzută de Legea nr. 63/1974.

Secția I

civilă, decizia nr. 2145 din 23 martie 2012

Prin sentința civilă nr. 1491 din 18.12.2009,

Tribunalul București, Secția a III-a civilă – în al doilea ciclu

procesual, după casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, dispusă

prin decizia nr. 2396/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție –, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.E.A., în

contradictoriu cu pârâții RA Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat SA, Muzeul Național de Artă Al României, Ministerul Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național, Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor.

S-a dispus obligarea pârâților Ministerul Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național la plata către reclamant a

sumei de 37.337 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând

contravaloare lucrare „Coș cu portocale”, autor Theodor Pallady; Muzeul

Național de Artă al României la restituirea către reclamant a

lucrării „Natură moartă cu vioară și partitură”,

autor Theodor Pallady și a pârâtei RA Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat SA - la restituirea către reclamant a lucrării

„Anemone", autor Ștefan Luchian. Totodată, s-a respins

acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerului Economiei și

Finanțelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, admițându-se

excepția cu acest obiect. A fost respinsă acțiunea

față de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național, în ceea ce privește lucrările „Anemone” și

„Natură moartă cu vioară și partitură”,

admițându-se excepția cu acest obiect.

În prealabil, a fost respinsă, ca neîntemeiată,

excepția lipsei calității procesuale active.

În ceea ce privește excepțiile lipsei

calității procesuale active, respectiv pasive, cu referire la pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că, prin

încheierea din data de 27.04.2005, pronunțată în dosarul nr.

5xx/2004, instanța s-a pronunțat asupra acestor excepții,

soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat, având în vedere că

aceasta nu a fost criticată prin intermediul căilor de atac.

Excepția lipsei calității procesuale a

pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național

privind lucrările „Anemone”, „Natură moartă cu vioară

și partitură” a fost admisă, deoarece aceste bunuri nu se

află în posesia acestei instituții, cerință

esențială prevăzută de art. 80 din Legea nr. 182/2000

coroborat cu art. 480 C.civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin

actele depuse, reclamantul a făcut dovada faptului că este

moștenitorul autorului său, P.A. În urma numeroaselor demersuri

făcute în anul 1981, autorul reclamantului a obținut viza

necesară pentru plecarea în străinătate, plecare ce a fost

condiționată de predarea bunurilor aflate în proprietatea sa, aspect

ce rezultă din declarația martorei R.A.L.

Susținerile pârâtului Muzeul Național de

Artă al României, în sensul că bunurile revendicate au fost vândute

de către autorul reclamantului nu au fost reținute de către

tribunal, deoarece din adresa nr. 65xx rezultă că în arhiva muzeului

nu există niciun document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981

pe numele colecționarului A.P.  Faptul că pe declarația

depusă la dosarul cauzei s-a menționat „vândut”, nu are

relevanță, atâta timp cât acest aspect nu a fost dovedit cu alte

probe din care să rezulte voința liber exprimată a autorului

reclamantului, privind operațiunea de înstrăinare a bunurilor

respective.

Preluarea bunurilor revendicate s-a făcut în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 63/1974, act pe care tribunalul l-a

apreciat ca fiind abuziv, deoarece încălca în mod abuziv și nepermis

dreptul de proprietate, drept consacrat atât prin dispozițiile art. 480

C.civ., cât și prin Constituția României în vigoare la data

preluării abuzive a bunurilor revendicate. Actul normativ care a

constituit temeiul preluării bunurilor de către stat era în

contradicție și cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului la care România a aderat în anul 1955, autorul reclamantului fiind

deposedat în mod abuziv de bunurile mobile revendicate de moștenitorul

său în prezenta cauză.

Referitor la lucrarea „Coș cu portocale”, autor

Theodor Pallady, tribunalul a reținut că această lucrare nu a

putut fi localizată până în prezent, astfel cum rezultă din

raportul de expertiză, motiv pentru care, în raport de dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 182/2000, a obligat pârâtul Ministerul Culturii și

Cultelor și Patrimoniul Național, în calitate de reprezentant al

Statului Român, la plata contravalorii acesteia, în sumă de 37.337 Euro,

în echivalent lei la data efectuării plății.

Pentru lucrarea „Natură moartă cu vioară

și partitură”, autor Theodor Pallady, pârâtul Muzeul Național de

Artă al României a fost obligat să restituie reclamantului

această lucrare, obligație ce rezultă din art. 80 alin.(2) din

Legea 182/2000, instituție deținătoare a lucrării

respective.

