ÎCCJ, decizie (scj.ro #82038)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82038) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contestație formulată în baza Legii nr.

10/2001. Obligația instanței de judecată de a se pronunța

nu numai cu privire la calitatea de persoane îndreptățite dar și

cu privire la fondul dreptului dedus judecății.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Competența materială

procesuală a instanțelor. Contestație împotriva dispoziției

emisă de primar. Necercetarea de către prima instanță a

fondului cauzei.

Index alfabetic :

Drept procesual civil.

-

Competența materială.

-

Contestație formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001.

-

Obligația instanței de a cerceta

toate pretențiile deduse judecății.

Cod

procedură civilă: art. 109; art. 297 alin. (1)

Legea nr. 10/2001

Instanța de fond, prin

sentința pe care a pronunțat-o, a statuat numai asupra faptului

că, în cauză, contestatorii au făcut dovada calității

lor procesual active, nu și asupra fondului pretențiilor deduse

judecății, apreciind în mod eronat că stabilirea situației

juridice a imobilului în litigiu precum și a modalității de

restituire poate fi realizată numai în cadrul procedurii administrative,

instanța de fond declinându-și, de fapt, competența, fără

a intra în cercetarea fondului.

Instanța sesizată cu

soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001,

trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de formă

stabilite de lege pentru dovedirea calității de persoane

îndreptățite, cât și pe

acelea care se referă la fondul dreptului dedus

judecății.

În cazul în care, în cadrul

procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în mod

corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la

jurisdicția civilă, situație în care instanța are obligația

de a judeca toate pretențiile din cererea de chemare în judecată cu

care a fost investită.

ICCJ Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia civilă nr. 7515 din

7 noiembrie

2007

Prin sentința civilă nr. 301 din 6 octombrie 2006, Tribunalul

Brașov, secția civilă, a admis în parte contestația

formulată în temeiul Legii nr.10/2001 de contestatorii A.P., K.M.P.

și F.F. în contradictoriu cu Orașul Predeal – prin Primar și a

dispus anularea dispoziției nr. 271 din 15 noiembrie 2004 emisă de

primarul orașului Predeal și l-a obligat să emită o

nouă decizie prin care să soluționeze notificarea formulată

de contestatori cu privire la imobilul situat în Predeal, prin acordarea

măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr.

10/2001; a respins restul pretențiilor formulate de

contestatori.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut că prin dispoziția nr. 271 emisă la data de 15

noiembrie 2004 de către primarul orașului Predeal, a fost

respinsă cererea de restituire în natură a imobilului- teren,

formulată de contestatori, motivat de faptul că aceștia nu au

depus actele necesare în vederea restituirii dreptului pretins.

Din tabelul întocmit de orașul

Predeal, referitor la vilele care au fost rechiziționate, rezultă

că imobilul situat în Predeal a fost rechiziționat de la

numitul P.E.

Răspunzând unei adrese formulată

de contestatori, Primăria orașului Predeal a învederat că

imobilul în cauză a constituit proprietatea numitului H.P., precizând

totodată că nu deține acte despre perioada în care persoana

menționată a figurat coproprietar

sau

despre modul în care acest imobil a fost înscris pe rolul fiscal.

Referitor la

calitatea contestatorilor de moștenitori ai proprietarului imobilului în

litigiu, instanța de fond a reținut următoarele:

La data

de 22 ianuarie 1951 a survenit decesul numitului P.H., iar din testamentul

întocmit, la data de 29 septembrie 1942, de către  acesta,

rezultă că el a avut patru copii: P.A.,  P.R.,  P.G.W.

și  P.C.

La data

de 21 martie 1969 a survenit decesul numitului P.G.W., iar la

data de 27 septembrie

1980, a murit P.R., ambii fiind fiii  numitului P.H.

Din

certificatul de deces emis de către Primăria din Bologna rezultă

că la data de 14 mai 1989, a survenit decesul numitei P.C., iar din

certificatul de deces seria D4, nr.  683601,  emis de Consiliul

Popular al sectorului 6 București reiese că la data de 1 decembrie

1974 a decedat P.A.

