ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă depusă la

Tribunalul București la data de 19 martie 2002 reclamantul O.V. a chemat în

judecată pe pârâta A.P.A.P.S. solicitând a fi obligată să emită decizie prin

care să-i acorde acțiuni la B.R.D. SA , B.C.R. SA, S. SA, A.O. SA, B. SA,

U.A.S. SA, S.P. SA, H.N. SA, C.T. SA, O. SA și/sau A.L.F. SA, C.C.E. SA, C. SA,

E. SA, G. SA, I.M. Prahova SA, IPIP SA, P.L. SA, V. SA, P. SA și/sau alte

bunuri mobile sau/și imobile la valoarea de 8.234.999.076 lei actualizată la

data de 14 februarie 2001, la rându-i actualizată cu rata inflației de la data

emiterii deciziei solicitate.

Motivând acțiunea, reclamantul a

arătat, în esență, că autorii săi N. și E.B., G., M. și A.T. au deținut acțiuni

la „Steaua Română”, „Societatea comunală pentru construirea de locuințe

ieftine”, „Societatea comunală a tramvaielor București”, „Societatea anonimă de

navigațiune pe Dunăre”, „Iremar” și „Prima fabrică de sticlă cu gaz metan”,

societăți comerciale care au fost naționalizate prin Legea nr. 119/1948, astfel

că, în calitatea sa de persoană îndreptățită conferită prin art. 32 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, a notificat pe pârâtă în temeiul art. 32 alin. (3) din

lege, dar aceasta nu s-a conformat dispozițiilor art. 32 alin. (4), (6), (7) și

(8) din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică acțiunea introdusă de reclamant

potrivit art. 40

1

din Legea nr. 10/2001 modificată, art. 1073 C.

civ. și art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Acțiunea astfel formulată a fost

admisă prin sentința civilă nr. 377 din 10 aprilie 2003 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III – a civilă, pârâta fiind obligată să emită

dispoziție în sensul acordării de acțiuni reclamantului în valoare totală de

8.234.999.076 lei, cu precădere la societățile comerciale care au preluat

patrimoniul persoanelor juridice naționalizate, nominalizate în petitul

acțiunii, sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacționată pe

piața de capital.

Tribunalul a constatat că pârâta a

fost notificată în perioada iunie – iulie 2001, dar până la data introducerii

acțiunii nu a emis un act de dispoziție pentru soluționarea cererilor

reclamantului în conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. (6) – (8) din Legea

nr. 10/2001, ceea ce justifică admiterea acțiunii în temeiul art. 41 din Legea

nr. 10/2001 coroborat cu dispozițiile art. 998 și art. 1073 C. civ.

Sentința dată de tribunal a fost

atacată cu apel atât de reclamant, cât și de pârâtă.

În ședința publică de la 20

octombrie 2003, instanța de apel a pus în discuția părților, din oficiu,

excepția necompetenței materiale a tribunalului de a soluționa pricina dedusă

judecății acestuia în primă instanță.

Prin decizia civilă nr. 485 A din 27

octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, a admis apelurile, a

anulat hotărârea atacată și o încheiere ulterioară a aceluiași tribunal,

trimițând cauza la Judecătoria sectorului 1 București spre competentă

soluționare în primă instanță.

Curtea de apel a statuat că acțiunea

de față are ca temei de drept dispozițiile art. 1073 C. civ. și ale art. 32 din

Legea nr. 10/2001, solicitându-se obligarea pârâtei la emiterea deciziei

prevăzută prin art. 32 din Legea nr. 10/2001, adică îndeplinirea de către

pârâtă a unei obligații de a face, ceea ce atrage competența soluționării de

către judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul pârâta, fiind

incidente dispozițiile art. 1 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 2 – 5 C. proc.

civ., competența tribunalului în primă instanță fiind dată prin Legea nr.

10/2001 numai în soluționarea contestațiilor formulate împotriva dispozițiilor

motivate emise în temeiul acestei legi, ceea ce nu este cazul în prezentul

proces.

