ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 3

august 2001, W.A., prin mandatar L.P., a cerut Primăriei Municipiului

București, în calitate de moștenitoare a autorului A.W., restituirea prin

echivalent sau acordarea de titluri de valoare pentru Î.P.C.S., din București, trecută

în patrimoniul statului ca efect al naționalizării dispusă prin Legea nr. 119/1948.

Întrucât entitatea investită cu

soluționarea notificării nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, aceleași solicitări au fost reiterate și prin acțiunea formulată

la 16 decembrie 2002, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 846 din 24

octombrie 2003, a admis cererea și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei

despăgubiri pentru acțiunile deținute la S.A.R. pentru Î.P.C.S. și terenul în

suprafață de 26.010 mp din București, în valoarea de 25.718.330.768 lei. A omologat

raportul de expertiză contabilă, efectuat de expert M.A.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că autorul reclamantei a fost proprietarul unui număr de

20.000 acțiuni la S.A.R. pentru Î.P.C.S., având fiecare o valoare nominală de

200.000 lei, societate care la sfârșitul anului 1947, înaintea naționalizării,

avea un beneficiu brut de 6.225.031 lei, printre activele sale aflându-se și un

imobil-teren, în suprafață de 26.010 mp, pe care se afla o fabrică, cu parter

și dependințe.

Imobilul și acțiunile se mai reține,

au intrat în proprietatea statului, fără titlu valabil, iar reclamanta nu a

primit răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, lipsa

răspunsului putând fi interpretată ca un refuz al cererii de restituire.

În esență, cu aceeași motivare,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză, a declarat recurs în

termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304

pct. 4 și 9 C. proc. civ. susține că instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești iar hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată

cu încălcarea legii, după cum urmează:

- în mod greșit s-a procedat la

soluționarea cauzei, în condițiile în care nu era finalizată procedura

administrativă prealabilă, obligatorie potrivit legii speciale.

- greșita reținere a calității

procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, cererea formulată pe calea

notificării, fiind de competența A.P.A.P.S., instituție implicată în procesul

de privatizare al societății ce a preluat patrimoniul întreprinderii

naționalizate.

- reclamanta nu a făcut dovada

calității sale de acționar, și chiar dacă ar fi făcut această dovadă,

despăgubirea acordată trebuia să fie proporțională cu numărul acțiunilor

deținute, cota parte ce i-ar fi revenit acesteia fiind de doar 1/6 din imobil.

La 3 iunie 2005, O.V. a formulat

cerere de intervenție accesorie, în sprijinul recurentului pârât, cerere admisă

în principiu prin încheierea din 7 iunie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Recursul se privește ca fondat,

urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 32

din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data pronunțării hotărârii

atacate, text preluat și în art. 31 din varianta republicată a legii, urmare

modificării prin Legea nr. 247/2005, persoanele care aveau calitatea de asociat

al persoanelor juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1948 sau prin alte

acte normative, au dreptul la măsuri reparatorii constând în acțiuni acordate

cu precădere la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei

juridice naționalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială

tranzacționată pe piața de capital.

Potrivit alin. (3) al textului

susmenționat, acțiunile se acordă, la cererea persoanei îndreptățite, de către

instituția publică implicată în privatizarea societății comerciale care a

preluat patrimoniul persoanei juridice.

În varianta republicată la 2

septembrie 2005, legea instituie ca modalitate reparatorie pentru această

categorie de persoane îndreptățite, dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Atât în vechea redactare a legii cât

și potrivit textului în vigoare, calitatea procesuală pasivă a Ministerul

Finanțelor Publice poate fi atrasă doar de situația în care unitatea

deținătoare nu a fost identificată sau societatea comercială care a preluat patrimoniul

persoanei juridice naționalizate nu mai există, ceea ce nu este cazul în speță,

din actele cauzei rezultând că succesoarea S.S., este SC S. SA din București, (filele

46-54 dosar 12091/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Ca atare, în mod greșit instanțele

au reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, criticile formulate sub acest aspect fiind fondate.

În ceea ce privește domeniul de

aplicare al art. 32 (respectiv 31) din lege, atât doctrina cât și practica

judecătorească au fost unanime în a considera că textul prevede un alt caz de

restituire prin echivalent, obligatorie în favoarea persoanelor fizice și

persoanelor juridice care aveau calitatea de asociați ori acționari la

persoanele juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1988 sau alte acte

normative, dacă aceste persoane nu au primit despăgubiri până la data intrării

în vigoare a Legii 10/2001, potrivit acordurilor internaționale încheiate de

România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în

anexa 1, ca parte integrantă din lege.

Aceeași asimilare o face și H.G nr. 498

din 18 aprilie 2003 care în capitolul II pct. 32.1 și 32.3 face trimitere la

necesitatea dovedirii calității de acționar sau de asociat, la respectivele

entități juridice.

În considerarea acestor argumente,

este lipsită de suport critica ce vizează inadmisibilitatea pe fond a cererii,

întrucât în opinia recurentului, legea nu ar acoperi situațiile în care

persoana îndreptățită a avut calitatea de acționar la persoana juridică

naționalizată.

Nefondat este și motivul ce vizează

depășirea de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești ca urmare a

respingerii excepției de prematuritate a acțiunii și a soluționării cauzei pe

fond, în contextul în care entitatea investită cu soluționarea notificării a

depășit cu mult termenul prevăzut de lege pentru emiterea unei decizii sau

dispoziții motivate.

Or, printr-o practică constantă,

instanța supremă a statuat că deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres

situația în care se refuză a se răspunde solicitării adresată pe calea

notificării (aceasta fiind o lacună a Legii nr. 10/2001) totuși cei

îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, în vederea

apărării intereselor lor legitime, pe care, din culpa unității deținătoare, nu

le-au putut valorifica pe calea procedurii administrativ prealabile, instituită

de lege.

Așa cum s-a arătat mai sus însă,

acțiunea, deși admisibilă pe fond, a fost greșit îndreptată împotriva Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care, la 3 august

2001, persoana îndreptățită a notificat, potrivit legii, Primăria Municipiului

București (f 17, dosar 7451/2002 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

De altfel, la 17 ianuarie 2006, la

dosarul Înaltei Curți a fost depusă dispoziția nr. 4012 din 7 martie 2005, prin

care Primăria Municipiului București a respins notificările formulate de

reclamanta W.A. și intervenientul O.V.

Împotriva acestei dispoziții,

persoanele îndreptățite au deschisă calea contestației, în condițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, calitatea procesuală pasivă

aparținând, în mod firesc, entității investite cu soluționarea notificării.

Așa fiind, recursul și cererea de

intervenție accesorie se vor admite, cu consecința casării hotărârilor

pronunțate în cauză iar pe fond, a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 262

din 13 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, precum

și cererea de intervenție accesorie formulată de O.V.

Casează decizia, cât și sentința nr.

846 din 24 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Respinge acțiunea formulată de

reclamanta W.A. pentru lipsa calității procesuale pasive a Ministerul

Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 17 ianuarie 2006.