Aceeași obligație a fost dispusă și

în sarcina pârâtei RAPPS pentru lucrarea „Anemone”, autor Ștefan Luchian,

instituție deținătoare a lucrării respective.

Prin decizia civilă nr. 184 din 22.02.2011, Curtea

de Apel București, Secția a IV-a civilă, a admis apelurile

declarate de pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național, Muzeul Național de Artă al României și RA

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinței

menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește

capătul de cerere referitor la plata contravalorii lucrării „Coș

cu portocale” și a admis excepția lipsei calității

procesuale a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

în raport cu același capăt de cerere; a respins cererea privind plata

contravalorii lucrării „Coș cu portocale”, formulată în

contradictoriu cu Ministerul Culturii și Patrimoniului Național,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Totodată, a respins, ca nefondată,

acțiunea formulată de reclamant și a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a apreciat că, pe capătul

de cerere privind contravaloarea tabloului „Coș cu portocale”, calitatea

procesuală pasivă aparține Statului Roman, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, în lipsa unei prevederi exprese în Legea

nr. 182/2000 care să confere acestui minister calitate procesuală

pasivă.

Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea

restituirii în natură de către deținător a bunurilor

respective, iar această prevedere legală trebuie interpretată

restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială;

or, în situația constatării imposibilității restituirii în

natură, obligația de restituire se transformă în obligație

de desdăunare în echivalent, care revine Statului, în patrimoniul

căruia au intrat bunurile.

Pentru o asemenea situație, legea specială nu

stabilește titularul obligației de restituire prin echivalent,

dispozițiile art. 6 alin.(3) care prevăd că Ministerul Culturii

și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și

internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se

altor situații decât litigiile decurgând din aplicarea art. 99 alin.(2) al

Legii nr. 182/2000.

Prin urmare, în privința reprezentării statului

în vederea stabilirii obligației de restituire în echivalent, sunt

aplicabile dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 25 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit

cărora statul participă în raporturile juridice, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În ceea ce privește criticile apelantului pârât

Muzeul Național de Artă al României referitoare la modul de

soluționare a excepțiilor și a cererii de chemare în

garanție, Curtea a constatat că tribunalul nu putea să

reanalizeze excepția prescripției dreptului la acțiune și

să dea o soluție în sensul solicitat de apelantul pârât, deoarece

excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de

dispozițiile Legii nr. 182/2000, ale  Decretului nr. 167/1958 și ale

art. 1909 alin.(2) C.civ. a fost soluționată în mod irevocabil prin

decizia de casare nr. 2396/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, decizie obligatorie pentru instanța de rejudecare, potrivit

art. 315 alin. (1) C.proc.civ.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă al

României, Curtea a considerat că aceasta nu este întemeiată, deoarece

pârâtul are calitatea de deținător al tabloului „Natură

moartă cu vioară și partitură”, și în

consecință, are calitate procesuală pasivă în virtutea

prevederilor art. 99 alin.(2) din Legea nr. 182/2000.

Sub aspectul cererii de chemare în garanție,

formulată de pârâtul Muzeului Național de Artă al României în

contradictoriu cu Comisia de lichidare a patrimoniului fostului PCR, Curtea a

reținut că, în urma verificărilor efectuate de prima

instanță, prin adresa nr. 15CA/1146/2005, Secretariatul General al

Guvernului a comunicat că o asemenea comisie nu a funcționat și

nu funcționează la nivelul Secretariatul General al Guvernului, iar

comisiile constituite în baza Decretului-lege nr. 30/1990 au funcționat

până la 30.04.1990 (comisiile județene), respectiv 15.05.1990 (comisiile

Municipiului București). În raport de conținutul acestei adrese

și având în vedere precizarea făcută de apărătorul

pârâtului, în sensul că înțelege să formuleze o cerere de

chemare în garanție împotriva Primăriei Municipiului București,

prin încheierea din 27.04.2005, tribunalul a dispus scoaterea din cauză a

Comisiei de lichidare a patrimoniului fostului PCR.