Din certificatele de

naștere nr. 1925/41/71 și nr. 1920/2/9, emise

Parohia Evanghelică A.B. Viena, precum și din

copia certificatului de

căsătorie nr. 76 din 07 octombrie 1978, emis de

Districtul Chelsea rezultă că A.P. și K.M.P., contestatorii din

prezentul proces, au calitatea de succesori în drepturi ai lui R.P., iar din

certificatul de botez emis de  Dioceza Viena din Districtul Viena

rezultă că la data de 30 ianuarie 1928 s-a născut contestatorul

F.F., părinții săi fiind H.F. și C. născută P.,

fiica lui H.P. și a S.P., născută T.

Din

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că

obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie măsurile

reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv de

stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de

stat în baza Legii nr. 130/1940 asupra rechizițiilor.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 sunt

îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în

natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari

ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar art. 4 alin.

(2) din același act normativ stipulează că de prevederile Legii

nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice

îndreptățite.

În urma

modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 24 alin. (1)

și alin. (2) din actul normativ menționat statuează că, în

absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive și că  persoana individualizată în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare

măsura preluării abuzive, este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar.

Instanța

de fond a motivat, având în vedere dispozițiile art. 22.1 lit. b,

lit.d și lit. h din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

că materialul

probator administrat în cauză este de natură a atesta atât dreptul de

proprietate al antecesorului contestatorilor asupra imobilului revendicat

și preluarea acestuia de către stat în perioada de

referință a legii, cât și calitatea lor de succesori în drepturi

ai acestuia.

S-a

constatat că, la dosarul cauzei, contestatorii au depus acte care

emană de la autoritățile statului și care atestă

că imobilul în litigiu fost preluat de stat în temeiul Legii nr. 139/1940

vizând rechizițiile, de la H.P., în acest sens fiind semnificative

mențiunile existente în actul datat

25

octombrie 1947 și în actul intitulat „ tabel de vile ce sunt

rechiziționate ".

S-a

reținut că, deși în cel de-al doilea înscris la care s-a

făcut referire, numele persoanei față de care a operat

măsura  rechiziției a fost trecut ca fiind „P.E.", în

raport de probele administrate în cauză, aceasta nu poate fi

considerată decât o greșeală săvârșită cu

prilejul scrierii numelui persoanei în privința căreia a operat

această măsură.

Tribunalul

Brașov a reținut că, prin dispoziția contestată,

Primarul orașului Predeal a lăsat nesoluționate pretențiile

pe care  contestatorii le-au formulat cu privire la imobilul ce are

destinația de construcție, dispoziția emisă vizând numai

imobilul cu destinația de teren.

Tribunalul

Brașov a motivat că nu poate fi primită însă solicitarea

contestatorilor, de

stabilire, direct de către instanță, în cadrul procesului, a

modalității de restituire a imobilului pentru care au formulat

notificare, deoarece ar fi eludate dispozițiile imperative ale Legii nr.

10/2001 care prevăd obligația de a stabili aceste măsuri în

sarcina entității investită cu soluționarea

notificării iar, în speță, prin dispoziția atacată,

s-a statuat doar asupra calității contestatorilor de persoane

îndreptățite în sensul Legii nr.10/2001 cu privire la imobilul-teren

situat în Predeal, și numai aceste statuări pot fi cenzurate de

instanță.

Instanța

de fond a conchis că Primarul orașului Predeal urmează să

emită o nouă dispoziție prin care să stabilească

măsurile reparatorii ce li se cuvin contestatorilor, în cadrul procedurii

de stabilire a acestor măsuri, intimatul urmând să determine cu

exactitate situația juridică actuală a imobilului ce a

aparținut antecesorului contestatorilor.

Împotriva

sentinței sus menționate au declarat apel contestatorii, care au

cerut schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii cererii lor de

restituire în natură a imobilului, susținând că prima

instanță trebuia să soluționeze pe fond cererea de

restituire în natură, dispunând acordarea

măsurilor

reparatorii.

