ÎCCJ, decizie (scj.ro #82206)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82206) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Competența

materială de soluționare a contestațiilor adresate APAPS în

temeiul Legii

nr

. 10/2001

Cuprins pe materii

:

Drept procesual civil. Contestație pentru

refuzul APAPS de a răspunde la notificarea ce i s-a adresat conform Legii

nr

. 10/2001

Index alfabetic

: Drept procesual civil

- Competența materială (contestație conform Legii

nr

. 10/2001)

- Contestație fondată pe Legea

nr

. 10/2001

(competența de soluționare)

Legea

nr

. 10/2001,

art

. 24 alin. (8),

art

. 32

și urm.

În temeiul

art

. 24 alin. (8) al Legii

nr

. 10/2001, aplicabil prin analogie, secția

civilă a tribunalului – iar nu judecătoria – are competența de

soluționare a contestațiilor la care persoanele

îndreptățite nu primesc răspuns la cererile adresate APAPS prin

care au solicitat măsurile reparatorii la care se referă

art

. 32 și urm. din legea menționată

.

I.C.C.J.,

secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

nr

. 1197 din 17 februarie 2005

Prin sentința civilă

nr

. 377 din 10 aprilie 2003 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III – a civilă, a obligat pe

pârâta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea

Participațiilor Statului (APAPS)  să emită dispoziție

în sensul acordării de acțiuni reclamantului în valoare totală

de 8.234.999.076 lei, cu precădere la societățile comerciale

care au preluat patrimoniul persoanelor juridice naționalizate,

nominalizate în

petitul

acțiunii, sau cu

prioritate la o altă societate comercială tranzacționată pe

piața de capital.

Tribunalul a constatat că pârâta a

fost notificată în perioada iunie – iulie 2001, dar până la data

introducerii acțiunii nu a emis un act de dispoziție pentru

soluționarea cererilor reclamantului în conformitate cu dispozițiile

art

. 32 alin. 6 – 8 din Legea

nr

.

10/2001, ceea ce justifică admiterea acțiunii în temeiul

art

. 41 din Legea

nr

. 10/2001

coroborat cu dispozițiile

art

. 998 și 1073

C.

civ

.

Prin decizia civilă

nr

. 485 A din 27 octombrie 2003, Curtea de Apel

București, secția a III–a civilă a admis excepția

necompetenței

materiale a Tribunalului București,

- pusă din oficiu în discuția părților - a admis apelurile,

a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza la Judecătoria

Sectorului 1 București spre competentă soluționare în primă

instanță.

Curtea de apel a statuat că

acțiunea are ca temei de drept dispozițiile

art

.

1073 din Codul civil și ale

art

. 32 din Legea

nr

. 10/2001, solicitându-se obligarea pârâtei la emiterea

deciziei prevăzută prin

art

. 32 din Legea

nr

. 10/2001, adică îndeplinirea de către

pârâtă a unei obligații de a face, ceea ce atrage competența

soluționării de către judecătoria în a cărei rază

teritorială își are sediul pârâta, fiind incidente dispozițiile

art

. 1

pct

. 1 coroborate cu cele

ale

art

. 2 – 5 C.

proc

.

civ

., competența tribunalului în primă

instanță fiind dată prin Legea

nr

.

10/2001 numai în soluționarea contestațiilor formulate împotriva

dispozițiilor motivate emise în temeiul acestei legi, ceea ce nu este

cazul în prezentul proces.

Recursurile ambelor părți sunt

întemeiate.

Potrivit

art

. 32

(1) din Legea

nr

. 10/2001 „persoanele care aveau

calitatea de asociați ai persoanelor juridice naționalizate prin

Legea

nr

. 119/1948 sau alte acte normative au dreptul

la măsuri reparatorii constând în acțiuni acordate cu precădere

la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice

naționalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială

tranzacționată pe piața de capital”.

Prin alin. (6) textul enunțat prevede

că „în termen de 60 zile de la data primirii cererii persoanei

îndreptățite sau în termenul prelungit conform

art

.

28 instituția publică implicată în privatizare va stabili prin

decizie sau, după caz, dispoziție motivată valoarea

recalculată a acțiunilor”, iar prin alin. (7) dispune că

„dacă persoana îndreptățită solicită acțiuni,

instituția publică implicată în privatizare va stabili în urma

negocierii, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată

societățile comerciale și numărul de acțiuni

corespunzătoare valorii recalculate”.

Dispozițiile legale citate se

completează, prin analogie, cu cele ale

art

. 31

alin. (1), (2) și (3) în sensul că în ipoteza în care refuză

oferta persoana îndreptățită poate ataca în justiție

decizia sau dispoziția motivată, iar în ipoteza în care s-a încheiat

procesul-verbal de divergență persoana îndreptățită se

poate adresa justiției pentru stabilirea valorii, cu anumite termene

expres reglementate, în oricare din aceste situații competența

soluționării aparținând secției civile a tribunalului în a

cărui circumscripție teritorială se află sediul persoanei

juridice cu care este în litigiu persoana îndreptățită.

Legea

nr

. 10/2001

este însă lacunară prin aceea că, instituind obligația

imperativă de emitere a deciziei sau dispoziției motivate, nu a

reglementat în mod expres situația în care obligația de mai sus nu

este respectată.

În aceste condiții, în cazul concret

dedus judecății lor, Tribunalul București și Curtea de Apel

București au reținut în mod corect că lacuna legii nu este de

natură să împiedice pe reclamant de a se adresa justiției pentru

ca pârâta să fie obligată să emită decizie sau

dispoziție motivată.

În schimb, cele două instanțe au

rezolvat esențial contrar problema competenței materiale a

soluționării cauzei în primă instanță, tribunalul

declarându-se competent material, iar curtea de apel statuând că numai

judecătoria este competentă să soluționeze acțiunea,

al cărei temei constă în prevederile

art

.

1073 din Codul civil, ceea ce atrage incidența

art

.

1

pct

. 1 C.

proc

.

civ

.

Soluția dată în apel este

esențial nelegală.

Obligația de a face din

speță este expres reglementată prin Lege

nr

.

10/2001, făcând parte dintr-o procedură jurisdicțională

prealabilă imperativ instituită, astfel că

neîndeplinirea

ei nu poate fi rezolvată în temeiul

art

. 1073 C.

civ

., ci tot prin aplicarea legii speciale.

Aceasta și pentru că

soluționarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii

nr

.

10/2001 nu poate atrage competențe materiale diferite în funcție de

atitudinea persoanei juridice notificate de a emite sau nu decizie ori

dispoziție motivată.

Cu alte cuvinte, dispozițiile

art

. 24 alin. (7) și (8) din Legea

nr

.

10/2001, precum și cele ale

art

. 31 alin. (1),

(2) și (3) din aceeași lege, nu pot fi privite ca fiind de

strictă interpretare și neaplicabile prin  analogie,

instanțele abilitate prin aceste prevederi legale să cenzureze

însuși actul (decizia sau dispoziția motivată) având

competența de a cerceta și atitudinea omisivă a celui care avea

obligația de a-l emite,

nefiind

în scopul legii

ca persoanele îndreptățite să se adreseze unor instanțe

diferite după cum persoanele juridice pe care le-au notificat au emis sau,

dimpotrivă, au omis ori au refuzat să emită

decizia/dispoziția motivată.

Pentru cele ce preced, recursurile au fost

admise, s-a casat decizia atacată și cauza a fost trimisă

aceleiași instanțe de apel pentru soluționarea apelurilor

declarate împotriva hotărârii primei instanțe.