Această soluție nu a format obiectul

căilor de atac în primul ciclu procesual. În rejudecare după casare,

această comisie nu a mai fost citată, iar pârâtul nu a mai

susținut, cu ocazia acordării cuvântului pe fond, cererea de chemare

în garanție.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera

că instanța de rejudecare ar fi trebuit să dea o soluție

cererii de chemare în garanție (în lipsa unei renunțări exprese

din partea pârâtului), Curtea constată că această soluție

nu putea fi alta decât respingerea cererii pentru lipsa capacității

procesuale a chematei în garanție, în condițiile în care nu s-a

făcut dovada că această comisie ar mai exista.

Însă, în raport de poziția pârâtului la

termenul de judecată din 27.04.2005, de împrejurarea că pârâtul nu a

atacat soluția de scoatere din cauză a chematei în garanție

și față de faptul că nu a mai susținut această

cerere în faza rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, Curtea a

apreciat că, în mod corect, tribunalul nu s-a mai pronunțat pe

această cerere.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de

apel, examinând succesiunea actelor normative prin care s-a modificat Legea nr.

182/2000, Curtea a constatat că dispozițiile art. 80 alin. (2) teza I

din Legea nr. 182/2000 au fost modificate prin Legea nr. 314/2004, lege

publicată în M.Of. nr. 577 din 29 iunie 2004 și care a intrat în

vigoare la data de 2 iulie 2004, ulterior datei la care s-a înregistrat

acțiunea reclamantului pe rolul primei instanțe. Ca atare,

susținerea reclamantului privind aplicabilitatea în speță a

prevederilor art. 80 alin.(2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma

nemodificată, sunt corecte, întrucât dispozițiile modificatoare sunt

ulterioare sesizării instanței și nu pot fi aplicate raportului

juridic aflat în curs de judecată, fără a se încălca

prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.

În ceea ce privește sfera de aplicare a prevederilor

art. 80 alin.(2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată,

Curtea a apreciat că sintagma „preluarea în orice mod” nu poate include

și situațiile în care bunurile culturale mobile au fost dobândite de

instituțiile statului în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare,

cum este cazul în speță.

Conținutul dispozițiilor art. 18 din Legea

ocrotirii patrimoniului cultural național al Republicii Socialiste România

nr. 63 din 30 octombrie 1974 relevă împrejurarea că bunurile incluse

în patrimoniul cultural național, care erau deținute de persoane

fizice, puteau fi vândute statului, fie direct, fie ca urmare a

exercitării dreptului de preemțiune. Aceste reguli erau aplicabile

vânzărilor de bunuri culturale de patrimoniu independent de situația

vânzătorului. Ca atare, statul putea cumpăra astfel de bunuri și

de la persoane care nu se găseau neapărat în situația de a dori

să părăsească țara.

Or, dacă s-ar interpreta dispozițiile art. 80

alin.(2) teza I din Legea nr. 182/2000 în sensul că acest text legal

permite revendicarea bunurilor preluate inclusiv pe calea operațiunii de

vânzare-cumpărare intervenită între deținătorul bunului

și stat, ar însemna că statul ar trebui să restituie toate

bunurile culturale mobile cumpărate după instaurarea regimului

comunist, independent de circumstanțele în care s-a realizat vânzarea.

Or, o astfel de concluzie nu poate fi acceptată,

deoarece este contrară voinței legiuitorului postdecembrist (care, în

toate situațiile, indiferent de natura bunurilor, a înțeles să

restituie exclusiv bunurile preluate de stat abuziv, nu și cele care au

format obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare), iar pe de altă

parte, s-ar perturba în mod grav circuitul civil, ca urmare a

desființării implicite a efectelor produse de contractele de

vânzare-cumpărare neanulate.

Împrejurarea că ceea ce l-a determinat să

vândă pe autorul reclamantului a fost dorința acestuia de a pleca din

țară, condiționată, la acea vreme, de înstrăinarea

bunurilor de patrimoniu (fie către alte persoane, fie în favoarea

statului, la un preț stabilit potrivit legii în vigoare la data

respectivă), putea fi invocată de către reclamant eventual ca

motiv de nevalabilitate a vânzării, sub aspectul cauzei actului juridic.

Curtea a amintit că, în mod similar, Legea nr.