Curtea

de Apel  Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin decizia nr. 37 Ap din 4 aprilie 2007, a admis

apelul declarat de contestatorii A.P., K.M.P. și F.F. împotriva

sentinței civile nr. 301 din 6 octombrie 2006 pronunțată de

Tribunalul Brașov.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a motivat că procedura

soluționării notificării emise în temeiul Legii nr.10/2001 este

subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, având caracter

necontencios, dar obligatoriu, potrivit art. 109 C.proc.civ., iar în cazul în

care nu este soluționată în mod corespunzător, deschide celor

vătămați accesul la jurisdicția civilă pentru a fi

finalizată, iar modalitatea în care entitatea investită înțelege

să răspundă la notificare, nu trebuie să afecteze

interesele persoanei îndreptățite și nici să o

lipsească de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute

de lege.

Instanța

de apel a mai reținut că, atât timp cât contestația  nu

este o cale de atac în cadrul unei proceduri

administrativ-jurisdicționale, instanța de judecată nu poate

aplica mijloacele procedurale specifice unei asemenea jurisdicții și,

în mod greșit, prima instanță a considerat  că nu este

competentă să stabilească în ce măsură imobilul poate

fi restituit în natură sau prin echivalent  și nici nu a

administrat  probe în acest sens, refuzând soluționarea în fond a

pricinii, cu încălcarea normelor de competență procesuală.

Instanța

de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

297 alin. (1) C.proc.civ., deoarece prima instanță nu a intrat în

cercetarea fondului și a admis apelul, a desființat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Brașov.

Împotriva

acestei din urmă decizii au declarat recurs contestatorii A.P., K.M.P.

și F.F.

Contestatorii au susținut că,

deși în mod corect instanța de apel a constatat faptul că

existența dreptului lor de a obține măsurile reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu „a intrat

în puterea lucrului judecat și că instanțele de judecată

sunt competente să dispună ele însele acordarea acestor măsuri

reparatorii de către contestatori” totuși, în mod greșit, a

trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, apreciind că în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C.proc.civ.,

decizia pronunțată fiind nelegală, sub acest aspect.

În dezvoltarea motivului de recurs,

întemeiat pe art. 304 pct. 5 C.proc.civ., contestatorii au susținut

că prima instanță a stabilit faptul că sunt

moștenitorii fostului proprietar al imobilului a cărui restituire se

cere și că sunt îndreptățiți la acordarea

măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, iar aceste

aspecte nu au implicat o simplă stabilire a calității procesuale

active a contestatorilor.

S-a arătat că, în cazul

contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea

procesuală activă aparține persoanelor care au formulat

notificări de acordare a măsurilor reparatorii și care se

pretind

îndreptățite la acordarea acestor

măsuri,  iar determinarea existenței calității de

persoană îndreptățită la  acordarea măsurilor

reparatorii este un aspect de fond în cadrul contestației.

Contestatorii au susținut că,

astfel fiind, dacă prima instanță stabilește că

reclamantul este îndreptățit la acordarea măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001, aceasta intră în cercetarea fondului

și, în aceste condiții, este exclusă aplicarea art. 297 alin.

(1) C.proc.civ. de către instanța de apel. Prin urmare, în raportul

juridic dedus judecății, instanța de apel trebuia să

rețină cauza pentru soluționare, să stabilească

și să dispună ea însăși acordarea măsurilor

reparatorii cuvenite contestatorilor, decizia de

trimitere a cauzei primei instanțe fiind

nelegală din acest punct de vedere.

Recursul a fost găsit ca nefondat

pentru următoarele considerente :

Potrivit art. 297 alin.(1) C.proc.civ.,

„

în

cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost

legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea

atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe

”.