Părțile au exercitat calea de atac a

recursului împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și

trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelurilor.

Recursurile sunt întemeiate.

Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 „persoanele care aveau calitatea de asociați ai persoanelor

juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1948 sau alte acte normative au

dreptul la măsuri reparatorii constând în acțiuni acordate cu precădere la

societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice

naționalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacționată

pe piața de capital”.

Prin alin. (6) textul enunțat

prevede că „în termen de 60 zile de la data primirii cererii persoanei

îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituția publică

implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, dispoziție

motivată valoarea recalculată a acțiunilor”, iar prin alin. (7) dispune că

„dacă persoana îndreptățită solicită acțiuni, instituția publică implicată în

privatizare va stabili în urma negocierii, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată societățile comerciale și numărul de acțiuni

corespunzătoare valorii recalculate”.

Dispozițiile legale citate se

completează, prin analogie, cu cele ale art. 31 alin. (1), (2) și (3) în sensul

că în ipoteza în care refuză oferta persoana îndreptățită poate ataca în

justiție decizia sau dispoziția motivată, iar în ipoteza în care s-a încheiat

procesul-verbal de divergență persoana îndreptățită se poate adresa justiției

pentru stabilirea valorii, cu anumite termene expres reglementate, în oricare

din aceste situații competența soluționării aparținând secției civile a

tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul persoanei

juridice cu care este în litigiu persoana îndreptățită.

Legea nr. 10/2001 este însă lacunară

prin aceea că, instituind obligația imperativă de emitere a deciziei sau

dispoziției motivate, nu a reglementat în mod expres situația în care obligația

de mai sus nu este respectată.

În aceste condiții, în cazul concret

dedus judecății lor, Tribunalul București și Curtea de Apel București au

reținut în mod corect că lacuna legii nu este de natură să împiedice pe

reclamant de a se adresa justiției pentru ca pârâta să fie obligată să emită

decizie sau dispoziție motivată.

În schimb, cele două instanțe au

rezolvat esențial contrar problema competenței materiale a soluționării cauzei

în primă instanță, tribunalul declarându-se competent material, iar curtea de

apel statuând că numai judecătoria este competentă să soluționeze acțiunea, al

cărei temei constă în prevederile art. 1073 C. civ., ceea ce atrage incidența

art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Soluția dată în apel este esențial

nelegală.

Obligația de a face din speță este

expres reglementată prin Lege nr. 10/2001, făcând parte dintr-o procedură

jurisdicțională prealabilă imperativ instituită, astfel că neîndeplinirea ei nu

poate fi rezolvată în temeiul art. 1073 C. civ., ci tot prin aplicarea legii

speciale.

Aceasta și pentru că soluționarea

litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 nu poate atrage competențe

materiale diferite în funcție de atitudinea persoanei juridice notificate de a

emite sau nu decizie ori dispoziție motivată.

Cu alte cuvinte, dispozițiile art.

24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, precum și cele ale art. 31 alin. (1),

(2) și (3) din aceeași lege, nu pot fi privite ca fiind de strictă interpretare

și neaplicabile prin analogie, instanțele abilitate prin aceste prevederi

legale să cenzureze însuși actul (decizia sau dispoziția motivată) având

competența de a cerceta și atitudinea omisivă a celui care avea obligația de

a-l emite, nefiind în scopul legii ca persoanele îndreptățite să se adreseze

unor instanțe diferite după cum persoanele juridice pe care le-au notificat au

emis sau, dimpotrivă, au omis ori au refuzat să emită decizia /dispoziția

motivată.

Pentru cele ce preced, recursurile

vor fi admise, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă aceleiași

instanțe de apel pentru soluționarea apelurilor declarate împotriva hotărârii

primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de O.V. și

A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 485 A din 27 octombrie 2003 a Curții de

Apel București, secția a III – a civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza la Curtea de Apel București pentru soluționarea apelurilor declarate

împotriva sentinței civile nr. 377 din 10 aprilie 2003 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2005.