10/2001, la art. 2 alin.(1) lit. c), a prevăzut posibilitatea restituirii

imobilelor donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în formă

autentică, dar numai în situația în care s-a admis acțiunea

pentru anularea sau constatarea nulității donației printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Atâta vreme cât vânzarea, în schimbul unui preț, nu

a fost contestată, ba chiar a fost recunoscută indirect în motivarea

acțiunii introductive și în mod expres prin concluziile scrise depuse

în dosarul de apel, iar operațiunea juridică de vânzare-cumpărare,

intervenită între autorul reclamantului și statul român, prin oficiul

care se ocupa de patrimoniul cultural național, nu a fost

desființată și nici nu s-a solicitat acest lucru în prezentul

litigiu, Curtea a apreciat că o acțiune în revendicare nu poate fi

admisă, deoarece se prezumă că bunurile au ieșit din

patrimoniul autorului reclamantului în mod legal, acesta neputând să mai

transmită dreptul de proprietate asupra acestor bunuri moștenitorului

său.

S-a remarcat și aspectul că temeiul preluării

bunurilor revendicate în prezenta cauză nu este, în mod direct, Legea nr.

63/1974, ci convențiile de vânzare-cumpărare încheiate între autorul

reclamantului  și statul român, este adevărat, sub imperiul dispozițiilor

acestei legi speciale. În consecință, aprecierile referitoare la

contrarietatea dispozițiilor Legii nr. 63/1974 în raport de

Constituția vremii și actele internaționale la care România

devenise parte, nu sunt de natură să conducă la admiterea

acțiunii în revendicare, în condițiile în care titlul care constituie

izvorul direct al dreptului de proprietate al statului nu a fost supus de

către reclamant cenzurii instanței de judecată.

Aspectul reținut în considerentele sentinței,

referitor la inexistența vânzării și neplata prețului, vin

în contradicție cu însăși recunoașterea de către

reclamant a faptului că autorul său a vândut lucrările. Problema

plății prețului de vânzare se rezolvă pe temeiul

principiilor răspunderii contractuale, nicidecum nu dă dreptul

vânzătorului sau moștenitorului său să revendice bunul de

la cumpărător.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. și

susținând următoarele:

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul

că autorul reclamantului, pentru a-și vizita fiul stabilit în Canada,

a fost obligat de autorități să plece definitiv din

țară și, implicit, să-și înstrăineze

colecția de arta moștenită de la avocatul E.P. și celelalte

obiecte deținute în proprietate, fiind supus prevederilor abuzive ale

Legii nr. 63/1974.

Acest fapt a fost confirmat prin adeverința nr.

14xx/1981 eliberată de Muzeul de Istorie a Municipiului București -

Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al Municipiului

București, prin care se confirmă că autorul

recurentului-reclamant „și-a reglementat situația bunurilor declarate

la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al Municipiului

București”, bunurile fiind preluate de Oficiul Carpați.

Având în vedere această situație de fapt, nu poate

fi vorba despre o lăsare în custodie a bunurilor culturale mobile, iar

singura posibilitate a recurentului-reclamant o constituie revendicarea

bunurilor sale, în temeiul art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000.

Cu toate că instanța de apel a reținut, în

mod corect, că aceste dispoziții sunt aplicabile în cauză în

forma nemodificată, în raport de momentul sesizării instanței, a

interpretat în mod greșit sintagma „preluare în orice mod” din

conținutul normei, ignorând că se referă inclusiv la vânzare-cumpărare,

acte încheiate în regimul comunist.

Dacă s-ar accepta motivarea instanței de

judecată referitoare la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 63/1974,

nu ar fi fost necesară o motivare în fapt (dovedită) a perioadei de

preluare și a condițiilor preluării, a constrângerii autorului

recurentului-reclamant pentru a-și da întreaga avere Statului Român.

Instanța de judecată nu a făcut vorbire de

motivarea în fapt a recurentului-reclamant, eliminând în tot

apărările acestuia.

Recurentul - reclamant a dovedit că vânzarea

tablourilor nu poate fi reținută ca o modalitate de aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 63/1974, atâta vreme cât din motivele invocate

și din probele administrate rezultă că una din condițiile

acceptării vizei autorului recurentului-reclamant a fost renunțarea

la toată averea imobiliară și mobiliară.

Nu se poate reține nici motivarea potrivit

căreia ne aflăm în situația unei îmbogățiri

fără justă cauză, în condițiile în care prețul

obținut nu oglindea valoarea tablourilor.

