ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă depusă la
Tribunalul București la data de 19 martie 2002 reclamantul O.V. a chemat în
judecată pe pârâta A.P.A.P.S. solicitând a fi obligată să emită decizie prin
care să-i acorde acțiuni la B.R.D. SA , B.C.R. SA, S. SA, A.O. SA, B. SA,
U.A.S. SA, S.P. SA, H.N. SA, C.T. SA, O. SA și/sau A.L.F. SA, C.C.E. SA, C. SA,
E. SA, G. SA, I.M. Prahova SA, IPIP SA, P.L. SA, V. SA, P. SA și/sau alte
bunuri mobile sau/și imobile la valoarea de 8.234.999.076 lei actualizată la
data de 14 februarie 2001, la rându-i actualizată cu rata inflației de la data
emiterii deciziei solicitate.
Motivând acțiunea, reclamantul a
arătat, în esență, că autorii săi N. și E.B., G., M. și A.T. au deținut acțiuni
la „Steaua Română”, „Societatea comunală pentru construirea de locuințe
ieftine”, „Societatea comunală a tramvaielor București”, „Societatea anonimă de
navigațiune pe Dunăre”, „Iremar” și „Prima fabrică de sticlă cu gaz metan”,
societăți comerciale care au fost naționalizate prin Legea nr. 119/1948, astfel
că, în calitatea sa de persoană îndreptățită conferită prin art. 32 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, a notificat pe pârâtă în temeiul art. 32 alin. (3) din
lege, dar aceasta nu s-a conformat dispozițiilor art. 32 alin. (4), (6), (7) și
(8) din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică acțiunea introdusă de reclamant
potrivit art. 40
1
din Legea nr. 10/2001 modificată, art. 1073 C.
civ. și art. 35 din Decretul nr. 31/1954.
Acțiunea astfel formulată a fost
admisă prin sentința civilă nr. 377 din 10 aprilie 2003 pronunțată de
Tribunalul București, secția a III – a civilă, pârâta fiind obligată să emită
dispoziție în sensul acordării de acțiuni reclamantului în valoare totală de
8.234.999.076 lei, cu precădere la societățile comerciale care au preluat
patrimoniul persoanelor juridice naționalizate, nominalizate în petitul
acțiunii, sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacționată pe
piața de capital.
Tribunalul a constatat că pârâta a
fost notificată în perioada iunie – iulie 2001, dar până la data introducerii
acțiunii nu a emis un act de dispoziție pentru soluționarea cererilor
reclamantului în conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. (6) – (8) din Legea
nr. 10/2001, ceea ce justifică admiterea acțiunii în temeiul art. 41 din Legea
nr. 10/2001 coroborat cu dispozițiile art. 998 și art. 1073 C. civ.
Sentința dată de tribunal a fost
atacată cu apel atât de reclamant, cât și de pârâtă.
În ședința publică de la 20
octombrie 2003, instanța de apel a pus în discuția părților, din oficiu,
excepția necompetenței materiale a tribunalului de a soluționa pricina dedusă
judecății acestuia în primă instanță.
Prin decizia civilă nr. 485 A din 27
octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, a admis
excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, a admis apelurile, a
anulat hotărârea atacată și o încheiere ulterioară a aceluiași tribunal,
trimițând cauza la Judecătoria sectorului 1 București spre competentă
soluționare în primă instanță.
Curtea de apel a statuat că acțiunea
de față are ca temei de drept dispozițiile art. 1073 C. civ. și ale art. 32 din
Legea nr. 10/2001, solicitându-se obligarea pârâtei la emiterea deciziei
prevăzută prin art. 32 din Legea nr. 10/2001, adică îndeplinirea de către
pârâtă a unei obligații de a face, ceea ce atrage competența soluționării de
către judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul pârâta, fiind
incidente dispozițiile art. 1 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 2 – 5 C. proc.
civ., competența tribunalului în primă instanță fiind dată prin Legea nr.
10/2001 numai în soluționarea contestațiilor formulate împotriva dispozițiilor
motivate emise în temeiul acestei legi, ceea ce nu este cazul în prezentul
proces.
