ÎCCJ, decizie (scj.ro #82038)

Contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001. Obligația instanței de judecată de a se pronunța nu numai cu privire la calitatea de persoane îndreptățite dar și cu privire la fondul dreptului dedus judecății. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența materială procesuală a instanțelor. Contestație împotriva dispoziției emisă de primar. Necercetarea de către prima instanță a fondului cauzei. Index alfabetic : Drept procesual civil. - Competența materială. - Contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. - Obligația instanței de a cerceta toate pretențiile deduse judecății.

Cod procedură civilă: art. 109; art. 297 alin. (1) Legea nr. 10/2001 Instanța de fond, prin sentința pe care a pronunțat-o, a statuat numai asupra faptului că, în cauză, contestatorii au făcut dovada calității lor procesual active, nu și asupra fondului pretențiilor deduse judecății, apreciind în mod eronat că stabilirea situației juridice a imobilului în litigiu precum și a modalității de restituire poate fi realizată numai în cadrul procedurii administrative, instanța de fond declinându-și, de fapt, competența, fără a intra în cercetarea fondului. Instanța sesizată cu soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condițiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, cât și pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecății.

În cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în mod corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la jurisdicția civilă, situație în care instanța are obligația de a judeca toate pretențiile din cererea de chemare în judecată cu care a fost investită. ICCJ Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 7515 din 7 noiembrie 2007 Prin sentința civilă nr. 301 din 6 octombrie 2006, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în parte contestația formulată în temeiul Legii nr.10/2001 de contestatorii A.P., K.M.P. și F.F.

în contradictoriu cu Orașul Predeal – prin Primar și a dispus anularea dispoziției nr. 271 din 15 noiembrie 2004 emisă de primarul orașului Predeal și l-a obligat să emită o nouă decizie prin care să soluționeze notificarea formulată de contestatori cu privire la imobilul situat în Predeal, prin acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001; a respins restul pretențiilor formulate de contestatori. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 271 emisă la data de 15 noiembrie 2004 de către primarul orașului Predeal, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului- teren, formulată de contestatori, motivat de faptul că aceștia nu au depus actele necesare în vederea restituirii dreptului pretins.

Din tabelul întocmit de orașul Predeal, referitor la vilele care au fost rechiziționate, rezultă că imobilul situat în Predeal a fost rechiziționat de la numitul P.E. Răspunzând unei adrese formulată de contestatori, Primăria orașului Predeal a învederat că imobilul în cauză a constituit proprietatea numitului H.P., precizând totodată că nu deține acte despre perioada în care persoana menționată a figurat coproprietar sau despre modul în care acest imobil a fost înscris pe rolul fiscal. Referitor la calitatea contestatorilor de moștenitori ai proprietarului imobilului în litigiu, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 22 ianuarie 1951 a survenit decesul numitului P.H., iar din testamentul întocmit, la data de 29 septembrie 1942, de către acesta, rezultă că el a avut patru copii: P.A., P.R., P.G.W.

și P.C. La data de 21 martie 1969 a survenit decesul numitului P.G.W., iar la data de 27 septembrie 1980, a murit P.R., ambii fiind fiii numitului P.H. Din certificatul de deces emis de către Primăria din Bologna rezultă că la data de 14 mai 1989, a survenit decesul numitei P.C., iar din certificatul de deces seria D4, nr. 683601, emis de Consiliul Popular al sectorului 6 București reiese că la data de 1 decembrie 1974 a decedat P.A. Din certificatele de naștere nr. 1925/41/71 și nr. 1920/2/9, emise Parohia Evanghelică A.B. Viena, precum și din copia certificatului de căsătorie nr. 76 din 07 octombrie 1978, emis de Districtul Chelsea rezultă că A.P. și K.M.P., contestatorii din prezentul proces, au calitatea de succesori în drepturi ai lui R.P., iar din certificatul de botez emis de Dioceza Viena din Districtul Viena rezultă că la data de 30 ianuarie 1928 s-a născut contestatorul F.F., părinții săi fiind H.F.

și C. născută P., fiica lui H.P. și a S.P., născută T. Din dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că obiectul de reglementare al acestui act normativ îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 130/1940 asupra rechizițiilor. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar art. 4 alin. (2) din același act normativ stipulează că de prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

În urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, art. 24 alin. (1) și alin. (2) din actul normativ menționat statuează că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive și că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Instanța de fond a motivat, având în vedere dispozițiile art. 22.1 lit. b, lit.d și lit. h din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că materialul probator administrat în cauză este de natură a atesta atât dreptul de proprietate al antecesorului contestatorilor asupra imobilului revendicat și preluarea acestuia de către stat în perioada de referință a legii, cât și calitatea lor de succesori în drepturi ai acestuia.