Așadar, termenul „preluare în orice mod”

reflectă toate modalitățile de intrare în patrimoniul Statului

Român, inclusiv vânzările determinate de o cauză antisocială,

neconstituțională practicată de sistemul comunist; acest termen

reprezintă, de fapt, o constatare a nulității unui act de orice

natură, inclusiv de vânzare-cumpărare, s-a mai arătat în

motivarea căii de atac.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că

recursul este fondat.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl

reprezintă revendicarea a trei tablouri ce au aparținut autorului

reclamantului, A.P., în temeiul dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Legea

nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului național cultural mobil.

Instanța de apel a considerat că sunt

aplicabile prevederile art. 80 alin. (2) din acest act normativ, în forma de la

data formulării cererii de chemare în judecată – 26.05.2004, și

nu cea de la data soluționării apelului. Potrivit textului inițial,

„

Bunurile culturale mobile, preluate

în orice mod de autorități ale statului, revendicate de proprietarii

de drept, vor fi restituite acestora de către instituțiile care le-au

preluat, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.”

Aplicarea acestei norme nu a fost contestată prin motivele

de recurs, astfel încât va reprezenta premisa analizei realizate de către

această instanță de control judiciar.

În aplicarea acestei norme, instanța de apel a

interpretat sintagma „preluate în orice mod” ca excluzând actele de

vânzare-cumpărare prin care instituții ale statului au dobândit

bunuri mobile din patrimoniul cultural național, argumentând că

vânzarea-cumpărarea de asemenea bunuri era permisă de legea în

vigoare, respectiv art. 18 din Legea nr. 63/1974 – a ocrotirii patrimoniului

cultural național al R.S.R. și că o interpretare extensivă

a sintagmei în discuție ar conduce la concluzia inacceptabilă că

statul ar trebui să restituie toate bunurile mobile cumpărate în

perioada comunistă, perturbându-se, astfel, în mod grav circuitul civil, ca

urmare a desființării implicite a efectelor produse de contractele de

vânzare-cumpărare neanulate.

Prin motivele de recurs, reclamantul a criticat

interpretarea dată de către instanța de apel dispozițiilor

art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, susținând că acestea

vizează orice fel de preluare, inclusiv prin acte de

vânzare-cumpărare încheiate în regimul comunist,

reflectând toate modalitățile de intrare în

patrimoniul statului.

Criticile cu acest obiect sunt fondate.

Art. 80 alin. (2) din l

egea specială privind patrimoniul cultural

național mobil – în forma în care a fost aplicat, necontestat, de

către instanța de apel – prevede posibilitatea revendicării de

către proprietari a bunurilor incluse în acest patrimoniu și preluate

„în orice mod” de către instituții ale statului.

În cauză, nu s-a contestat că cele trei

tablouri revendicate erau înscrise, la data preluării, în patrimoniul

cultural național al României.

Această interpretare logică a normei este

confirmată de interpretarea sa în context, dar și teleologică,

inclusiv istorico – teleologică, din perspectiva modificării aduse

legii în timp.

În primul rând, se observă că art. 80 alin.

(2), citat anterior, corespunde, în prezent, art. 99 alin. (2) din Legea nr.

182/2000, care are următorul conținut: ”...bunurile culturale mobile

preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6

septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi

restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza

unei hotărâri judecătorești definitive”.

Excluzând, din conținutul sintagmei ”preluate în

orice mod” din forma inițială a legii, formele de preluare permise de

legea în vigoare la momentul preluării, respectiv vânzarea către

stat, în conformitate cu art. 18 din

Legea nr. 63/1974, instanța de apel nu a mai făcut, practic, nicio

diferență între fostul art. 80 alin. (2) și actualul art. 99

alin. (2), considerând că restituirea în natură este admisibilă,

în toate cazurile, doar dacă preluarea a operat prin încălcarea

legii.

Or, dacă nu ar fi existat nicio diferență

de substanță, ar fi fost inutile considerentele instanței de

apel referitoare la aplicarea legii în timp, or, prin acestea, o atare

deosebire a fost subliniată implicit.

De altfel, deosebirea de formulare a normelor este

evidentă, preluarea ”în orice mod” neputând fi asimilată cu preluarea

”ilegală”, ceea ce conturează un conținut mai larg al primei

sintagme, care o include pe cea de-a doua, dar fără a fi redusă

la aceasta.

Modificarea prevederii ce reprezintă temeiul

restituirii în natură, prin înlocuirea sintagmei ”preluare în orice mod”

cu aceea de ”preluare ilegală”, naște întrebarea dacă prima

dintre acestea se referă la modul efectiv de dobândire a dreptului de

proprietate de către stat a bunului (vânzare, schimb, donație etc.)

ori la respectarea ori nerespectarea legii în vigoare la momentul

preluării, indiferent de modul în care statul a intrat în posesia bunului.