Textul de lege redat se referă la

ipoteza  în care prima instanță s-a pronunțat

fără însă a intra în cercetarea fondului. Practic, legea

cuprinde o formulă largă care include în conținutul său

toate neregularitățile procedurale care au determinat

pronunțarea unei soluții fără cercetarea fondului, cum este

cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau

nesemnată de reclamant, respingerea cererii ca prescrisă,

inadmisibilă, pentru existența puterii de lucru judecat, pentru lipsa

calității procesuale ori pe baza altor excepții peremptorii.

Desființarea hotărârii atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe reprezintă o soluție obligatorie,

fiind prevăzută de lege – art. 297 alin.

(1) C.proc.civ. – printr-o normă de ordine

publică.

Instanța de fond a constatat că,

în speță, contestatorii s-au legitimat în cadrul procesual al Legii

nr. 10/2001 atât sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate pe care l-a

avut H.P. (autorul contestatorilor) asupra imobilului în litigiu, cât și

sub aspectul calității de moștenitori ai acestuia și l-a

obligat pe Primarul orașului Predeal să emită o nouă

dispoziție prin care să soluționeze notificarea cu privire la

imobilul în litigiu, prin acordarea măsurilor reparatorii reglementate de

Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin sentința pe care a

pronunțat-o, instanța de fond a statuat numai asupra faptului

că, în cauză, contestatorii au făcut dovada calității

lor procesual active, nu și asupra fondului pretențiilor deduse

judecății, apreciind în mod eronat că stabilirea situației

juridice a imobilului în litigiu precum și a modalității de

restituire - în natură sau prin echivalent - poate fi realizată numai

în cadrul procedurii administrative, instanța de fond declinându-și,

de fapt, competența, fără a intra în cercetarea fondului.

În exercitarea controlului judiciar, în mod

corect instanța de apel a constatat că instanța de fond trebuia

să cerceteze fondul cauzei, deoarece, în cazul în care, în cadrul

procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în mod

corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la

jurisdicția civilă, situație în care instanța are

obligația de a judeca toate

pretențiile din cererea de chemare în judecată

cu care a fost investită.

Or, instanța de fond a supus

examinării numai îndeplinirea de către contestatori a

condițiilor de formă prevăzute de lege pentru a face dovada

că sunt persoane îndreptățite la beneficiul legii, nu și pe

acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecății.

Așa fiind, nu pot fi primite

susținerile contestatorilor, conform cărora tribunalul ar fi intrat

în cercetarea fondului doar prin faptul că a stabilit că aceștia

au dreptul la acordarea măsurilor reparatorii deoarece au dovedit, conform

cerințelor Legii nr. 10/2001, că sunt persoane îndreptățite

la beneficiul acestei legi, făcând proba, implicit, a calității

lor procesuale active.

Instanța de apel a aplicat și

interpretat corect dispozițiile prevăzute de art. 297 C.proc.civ.,

întrucât acest text de lege prevede, în mod imperativ, desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în cazul în care

instanța nu a rezolvat fondul unei cereri principale supuse

judecății, astfel cum este, în speță, acțiunea

contestatorilor, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, chiar dacă

aceștia au solicitat în mod expres ca instanța de apel să se

pronunțe ea însăși asupra fondului cererii nesoluționate.

Caracterul imperativ al dispozițiilor legale menționate se

întemeiază pe necesitatea asigurării principiului celor două

grade de jurisdicție, instanța de apel neputându-se pronunța

direct în apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanță n-a

supus-o examinării.

Exigența acestui principiu se impune

nu numai în interesul părților, ci și pentru respectarea

competenței materiale a instanțelor, deoarece fondul oricărui

litigiu trebuie să fie soluționat de instanța competentă,

iar efectul devolutiv al apelului nu justifică modalitatea substituirii

instanței de apel în atributele jurisdicționale proprii primei

instanțe, ci numai posibilitatea reexaminării cauzei și

suplimentarea probelor, în cazul unei soluții asupra

fondului, lipsită de

temeinicie.

Având în vedere temeiurile menționate,

s-a constatat că instanța de apel a făcut o legală aplicare

a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ., recursul fiind respins ca

nefondat.