S-a constatat că, la dosarul cauzei, contestatorii au depus acte care emană de la autoritățile statului și care atestă că imobilul în litigiu fost preluat de stat în temeiul Legii nr. 139/1940 vizând rechizițiile, de la H.P., în acest sens fiind semnificative mențiunile existente în actul datat 25 octombrie 1947 și în actul intitulat „ tabel de vile ce sunt rechiziționate ". S-a reținut că, deși în cel de-al doilea înscris la care s-a făcut referire, numele persoanei față de care a operat măsura rechiziției a fost trecut ca fiind „P.E.", în raport de probele administrate în cauză, aceasta nu poate fi considerată decât o greșeală săvârșită cu prilejul scrierii numelui persoanei în privința căreia a operat această măsură.

Tribunalul Brașov a reținut că, prin dispoziția contestată, Primarul orașului Predeal a lăsat nesoluționate pretențiile pe care contestatorii le-au formulat cu privire la imobilul ce are destinația de construcție, dispoziția emisă vizând numai imobilul cu destinația de teren. Tribunalul Brașov a motivat că nu poate fi primită însă solicitarea contestatorilor, de stabilire, direct de către instanță, în cadrul procesului, a modalității de restituire a imobilului pentru care au formulat notificare, deoarece ar fi eludate dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 care prevăd obligația de a stabili aceste măsuri în sarcina entității investită cu soluționarea notificării iar, în speță, prin dispoziția atacată, s-a statuat doar asupra calității contestatorilor de persoane îndreptățite în sensul Legii nr.10/2001 cu privire la imobilul-teren situat în Predeal, și numai aceste statuări pot fi cenzurate de instanță.

Instanța de fond a conchis că Primarul orașului Predeal urmează să emită o nouă dispoziție prin care să stabilească măsurile reparatorii ce li se cuvin contestatorilor, în cadrul procedurii de stabilire a acestor măsuri, intimatul urmând să determine cu exactitate situația juridică actuală a imobilului ce a aparținut antecesorului contestatorilor. Împotriva sentinței sus menționate au declarat apel contestatorii, care au cerut schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii cererii lor de restituire în natură a imobilului, susținând că prima instanță trebuia să soluționeze pe fond cererea de restituire în natură, dispunând acordarea măsurilor reparatorii. Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 37 Ap din 4 aprilie 2007, a admis apelul declarat de contestatorii A.P., K.M.P.

și F.F. împotriva sentinței civile nr. 301 din 6 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul Brașov. Pentru a decide astfel, instanța de apel a motivat că procedura soluționării notificării emise în temeiul Legii nr.10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, având caracter necontencios, dar obligatoriu, potrivit art. 109 C.proc.civ., iar în cazul în care nu este soluționată în mod corespunzător, deschide celor vătămați accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată, iar modalitatea în care entitatea investită înțelege să răspundă la notificare, nu trebuie să afecteze interesele persoanei îndreptățite și nici să o lipsească de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Instanța de apel a mai reținut că, atât timp cât contestația nu este o cale de atac în cadrul unei proceduri administrativ-jurisdicționale, instanța de judecată nu poate aplica mijloacele procedurale specifice unei asemenea jurisdicții și, în mod greșit, prima instanță a considerat că nu este competentă să stabilească în ce măsură imobilul poate fi restituit în natură sau prin echivalent și nici nu a administrat probe în acest sens, refuzând soluționarea în fond a pricinii, cu încălcarea normelor de competență procesuală. Instanța de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C.proc.civ., deoarece prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului și a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Brașov.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs contestatorii A.P., K.M.P. și F.F. Contestatorii au susținut că, deși în mod corect instanța de apel a constatat faptul că existența dreptului lor de a obține măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu „a intrat în puterea lucrului judecat și că instanțele de judecată sunt competente să dispună ele însele acordarea acestor măsuri reparatorii de către contestatori” totuși, în mod greșit, a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C.proc.civ., decizia pronunțată fiind nelegală, sub acest aspect.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 5 C.proc.civ., contestatorii au susținut că prima instanță a stabilit faptul că sunt moștenitorii fostului proprietar al imobilului a cărui restituire se cere și că sunt îndreptățiți la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, iar aceste aspecte nu au implicat o simplă stabilire a calității procesuale active a contestatorilor. S-a arătat că, în cazul contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală activă aparține persoanelor care au formulat notificări de acordare a măsurilor reparatorii și care se pretind îndreptățite la acordarea acestor măsuri, iar determinarea existenței calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii este un aspect de fond în cadrul contestației.