Instanța de apel a considerat că

interesează raportarea la prevederile legale în vigoare, dar restituirea

este posibilă numai în cazul unei preluări nelegale, constatare ce nu

permite, după cum s-a arătat, nicio diferență din

perspectiva modificării aduse legii în timp și, în plus, nici

aprecierea respectării ori a nerespectării legii în vigoare la

momentul preluării în acest cadru procesual, instanța considerând

că prezumția de legalitate a actului juridic de dobândire a dreptului

putând fi combătută doar în cadrul unei cereri în constatarea

nulității acestuia (se va reveni asupra acestui aspect).

Această instanță de recurs apreciază

că legiuitorul a vizat, într-adevăr, modul de respectare a legii, dar

a avut în vedere atât preluările operate cu respectarea acesteia, dar

și cu încălcarea sa, din moment ce nu a făcut nicio distincție,

astfel cum a procedat ulterior, prin transformarea art. 80 alin. (2) în

actualul art. 99 alin. (2).

Atare interpretare relevă distincția ”cu titlu”

și ”fără titlu” aplicată preluărilor operate de stat

anterior anului 1989, astfel cum a fost consacrată prin art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998.

Această normă prevede posibilitatea

revendicării bunurilor preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, în anumite condiții – respectiv, în cazurile de preluare

fără titlu -, dacă nu există o lege specială de

reparație.

Art. 80 alin.(2) din Legea nr. 182/2000 a fost

concepută ca o normă specială, derogatorie de la prevederile

Legii nr. 213/1998, în privința bunurilor din domeniul său de

aplicare, astfel cum Legea nr. 10/2001 reprezintă lege specială în

materia imobilelor preluate de către stat în aceeași perioadă de

referință.

Fiind vorba despre o normă de reparație, se

pornește de la premisa că se recunoaște crearea unui prejudiciu

prin preluarea de către stat a bunului, în caz contrar, neexistând o lege

specială și aplicându-se dreptul comun, reprezentat de Legea nr.

213/1998.

În virtutea caracterului reparator al legii,

interpretarea sintagmei ”preluare în orice mod” nu poate face abstracție

de contextul în care a fost edictată, respectiv art. 6 alin.(2) din Legea

nr. 213/1998. Astfel, în absența unei definiri explicite în chiar

cuprinsul legii speciale, legiuitorul a avut în vedere termenii legii generale:

”cu titlu” – ”fără titlu”, derogarea rezidând în posibilitatea

restituirii în natură, în cazul bunurilor culturale mobile, nu numai în

cazul de preluare fără titlu.

O asemenea interpretare nu este excesivă, fiind în

spiritul actelor normative cu caracter reparator elaborate în acea

perioadă. Astfel, cu toate că Legea nr. 213/1998 permitea

revendicarea doar a bunurilor preluate de stat fără titlu, este de

menționat că Legea nr. 10/2001 prevede, ca regulă, restituirea

în natură chiar și în cazurile de preluare cu respectarea legii în

vigoare, considerând că toate actele normative pe baza cărora statul

a deposedat pe proprietari de imobile, în perioada de referință, sunt

abuzive, chiar dacă dispozițiile lor au fost respectate

in

terminis

la momentul deposedării efective, utilizând sintagma

generalizatoare de „preluare abuzivă”.

Așadar, dacă în privința imobilelor s-a

intenționat restituirea în natură, dacă aceasta este

posibilă, în condițiile legii, se poate considera că voința

legiuitorului, concretizată în termenii Legii nr. 182/2000, a fost aceea

de restituire în natură a bunurilor culturale mobile preluate de

către stat, evident, dacă sunt întrunite toate condițiile

prevăzute de legiuitor.

Corelația

Legii

nr. 182/2000

cu Legea nr. 213/1998,

evidențiată anterior, impune atât valorificarea noțiunii de

”titlu” din art. 6 alin. (1) în aplicarea art. 80 alin. (2) din legea

specială, cât și posibilitatea aprecierii legalității

titlului statului, creat prin preluarea bunului cultural mobil, de către

instanța de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998.