Părțile au exercitat calea de atac a
recursului împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și
trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelurilor.
Recursurile sunt întemeiate.
Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea
nr. 10/2001 „persoanele care aveau calitatea de asociați ai persoanelor
juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1948 sau alte acte normative au
dreptul la măsuri reparatorii constând în acțiuni acordate cu precădere la
societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice
naționalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacționată
pe piața de capital”.
Prin alin. (6) textul enunțat
prevede că „în termen de 60 zile de la data primirii cererii persoanei
îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituția publică
implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, dispoziție
motivată valoarea recalculată a acțiunilor”, iar prin alin. (7) dispune că
„dacă persoana îndreptățită solicită acțiuni, instituția publică implicată în
privatizare va stabili în urma negocierii, prin decizie sau, după caz, prin
dispoziție motivată societățile comerciale și numărul de acțiuni
corespunzătoare valorii recalculate”.
Dispozițiile legale citate se
completează, prin analogie, cu cele ale art. 31 alin. (1), (2) și (3) în sensul
că în ipoteza în care refuză oferta persoana îndreptățită poate ataca în
justiție decizia sau dispoziția motivată, iar în ipoteza în care s-a încheiat
procesul-verbal de divergență persoana îndreptățită se poate adresa justiției
pentru stabilirea valorii, cu anumite termene expres reglementate, în oricare
din aceste situații competența soluționării aparținând secției civile a
tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul persoanei
juridice cu care este în litigiu persoana îndreptățită.
Legea nr. 10/2001 este însă lacunară
prin aceea că, instituind obligația imperativă de emitere a deciziei sau
dispoziției motivate, nu a reglementat în mod expres situația în care obligația
de mai sus nu este respectată.
În aceste condiții, în cazul concret
dedus judecății lor, Tribunalul București și Curtea de Apel București au
reținut în mod corect că lacuna legii nu este de natură să împiedice pe
reclamant de a se adresa justiției pentru ca pârâta să fie obligată să emită
decizie sau dispoziție motivată.
În schimb, cele două instanțe au
rezolvat esențial contrar problema competenței materiale a soluționării cauzei
în primă instanță, tribunalul declarându-se competent material, iar curtea de
apel statuând că numai judecătoria este competentă să soluționeze acțiunea, al
cărei temei constă în prevederile art. 1073 C. civ., ceea ce atrage incidența
art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Soluția dată în apel este esențial
nelegală.
Obligația de a face din speță este
expres reglementată prin Lege nr. 10/2001, făcând parte dintr-o procedură
jurisdicțională prealabilă imperativ instituită, astfel că neîndeplinirea ei nu
poate fi rezolvată în temeiul art. 1073 C. civ., ci tot prin aplicarea legii
speciale.
Aceasta și pentru că soluționarea
litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 nu poate atrage competențe
materiale diferite în funcție de atitudinea persoanei juridice notificate de a
emite sau nu decizie ori dispoziție motivată.
Cu alte cuvinte, dispozițiile art.
24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, precum și cele ale art. 31 alin. (1),
(2) și (3) din aceeași lege, nu pot fi privite ca fiind de strictă interpretare
și neaplicabile prin analogie, instanțele abilitate prin aceste prevederi
legale să cenzureze însuși actul (decizia sau dispoziția motivată) având
competența de a cerceta și atitudinea omisivă a celui care avea obligația de
a-l emite, nefiind în scopul legii ca persoanele îndreptățite să se adreseze
unor instanțe diferite după cum persoanele juridice pe care le-au notificat au
emis sau, dimpotrivă, au omis ori au refuzat să emită decizia /dispoziția
motivată.
Pentru cele ce preced, recursurile
vor fi admise, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă aceleiași
instanțe de apel pentru soluționarea apelurilor declarate împotriva hotărârii
primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de O.V. și
A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 485 A din 27 octombrie 2003 a Curții de
Apel București, secția a III – a civilă.
Casează decizia atacată și trimite
cauza la Curtea de Apel București pentru soluționarea apelurilor declarate
împotriva sentinței civile nr. 377 din 10 aprilie 2003 a Tribunalului
București, secția a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2005.