Contestatorii au susținut că, astfel fiind, dacă prima instanță stabilește că reclamantul este îndreptățit la acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, aceasta intră în cercetarea fondului și, în aceste condiții, este exclusă aplicarea art. 297 alin. (1) C.proc.civ. de către instanța de apel. Prin urmare, în raportul juridic dedus judecății, instanța de apel trebuia să rețină cauza pentru soluționare, să stabilească și să dispună ea însăși acordarea măsurilor reparatorii cuvenite contestatorilor, decizia de trimitere a cauzei primei instanțe fiind nelegală din acest punct de vedere.

Recursul a fost găsit ca nefondat pentru următoarele considerente : Potrivit art. 297 alin.(1) C.proc.civ., „ în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe ”. Textul de lege redat se referă la ipoteza în care prima instanță s-a pronunțat fără însă a intra în cercetarea fondului. Practic, legea cuprinde o formulă largă care include în conținutul său toate neregularitățile procedurale care au determinat pronunțarea unei soluții fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată de reclamant, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existența puterii de lucru judecat, pentru lipsa calității procesuale ori pe baza altor excepții peremptorii.

Desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe reprezintă o soluție obligatorie, fiind prevăzută de lege – art. 297 alin. (1) C.proc.civ. – printr-o normă de ordine publică. Instanța de fond a constatat că, în speță, contestatorii s-au legitimat în cadrul procesual al Legii nr. 10/2001 atât sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate pe care l-a avut H.P. (autorul contestatorilor) asupra imobilului în litigiu, cât și sub aspectul calității de moștenitori ai acestuia și l-a obligat pe Primarul orașului Predeal să emită o nouă dispoziție prin care să soluționeze notificarea cu privire la imobilul în litigiu, prin acordarea măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Astfel, prin sentința pe care a pronunțat-o, instanța de fond a statuat numai asupra faptului că, în cauză, contestatorii au făcut dovada calității lor procesual active, nu și asupra fondului pretențiilor deduse judecății, apreciind în mod eronat că stabilirea situației juridice a imobilului în litigiu precum și a modalității de restituire - în natură sau prin echivalent - poate fi realizată numai în cadrul procedurii administrative, instanța de fond declinându-și, de fapt, competența, fără a intra în cercetarea fondului. În exercitarea controlului judiciar, în mod corect instanța de apel a constatat că instanța de fond trebuia să cerceteze fondul cauzei, deoarece, în cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluționată în mod corespunzător, cei vătămați au deschis accesul la jurisdicția civilă, situație în care instanța are obligația de a judeca toate pretențiile din cererea de chemare în judecată cu care a fost investită.

Or, instanța de fond a supus examinării numai îndeplinirea de către contestatori a condițiilor de formă prevăzute de lege pentru a face dovada că sunt persoane îndreptățite la beneficiul legii, nu și pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecății. Așa fiind, nu pot fi primite susținerile contestatorilor, conform cărora tribunalul ar fi intrat în cercetarea fondului doar prin faptul că a stabilit că aceștia au dreptul la acordarea măsurilor reparatorii deoarece au dovedit, conform cerințelor Legii nr. 10/2001, că sunt persoane îndreptățite la beneficiul acestei legi, făcând proba, implicit, a calității lor procesuale active.

Instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile prevăzute de art. 297 C.proc.civ., întrucât acest text de lege prevede, în mod imperativ, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în cazul în care instanța nu a rezolvat fondul unei cereri principale supuse judecății, astfel cum este, în speță, acțiunea contestatorilor, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, chiar dacă aceștia au solicitat în mod expres ca instanța de apel să se pronunțe ea însăși asupra fondului cererii nesoluționate. Caracterul imperativ al dispozițiilor legale menționate se întemeiază pe necesitatea asigurării principiului celor două grade de jurisdicție, instanța de apel neputându-se pronunța direct în apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanță n-a supus-o examinării.

Exigența acestui principiu se impune nu numai în interesul părților, ci și pentru respectarea competenței materiale a instanțelor, deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluționat de instanța competentă, iar efectul devolutiv al apelului nu justifică modalitatea substituirii instanței de apel în atributele jurisdicționale proprii primei instanțe, ci numai posibilitatea reexaminării cauzei și suplimentarea probelor, în cazul unei soluții asupra fondului, lipsită de temeinicie. Având în vedere temeiurile menționate, s-a constatat că instanța de apel a făcut o legală aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ., recursul fiind respins ca nefondat.