Acesta este, în fapt, modul de soluționare a cauzei

preconizat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată

și reiterat prin susținerile formulate în cursul judecății,

inclusiv prin motivele de recurs, reclamantul afirmând că a fost vorba

despre o preluare abuzivă, prin constrângere, pentru a i se permite

plecarea definitivă din țară.

Aceste constatări conduc la concluzia că, în

mod greșit, instanța de apel, respingând solicitarea de restituire în

natură a bunurilor culturale mobile în discuție, a considerat că

este suficient că modalitatea de dobândire a bunului era prevăzută

de Legea nr. 63/1974, legalitatea sa excedând cadrului procesual al

revendicării.

Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze, în

aplicarea art. 80 alin. (2) și în raport de prevederile art. 6 din Legea

nr. 213/1998, dacă preluarea a operat cu respectarea nu numai a Legii nr.

63/1974, însă și a Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

Întrucât instanța de judecată este

competentă să analizeze valabilitatea titlului chiar în cadrul

cererii în revendicare, această cerere nu poate fi respinsă pentru

motivul că ar fi trebuit promovată o acțiune în anularea

vânzării.

Analogia cu dispozițiile art. 2 din Legea nr.

10/2001, care impun, în cazul donațiilor de imobile către stat

efectuate în perioada de referință a legii, existența unei

hotărâri judecătorești irevocabile de anulare a donației,

nu poate fi reținută, astfel cum a procedat instanța de apel.

Regula fiind aceea a admisibilității

analizării valabilității titlului statului chiar în cadrul

acțiunii în revendicare, situația de excepție, de strictă

interpretare și aplicare, trebuie prevăzută expres. Or, Legea

nr. 182/2000 nu prevede vreo interdicție în acest sens, iar art. 2 din

Legea nr. 10/2001 nu poate fi extins, pe cale de interpretare, și în

privința altor legi speciale reparatorii, precum cea în discuție.

Constatându-se că instanța de apel nu a

cercetat valabilitatea titlului creat prin preluarea tablourilor de la autorul

reclamantului, se reține incidența cazului prevăzut de art. 304

pct. 9 C.proc.civ.

Cu toate acestea, nu se va proceda la modificarea

deciziei recurate, deoarece analiza ce trebuie efectuată implică, în

același timp, clarificarea situației de fapt, în sensul

determinării certe a titlului de preluare a fiecăruia dintre tablouri

și stabilirii valabilității sale, din perspectiva

enunțată anterior, respectiv a respectării Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în

vigoare la data preluării lor de către stat, inclusiv a Legii nr.

63/1974.

Urmează, totodată, ca instanța de apel

să cerceteze și celelalte condiții prevăzute de art. 80

alin. (2) din Legea nr. 182/2000, stabilind, odată cu titlul de preluare,

și persoana care a preluat bunurile în discuție, acordând

atenție cerinței legale ca restituirea bunurilor culturale mobile

să se realizeze de către ”instituțiile care le-au preluat”, cu

observarea, însă, a autorității de lucru judecat a

dispoziției de respingere a excepției lipsei calității

procesuale pasive a Muzeului Național de Artă a României, în

aplicarea art. 99 alin. (2) din lege, în absența unui recurs al acestui

pârât împotriva deciziei de apel.

De asemenea, se va ține cont de faptul că a

intrat în puterea lucrului judecat dispoziția de admitere a excepției

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și

Patrimoniului Național în ceea ce privește tabloul ”Coș cu

portocale” al lui Theodor Pallady, deoarece recursul reclamantului nu a vizat

și acest aspect, astfel încât analiza în sarcina instanței de

rejudecare, în cadrul enunțat prin prezentele considerente, va avea în

vedere doar tablourile ”Natură moartă cu vioară și

partitură” al lui Theodor Pallady (aflat în posesia MNAR) și

”Anemone” al lui Ștefan Luchian (aflat în posesia RAAPPS).

Este de precizat că menținerea dispoziției

intrate în puterea lucrului judecat echivalează cu menținerea

soluției asupra apelului Ministerului Culturii, care a vizat exclusiv

lipsa calității procesuale pasive, însă pentru soluționarea

unitară a cauzei, se impune casarea în întregime a deciziei, urmând ca, în

cadrul rejudecării, să se țină cont de aspectele dezlegate

prin prezenta decizie și de cele pentru care a operat autoritatea de lucru

judecat.

Față de cele expuse, Înalta Curte a admis

recursul reclamantului și, în temeiul art. 314 C.proc.civ., a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.